AFFAIRE FARHI c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Préjudice moral - constat de violation suffisant
AFFAIRE FARHI c. FRANCE (CtEDO, 2007)
SECȚIA A DOUA
CAUZA
FARHI c. FRANȚA
(Plângere nr. 17070/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 ianuarie 2007
DEFINITIV
23/05/2007
Această hotărâre va deveni definitiv în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Farhi c. Franța,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), ședință într-o cameră compusă din:
Domnii A.B. Baka, președinte, J.-P. Costa, I. Cabral Barreto,
Doamnele A. Mularoni, E. Fura-Sandström, D. Jočienė,
Domnul D. Popović, judecători,
și Doamna S. Dollé, grefieră de secție,
După deliberare în camera de consiliu pe 12 decembrie 2006,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o plângere (nr. 17070/05) dirigită împotriva Republicii Franceze de un cetățean marocan, Redouane Farhi ("reclamantul"), care a sesizat Curtea pe 6 mai 2005 în virtutea art. 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").
Reclamantul este reprezentat de Doamna H. Leclerc, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna Edwige Belliard, directoare a direcției Afacerilor juridice al ministerului Afacerilor externe.
Pe 30 martie 2006, Curtea a decis să comunice plângerea Guvernului. Folosind dispozițiile art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate în același timp primabilitatea și fondul cauzei.
FACTS
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul, născut în 1968, se găsește în prezent incarcerel la casa de detenție a Fresnes.
Prin ordonanță din 5 aprilie 2002, un judecător de instrucție al tribunalului de primă instanță din Versailles a trimis reclamantul în fața curții de jurați din Yvelines pentru acuzații de viol în recidivă legală, intrare neautorizată pe teritoriul național în ciuda expulzării și intrare sau ședere neregulamentară a unui străin în Franța.
Pe 23 aprilie 2003, curtea de jurați din Yvelines l-a declarat vinovat pentru faptele care i se impuiau și l-a condamnat la doisprezece ani de închisoare criminală. În aceeași zi, curtea de jurați s-a pronunțat asupra daunelor civile și a acordat victimei, constituită parte civilă, suma de 15.000 euro (EUR) cu titlu de daune și prejudicii. Ministerul Public a fost reprezentat de B.
Reclamantul și Ministerul Public au depus apel împotriva acestei decizii.
Pe 23 iulie 2003, camera criminală a Curții de Casație a desemnat curtea de jurați din Hauts-de-Seine pentru a judeca în apel. Ministerul Public a fost din nou reprezentat de B.
Procesul în fața curții de jurați s-a desfășurat pe 1 și 2 iunie 2004.
Pe 2 iunie 2004, ședința a fost suspendată o primă dată între 13:15 și 14:15. La reluarea ședinței, președintele curții de jurați le-a prezentat părților, juraților și assessorilor, albumul fotografic din dosarul procedării, apoi a formulat întrebările la care curtea și juriul ar trebui să răspundă. Consilierul acuzatului s-a opus redacției propuse. Președintele a dat cuvântul părții civile, procurorului general, apărării și acuzatului, apoi curtea s-a retras singură pentru a delibera. Ședința a fost reluată la 14:40. Consilierul reclamantului a depus apoi concluzii cerând ca să i se dea actul unei comunicări ilicite, în sensul art. 304 din codul de procedură penală, între anumiți jurați și procurorul general în cursul suspendării ședinței în cursul căreia curtea se retrasese pentru a delibera, lăsând jurații în sala de ședință. Președintele a dat cuvântul avocaților reclamantului și părții civile, procurorului general și apoi acuzatului. Curtea, compusă în caz în caz de numai președinte și assessori, s-a retras apoi pentru a delibera și a dat următoarea hotărâre:
"Curtea, după ce a deliberat fără asistența jurului,
Ținând seama de concluziile depuse de Doamna G., avocat al Redouane Farhi;
Ținând seama de art. 315 și 316 din codul de procedură penală;
Considerând că magistrații componenți ai curții, nu fiind în măsură să constate personal fapte care s-ar fi produs în afara prezenței lor, Curtea nu poate da act acestora;
Că, în plus, elementele dezbătute contradictoriu nu au dezvăluit o încălcare a dispozițiilor art. 304 din codul de procedură penală (...)"
Prin hotărâre din 2 iunie 2004, curtea de jurați de apel a condamnat reclamantul la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare criminală și a ordonat o măsură de monitorizare socio-judiciară cu durată de opt ani, cu injonctare de tratament și interzicerea de a frecventa victima, precum și mama și fratele acesteia. Pronunțând asupra daunelor civile, a condamnat reclamantul să plătească victimei sumele de 15.000 EUR cu titlu de prejudiciul suferit înainte de 23 aprilie 2003 și 4.000 EUR pentru prejudiciul suferit după acea dată.
În cadrul popriri în casație, reclamantul a invocat art. 6 § 1 din Convenție, afirmând că acesta implică "pentru orice jurisdicție națională, obligația de a verifica dacă, prin compoziția sa, constituie un "tribunal echitabil" în sensul acestei dispoziții atunci când apare pe acest punct o contestare care nu pare de îndată lipsită de seriozitate" și "că refuzând de a da act apărării faptului că în cursul unei suspendări de ședință, anumiți jurați fuseseră intrați în comunicare cu procurorul general fără a ordona o anchetă pentru a verifica faptul denunțat și, dacă era cazul, dând apoi actul apărării", curtea de jurați încălcase dispozițiile acestui articol.
Pe 16 februarie 2005, camera criminală a Curții de Casație a respins recursul reclamantului. Ea a hotărât în special după cum urmează:
"Considerând că rezultă din procesul-verbal al dezbaterilor că avocatul inculpatului a depus concluzii cerând să se dea act unei comunicări ilicite, în sensul art. 304 din Codul de procedură penală, între anumiți jurați și procurorul general în cursul unei suspendări de ședință;
Considerând că Curtea a respins această cerere pe motivul că nu era în măsură să dea act de fapte care s-ar fi produs în afara prezenței sale și elementele dezbătute contradictoriu nu au dezvăluit o încălcare a dispozițiilor art. 304 menționat;
Considerând că în această situație, apărarea nu este întemeeiată;
Că, pe de o parte, magistrații componenți ai Curții nu erau în măsură să constate personal fapte care s-ar fi produs în afara prezenței lor;
Că, pe de altă parte, constatând că elementele dezbătute contradictoriu în fața sa nu au dezvăluit o încălcare a dispozițiilor art. 304 din Codul de procedură penală, Curtea a folosit puterea sa suverană de apreciere fără a încălca textele legale și convenționale invocate;
Din aceasta rezultă că mijlocul nu poate fi acceptat; (...)"
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
A. Juriul de jurați
Dispozițiile relevante din codul de procedură penală se citesc după cum urmează:
art. 296
"Juriul de judecată este compus din nouă jurați atunci când curtea de jurați judecă în primă instanță și din doisprezece jurați atunci când judecă în apel.
Curtea trebuie, prin hotărâre, să ordoneze, înainte de tragerea la sorți a listei juraților, că independent de jurații de judecată, vor fi trageri la sorți pentru unu sau mai mulți jurați suplimentari care asistă la dezbaterile.
În cazul în care unu sau mai mulți dintre jurații de judecată ar fi împiedicați să urmărească dezbaterile până la pronunțarea hotărârii curții de jurați, vor fi înlocuiți de jurații suplimentari.
Înlocuirea se face în ordinea în care jurații suplimentari au fost chemați de sorți".
art. 304
"Președintele adresează juraților, în picioare și cu capul gol, următoarea vorbire: "Jurați și promiteți să examinați cu atenția cea mai scrupuloasă acuzațiile care vor fi aduse împotriva X, să nu trădați nici interesele acuzatului, nici ale societății care-l acuză, nici ale victimei; să nu comunice cu nimeni până după declarația voastră; să nu ascultați nici ura sau răutatea, nici frica sau afecțiunea; să vă amintiți că acuzatul este prezumat nevinovat și că îndoiala trebuie să-i folosească; să vă hotărâți după acuzații și mijloace de apărare, după conștiința și convingerea voastră intimă, cu imparțialitatea și fermitatea care se cuvine unui om cinstit și liber, și să păstrați secretul deliberărilor, chiar și după încetarea funcțiilor voastre".
Fiecare dintre jurați, chemat individual de președinte, răspunde ridicând mâna: "O jur"."
B. Incidente litigioase în cursul dezbaterilor și darea de act
Atunci când o faptă de natură să violeze drepturile uneia dintre părți intervine în cursul dezbaterilor, aceasta poate solicita curții de jurați – compusă în caz în caz de numai președinte și assessori – să-i dea "act". Acesta este singurul mijloc de care dispune pentru a o face constata. Curtea de Casație nu poate judeca apărări invocate dar pentru care nu s-a cerut darea de act curții de jurați și care nu sunt constatate pe procesul-verbal al dezbaterilor (Curtea de Casație, camera criminală, 23 decembrie 1899, Bull. crim. nr. 380; 24 iulie 1913, Bull. crim. nr. 365; 12 mai 1921, Bull. crim. nr. 211; 31 ianuarie 1946, Bull. crim. nr. 40; 5 mai 1955, Bull. crim. nr. 28; 21 noiembrie 1973, Bull. crim. nr. 427; 22 aprilie 1977, Dalloz-Sirey 1978, p. 28).
Curtea de jurați poate refuza să dea act de fapte care s-ar fi produs în afara ședinței. Ea apreciază, în plus, suveran dacă este cazul să ordone o anchetă pentru a verifica exactitatea lor (Curtea de Casație, 16 martie 1901, Bull. crim. nr. 85; 16 ianuarie 1903, Bull. crim. nr. 23; 5 august 1909, Bull. crim. nr. 422; 8 februarie 1977, Bull. crim. nr. 48). Într-o hotărâre din 14 ianuarie 1988, Curtea de Casație a afirmat totuși că enunțurile hotărârii atacate ar trebui să o pună în măsură să aprecieze dacă comunicarea denunțată era de natură să influențeze opinia juraților (Cass. Crim., 14 ianuarie 1988, Dalloz-Sirey 1988, p. 206).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE DIN CAUZA DEFECTULUI DE IMPARȚIALITATE AL CURȚII DE JURAȚI DE APEL
Reclamantul susține că dreptul său de a fi judecat de un tribunal imparțial a fost încălcat. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa."
Guvernul se opune acestei teze.
A. Cu privire la primabilitate
Curtea constată că acest grief nu este manifest nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea remarcă, de asemenea, că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de imprimabilitate. Prin urmare, trebuie declarat primabil.
B. Pe fond
Guvernul susține în primul rând că faptele denunțate de consilierul reclamantului nu erau de natură să pună în discuție imparțialitatea curții de jurați. El subliniază, într-adevăr, dincolo de scurtimea suspendării ședinței, care nu a durat, după spusele sale, mai mult de cinci minute, că avocatul nu a furnizat nicio precizare privind identitatea juraților care s-ar fi confabulat cu ministerul public și cu privire la conținutul conversațiilor care au fost schimbate. Cererea de darea de act era deci prea imprecisă, după părerea sa, pentru că nu permitea nici constatarea împiedicării și nici hotărârea privind înlocuirea juraților puși în cauză, nici verificarea dacă comunicarea litigioasă era de natură să ridice o îndoială legitimă privind imparțialitatea curții de jurați. El remarcă, în acest sens, că în afacerile în care Curtea a avut anterior ocazia să se pronunțe asupra imparțialității unui tribunal, afirmațiile făcute dezvăluiau o prejudecată împotriva reclamantului (cf. Remli c. Franța, hotărâre din 23 aprilie 1996, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1996-II; Gregory c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Recueil 1997-I; Sander c. Regatul Unit, hotărâre din 9 mai 2000, Recueil 2000-V). Dacă admite, de altfel, că dreptul francez impune juraților o obligație, care figurează în jurământul lor, de a nu se confabula cu privire la cauza care li se supune înainte de deliberare, el consideră că această obligație se limitează la faptele cauzei pe care trebuie s-o judece și cu condiția că această conversație să fi putut avea o incidență asupra aprecierii lor.
Guvernul susține, în al doilea rând, că curtea de jurați s-a asigurat că faptele denunțate nu erau de natură să pună în discuție imparțialitatea curții de jurați. El remarcă, în acest sens, că în timp ce în cauza Remli c. Franța (precitată), unde Curtea concluzionase la încălcarea art. 6 § 1, curtea de jurați se mulțumise să-și justifice decizia prin circumstanța că ea, ea însăși, nu constatase comunicarea aleasă, nu a fost cazul în speță, deoarece s-a procedat la o anchetă sub forma unei dezbatereri contradictorii și că președintele jurisdicției și cei doi assessori ai săi s-au expres bazat pe rezultatele acestei anchete pentru a considera că nicio încălcare a art. 304 din codul de procedură penală nu era stabilită.
Reclamantul consideră pentru partea sa că art. 304 din codul de procedură penală impune juraților "să nu comunice cu nimeni până după [declarația lor]". Dacă admite că această interzicere privește numai comunicările referitoare la faptele din cauza în care sunt sesizați jurații, el consideră că atunci când o asemenea comunicare ar fi putut avea loc, trebuie să se asigure de conținutul acesteia pentru a hotărî dacă aceasta intra în cadrul acestei interziceri. În plus, natura funcției procurorului general, care conduce acuzația, nu poate, după părerea sa, decât să lase plutind o suspiciune asupra imparțialității juraților, atunci când acest magistrat s-a confabulat cu jurații în afara prezenței acuzatului sau consilierului acestuia. El consideră că o anchetă simplă ar fi fost suficientă pentru a stabili cu siguranță realitatea acestei conversații și numele juraților care au participat la ea. Faptul că s-a procedat la o dezbatere contradictorie între părți nu poate, după spusele sale, fi suficient pentru a determina dacă faptele pretinse erau de natură să ridice o îndoială asupra imparțialității juraților. El remarcă, în acest sens, că faptul de a cunoaște opinia personală a părților nu permitea stabilirea realității și conținutului conversației și că hotărârea nu preciza dacă procurorul general și jurații au admis existența acestei conversații. El consideră, în plus, că impreciziunea faptelor denunțate este un element total străin obligației pe care o avea curtea de jurați de a se asigura că comunicarea nu era de natură să ridice această îndoială. Drept dovadă, poziția Curții în cauza Remli (precitată), care considerase că nu-i aparține să se pronunțe asupra valorii probante a unei declarații scrise care atestă realitatea afirmațiilor rasiste imputate unuia dintre jurați.
Curtea remarcă de îndată importanța fundamentală a faptului că tribunalele unei societăți democratice inspiră încredere oamenilor în drept, începând cu apăratul penal de acuzații (Padovani c. Italia, hotărâre din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, § 27). Pentru aceasta, a subliniat în mod repetat că un tribunal, inclusiv un jury, trebuie să fie imparțial, atât din punct de vedere subiectiv cât și din punct de vedere obiectiv (a se vedea, printre multe altele, Pullar c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Recueil 1996-III, p. 792, § 30).
Pentru a se pronunța asupra existenței unui motiv legitim de a se teme în privința unei jurisdicții o lipsă de independență sau imparțialitate, punctul de vedere al acuzatului intră în calcul, dar fără a juca un rol hotărâtor. Elementul determinant constă în a ști dacă aprehensiunile interesatului pot fi considerate ca fiind obiectiv justificate (Remli, precitat, § 46; Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Recueil 1997-I, § 73; Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Recueil 1998-IV, § 71; Grieves c. Regatul Unit [GC], nr. 57067/00, § 69, CEDH 2003-XII).
Curtea reamintește că în cauza Remli (precitată) ea a precizat că art. 6 § 1 din Convenție implică pentru orice jurisdicție națională obligația de a verifica dacă, prin compoziția sa, constituie "un tribunal imparțial" în sensul acestei dispoziții atunci când apare pe acest punct o contestare care nu pare de îndată manifest lipsită de seriozitate.
Privitor la funcția exercitată de reprezentantul ministerului public în cursul unui proces penal, Curtea consideră că, dacă este adevărat că partea civilă și ministerul public nu sunt "adversari" (a se vedea în special Berger c. Franța, nr. 48221/99, § 38, 3 decembrie 2002, CEDH 2002-X), la fel nu este și pentru apărat și ministerul public, care au interese atât distincte cât și opuse.
Curtea constată că în speță consilierul reclamantului a cerut ca să i se dea act unei comunicări după spusele sale ilicite între reprezentantul ministerului public și anumiți membri ai jurului. Curtea este de părere că o asemenea susținere apare, din cauza funcției de reprezentare a acuzației îndeplinite de procurorul general în cursul unui proces criminal, suficient de gravă pentru ca o anchetă potrivită pentru a verifica apariția faptului litigios să fie diligentată de președintele curții de jurați. În plus, ea observă că, conform dreptului intern (art. 304 din codul de procedură penală, a se vedea § 14 mai sus), jurații nu trebuie într-adevăr să comunice cu nimeni în cursul procesului.
Curtea remarcă, în acest sens, că, contrar cauzei Remli unde curtea de jurați se mulțumise cu respingerea cererii de darea de act, pe motiv că faptele denunțate s-ar fi produs în afara prezenței sale, președintele curții de jurați a decis în speță să organizeze o dezbatere contradictorie cu privire la incident. La această ocazie, președintele și assessorii săi au ascultat avocații reclamantului și părții civile, procurorul general și apoi acuzatul. Cu toate acestea, Guvernul nu demonstrează în ce mod această dezbatere ar fi permis determinarea conținutului comunicării și a identității juraților interesați. Or, aparținea jurisdicției interne să folosească ansamblul mijloacelor la dispoziția sa în vederea eliminării îndoielilor privind realitatea și natura faptelor pretinse.
Curtea consideră, în special, că numai o audiere a juraților ar fi fost în măsură să arunce lumină asupra naturii afirmațiilor schimbate și asupra influenței pe care acestea o puteau fi avut, dacă este cazul, asupra opiniei lor.
În plus, redactarea hotărârii incidente a curții de jurați nu permitea nici Curții de Casație, nici, a fortiori, Curții noastre, să determine eficacitatea verificării efectuate de curtea de jurați și, prin urmare, să se pronunțe asupra posibilei încălcări a dispozițiilor convenționale invocate. Decizia se limita, în fapt, la constatarea ținerii unei dezbatereri contradictorii și absența încălcării dispozițiilor art. 304 din codul de procedură penală fără a furniza nicio precizare cu privire la elementele probante care au putut fi obținute la încheierea acestei dezbatereri.
Din aceasta, Curtea consideră că verificarea efectuată în speță nu poate fi considerată ca fiind eficace, deoarece a privat reclamantul de posibilitate de a-și invoca apărarea în mod eficace în fața Curții de Casație.
Această constatare este suficientă Curții pentru a concluziona la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA ALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE
Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că reprezentantul ministerului public a cerut împotriva lui atât în primă instanță cât și în fața curții de jurați de apel, ancheta diligentată de judecătorul de instrucție și că numai martorii pentru acuzare au fost chemați și auziți la ședințele curților de jurați. Invocă art. 6 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește că ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Această regulă nu necesită numai sesizarea jurisdicțiilor naționale competente; ea obligă, de asemenea, în principiu, să ridice în fața acestor aceleași jurisdicții, cel puțin în substanță și în formele și termenele prescrise de dreptul intern, apărările pe care intenționează să le formule ulterior la nivel internațional (a se vedea, printre multe altele, Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29183/95, § 37, CEDH 1999-I). Scopul regulii relative la epuizarea căilor de recurs interne este de a permite autorităților naționale (în special autoritățile judiciare) să examineze apărarea referitoare la încălcarea unui drept protejat de Convenție și, dacă este cazul, să repare această încălcare înainte ca Curtea să fie sesizată (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 152, CEDH 2000-XI, sau, de asemenea, Azinas c. Cipru [GC], nr. 56679/00, § 38, CEDH 2004-III).
Curtea observă că în speță numai apărarea rezultând din comunicarea care a avut loc între ministerul public și anumiți membri ai jurului a fost ridicată în fața Curții de Casație. Alte apărări rezultând din art. 6 § 1 nu au fost invocate, nici expres nici în substanță, în fața acestei jurisdicții. Ea consideră, prin urmare, că acestea trebuie respinse pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Potrivit art. 41 din Convenție:
"Dacă Curtea declară că a fost o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite ștergerea decât imperfect a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă se cuvine, satisfacție echitabilă."
Reclamantul cere 10.000 EUR cu titlu de daune morale pe care le-ar fi suferit.
Guvernul consideră, pentru partea sa, că o constatare de încălcare ar constitui, în speță și în lumina jurisprudenței Remli (precitată), o satisfacție echitabilă suficientă.
Curtea consideră daunele morale suficient reparate prin constatarea încălcării art. 6 § 1 la care ajunge.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
Declară plângerea primabilă cu privire la apărarea rezultând din art. 6 § 1 din Convenție privitor la defectul de imparțialitate al curții de jurați de apel și imprimabilă pentru surplus;
Declară că a fost o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție;
Declară că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de reclamant din cauza acestei prezenți;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 16 ianuarie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
S. Dollé
A.B. Baka
Grefieră
Președinte