Farhi împotriva Franței

La originea cauzei se află o plângere (nr. 17070/05) dirigită împotriva Republicii Franceze de un cetățean marocan, Redouane Farhi ("reclamantul"), care a sesizat Curtea pe 6 mai 2005 în virtutea art. 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Doamna H. Leclerc, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Doamna Edwige Belliard, directoare a direcției Afacerilor juridice al ministerului Afacerilor externe.

Pe 30 martie 2006, Curtea a decis să comunice plângerea Guvernului. Folosind dispozițiile art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate în același timp primabilitatea și fondul cauzei. FACTS

Prin ordonanță din 5 aprilie 2002, un judecător de instrucție al tribunalului de primă instanță din Versailles a trimis reclamantul în fața curții de jurați din Yvelines pentru acuzații de viol în recidivă legală, intrare neautorizată pe teritoriul național în ciuda expulzării și intrare sau ședere neregulamentară a unui străin în Franța.

Pe 23 aprilie 2003, curtea de jurați din Yvelines l-a declarat vinovat pentru faptele care i se impuiau și l-a condamnat la doisprezece ani de închisoare criminală. În aceeași zi, curtea de jurați s-a pronunțat asupra daunelor civile și a acordat victimei, constituită parte civilă, suma de 15.000 euro (EUR) cu titlu de daune și prejudicii. Ministerul Public a fost reprezentat de B.

Reclamantul și Ministerul Public au depus apel împotriva acestei decizii.

Pe 23 iulie 2003, camera criminală a Curții de Casație a desemnat curtea de jurați din Hauts-de-Seine pentru a judeca în apel. Ministerul Public a fost din nou reprezentat de B.

Procesul în fața curții de jurați s-a desfășurat pe 1 și 2 iunie 2004.

Pe 2 iunie 2004, ședința a fost suspendată o primă dată între 13:15 și 14:15. La reluarea ședinței, președintele curții de jurați le-a prezentat părților, juraților și assessorilor, albumul fotografic din dosarul procedării, apoi a formulat întrebările la care curtea și juriul ar trebui să răspundă. Consilierul acuzatului s-a opus redacției propuse. Președintele a dat cuvântul părții civile, procurorului general, apărării și acuzatului, apoi curtea s-a retras singură pentru a delibera. Ședința a fost reluată la 14:40. Consilierul reclamantului a depus apoi concluzii cerând ca să i se dea actul unei comunicări ilicite, în sensul art. 304 din codul de procedură penală, între anumiți jurați și procurorul general în cursul suspendării ședinței în cursul căreia curtea se retrasese pentru a delibera, lăsând jurații în sala de ședință. Președintele a dat cuvântul avocaților reclamantului și părții civile, procurorului general și apoi acuzatului. Curtea, compusă în caz în caz de numai președinte și assessori, s-a retras apoi pentru a delibera și a dat următoarea hotărâre: "Curtea, după ce a deliberat fără asistența jurului, Ținând seama de concluziile depuse de Doamna G., avocat al Redouane Farhi; Ținând seama de art. 315 și 316 din codul de procedură penală; Considerând că magistrații componenți ai curții, nu fiind în măsură să constate personal fapte care s-ar fi produs în afara prezenței lor, Curtea nu poate da act acestora; Că, în plus, elementele dezbătute contradictoriu nu au dezvăluit o încălcare a dispozițiilor art. 304 din codul de procedură penală (...)"

Prin hotărâre din 2 iunie 2004, curtea de jurați de apel a condamnat reclamantul la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare criminală și a ordonat o măsură de monitorizare socio-judiciară cu durată de opt ani, cu injonctare de tratament și interzicerea de a frecventa victima, precum și mama și fratele acesteia. Pronunțând asupra daunelor civile, a condamnat reclamantul să plătească victimei sumele de 15.000 EUR cu titlu de prejudiciul suferit înainte de 23 aprilie 2003 și 4.000 EUR pentru prejudiciul suferit după acea dată.

În cadrul popriri în casație, reclamantul a invocat art. 6 § 1 din Convenție, afirmând că acesta implică "pentru orice jurisdicție națională, obligația de a verifica dacă, prin compoziția sa, constituie un "tribunal echitabil" în sensul acestei dispoziții atunci când apare pe acest punct o contestare care nu pare de îndată lipsită de seriozitate" și "că refuzând de a da act apărării faptului că în cursul unei suspendări de ședință, anumiți jurați fuseseră intrați în comunicare cu procurorul general fără a ordona o anchetă pentru a verifica faptul denunțat și, dacă era cazul, dând apoi actul apărării", curtea de jurați încălcase dispozițiile acestui articol.

Pe 16 februarie 2005, camera criminală a Curții de Casație a respins recursul reclamantului. Ea a hotărât în special după cum urmează: "Considerând că rezultă din procesul-verbal al dezbaterilor că avocatul inculpatului a depus concluzii cerând să se dea act unei comunicări ilicite, în sensul art. 304 din Codul de procedură penală, între anumiți jurați și procurorul general în cursul unei suspendări de ședință; Considerând că Curtea a respins această cerere pe motivul că nu era în măsură să dea act de fapte care s-ar fi produs în afara prezenței sale și elementele dezbătute contradictoriu nu au dezvăluit o încălcare a dispozițiilor art. 304 menționat; Considerând că în această situație, apărarea nu este întemeeiată; Că, pe de o parte, magistrații componenți ai Curții nu erau în măsură să constate personal fapte care s-ar fi produs în afara prezenței lor; Că, pe de altă parte, constatând că elementele dezbătute contradictoriu în fața sa nu au dezvăluit o încălcare a dispozițiilor art. 304 din Codul de procedură penală, Curtea a folosit puterea sa suverană de apreciere fără a încălca textele legale și convenționale invocate; Din aceasta rezultă că mijlocul nu poate fi acceptat; (...)"

Dispozițiile relevante din codul de procedură penală se citesc după cum urmează: art. 296 "Juriul de judecată este compus din nouă jurați atunci când curtea de jurați judecă în primă instanță și din doisprezece jurați atunci când judecă în apel. Curtea trebuie, prin hotărâre, să ordoneze, înainte de tragerea la sorți a listei juraților, că independent de jurații de judecată, vor fi trageri la sorți pentru unu sau mai mulți jurați suplimentari care asistă la dezbaterile. În cazul în care unu sau mai mulți dintre jurații de judecată ar fi împiedicați să urmărească dezbaterile până la pronunțarea hotărârii curții de jurați, vor fi înlocuiți de jurații suplimentari. Înlocuirea se face în ordinea în care jurații suplimentari au fost chemați de sorți". art. 304 "Președintele adresează juraților, în picioare și cu capul gol, următoarea vorbire: "Jurați și promiteți să examinați cu atenția cea mai scrupuloasă acuzațiile care vor fi aduse împotriva X, să nu trădați nici interesele acuzatului, nici ale societății care-l acuză, nici ale victimei; să nu comunice cu nimeni până după declarația voastră; să nu ascultați nici ura sau răutatea, nici frica sau afecțiunea; să vă amintiți că acuzatul este prezumat nevinovat și că îndoiala trebuie să-i folosească; să vă hotărâți după acuzații și mijloace de apărare, după conștiința și convingerea voastră intimă, cu imparțialitatea și fermitatea care se cuvine unui om cinstit și liber, și să păstrați secretul deliberărilor, chiar și după încetarea funcțiilor voastre". Fiecare dintre jurați, chemat individual de președinte, răspunde ridicând mâna: "O jur"." B. Incidente litigioase în cursul dezbaterilor și darea de act

Atunci când o faptă de natură să violeze drepturile uneia dintre părți intervine în cursul dezbaterilor, aceasta poate solicita curții de jurați – compusă în caz în caz de numai președinte și assessori – să-i dea "act". Acesta este singurul mijloc de care dispune pentru a o face constata. Curtea de Casație nu poate judeca apărări invocate dar pentru care nu s-a cerut darea de act curții de jurați și care nu sunt constatate pe procesul-verbal al dezbaterilor (Curtea de Casație, camera criminală, 23 decembrie 1899, Bull. crim. nr. 380; 24 iulie 1913, Bull. crim. nr. 365; 12 mai 1921, Bull. crim. nr. 211; 31 ianuarie 1946, Bull. crim. nr. 40; 5 mai 1955, Bull. crim. nr. 28; 21 noiembrie 1973, Bull. crim. nr. 427; 22 aprilie 1977, Dalloz-Sirey 1978, p. 28).

Curtea de jurați poate refuza să dea act de fapte care s-ar fi produs în afara ședinței. Ea apreciază, în plus, suveran dacă este cazul să ordone o anchetă pentru a verifica exactitatea lor (Curtea de Casație, 16 martie 1901, Bull. crim. nr. 85; 16 ianuarie 1903, Bull. crim. nr. 23; 5 august 1909, Bull. crim. nr. 422; 8 februarie 1977, Bull. crim. nr. 48). Într-o hotărâre din 14 ianuarie 1988, Curtea de Casație a afirmat totuși că enunțurile hotărârii atacate ar trebui să o pună în măsură să aprecieze dacă comunicarea denunțată era de natură să influențeze opinia juraților (Cass. Crim., 14 ianuarie 1988, Dalloz-Sirey 1988, p. 206). ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE DIN CAUZA DEFECTULUI DE IMPARȚIALITATE AL CURȚII DE JURAȚI DE APEL

Reclamantul susține că dreptul său de a fi judecat de un tribunal imparțial a fost încălcat. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa."

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la primabilitate

Curtea constată că acest grief nu este manifest nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea remarcă, de asemenea, că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de imprimabilitate. Prin urmare, trebuie declarat primabil. B. Pe fond

Guvernul susține în primul rând că faptele denunțate de consilierul reclamantului nu erau de natură să pună în discuție imparțialitatea curții de jurați. El subliniază, într-adevăr, dincolo de scurtimea suspendării ședinței, care nu a durat, după spusele sale, mai mult de cinci minute, că avocatul nu a furnizat nicio precizare privind identitatea juraților care s-ar fi confabulat cu ministerul public și cu privire la conținutul conversațiilor care au fost schimbate. Cererea de darea de act era deci prea imprecisă, după părerea sa, pentru că nu permitea nici constatarea împiedicării și nici hotărârea privind înlocuirea juraților puși în cauză, nici verificarea dacă comunicarea litigioasă era de natură să ridice o îndoială legitimă privind imparțialitatea curții de jurați. El remarcă, în acest sens, că în afacerile în care Curtea a avut anterior ocazia să se pronunțe asupra imparțialității unui tribunal, afirmațiile făcute dezvăluiau o prejudecată împotriva reclamantului (cf. Remli c. Franța, hotărâre din 23 aprilie 1996, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1996-II; Gregory c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Recueil 1997-I; Sander c. Regatul Unit, hotărâre din 9 mai 2000, Recueil 2000-V). Dacă admite, de altfel, că dreptul francez impune juraților o obligație, care figurează în jurământul lor, de a nu se confabula cu privire la cauza care li se supune înainte de deliberare, el consideră că această obligație se limitează la faptele cauzei pe care trebuie s-o judece și cu condiția că această conversație să fi putut avea o incidență asupra aprecierii lor.

Guvernul susține, în al doilea rând, că curtea de jurați s-a asigurat că faptele denunțate nu erau de natură să pună în discuție imparțialitatea curții de jurați. El remarcă, în acest sens, că în timp ce în cauza Remli c. Franța (precitată), unde Curtea concluzionase la încălcarea art. 6 § 1, curtea de jurați se mulțumise să-și justifice decizia prin circumstanța că ea, ea însăși, nu constatase comunicarea aleasă, nu a fost cazul în speță, deoarece s-a procedat la o anchetă sub forma unei dezbatereri contradictorii și că președintele jurisdicției și cei doi assessori ai săi s-au expres bazat pe rezultatele acestei anchete pentru a considera că nicio încălcare a art. 304 din codul de procedură penală nu era stabilită.

Reclamantul consideră pentru partea sa că art. 304 din codul de procedură penală impune juraților "să nu comunice cu nimeni până după [declarația lor]". Dacă admite că această interzicere privește numai comunicările referitoare la faptele din cauza în care sunt sesizați jurații, el consideră că atunci când o asemenea comunicare ar fi putut avea loc, trebuie să se asigure de conținutul acesteia pentru a hotărî dacă aceasta intra în cadrul acestei interziceri. În plus, natura funcției procurorului general, care conduce acuzația, nu poate, după părerea sa, decât să lase plutind o suspiciune asupra imparțialității juraților, atunci când acest magistrat s-a confabulat cu jurații în afara prezenței acuzatului sau consilierului acestuia. El consideră că o anchetă simplă ar fi fost suficientă pentru a stabili cu siguranță realitatea acestei conversații și numele juraților care au participat la ea. Faptul că s-a procedat la o dezbatere contradictorie între părți nu poate, după spusele sale, fi suficient pentru a determina dacă faptele pretinse erau de natură să ridice o îndoială asupra imparțialității juraților. El remarcă, în acest sens, că faptul de a cunoaște opinia personală a părților nu permitea stabilirea realității și conținutului conversației și că hotărârea nu preciza dacă procurorul general și jurații au admis existența acestei conversații. El consideră, în plus, că impreciziunea faptelor denunțate este un element total străin obligației pe care o avea curtea de jurați de a se asigura că comunicarea nu era de natură să ridice această îndoială. Drept dovadă, poziția Curții în cauza Remli (precitată), care considerase că nu-i aparține să se pronunțe asupra valorii probante a unei declarații scrise care atestă realitatea afirmațiilor rasiste imputate unuia dintre jurați.

Curtea remarcă de îndată importanța fundamentală a faptului că tribunalele unei societăți democratice inspiră încredere oamenilor în drept, începând cu apăratul penal de acuzații (Padovani c. Italia, hotărâre din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, § 27). Pentru aceasta, a subliniat în mod repetat că un tribunal, inclusiv un jury, trebuie să fie imparțial, atât din punct de vedere subiectiv cât și din punct de vedere obiectiv (a se vedea, printre multe altele, Pullar c. Regatul Unit, hotărâre din 10 iunie 1996, Recueil 1996-III, p. 792, § 30).

Pentru a se pronunța asupra existenței unui motiv legitim de a se teme în privința unei jurisdicții o lipsă de independență sau imparțialitate, punctul de vedere al acuzatului intră în calcul, dar fără a juca un rol hotărâtor. Elementul determinant constă în a ști dacă aprehensiunile interesatului pot fi considerate ca fiind obiectiv justificate (Remli, precitat, § 46; Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Recueil 1997-I, § 73; Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Recueil 1998-IV, § 71; Grieves c. Regatul Unit [GC], nr. 57067/00, § 69, CEDH 2003-XII).

Curtea reamintește că în cauza Remli (precitată) ea a precizat că art. 6 § 1 din Convenție implică pentru orice jurisdicție națională obligația de a verifica dacă, prin compoziția sa, constituie "un tribunal imparțial" în sensul acestei dispoziții atunci când apare pe acest punct o contestare care nu pare de îndată manifest lipsită de seriozitate.

Privitor la funcția exercitată de reprezentantul ministerului public în cursul unui proces penal, Curtea consideră că, dacă este adevărat că partea civilă și ministerul public nu sunt "adversari" (a se vedea în special Berger c. Franța, nr. 48221/99, § 38, 3 decembrie 2002, CEDH 2002-X), la fel nu este și pentru apărat și ministerul public, care au interese atât distincte cât și opuse.

Curtea constată că în speță consilierul reclamantului a cerut ca să i se dea act unei comunicări după spusele sale ilicite între reprezentantul ministerului public și anumiți membri ai jurului. Curtea este de părere că o asemenea susținere apare, din cauza funcției de reprezentare a acuzației îndeplinite de procurorul general în cursul unui proces criminal, suficient de gravă pentru ca o anchetă potrivită pentru a verifica apariția faptului litigios să fie diligentată de președintele curții de jurați. În plus, ea observă că, conform dreptului intern (art. 304 din codul de procedură penală, a se vedea § 14 mai sus), jurații nu trebuie într-adevăr să comunice cu nimeni în cursul procesului.

Curtea remarcă, în acest sens, că, contrar cauzei Remli unde curtea de jurați se mulțumise cu respingerea cererii de darea de act, pe motiv că faptele denunțate s-ar fi produs în afara prezenței sale, președintele curții de jurați a decis în speță să organizeze o dezbatere contradictorie cu privire la incident. La această ocazie, președintele și assessorii săi au ascultat avocații reclamantului și părții civile, procurorul general și apoi acuzatul. Cu toate acestea, Guvernul nu demonstrează în ce mod această dezbatere ar fi permis determinarea conținutului comunicării și a identității juraților interesați. Or, aparținea jurisdicției interne să folosească ansamblul mijloacelor la dispoziția sa în vederea eliminării îndoielilor privind realitatea și natura faptelor pretinse.

Curtea consideră, în special, că numai o audiere a juraților ar fi fost în măsură să arunce lumină asupra naturii afirmațiilor schimbate și asupra influenței pe care acestea o puteau fi avut, dacă este cazul, asupra opiniei lor.

În plus, redactarea hotărârii incidente a curții de jurați nu permitea nici Curții de Casație, nici, a fortiori, Curții noastre, să determine eficacitatea verificării efectuate de curtea de jurați și, prin urmare, să se pronunțe asupra posibilei încălcări a dispozițiilor convenționale invocate. Decizia se limita, în fapt, la constatarea ținerii unei dezbatereri contradictorii și absența încălcării dispozițiilor art. 304 din codul de procedură penală fără a furniza nicio precizare cu privire la elementele probante care au putut fi obținute la încheierea acestei dezbatereri.

Din aceasta, Curtea consideră că verificarea efectuată în speță nu poate fi considerată ca fiind eficace, deoarece a privat reclamantul de posibilitate de a-și invoca apărarea în mod eficace în fața Curții de Casație.

Această constatare este suficientă Curții pentru a concluziona la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Această regulă nu necesită numai sesizarea jurisdicțiilor naționale competente; ea obligă, de asemenea, în principiu, să ridice în fața acestor aceleași jurisdicții, cel puțin în substanță și în formele și termenele prescrise de dreptul intern, apărările pe care intenționează să le formule ulterior la nivel internațional (a se vedea, printre multe altele, Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29183/95, § 37, CEDH 1999-I). Scopul regulii relative la epuizarea căilor de recurs interne este de a permite autorităților naționale (în special autoritățile judiciare) să examineze apărarea referitoare la încălcarea unui drept protejat de Convenție și, dacă este cazul, să repare această încălcare înainte ca Curtea să fie sesizată (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 152, CEDH 2000-XI, sau, de asemenea, Azinas c. Cipru [GC], nr. 56679/00, § 38, CEDH 2004-III).

Curtea observă că în speță numai apărarea rezultând din comunicarea care a avut loc între ministerul public și anumiți membri ai jurului a fost ridicată în fața Curții de Casație. Alte apărări rezultând din art. 6 § 1 nu au fost invocate, nici expres nici în substanță, în fața acestei jurisdicții. Ea consideră, prin urmare, că acestea trebuie respinse pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 10.000 EUR cu titlu de daune morale pe care le-ar fi suferit.

Guvernul consideră, pentru partea sa, că o constatare de încălcare ar constitui, în speță și în lumina jurisprudenței Remli (precitată), o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră daunele morale suficient reparate prin constatarea încălcării art. 6 § 1 la care ajunge. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară plângerea primabilă cu privire la apărarea rezultând din art. 6 § 1 din Convenție privitor la defectul de imparțialitate al curții de jurați de apel și imprimabilă pentru surplus; 2. Declară că a fost o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru daunele morale suferite de reclamant din cauza acestei prezenți; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 16 ianuarie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefieră Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 17070/05) dirigée contre la République française par un ressortissant marocain, M. Redouane Farhi (« le requérant »), lequel a saisi la Cour le 6 mai 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e H. Leclerc, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Edwige Belliard, directrice de la direction des Affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.

Le 30 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Par ordonnance du 5 avril 2002, un juge d'instruction du tribunal de grande instance de Versailles renvoya le requérant devant la cour d'assises des Yvelines des chefs de viol en récidive légale, entrée non autorisée sur le territoire national malgré expulsion et entrée ou séjour irrégulier d'un étranger en France.

Le 23 avril 2003, la cour d'assises des Yvelines le déclara coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à douze années de réclusion criminelle. Le même jour, la cour d'assises se prononça sur les intérêts civils et octroya à la victime, constituée partie civile, la somme de 15 000 euros (EUR) à titre de dommages et intérêts. Le ministère public était représenté par B.

Le requérant et le ministère public interjetèrent appel de cette décision.

Le 23 juillet 2003, la chambre criminelle de la Cour de cassation désigna la cour d'assises des Hauts-de-Seine pour statuer en appel. Le ministère public était à nouveau représenté par B.

Le procès devant la cour d'assises se déroula les 1 er et 2 juin 2004.

Le 2 juin 2004, l'audience fut suspendue une première fois entre treize heures quinze et quatorze heures quinze. A la reprise de l'audience, le président de la cour d'assises fit présenter aux parties, aux jurés et aux assesseurs, l'album photographique contenu dans le dossier de la procédure, puis formula les questions auxquelles la cour et le jury auraient à répondre. Le conseil de l'accusé s'opposa à la rédaction proposée. Le président donna la parole à la partie civile, à l'avocat général, à la défense et à l'accusé, puis la cour se retira seule pour délibérer. L'audience reprit à quatorze heures quarante. Le conseil du requérant déposa alors des conclusions demandant qu'il lui soit donné acte d'une communication illicite, au sens de l'article 304 du code de procédure pénale, entre certains jurés et l'avocat général au cours de la suspension d'audience pendant laquelle la cour s'était retirée pour délibérer, laissant les jurés dans la salle d'audience. Le président donna la parole aux avocats du requérant et de la partie civile, à l'avocat général puis à l'accusé . La cour, composée en l'occurrence des seuls président et assesseurs, se retira ensuite pour délibérer et rendit l'arrêt suivant : « La Cour, après avoir délibéré sans l'assistance du jury, Vu les conclusions déposées par Maître G., avocat de Redouane Farhi ; Vu les articles 315 et 316 du code de procédure pénale ; Considérant que les magistrats composant la cour n'ayant pas été en mesure de constater personnellement des faits qui se seraient produits hors de leur présence, la Cour ne peut en donner acte ; Qu'en outre les éléments contradictoirement débattus n'ont pas révélé de violation des dispositions de l'article 304 du code de procédure pénale (...) ».

Par arrêt du 2 juin 2004, la cour d'assises d'appel condamna le requérant à une peine de quinze années de réclusion criminelle et ordonna une mesure de suivi socio-judiciaire d'une durée de huit ans, avec injonction de soins et interdiction de fréquenter la victime, ainsi que la mère et le frère de celle-ci. Se prononçant sur les intérêts civils, elle condamna le requérant à payer à la victime les sommes de 15 000 EUR au titre du préjudice subi avant le 23 avril 2003 et de 4 000 EUR pour le préjudice subi postérieurement à cette date.

Dans le cadre de son pourvoi en cassation, le requérant invoqua l'article 6 § 1 de la Convention, affirmant que celui-ci impliquait « pour toute juridiction nationale, l'obligation de vérifier si, par sa composition, elle constitue un « tribunal impartial » au sens de cette disposition lorsque surgit sur ce point une contestation qui n'apparaît pas d'emblée dépourvue de sérieux » et « qu'en refusant de donner acte à la défense de ce qu'au cours d'une suspension d'audience, certains jurés étaient entrés en communication avec l'avocat général sans ordonner d'enquête pour vérifier le fait ainsi dénoncé et, le cas échéant, en donner ensuite acte à la défense », la cour d'assises avait violé les dispositions de cet article.

Le 16 février 2005, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Elle statua notamment comme suit : « Attendu qu'il résulte du procès-verbal des débats que l'avocat de l'accusé a déposé des conclusions demandant qu'il soit donné acte d'une communication illicite, au sens de l'article 304 du Code de procédure pénale, entre certains jurés et l'avocat général au cours d'une suspension d'audience ; Attendu que la Cour a rejeté cette demande aux motifs qu'elle n'était pas en mesure de donner acte de faits qui se seraient passés hors de sa présence et les éléments contradictoirement débattus n'avaient pas révélé de violation des dispositions de l'article 304 précité ; Attendu qu'en cet état, le grief n'est pas encouru ; Que, d'une part, les magistrats composant la Cour n'étaient pas en mesure de constater personnellement des faits qui se seraient produits hors de leur présence ; Que, d'autre part, en constatant que les éléments contradictoirement débattus devant elle n'avaient pas révélé de violation des dispositions de l'article 304 du Code de procédure pénale, la Cour a usé de son pouvoir souverain d'appréciation sans méconnaître les textes légaux et conventionnel invoqués ; D'où il suit que le moyen ne saurait être accueilli ; (...) » II.

Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale se lisent comme suit : Article 296 « Le jury de jugement est composé de neuf jurés lorsque la cour d'assises statue en premier ressort et de douze jurés lorsqu'elle statue en appel. La cour doit, par arrêt, ordonner, avant le tirage de la liste des jurés, qu'indépendamment des jurés de jugement, il soit tiré au sort un ou plusieurs jurés supplémentaires qui assistent aux débats. Dans le cas où l'un ou plusieurs des jurés de jugement seraient empêchés de suivre les débats jusqu'au prononcé de l'arrêt de la cour d'assises, ils sont remplacés par les jurés supplémentaires. Le remplacement se fait suivant l'ordre dans lequel les jurés supplémentaires ont été appelés par le sort ». Article 304 « Le président adresse aux jurés, debout et découverts, le discours suivant : « Vous jurez et promettez d'examiner avec l'attention la plus scrupuleuse les charges qui seront portées contre X, de ne trahir ni les intérêts de l'accusé, ni ceux de la société qui l'accuse, ni ceux de la victime ; de ne communiquer avec personne jusqu'après votre déclaration ; de n'écouter ni la haine ou la méchanceté, ni la crainte ou l'affection ; de vous rappeler que l'accusé est présumé innocent et que le doute doit lui profiter ; de vous décider d'après les charges et les moyens de défense, suivant votre conscience et votre intime conviction, avec l'impartialité et la fermeté qui conviennent à un homme probe et libre, et de conserver le secret des délibérations, même après la cessation de vos fonctions ». Chacun des jurés, appelé individuellement par le président, répond en levant la main : « Je le jure » ». B. Incidents contentieux au cours des débats et donné-acte

Lorsqu'un fait de nature à porter atteinte aux droits de l'une des parties intervient au cours des débats, celle-ci peut demander à la cour d'assises – composée en l'occurrence des seuls président et assesseurs – d'en « donner acte ». C'est le seul moyen dont elle dispose pour le faire constater. La Cour de cassation ne peut statuer sur des griefs invoqués mais dont il n'a pas été demandé acte à la cour d'assises et qui ne sont pas constatés sur le procès-verbal des débats (Cour de cassation, chambre criminelle, 23 décembre 1899, Bull. crim . n o 380 ; 24 juillet 1913, Bull. crim. n o 365 ; 12 mai 1921, Bull. crim . n o 211 ; 31 janvier 1946, Bull. crim . n o 40 ; 5 mai 1955, Bull. crim . n o 28 ; 21 novembre 1973, Bull. crim . n o 427 ; 22 avril 1977, Dalloz-Sirey 1978, p. 28).

La cour d'assises peut refuser de donner acte de faits qui se seraient passés en dehors de l'audience. Elle apprécie en outre souverainement s'il y a lieu d'ordonner une enquête pour vérifier leur exactitude (Cour de cassation, 16 mars 1901, Bull. crim . n o 85 ; 16 janvier 1903, Bull. crim . n o 23; 5 août 1909, Bull. crim . n o 422 ; 8 février 1977, Bull. crim . n o 48). Dans un arrêt du 14 janvier 1988, la Cour de cassation a cependant affirmé que les énonciations de l'arrêt attaqué devaient la mettre en mesure d'apprécier si la communication dénoncée était de nature à influencer l'opinion des jurés (Cass. Crim., 14 janvier 1988, Dalloz-Sirey 1988, p. 206). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION EN RAISON DU DÉFAUT D'IMPARTIALITÉ DE LA COUR D'ASSISES D'APPEL

Le requérant allègue que son droit d'être jugé par un tribunal impartial a été violé. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme en premier lieu que les faits dénoncés par le conseil du requérant n'étaient pas de nature à remettre en cause l'impartialité de la cour d'assises. Il souligne en effet, outre la brièveté de la suspension d'audience, qui n'a, selon lui, pas duré plus de cinq minutes, que l'avocat n'a fourni aucune précision quant à l'identité des jurés s'étant entretenus avec le ministère public et sur la teneur des propos qui furent échangés. La demande de donné acte était donc à son sens trop imprécise puisqu'elle ne permettait ni de constater l'empêchement et de décider du remplacement des jurés mis en cause, ni de vérifier si la communication litigieuse était de nature à faire naître un doute légitime quant à l'impartialité de la cour d'assises. Il note à cet égard que, dans les affaires où la Cour a précédemment eu l'occasion de se prononcer sur l'impartialité d'un tribunal, les propos tenus révélaient un préjugé à l'égard du requérant (cf. Remli c. France , arrêt du 23 avril 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-II ; Gregory c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil 1997 ‑ I ; Sander c. Royaume-Uni , arrêt du 9 mai 2000, Recueil 2000-V). S'il admet, par ailleurs, que le droit français impose aux jurés une obligation, qui figure dans leur serment, de ne pas s'entretenir de l'affaire qui leur est soumise avant la délibération, il estime que cette obligation se limite aux faits de l'affaire qu'ils ont à juger et à la condition que cette conversation ait pu avoir une incidence sur leur appréciation.

Le Gouvernement soutient, en second lieu, que la cour d'assises s'est assurée que les faits dénoncés n'étaient pas de nature à remettre en cause l'impartialité de la cour d'assises. Il relève, à cet égard, qu'alors que dans l'affaire Remli c. France (précitée), où la Cour avait conclu à la violation de l'article 6 § 1, la cour d'assises s'était contentée de justifier sa décision par la circonstance qu'elle n'avait pas, elle-même, constaté la communication alléguée, tel ne fut pas le cas en l'espèce, puisqu'il fut procédé à une enquête sous la forme d'un débat contradictoire et que le président de la juridiction et ses deux assesseurs se sont expressément fondés sur les résultats de cette enquête pour considérer qu'aucune violation de l'article 304 du code de procédure pénale n'était établie.

Le requérant estime quant à lui que l'article 304 du code de procédure pénale impose aux jurés « de ne communiquer avec personne jusqu'après [leur] déclaration ». S'il admet que cette prohibition concerne les seules communications relatives aux faits dont les jurés sont saisis, il considère que lorsqu'une telle communication a pu avoir lieu, il convient de s'assurer de son contenu pour décider si celle-ci rentrait dans le cadre de cette interdiction. Par ailleurs, la nature de la fonction de l'avocat général, lequel dirige l'accusation, ne peut, à son sens, que laisser peser un soupçon sur l'impartialité des jurés, lorsque ce magistrat s'est entretenu avec les jurés en dehors de la présence de l'accusé ou de son conseil. Il estime qu'une enquête simple aurait suffi à établir de façon certaine la réalité de cette conversation et le nom des jurés y ayant participé. Le fait d'avoir procédé à un débat contradictoire entre les parties ne saurait, selon lui, suffire à déterminer si les faits allégués étaient de nature à jeter un doute sur l'impartialité des jurés. Il relève à cet égard que le fait de recueillir l'avis personnel des parties ne permettait pas d'établir la réalité et le contenu de la conversation et que l'arrêt ne précisait pas si l'avocat général et les jurés avaient admis l'existence de cette conversation. Il estime en outre que l'imprécision des faits dénoncés est un élément totalement étranger à l'obligation qu'avait la cour d'assises de s'assurer que la communication n'était pas de nature à faire naître ce doute. Il en veut pour preuve, la position de la Cour dans l'affaire Remli (précitée), qui avait considéré qu'il ne lui appartenait pas de se prononcer sur la valeur probante d'une déclaration écrite venant attester de la réalité des propos racistes imputés à l'un des jurés.

La Cour note d'emblée l'importance fondamentale qu'il y a à ce que les tribunaux d'une société démocratique inspirent confiance aux justiciables, à commencer, au pénal, par les prévenus ( Padovani c. Italie , arrêt du 26 février 1993, série A n o 257-B, p. 20, § 27). A cet effet, elle a souligné à maintes reprises qu'un tribunal, y compris un jury, doit être impartial, tant du point de vue subjectif que du point de vue objectif (voir, parmi beaucoup d'autres, Pullar c. Royaume-Uni , arrêt du 10 juin 1996, Recueil 1996-III, p. 792, § 30).

Pour se prononcer sur l'existence d'une raison légitime de redouter dans le chef d'une juridiction un défaut d'indépendance ou d'impartialité, le point de vue de l'accusé entre en ligne de compte, mais sans pour autant jouer un rôle décisif. L'élément déterminant consiste à savoir si les appréhensions de l'intéressé peuvent passer pour objectivement justifiées ( Remli , précité, § 46 ; Findlay c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil 1997-I, § 73 ; Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998 ‑ IV, § 71 ; Grieves c. Royaume-Uni [GC], n o 57067/00, § 69, CEDH 2003-XII).

La Cour rappelle que dans l'affaire Remli (précitée) elle a précisé que l'article 6 § 1 de la Convention impliquait pour toute juridiction nationale l'obligation de vérifier si, par sa composition, elle constitue « un tribunal impartial » au sens de cette disposition lorsque surgit sur ce point une contestation qui n'apparaît pas d'emblée manifestement dépourvue de sérieux.

S'agissant de la fonction exercée par le représentant du ministère public au cours d'un procès pénal, la Cour estime que, s'il est vrai que la partie civile et le ministère public ne sont pas des « adversaires » (voir notamment Berger c. France , n o 48221/99, § 38, 3 décembre 2002, CEDH 2002-X), il n'en va pas de même pour le prévenu et le ministère public, qui ont des intérêts à la fois distincts et opposés.

La Cour constate qu'en l'espèce le conseil du requérant a demandé qu'on lui donne acte d'une communication selon lui illicite entre le représentant du ministère public et certains membres du jury. La Cour est d'avis qu'une telle allégation apparaît, en raison de la fonction de représentation de l'accusation remplie par l'avocat général au cours d'un procès criminel, suffisamment grave pour qu'une enquête propre à vérifier la survenance du fait litigieux soit diligentée par le président de la cour d'assises. En outre, elle observe que, selon le droit interne (article 304 du code de procédure pénale, voir § 14 ci-dessus), les jurés ne doivent en effet communiquer avec quiconque lors du procès.

La Cour relève à cet égard que, contrairement à l'affaire Remli où la cour d'assises s'était contentée de rejeter la demande de donné acte, au motif que les faits dénoncés se seraient passés hors de sa présence, le président de la cour d'assises a décidé en l'espèce d'organiser un débat contradictoire au sujet de l'incident. A cette occasion, le président et ses assesseurs ont entendu les avocats du requérant et de la partie civile, l'avocat général puis l'accusé. Pour autant, le Gouvernement n'établit pas en quoi ce débat aurait permis de déterminer le contenu de la communication ni l'identité des jurés concernés. Or, il appartenait à la juridiction interne d'employer l'ensemble des moyens à sa disposition afin de lever les doutes quant à la réalité et à la nature des faits allégués.

La Cour estime, en particulier, que seule une audition des jurés aurait été à même de faire la lumière sur la nature des propos échangés et sur l'influence que ceux-ci pouvaient avoir eu, le cas échéant, sur leur opinion.

En outre, la rédaction de l'arrêt incident de la cour d'assises ne permettait ni à la Cour de cassation, ni, a fortiori , à la Cour de céans, de déterminer l'efficacité de la vérification opérée par la cour d'assises et, partant, de se prononcer sur la violation éventuelle de la disposition conventionnelle invoquée. La décision se bornait en effet à constater la tenue d'un débat contradictoire et l'absence de violation des dispositions de l'article 304 du code de procédure pénale sans fournir aucune précision sur les éléments probatoires ayant pu être obtenus à l'issue de ce débat.

Dès lors, la Cour estime que la vérification opérée en l'espèce ne peut être considérée comme effective, puisqu'elle a privé le requérant de la possibilité d'invoquer son grief de manière efficace devant la Cour de cassation.

Cette constatation suffit à la Cour pour conclure à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour rappelle qu'elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. Cette règle n'exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes ; elle oblige aussi, en principe, à soulever devant ces mêmes juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l'on entend formuler par la suite au niveau international (voir, parmi beaucoup d'autres, Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 37, CEDH 1999-I). La finalité de la règle relative à l'épuisement des voies de recours internes est de permettre aux autorités nationales (notamment les autorités judiciaires) d'examiner le grief concernant la violation d'un droit protégé par la Convention et, le cas échéant, de redresser cette violation avant que la Cour n'en soit saisie (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 152, CEDH 2000-XI, ou encore Azinas c. Chypre [GC], n o 56679/00, § 38, CEDH 2004 ‑ III).

La Cour observe qu'en l'espèce seul le grief tiré de la communication survenue entre le ministère public et certains membres du jury a été soulevé devant la Cour de cassation. Les autres griefs tirés de l'article 6 § 1 n'ont été invoqués, ni expressément ni en substance, devant cette juridiction. Elle estime, par conséquent, qu'ils doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 10 000 EUR au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement estime quant à lui qu'un constat de violation constituerait, en l'espèce et au vu de la jurisprudence Remli (précitée), une satisfaction équitable suffisante.

La Cour estime le dommage moral suffisamment réparé par le constat de violation de l'article 6 § 1 auquel elle parvient. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention s'agissant du défaut d'impartialité de la cour d'assises d'appel et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant du fait de cette présence ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président