AFFAIRE ASSAD c. FRANCE

AFFAIRE ASSAD c. FRANCE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ASSAD c. FRANȚA Cerere nr 66500/01) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 noiembrie 2006 DEFINITIVF 14/02/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă În la cauza Assad c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adică secțiunea), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto Türmen mei Mularoni Jočienė, Popović, judecători și Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 octombrie 2006, Renunță la hotărâre aici, adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere (n 66500/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant francez, domnul Eric Assad ( La 29 ianuarie 2001, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor de l'aupei și a libertăilor fundamentale ( E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 8 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiunile întemeiate pe durata procedurilor, pe lipsa unei căi de atac în această privință și pe prezența sau participarea comisarului guvernului la deliberări. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul, dl Eric Assad, este un resortisant francez născut în 1955 și rezident în Clermont-Ferrand. Interzic psihiatric al reclamantului la 28 ianuarie 1980, prefectul Morbihanului a luat un decret prin care dispune plasarea din oficiu a reclamantului la centrul spitalicesc specializat (CHS) din Saint La 7 februarie 1984, prefectul Mosellei a decis să transfere reclamantul înapoi la CHS din Saint-Ave. La 15 februarie 1986 și a reintegrat în mod spontan CHS la 3 februarie 1987. Prin ordonanța din 27 martie 1987, președintele Tribunalului de Mare Instanță din Vannes a ordonat ieșirea sa imediată. La 11 mai 1987, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Rennes cu privire la nouă acțiuni în anulare îndreptate împotriva deciziilor administrative privind internele sale. Pe de altă parte, după ce a formulat la 20 iunie 1988 o cerere prealabilă de despăgubire la prefectul din Morbihan, acesta sesizează, de asemenea, aceeași instanță, la 22 februarie 1989, cu privire la o cerere de condamnare a statului de a-i plăti daune-interese pentru prejudiciul suferit. Prin hotărârea din 2 aprilie 1992, Tribunalul, după atașarea recursurilor, le-a respins. 10. La 27 mai 1992, reclamantul a solicitat dreptul de a beneficia de asistență judiciară pentru a face apel la Consiliul de Stat, pe care biroul de asistență judiciară i l-a refuzat la 14 aprilie 1993. Prin hotărârea din 28 iulie 2000, notificată reclamantului la 3 august 2000, Consiliul de Stat a respins cererea și a considerat în special că hotărârile prin care reclamantul dispunea de un loc de muncă din oficiu și transferul acestuia erau suficient de motivate și că nici una dintre deciziile în cauză nu era înfățișată în vreun fel. Consiliul de Stat a respins, de asemenea, ca nefondate mijloacele reclamantului trase din articolele în cauză. 3, 5 1 și 4, 6 alin. (1) și (8) din Convenție. Acesta s-a declarat incompetent pentru a cunoaște concluziile de despăgubire ale reclamantului, reamintind că instanțele judiciare erau singurele competente să se pronunțe asupra tuturor consecințelor dăunătoare ale neregulilor care afectează măsura de plasare din oficiu (în special în ceea ce privește lipsa de informare a reclamantului cu privire la motivele care stau la baza acesteia). La 23 februarie 1989, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Rennes cu privire la recursul împotriva CHS din Saint-Ave, care vizează repararea prejudiciului suferit ca urmare a internității sale din oficiu, precum și rambursarea pachetului spitalicesc pe care l-a plătit pentru perioada cuprinsă între 10 februarie 1984 și 15 februarie 1986. 13. Prin hotărârea din 2 februarie 1995, tribunalul a respins cererile sale ca nefondate. Prin hotărârea din 20 decembrie 2001, Curtea Administrativă de Primă Instanță din data de 28 iulie 2000, a anulat parțial hotărârea, pe motiv că, ca urmare a hotărârii Tribunalului Administrativ din 2 aprilie 1992, confirmată de Consiliul de la Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe de altă parte, Curtea a respins cererea sa de rambursare a pachetului spitalicesc. Pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de o parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de altă parte, pe de natură, pe de natură, pe de natură, pe de natură, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte parte parte parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a pe de a pe de a o pe de a pe de a pe de a o pe de a o a o a o a o a unei pe de a o pe de a unei pe de a unei pe de a o parte, pe de a o parte, pe de a unei pe de a unei pe de a o pe de a o pe de a o a o a o a o p a oi p a oi p a oi p a o a unei pe de a oi p a oi de a oi de a o a o Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (...) 15. În timp ce subliniază că prima procedură are o anumită complexitate și că reclamantul a contribuit la prelungirea termenelor, guvernul recunoaște că procedurile au făcut obiectul unui tratament deosebit de lung din partea diferitelor jurisdicții și că aceasta pune la dispoziția Curții înțelepciunea cu privire la bunul întemeiat al fondului. 16. Primele două perioade care trebuie luate în considerare au început la 11 mai 1987 și, respectiv, la 20 iunie 1988 și s-au încheiat, după reunirea acțiunilor, la 3 august 2000, adică o perioadă de 13 ani și peste 2 luni și 12 ani și, respectiv, peste o lună pentru două grade de jurisdicție. A treia perioadă care trebuie luată în considerare a început la 23 februarie 1989 și s-a încheiat la 20 decembrie 2001. Prin urmare, Curtea a stat mai mult de 12 ani și mai mult de nouă luni pentru două grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 17. Curtea constată că acest Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 20). Curtea a examinat toate elementele care i-au fost prezentate și arată că Ö Õ înmânează înțelepciunea sa. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că Õ în speță durata procedurilor în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința Õ termenului rezonabil Din care rezultă, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE PRIVIND DURAREA 21. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în Franța nu există nicio cale de atac eficientă pentru a se plânge de durata excesivă a procedurilor. Curtea arată că acest litigiu este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. 24. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligației, impusă prin art. 6 alineatul (1), de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 156, CEDH 2000 XI. Aceasta arată că excepțiile și argumentele invocate de guvern au fost deja respinse (a se vedea printre multe altele Bitton c. Franța (n, nr. 41828/02, § 26-27, 4 aprilie 2006) și nu vede nici un motiv de a ajunge la o concluzie diferită în cazul de față. 25. În consecință, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care i-a permis reclamantului, la data la care a introdus cererea, să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. III. privind VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 Reclamantul se plânge, invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, pe de o parte, că nu a putut să răspundă concluziilor comisarilor guvernului, care nu sunt cunoscuți anterior audierilor și, pe de altă parte, că aceștia din urmă participă la deliberările judecătorilor, în timpul cărora își pot apăra poziția, chiar dacă nu participă la vot. În ceea ce privește necomunicarea prealabilă a concluziilor comisarilor guvernamentali și nu pot răspunde la aceasta în mod direct 27. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia un solicitant nu poate trage de la dreptul la egalitate de arme recunoscut prin art. 6 alin. (1) din Convenție dreptul de a primi, în prealabil în instanță, concluzii care nu au fost la latitudinea altei părți la instanță, nici raportorului, nici judecătorilor formațiunii de judecată (Nederöst Huber Elveția, Hotărârea din 18 februarie 1997, Recuperare 1997-I, p. 107, § 23) și că nu se stabilește nicio încălcare a egalității de arme în acest sens (a se vedea Kress c. Franța [GC], n 39594/98, § 29, CEDH 2001 VI). 28. În ceea ce privește dreptul părților de a răspunde la concluziile comisarului guvernului la sfârșitul procesului de judecată, Curtea a arătat deja că, spre deosebire de cauza Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța (hotărârea din 31 martie 1998, Rec. 1998-II), nu se contestă faptul că, în cadrul procedurii în fața Consiliului de Stat, avocații care doresc să facă acest lucru pot solicita comisarului guvernului, înainte de a ajunge la tribunal, sensul general al concluziilor sale. Nu se contestă nici faptul că părțile pot să răspundă, printr-o notă deliberată, concluziilor comisarului guvernului, ceea ce permite și este esențial pentru Curte să contribuie la respectarea principiului contradicției. În cele din urmă, în cazul în care comisarul guvernului ar invoca oral, în cadrul ședinței, un motiv care nu a fost invocat de către părți, președintele formațiunii de judecată ar amâna cauza pentru a permite părților să dezbată (Kress, § 76, Farange S.A. Franța, nr. 77575/01, § 26, 13 iulie 2006 29. Curtea nu vede niciun motiv pentru a se asigura că această abordare nu se abate de la prezenta cauză. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Cu privire la prezența comisarilor guvernului la deliberările instanțelor 30. Curtea constată că nu există niciun alt motiv întemeiat în mod vădit, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe fond, argumentele părților 31. Guvernul reiterează observațiile pe care le-a prezentat în special în cauzele Martinie c. Franța ([GC], n 58675/00, CEDH 2006-...) și SARL-ul Parcului de Activități din Blotzheim c. Franța 72377/01, 11 iulie 2006). 32. Reclamantul subliniază faptul că nu este vizat de decretul din 19 decembrie 2005, citat de guvern și că, la momentul faptelor, comisarul era numit prin decret adoptat la propunerea ministrului justiției. noiembrie 2001 al vicepreședintelui Consiliului de Stat nu au fost luate în considerare în cazul său, ci au avut loc mai mult de un an de la pronunțarea sentinței criticate și că, la momentul respectiv, comisarul guvernului putea interveni în cursul deliberării. 33. El reamintește că dl comisar al guvernului deține concluziile sale, care pot îndeplini astfel obiective de carieră. În plus, reclamantul consideră irelevant argumentele guvernului care justifică această practică și subliniază că singura prezență a comisarului guvernului la deliberări este contrară cerințelor prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție și, în special, necesității ca justiția să apară în ochii publicului ca făcând în mod echitabil. Tribunalul constată că guvernul interpretează hotărârea Kress menționată anterior ca condamnând participarea activă a comisarului guvernului la deliberări, dar nu doar prezența sa. În sprijinul pretențiilor sale, el trage argumente din faptul că dispozitivul acestei hotărâri, cum ar fi cel al hotărârilor ulterioare referitoare la aceeași cauză, utilizează termenul "participare" 35. Curtea reamintește că, recent, Curtea a stat de părere că [a se vedea APBP c. Franța menționată anterior, Immeubles Group Kosser menționat anterior și Theraibe menționat anterior]. 35. Curtea a statuat că [a se vedea] citirea faptelor cauzei, a argumentelor prezentate de părți și a motivelor reținute de Curte, împreună cu dispozitivul hotărârii, arată în mod clar că (...) Hotărârea Kress folosește acești termeni ca sinonime și, prin urmare, condamnă prezența numai a comisarului guvernului la deliberare, indiferent dacă aceasta este "active" sau " pasivă" ( Martinia menționată anterior, § 53). Prin urmare, aceasta a constatat că nu există niciun motiv care să o convingă că ar trebui reformată jurisprudența sa Kress (cf. Farange S.A. menționat anterior, §32). 36. Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat, în speță, o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a prezenței comisarilor guvernului la deliberările formațiunilor de judecată care au pronunțat cu privire la căile de atac ale reclamantului. IV. PE ALTE VIOLAȚII ALEGATE 37. Însoțind diverse mijloace de soluționare a deciziilor administrative referitoare la plasarea sa din oficiu, pe care le consideră nejustificate, recurentul susține încălcarea articolului 5 alineatul (1) litera (e), a articolului 2, a articolului 4 și a articolului 5 din convenție și consideră că instanțele administrative nu îndeplinesc criteriile de echitate, de independență și de imparțialitate prevăzute la art. 6 alineatul (1) din convenție. Acesta susține încălcarea articolelor 3 și 8 din Convenția privind transferul și condițiile de detenție ale acesteia în Sarregemines și consideră, în cele din urmă, că, citând art. 13 din convenție, nu are nicio cale de atac în dreptul intern pentru a se plânge de aceste încălcări. 38. Presupunând chiar că reclamantul a epuizat căile de atac interne cu privire la aceste obiecțiuni, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a dispozițiilor menționate. 39. În consecință, aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagube 41. Reclamantul solicită 30 000 EUR (EUR) pentru efectul necesar de descurajare Aceasta implică 74 de milioane EUR din cauza prejudiciului moral cauzat de durata procedurilor, 80 000 EUR pentru repararea celui cauzat de lipsa de echitate a procedurilor și 30 000 EUR pentru repararea celui care rezultă din încălcarea articolului 13 sau, în total, 184 de milioane EUR pentru prejudiciul moral 42. Guvernul contestă aceste pretenții, propune să se aloce reclamantului 8 000 EUR pentru prejudiciul moral cauzat de durata procedurilor și 2 000 EUR pentru cel care rezultă din absența recursului în această privință, dar consideră că o constatare a încălcării este suficientă pentru a remedia prejudiciul cauzat de prezența comisarilor guvernului în mod deliberat. 43. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 15 000 EUR pentru prejudiciul moral cauzat de durata procedurilor și de lipsa unei căi de atac în această privință. În ceea ce privește prezența comisarilor guvernului în mod deliberat, Curtea consideră că prejudiciul moral este suficient remediat prin constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție ( Martinie menționată anterior, §59). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 44. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 45. Guvernul propune plata unei sume de 500 EUR în acest sens. 46. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că suma solicitată nu poate fi considerată, în speță, rezonabilă și decide să aloce suma de 500 EUR reclamantului pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (a se vedea Marie-Louise Loyen și Bruneel France, nr 55929/00, § 73, 5 iulie 2005). Interese moratorii 47. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe durata excesivă a procedurilor, pe lipsa recursului în această privință și pe prezența comisarilor guvernului la deliberările și inadmisibile pentru surplusul A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește durata procedurilor; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenția privind durata; A spus că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza prezenței comisarilor guvernamentali la deliberările instanțelor; afirmă că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant din cauza acestei prezențe afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 15 000 EUR (cinsprezece mii de euro) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 14 noiembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

ASSAD c. FRANCE

(

Requête n

o

66500/01)

ARRÊT

STRASBOURG

14 novembre 2006

DÉFINITIF

14/02/2007

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme

.

En l’affaire Assad c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

M

mes

A.

Mularoni

,

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2006,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

66500/01) dirigée contre la République française et dont un ressortissant français, M.

Eric

Assad («

le requérant

»), a saisi la Cour le 29 janvier 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M. P. Bernardet, sociologue résidant à La Fresnaye-sur-Chédouet - France. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 8 novembre 2005, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés de la durée des procédures, de l’absence de recours à cet égard et de la présence ou participation du commissaire du gouvernement au délibéré. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant, M. Eric Assad, est un ressortissant français né en 1955 et résidant à Clermont-Ferrand.

1.

Internement psychiatrique du requérant

5.

Le 28

janvier 1980, le préfet du Morbihan prit un arrêté ordonnant le placement d’office du requérant au centre hospitalier spécialisé (CHS) de Saint

‑

Avé et, le 7 mars 1980, il ordonna son transfert au service de sûreté du CHS de Sarreguemines. Le 7 février 1984, le préfet de la Moselle décida de retransférer le requérant au CHS de Saint-Avé. Il s’évada le 15

février

1986 et réintégra spontanément le CHS le 3 février 1987.

6.

Par ordonnance du 27 mars 1987, le président du tribunal de grande instance de Vannes ordonna sa sortie immédiate.

2.

Recours en annulation des décisions relatives à l’internement et en dommages-intérêts

7.

Le 11

mai

1987, le requérant saisit le tribunal administratif de Rennes de neuf recours en annulation dirigés contre les décisions administratives relatives à son internement.

8.

Par ailleurs, après avoir formé le 20 juin 1988 une demande préalable d’indemnisation auprès du préfet du Morbihan, il saisit également le même tribunal, le 22 février 1989, d’une demande de condamnation de l’Etat à lui verser des dommages-intérêts pour le préjudice subi.

9.

Par jugement du 2 avril 1992, le tribunal, après avoir joint les recours, les rejeta.

10.

Le 27 mai 1992, le requérant demanda le bénéfice de l’aide juridictionnelle pour faire appel devant le Conseil d’Etat, que le bureau d’aide juridictionnelle lui refusa le 14 avril 1993. L’appel du requérant fut enregistré le 20 août 1993. Après une demande de nouvelle délibération, l’aide juridictionnelle lui fut accordée le 4

octobre 1994.

11.

Par arrêt du 28 juillet 2000, notifié au requérant le 3 août 2000, le Conseil d’Etat rejeta la requête. Il considéra notamment que les arrêtés ordonnant le placement d’office du requérant et son transfert étaient suffisamment motivés et qu’aucune des décisions en cause n’était entachée d’illégalité. Le Conseil d’Etat rejeta par ailleurs comme mal fondés les moyens du requérant tirés des articles

3, 5

§§

1 et 4, 6 § 1 et 8 de la Convention. Il se déclara incompétent pour connaître des conclusions indemnitaires du requérant, en rappelant que les juridictions judiciaires étaient seules compétentes pour statuer sur l’ensemble des conséquences dommageables des irrégularités entachant la mesure de placement d’office (et notamment sur le défaut d’information du requérant quant aux motifs de son internement).

3.

Recours en dommages-intérêts contre le CHS de Saint-Avé

12.

Le 23 février 1989, le requérant saisit le tribunal administratif de Rennes d’un recours contre le CHS de Saint-Avé, visant la réparation du préjudice subi du fait de son internement d’office, ainsi que le remboursement du forfait hospitalier qu’il avait dû acquitter pour la période du 10

février

1984 au 15 février 1986.

13.

Par jugement du 2 février 1995, le tribunal rejeta ses demandes comme mal fondées. Par arrêt du 20 décembre 2001, la cour administrative d’appel de Nantes annula partiellement le jugement, au motif qu’à la suite du jugement du tribunal administratif du 2 avril 1992, confirmé par le Conseil d’Etat le 28 juillet 2000, il n’appartenait qu’aux juridictions judiciaires de connaître des conclusions indemnitaires du requérant dirigées contre le CHS. La cour rejeta par ailleurs comme mal fondée sa demande de remboursement du forfait hospitalier.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION QUANT À LA DURÉE DES PROCÉDURES

14.

Le requérant allègue que la durée des procédures a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

15.

Tout en soulignant que la première procédure revêtait une certaine complexité et que le requérant a contribué à l’allongement des délais, le Gouvernement reconnaît que les procédures ont fait l’objet d’un traitement particulièrement long de la part des différentes juridictions et s’en remet à la sagesse de la Cour quant au bien fondé du grief.

16.

Les deux premières périodes à considérer ont débuté respectivement le 11 mai 1987 et le 20 juin 1988 et se sont terminées, après jonction des recours, le 3 août 2000, soit une durée respective de treize ans et plus de deux mois et de douze ans et plus d’un mois pour deux degrés de juridiction. La troisième période à considérer a débuté le 23 février 1989 et a pris fin le 20 décembre 2001. Elle a donc duré douze ans et plus de neuf

mois pour deux degrés de juridiction.

A.

Sur la recevabilité

17.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

18.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

19.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Frydlender

précité).

20.

La Cour a examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et relève que le Gouvernement s’en remet à sa sagesse. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée des procédures litigieuses est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION RELATIVEMENT À LA DURÉE

21.

Le requérant se plaint également du fait qu’en France il n’existe aucun recours effectif pour se plaindre de la durée excessive de procédures. Il invoque l’article 13 de la Convention.

22.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

23.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

24.

La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir

Kudła c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, § 156, CEDH

2000

‑

XI). Elle relève que les exceptions et arguments soulevés par le Gouvernement ont déjà été rejetés précédemment (voir parmi beaucoup d’autres

Bitton c. France (n

o

2)

, n

o

41828/02, §§ 26-27, 4 avril 2006) et ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente dans le cas présent.

25.

Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation de l’article

13 de la Convention en raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eût permis au requérant, à la date d’introduction de la requête, d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION QUANT À l’ÉQUITÉ DES PROCÉDURES

26.

Le requérant se plaint, en invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, d’une part, de ne pas avoir pu répliquer aux conclusions des commissaires du gouvernement, qui ne sont pas connues préalablement aux audiences et, d’autre part, de ce que ces derniers assistent au délibéré des juges,

durant lequel ils peuvent défendre leur position, même s’ils ne participent pas au vote.

A.

Sur la recevabilité

1.

Quant à la non-communication préalable des conclusions des commissaires du gouvernement et l’impossibilité d’y répondre à l’audience

27.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un requérant ne saurait tirer du droit à l’égalité des armes reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention le droit de se voir communiquer, préalablement à l’audience, des conclusions qui ne l’ont pas été à l’autre partie à l’instance, ni au rapporteur, ni aux juges de la formation de jugement (

Nideröst

‑

Huber

c.

Suisse

, arrêt du 18 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 107, § 23) et qu’aucun manquement à l’égalité des armes ne se trouve établi de ce fait (voir

Kress c. France

[GC], n

o

39594/98, § 29, CEDH 2001

‑

VI).

28.

Pour ce qui est de l’impossibilité pour les parties de répondre aux conclusions du commissaire du gouvernement à l’issue de l’audience de jugement, la Cour a déjà relevé qu’à la différence de l’affaire

Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France

(arrêt du 31 mars 1998,

Recueil

1998-II), il n’est pas contesté que dans la procédure devant le Conseil d’Etat, les avocats qui le souhaitent peuvent demander au commissaire du gouvernement, avant l’audience, le sens général de ses conclusions. Il n’est pas davantage contesté que les parties peuvent répliquer, par une note en délibéré, aux conclusions du commissaire du gouvernement, ce qui permet, et c’est essentiel aux yeux de la Cour, de contribuer au respect du principe du contradictoire. Enfin, au cas où le commissaire du gouvernement invoquerait oralement lors de l’audience un moyen non soulevé par les parties, le président de la formation de jugement ajournerait l’affaire pour permettre aux parties d’en débattre (

Kress

précité, § 76,

Farange

S.A.

c.

France

, n

o

77575/01, § 26, 13 juillet 2006).

29.

La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de cette approche dans la présente affaire. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Sur la présence des commissaires du gouvernement au délibéré des juridictions

30.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

1.

Les arguments des parties

31.

Le Gouvernement réitère les observations qu’il a présentées notamment dans les affaires

Martinie c. France

([GC], n

o

58675/00, CEDH 2006-...) et

SARL du Parc d’activités de Blotzheim c.

France

(n

o

72377/01, 11 juillet 2006).

32.

Le requérant souligne qu’il n’est pas concerné par le décret du 19

décembre 2005, cité par le Gouvernement, et qu’à l’époque des faits, le commissaire était nommé par décret pris sur proposition du ministre de la justice. Il observe que les modifications apportées depuis les instructions du 23

novembre 2001 du vice-président du Conseil d’Etat sont inopérantes dans son cas, puisqu’elles sont intervenues plus d’un an après l’arrêt critiqué et que le commissaire du gouvernement pouvait à l’époque intervenir dans le cours du délibéré.

33.

Il rappelle que le commissaire du gouvernement est propriétaire de ses conclusions, lesquelles peuvent ainsi répondre à des objectifs de carrière. Quant à la distinction que fait le Gouvernement entre «

participation

» et «

présence

», le requérant estime sans pertinence les arguments du Gouvernement tendant à justifier cette pratique et souligne au surplus que la seule présence du commissaire du gouvernement au délibéré est contraire aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention et notamment à la nécessité selon laquelle la justice doit apparaître aux yeux du public comme se rendant de façon équitable.

2.

L’appréciation de la Cour

34.

La Cour constate que le Gouvernement interprète l’arrêt

Kress

précité comme condamnant la participation active du commissaire du gouvernement au délibéré, mais non sa simple présence. A l’appui de ses prétentions, il tire argument du fait que le dispositif de cet arrêt, comme celui des arrêts postérieurs portant sur le même grief, use du terme «

participation

» uniquement, et non de «

présence

» (voir

APBP c.

France

précité,

Immeubles Groupe Kosser

précité et

Theraube

précité).

35.

La Cour rappelle qu’elle a jugé récemment que «

[la] lecture des faits de la cause, des arguments présentés par les parties et des motifs retenus par la Cour, ensemble avec le dispositif de l’arrêt, montre (...) clairement que l’arrêt

Kress

use de ces termes comme de synonymes, et qu’il condamne la seule présence du commissaire du gouvernement au délibéré, que celle-ci soit « active » ou «

passive »

» (

Martinie

précité, §

53). Ce faisant, elle a constaté qu’il n’existait aucun motif susceptible de la convaincre qu’il y avait lieu de réformer sa jurisprudence

Kress

(cf.

Farange S.A.

précité, §32).

36.

Dès lors, la Cour en conclut qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de la présence des commissaires du gouvernement au délibéré des formations de jugement qui ont statué sur les recours du requérant.

IV.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

37.

Soulevant divers moyens d’illégalité ou d’irrégularité des décisions administratives relatives à son placement d’office, qu’il estime injustifié, le requérant allègue la violation de l’article 5 §§ 1 e), 2, 4 et 5 de la Convention. Il considère que les juridictions administratives ne répondent pas aux critères d’équité, d’indépendance et d’impartialité prévus par l’article 6 § 1 de la Convention. Il allègue la violation des articles 3 et 8 de la Convention relativement à son transfert et à ses conditions de détention à Sarreguemines et estime enfin, en citant l’article 13 de la Convention, n’avoir en droit interne aucune voie de recours pour se plaindre de ces violations.

38.

A supposer même que le requérant ait épuisé les voies de recours internes quant à ces griefs, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des dispositions citées.

39.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

V.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

40.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

41.

Le requérant réclame 30

000 euros (EUR) au titre du «

nécessaire effet dissuasif

» de la satisfaction équitable. Il sollicite 74

050 EUR en raison du préjudice moral causé par la durée des procédures, 80

000 EUR en réparation de celui causé par le défaut d’équité des procédures, et 30

000

EUR en réparation de celui découlant de la violation de l’article 13, soit au total 184 050 EUR au titre du préjudice moral.

42.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il propose d’allouer au requérant 8

000 EUR pour le préjudice moral résultant de la durée des procédures et 2

000 EUR pour celui résultant de l’absence de recours à cet égard, mais considère qu’un constat de violation suffira à réparer le préjudice causé par la présence des commissaires du gouvernement au délibéré.

43.

La Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 15

000 EUR au titre du préjudice moral résultant de la durée des procédures et de l’absence de recours à cet égard. S’agissant de la présence des commissaires du gouvernement au délibéré, la Cour estime que le dommage moral se trouve suffisamment réparé par le constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention auquel elle parvient (

Martinie

précité, §59).

B.

Frais et dépens

44.

Le requérant demande également 3

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

45.

Le Gouvernement propose le versement d’une somme de 500 EUR à ce titre.

46.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime que le montant sollicité ne saurait en l’espèce être considéré comme raisonnable et décide d’allouer la somme de 500 EUR au requérant pour frais et dépens (cf.

Marie-Louise Loyen et Bruneel

c.

France

, n

o

55929/00, §

73, 5 juillet 2005).

C.

Intérêts moratoires

47.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive des procédures, de l’absence de recours à cet égard et de la présence des commissaires du gouvernement au délibéré et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

quant à la durée des procédures ;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention relativement à la durée ;

4.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

en raison de la présence des commissaires du gouvernement au délibéré des juridictions ;

5.

Dit

que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant du fait de cette présence

;

6.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 15

000 EUR (quinze mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 novembre 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président