Hostein împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 76450/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și cu care un cetățean al acestui stat, Dl. Jacques Hostein („reclamantul"), a sesizat Curtea la 29 iunie 2001 în virtutea articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na Frédéric Thuillier, avocat la Montpellier. Guvernul francez („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, Dl. R. Abraham, căruia i-a succedat în funcție D-na E. Belliard, director al afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.

La 28 aprilie 2004, Curtea a hotărât să comunice Guvernului grieful referitor la lipsa corectitudinii procedurii înaintea Curții de Casație (art. 6 §1 din Convenție). Invocând dispoziția articolului 29 §3 din Convenție, Curtea a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 §1 din Regulament). Cererea de față a fost repartizată a doua secțiune astfel reorganizată (art. 52 §1). PE FOND I.

La 25 mai 1990, judecătorul în cauzele de stare civilă din tribunalul de primă instanță al Nancy a pronunțat o ordonanță de nereconciliere între reclamant și soția sa, autorizând-i să locuiască separat (reclamantul locuind la Nancy și soția sa la Lyon). A încredinșat exercitarea autorității părintești asupra celor cinci copii minori ai cuplului reclamantului și a stabilit rezidența lor la acesta cu drept de vizită și găzduire pentru mamă, precum și cuantumul pensiei alimentare pe care reclamantul trebuia să o plătească soției sale pe durata procedurii.

Soția a atacat apelul sentinței.

Printr-o hotărâre din 19 iulie 1990, curtea de apel din Nancy a confirmat ordonanța de nereconciliere cu excepția pensiei alimentare, pe care a crescut-o.

Printr-un act din 27 iulie 1990, soția reclamantului l-a citat să se prezinte pentru divorț.

Printr-o ordonanță din 12 martie 1991, judecătorul care coordonează procedura în tribunalul de primă instanță al Nancy a menținut măsurile anterioare privind exercitarea autorității părintești, rezidența copiilor, pensia alimentară și a extins dreptul de găzduire al mamei.

Aceasta din urmă a atacat apelul ordonanței din 12 martie 1991, invocând în special că cei patru copii mai mari și-au manifestat clar voința de a locui cu ea.

Printr-o hotărâre din 3 iunie 1991, curtea de apel din Nancy a desființat ordonanța, încredințând mamei exercitarea autorității părintești, stabilind rezidența copiilor la aceasta, acordând tatălui drept de vizită și găzduire și mărindu-i din nou pensia alimentară datorată de reclamant.

Printr-o sentință din 30 aprilie 1996, tribunalul de primă instanță al Nancy a pronunțat divorțul reclamantului și al soției sale cu vini exclusive ale acesteia din urmă, a respins cererea sa de prestation compensatorie și a dispus o anchetă socială pentru a se determina privind exercitarea autorității părintești și a dreptului de vizită și găzduire.

Printr-o hotărâre din 11 decembrie 1998, curtea de apel din Nancy a desființat sentința din 30 aprilie 1996, a pronunțat divorțul cu vini parțiale ale ambilor soți, a stabilit rezidența celor doi copii încă minori la mama lor cu drept de vizită și găzduire în favoarea reclamantului, și a fixat cuantumul pensiilor alimentare datorate de acesta pentru întreținerea și educația copiilor. De asemenea, a condamnat reclamantul să plătească ex-soției sale o prestation compensatorie sub formă de rentă viagere lunară de 2.000 de franci francezi (FRF), adică 304,90 euro (EUR), precum și o sumă de 800.000 FRF, adică 121.959,21 EUR, sub formă de capital.

Reclamantul a depus un recurs de casație. A fost reprezentat înaintea Curții de Casație de un avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație (în continuare, „avocat la Consilii").

La 25 ianuarie 2001, în cadrul unei ședințe publice urmând unei prime ședințe din 15 noiembrie 2000 în cursul căreia avocatul la Consilii al reclamantului și-a prezentat observații, a doua cameră civilă a Curții de Casație a pronunțat casarea parțială a hotărârii curții de apel doar în dispoziții referitoare la fixarea prestației compensatorii sub formă de rentă viagere și a retrimis cauza pe acest punct înaintea aceleiași curți de apel altfel compuse.

Printr-o hotărâre din 13 decembrie 2002, curtea de apel din Nancy a transformat renta viagere în capital complementar pe seama reclamantului.

Reclamantul nu a depus recurs de casație. B. Publicarea procedurii de divorț de către presă și televiziune

La 15 martie 1991, ziarul Lyon-Matin a publicat un articol însoțit de fotografii ale copiilor intitulat „au fugit pentru a locui cu mama lor" și descriu dificultățile apărute în cursul procedurii de divorț dintre reclamant și soția sa, în special din cauza stabilirii rezienței obișnuite a copiilor la tatăl din Nancy.

Printr-un act din 11 iunie 1991, reclamantul a citat directorul publicației, directorul redacției, jurnalista care a redactat articolul și societatea de exploatare a ziarului ca responsabili civilmente înaintea tribunalului corecțional din Lyon pentru răspundere la infracțiunea de defăimare publică pentru a-l prezenta ca pe o persoană violentă capabilă să-și rănească copiii.

Printr-o sentință din 2 iunie 1992, tribunalul corecțional din Lyon a pronunțat achitarea.

Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 1992, curtea de apel din Lyon a confirmat sentința privind directorul redacției, dar a desființat-o privind directorul publicației, condamnând-ul să plătească reclamantului suma de 50.000 FRF, adică 7.622,45 EUR, ca daune-interese, și a dispus publicarea unui extras din hotărâre în ziar. De asemenea, a anulat citația transmisă de reclamant jurnalistei, punând-o în afara cauzei.

La 15 mai 2001, reclamantul a citat societatea națională de televiziune Franța 3 (în continuare, „Franța 3") pentru repararea prejudiciului suferit din cauza încălcării vieții private prin difuzarea în cadrul jurnalului telecast al Franța 3 Lorena Champania Ardenne din 12 aprilie 1991 a unui reportaj intitulat „divorțul Hostein", relatând dificultățile procedurii de divorț privind rezidența copiilor, patru dintre ei având fugit de la tatăl lor din Nancy pentru a-și reuni mama la Lyon. Avocatul reclamantului apărea de asemenea pe ecran și declarase regretul publicării procedurii de divorț dăunătoare copiilor.

Printr-o sentință din 13 mai 2002, tribunalul de primă instanță din Paris a respins acțiunea reclamantului pe motiv că mandatul dat avocatului pentru a interveni în replica în cadrul emisiunii litigioase dădea dovadă de consimțământul la evocarea situației familiale și, prin urmare, nu exista încălcare a vieții private.

Reclamantul a atacat apelul invocând în particular o încălcare excepțională a vieții private și familiale din cauza publicării procedurii de divorț orchestrate de ex-soția sa (articolele 9 din Codul civil și 8 din Convenție).

Printr-o hotărâre din 8 aprilie 2004, curtea de apel din Paris a desființat sentința tribunalului de primă instanță. A hotărât că din declarațiile făcute în reportajul Franța 3 în cauză reiese că reclamantul a suferit o încălcare a vieții private și că nu se putea deduce din declarația consilierului reclamantului că acesta din urmă și-a dat consimțământul la evocarea vieții familiale. A condamnat în consecință Franța 3 să plătească reclamantului 7.500 EUR ca daune-interese, fără a indica explicit dacă se baza pe art. 9 din Codul civil, art. 8 din Convenție, sau ambele texte cumulate. A respins, pe de altă parte, cererea reclamantului tendând la repararea prejudiciului legat de faptul că autoritatea părintească a fost transferată mamei din cauza reportajului în următorii termeni: „(...) considerând că reiese clar din deciziile successive de justiție că plecarea copiilor de la tatăl lor pentru a se reuni mamei, fapt anterior reportajului, și stabilizarea lor constatată lângă mama, au condus la încredințarea acesteia a autorității părintești, după ce fusese încredințată tatălui, fără ca capacitățile educative ale unuia dintre părinți în comparație cu celălalt să fie puse în discuție; că nu este demonstrat în niciun fel de către Dl. Hostein că reportajul este cauza modificării intervenite la titlu provizoriu în exercitarea autorității părintești și a stabilirii, prin hotărâre din 11 decembrie 1998 statuând în apel a sentinței de divorț din 30 aprilie 1996, a rezienței celor doi ultimi copii încă minori la acea dată, la mama lor (...)"

Potrivit informațiilor furnizate de reclamant, niciun recurs de casație nu a fost depus împotriva acestei hotărâri. II.

Reclamantul se plânge de lipsa corectitudinii procedurii înaintea celei de-a doua camere civile a Curții de Casație care a hotărât la 25 ianuarie 2001, din cauză că nu a avut nici comunicarea raportului consilierului-raportor înainte de ședință, cu toate că document ar fi fost transmis avocatului general, nici comunicarea concluziilor avocatului general înainte de ședință pentru a putea răspunde. Se plânge de asemenea de lipsa motivării hotărârii Curții de Casație și de faptul că aceasta a casat doar parțial hotărârea curții de apel. Invocă art. 6 §1 din Convenție, ale cărui dispoziții pertinente sunt formulate după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)" A. Privind admisibilitatea

Referitor la absența comunicării concluziilor avocatului general reclamantului, Curtea reamintește că în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd (hotărâre din 31 martie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, p. 666, §106), a remarcat că înaintea camerei penale a Curții de Casație, când părțile sunt reprezentate de un avocat la Consilii, avocatul general informează avocatul respectiv înainte de ziua ședinței asupra sensului propriilor sale concluzii, astfel încât atunci când, la cererea avocatului la Consilii, cauza este judecată, acesta din urmă are posibilitatea să replice la concluzii oral sau printr-o notă în deliberare. A estimat că această practică era „de natură să ofere [părților] posibilitatea de a lua cunoștință de concluziile litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare" (ibidem) și, ulterior, a concluzionat privind lipsa manifestă de temei a griefurilor de această natură (cf., de exemplu, Mac Gee c. Franța (decizie), nr. 46802/99, 10 iulie 2001), chiar și înaintea unei camere civile a Curții de Casație (cf. Crochard și alții c. Franța (decizie), nr. 68255/01, 68256/01, 68257/01, 68258/01, 68259/01, 68260/01 și 68261/01, 27 mai 2003; Vezon c. Franța (decizie), nr. 66018/01, 9 martie 2004).

În speță, Curtea observă că reclamantul era reprezentat de un avocat la Consilii, că acesta din urmă a beneficiat deci de practica considerată suficientă de Curtea în scopul articolului 6 §1 din Convenție, și că a putut prezenta observații sale în cadrul unei ședințe înaintea Curții de Casație. Rezultă din aceasta că această parte a cererii este manifestă lipsă de temei și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§3 și 4 din Convenție.

Cât privește absența alegată a motivării suficiente a hotărârii Curții de Casație și faptul că aceasta a concluzionat cu casarea parțială a hotărârii curții de apel, ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune Curtea și în măsura în care aceasta este competentă să cunoască alegații formulate, Curtea nu a remarcat nici o aparență de încălcare a articolului 6 §1 din Convenție. Rezultă din aceasta că aceste griefuri sunt manifestă lipsă de temei și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§3 și 4 din Convenție.

Curtea estimează, pe de altă parte, că grieful referitor la absența comunicării reclamantului, înainte de ședința Curții de Casație, a raportului consilierului-raportor nu este manifestă lipsă de temei în sensul articolului 35 §3 din Convenție. Curtea observă pe de altă parte că acesta nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Este deci necesar a fi declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul recunoaște că în cauza Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța citată mai sus, Curtea a hotărât că absența comunicării raportului consilierului-raportor părților, în timp ce document fusese transmis avocatului general, nu se potrivea cu cerințele procesului echitabil, și că această jurisprudență a fost confirmată de mai multe ori de Curtea. Subliniază apoi că Curtea de Casație franceză a modificat modalitățile de anchetă și judecată ale cauzelor supuse acesteia, în scopul special de a ține cont de concluziile Curții din hotărârea sa. Admite că în speță, reclamantul nu a avut, contrar avocatului general, comunicarea raportului consilierului-raportor, măsurile menționate nu fiind în vigoare la examinarea recursului său și, în consecință, „se supune înțelepciunii Curții" pentru aprecierea temeiniciei griefului.

Reclamantul declară că ia act de declarațiile Guvernului și invită Curtea să constate încălcarea articolului 6 §1 din Convenție.

Curtea reamintește că a hotărât deja că absența comunicării reclamantului sau consilierului său, înainte de ședință, a raportului consilierului-raportor, în timp ce document fusese furnizat avocatului general, nu se potrivea cu cerințele procesului echitabil (Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța citat mai sus, pp. 665-666, §105; Crochard și alții c. Franța, nr. 68255/01 și urmări citate, §13, 3 februarie 2004).

Curtea nu distinge în speță niciun motiv de a se abate de la această jurisprudență. Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 §1 din Convenție. II.

Curtea reamintește că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor interne de recurs. Orice grief referitor la durata unei proceduri judiciare introdusă înaintea sa după 20 septembrie 1999, fără a fi fost anterior supusă jurisdicțiilor interne în cadrul unui recurs bazat pe articolul L.781-1 din codul organizării judiciare, este în principiu inadmisibil, indiferent de starea procedurii la nivel intern (Mifsud c. Franța [GC] (decizie), nr. 57220/00, CEDO 2002-VIII). În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 29 iunie 2001 fără a fi exercitat anterior acest recurs. Rezultă din aceasta că acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§1 și 4 din Convenție.

Reclamantul se plânge de asemenea de încălcarea vieții sale private și familiale comisă de postul de televiziune Franța 3 și de faptul că această încălcare este la originea hotărârii curții de apel din Nancy din 3 iunie 1991 stabilind rezidența copiilor la mama și încredințând-i autoritatea părintească. Jurisdicția civilă ar fi, după reclamant, cedat presiunilor exercitate de mama copiilor prin intermediul media la dezavantajul drepturilor sale de tată, ceea ce ar fi constitutiv pentru o discriminare. Invocă articolele 8 §§1 și 2 și 14 din Convenție, care se citesc după cum urmează: art. 8 „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...) 2. Nu poate exista ingerință unei autorități publice în exercitarea acestui drept dacă nu în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. " art. 14 „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nicio discriminare, în special pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Curtea observă că printr-o hotărâre din 8 aprilie 2004, curtea de apel din Paris, desființând sentința din 13 mai 2002, a recunoscut corespunzător că o încălcare a vieții private a reclamantului a rezultat din reportajul postului de televiziune Franța 3 relatând condițiile dificile ale divorțului său în curs și că jurisdicția i-a acordat în consecință reparația de 7.500 EUR. Potrivit informațiilor furnizate de reclamant, niciun recurs de casație nu a fost depus împotriva acestei hotărâri, care este deci devenit definitivă.

Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia „o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu îi retrage în principiu calitatea de „victimă" dacă autoritățile naționale nu au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, și apoi reparate încălcarea Convenției" (cf. în special hotărârile Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 846, §36; Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, §44, CEDO 1999-VI).

În speță, Curtea estimează că, deși curtea de apel din Paris nu a indicat explicit că se bazează pe art. 8 din Convenție, reiese din termenii clari ai hotărârii din 8 aprilie 2004 că a recunoscut, cel puțin în substanță, încălcarea acestui articol și că a reparate această încălcare. Din acest motiv, considera că reclamantul nu mai poate pretinde a fi „victimă" a unei asemenea încălcări, așa cum cere art. 34 din Convenție. Rezultă din aceasta că acest grief este incompatibil ratione personae cu dispoziții Convenției în sensul articolului 35 §3 și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §4.

Pe de altă parte, în ceea ce privește plângerea reclamantului că încălcarea vieții private și familiale ar rezida de asemenea în faptul că reportajul ar fi fost cauza directă a stabilirii de către curtea de apel din Nancy a rezienței copiilor la mama și a autorității părintești încredințate acesteia, Curtea observă că, deși acest element de prejudiciu a fost respins de curtea de apel din Paris în hotărârea sa din 8 aprilie 2004, aceasta din urmă a motivat corespunzător decizia sa la această privință, reținând că reclamantul nu demonstrează în niciun fel legătura de cauzalitate între reportaj și transferul autorității părintești mamei.

În orice caz, Curtea observă că reclamantul nu justifică faptul că a depus recurs de casație împotriva acestei ultime hotărâri, nici că nu a ridicat grieful referitor la încălcarea articolului 14 din Convenție înaintea jurisdicțiilor interne. Rezultă din aceasta că aceste două alte ramuri ale griefului trebuie respinse pentru neepuizare a căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§1 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul solicită „mai mult de 250.000" euro (EUR) ca prejudiciu material, corespunzând prestației compensatorii pe care a fost condamnat s-o plătească ex-soției sale, taxelor procedurilor interne penale și civile l-au opus acesteia din 1991 la 2004 și prejudiciului adus reputației sale profesionale. Din cauză că, potrivit reclamantului, acordarea sumei solicitate nu ar putea sufici pentru a repar consecințele dăunătoare ale încălcărilor alese, cere de asemenea Curții să constrângă Franța să integreze în dreptul intern revizuirea procedurilor civile declarate contrare Convenției de Curtă.

Apoi, solicită 50.000 EUR ca prejudiciu moral suferit din cauza privării de autoritatea părintească asupra celor cinci copii din 1991 și consecințelor asupra vieții sale private, familiale și asupra situației financiare a hărțuirii judiciare și media de care a fost victimă.

Guvernul consideră că cererile prezentate de reclamant ca prejudiciu material sunt lipsite de orice legătură cu grieful referitor la încălcarea articolului 6 §1 din Convenție din cauza lipsei corectitudinii procedurii înaintea Curții de Casație. Estimează, pe de altă parte, că constarea încălcării dispoziției articolului citat ar constitui singură reparația suficientă a prejudiciului moral alegat.

Cât privește daunele materiale alese, Curtea va examina separat (cf. paragrafele 51-54, mai jos) cererea reclamantului privind taxele și cheltuielile înaintea jurisdicțiilor interne. Pentru restul, Curtea nu vede legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele invocate de reclamant; prin urmare, respinge această cerere. În ceea ce privește cererea reclamantului referitoare la introducerea în dreptul intern a unui mecanism de revizuire în materie civilă, Curtea reamintește că un atare drept nu este garantat ca atare de Convenție. Curtea respinge deci și această cerere.

În fine, cât privește prejudiciul moral, potrivit jurisprudenței sale constante în cauzele asemănătoare, Curtea estimează că este suficient reparate prin constarea încălcării Convenției la care ajunge (Reinhardt și Slimane-Kaïd citat mai sus, §112 la final, p. 667). B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită de asemenea 120.000 EUR pentru taxele și cheltuielile suportate înaintea jurisdicțiilor interne, și anume procedurile la care a făcut referință în prezenta cerere, dar și toate procedurile „conexe" acestora.

Pe de altă parte, în cererile sale referitoare la satisfacția echitabilă transmise la 18 noiembrie 2004, reclamantul nu a formulat cerere pentru taxele suportate înaintea Curții. Prin două scrisori din 20 aprilie și 19 mai 2005, a comunicat totuși un tabel recapitulativ al taxelor sale, în particular înaintea Curții pentru o sumă totală de 5.074,94 EUR, și incluzând taxele sale de reprezentare de către D-na Thuillier din 19 ianuarie 2005 pentru o sumă de 2.734,94 EUR taxe incluse conform notă de onorarii cu mențiunea „sold achitat la 19/05/2005".

Cât privește taxele suportate înaintea jurisdicțiilor interne, Guvernul observă că o parte a acestor taxe privesc proceduri distincte de acelea care au dus la sesizarea Curții. În orice caz, taxele suportate înaintea jurisdicțiilor interne fiind, în speță, fără legătură cu încălcarea alegată a articolului 6 §1 din Convenție, Guvernul consideră că nicio sumă nu ar putea fi acordată reclamantului la acest titlu. Privind taxele și cheltuielile suportate înaintea Curții, Guvernul consideră că majoritatea pieselor dosarului au fost furnizate de reclamant, serviciile avocatului acestuia nu ar putea justifica rambursarea sumei solicitate. Propune acordarea reclamantului a sumei de 500 EUR la acest titlu.

Cât privește taxele reclamantului înaintea jurisdicțiilor interne, Curtea estimează că nu este nevoie să le ramburseze, acestea nefiind suportate pentru a remedia încălcarea constatată (cf., de exemplu, Lilly France c. Franța, nr. 53892/00, §33, 14 octombrie 2003).

Privind taxele referitoare la recursul portat înaintea Curții, Curtea constată că reclamantul nu a formulat cerere la acest titlu în termenul care i-a fost alocat în virtutea articolului 60 §2 din Regulamentul Curții, de care a fost informat prin scrisoare a grefiei din 8 octombrie 2004 și care a fost extins, la cererea sa, până la 19 noiembrie 2004. După această dată, reclamantul a comunicat Curții un tabel recapitulativ incluzând taxele suportate înaintea Curții și o notă de onorarii corespunzând taxelor sale de reprezentare de către D-na Thuillier pentru o sumă totală de 5.074,94 EUR.

Curtea observă că, privind taxele de reprezentare, acestea au fost suportate după schimbul observațiilor privind admisibilitatea și fondul cererii și cererile inițiale ale reclamantului privind satisfacția echitabilă. Din acest motiv, deși reclamantul furnizează o notă de onorarii a consilierului său, Curtea estimează că suma reclamată este excesivă și îi acordă suma de 700 EUR pentru prezenta procedură. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grieful referitor la art. 6 §1 privind absența comunicării reclamantului sau consilierului acestuia, înainte de ședință, a raportului consilierului-raportor, și inadmisibilă pentru restul; 2. Hotărăște că a existat încălcare a articolului 6 §1 din Convenție; 3. Hotărăște că constarea încălcării furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 4. Hotărăște că: a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 §2 din Convenție, 700 EUR (șapte sute euro) pentru taxe și cheltuieli, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit; b) că din expirarea termenului menționat și până la versare, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la rata egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 iulie 2006 în aplicarea articolului 77 §§2 și 3 din Regulament. S. Dollé I. Cabral Barreto Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 76450/01) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Jacques Hostein (« le requérant »), a saisi la Cour le 29 juin 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Frédéric Thuillier, avocat à Montpellier. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. R. Abraham, auquel a succédé dans ses fonctions, M me E. Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 28 avril 2004, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation (article 6 § 1 de la Convention) au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien ‑ fondé de l’affaire.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 25 mai 1990, le juge aux affaires matrimoniales du tribunal de grande instance de Nancy rendit une ordonnance de non-conciliation entre le requérant et son épouse, les autorisant à résider séparément (le requérant résidant à Nancy et son épouse à Lyon). Il confia l’exercice de l’autorité parentale sur les cinq enfants mineurs du couple au requérant et fixa leur résidence chez ce dernier avec droit de visite et d’hébergement à la mère, ainsi que le montant de la pension alimentaire que le requérant devait verser à son épouse pendant la durée de la procédure.

L’épouse interjeta appel du jugement.

Par un arrêt du 19 juillet 1990, la cour d’appel de Nancy confirma l’ordonnance de non-conciliation sauf en ce qui concernait la pension alimentaire, dont elle augmenta le montant.

Par un acte du 27 juillet 1990, l’épouse du requérant l’assigna en divorce.

Par une ordonnance du 12 mars 1991, le juge de la mise en état près le tribunal de grande instance de Nancy maintint les mesures précédentes relativement à l’exercice de l’autorité parentale, la résidence des enfants, la pension alimentaire et élargit le droit d’hébergement de la mère.

Cette dernière interjeta appel de l’ordonnance du 12 mars 1991, faisant notamment valoir que les quatre aînés des enfants avaient clairement manifesté leur volonté de vivre avec elle.

Par un arrêt du 3 juin 1991, la cour d’appel de Nancy infirma l’ordonnance, confiant l’exercice de l’autorité parentale à la mère, fixant chez elle la résidence des enfants, accordant un droit de visite et d’hébergement au père et augmentant à nouveau la pension alimentaire due par le requérant.

Par un jugement du 30 avril 1996, le tribunal de grande instance de Nancy prononça le divorce du requérant et de son épouse aux torts exclusifs de cette dernière, rejeta sa demande de prestation compensatoire et ordonna une enquête sociale afin de se déterminer quant à l’exercice de l’autorité parentale et du droit de visite et d’hébergement.

Par un arrêt du 11 décembre 1998, la cour d’appel de Nancy infirma le jugement du 30 avril 1996, prononça le divorce aux torts partagés des époux, fixa la résidence des deux enfants encore mineurs chez leur mère avec un droit de visite et d’hébergement au profit du requérant, et fixa le montant des pensions alimentaires dues par ce dernier pour l’entretien et l’éducation de ses enfants. Elle condamna également le requérant à verser à son ex-épouse une prestation compensatoire sous forme de rente viagère mensuelle de 2 000 francs français (FRF), soit 304,90 euros (EUR), ainsi qu’une somme de 800 000 FRF, soit 121 959,21 EUR, sous forme de capital.

Le requérant forma un pourvoi en cassation. Il se fit représenter, devant la Cour de cassation, par un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation (ci-après, « avocat aux Conseils »).

Le 25 janvier 2001, lors d’une audience publique faisant suite à une première audience du 15 novembre 2000 au cours de laquelle l’avocat aux Conseils du requérant présenta ses observations, la deuxième chambre civile de la Cour de cassation prononça la cassation partielle de l’arrêt de la cour d’appel en ses seules dispositions relatives à la fixation de la prestation compensatoire sous forme de rente viagère et renvoya l’affaire sur ce point devant la même cour d’appel autrement composée.

Par un arrêt du 13 décembre 2002, la cour d’appel de Nancy convertit la rente viagère en capital complémentaire à la charge du requérant.

Le requérant n’a pas formé de pourvoi en cassation. B. La médiatisation de la procédure de divorce par la presse et la télévision

Le 15 mars 1991, le journal Lyon-Matin publia un article accompagné de photographies des enfants intitulé « ils ont fugué pour vivre avec leur mère » et décrivant les difficultés survenues lors de la procédure de divorce entre le requérant et son épouse, notamment du fait de la fixation de la résidence habituelle des enfants chez le père à Nancy.

Par un acte du 11 juin 1991, le requérant fit citer à comparaître le directeur de la publication, le directeur de la rédaction, la journaliste ayant rédigé l’article et la société d’exploitation du journal en tant que civilement responsable devant le tribunal correctionnel de Lyon pour y répondre du délit de diffamation publique pour l’avoir présenté comme une personne violente susceptible de nuire à ses enfants.

Par un jugement du 2 juin 1992, le tribunal correctionnel de Lyon prononça la relaxe.

Par un arrêt du 19 novembre 1992, la cour d’appel de Lyon confirma le jugement concernant le directeur de la rédaction, mais l’infirma concernant le directeur de la publication, le condamnant à payer au requérant la somme de 50 000 FRF, soit 7 622,45 EUR, au titre de dommages-intérêts, et ordonna la publication d’un extrait de l’arrêt dans le journal. Elle annula également la citation délivrée par le requérant à la journaliste, la mettant hors de cause.

Le 15 mai 2001, le requérant assigna la société nationale de télévision France 3 (ci-après, « France 3 ») en réparation du préjudice subi du fait de l’atteinte à sa vie privée pour avoir diffusé dans le cadre du journal télévisé de France 3 Lorraine Champagne Ardennes du 12 avril 1991 un reportage intitulé « le divorce Hostein », relatant les difficultés de la procédure de divorce quant à la résidence des enfants, quatre d’entre eux ayant fugué de chez leur père à Nancy pour rejoindre leur mère à Lyon. L’avocat du requérant apparaissait également à l’écran et avait déclaré déplorer une médiatisation de la procédure de divorce néfaste pour les enfants.

Par un jugement du 13 mai 2002, le tribunal de grande instance de Paris débouta le requérant de sa demande au motif que le mandat donné à son avocat pour intervenir en réplique au cours de l’émission litigieuse induisait son consentement à l’évocation de sa situation familiale et qu’il n’y avait donc pas eu d’atteinte à sa vie privée.

Le requérant interjeta appel excipant notamment d’une atteinte exceptionnelle à sa vie privée et familiale du fait de la médiatisation de la procédure de divorce orchestrée par son ex-épouse (articles 9 du code civil et 8 de la Convention).

Par un arrêt du 8 avril 2004, la cour d’appel de Paris infirma le jugement du tribunal de grande instance. Elle jugea qu’il ressortait des propos tenus dans le reportage de France 3 en cause que le requérant avait subi une atteinte à sa vie privée et qu’il ne pouvait pas être déduit de la déclaration du conseil du requérant que ce dernier avait donné son consentement à l’évocation de sa vie familiale. Elle condamna en conséquence France 3 à verser au requérant 7 500 EUR à titre de dommages-intérêts, sans indiquer explicitement si elle se fondait sur l’article 9 du Code civil, l’article 8 de la Convention, ou les deux textes cumulés. Elle rejeta, par ailleurs, la demande du requérant tendant à voir réparer son préjudice liée au fait que l’autorité parentale ait, en raison du reportage, été transférée à la mère dans les termes suivants : « (...) considérant qu’il ressort clairement des décisions de justice successives que le départ des enfants de chez leur père pour rejoindre leur mère, fait antérieur au reportage, et leur stabilisation constatée auprès de leur mère, ont conduit à ce que l’autorité parentale soit confiée à celle-ci, après qu’elle l’eut été au père, sans que les capacités éducatives de l’un des parents par rapport à l’autre soient mises en cause ; qu’il n’est aucunement démontré par M. Hostein que le reportage soit la cause de la modification intervenue à titre provisoire dans l’exercice de l’autorité parentale et de la fixation, par arrêt du 11 décembre 1998 statuant en appel du jugement de divorce du 30 avril 1996, de la résidence des deux derniers enfants encore mineurs à cette date, chez leur mère (...) »

Selon les informations fournies par le requérant, aucun pourvoi en cassation n’a été formé contre cet arrêt. II.

Le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure devant la deuxième chambre civile de la Cour de cassation ayant statué le 25 janvier 2001, en ce qu’il n’a eu ni communication du rapport du conseiller rapporteur avant l’audience alors que ce document aurait été transmis à l’avocat général, ni communication des conclusions de l’avocat général avant l’audience afin de pouvoir y répondre. Il se plaint également d’un défaut de motivation de l’arrêt de la Cour de cassation et du fait que cette dernière n’ait cassé que partiellement l’arrêt de la cour d’appel. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité

S’agissant de l’absence de communication des conclusions de l’avocat général au requérant, la Cour rappelle que, dans l’arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd (arrêt du 31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, p. 666, § 106), elle a relevé que, devant la chambre criminelle de la Cour de cassation, lorsque les parties sont représentées par un avocat aux Conseils, l’avocat général informe celui-ci avant le jour de l’audience du sens de ses propres conclusions, de sorte que lorsque, à la demande dudit avocat aux Conseils, l’affaire est plaidée, ce dernier a la possibilité de répliquer aux conclusions oralement ou par une note en délibéré. Elle a estimé que cette pratique était « de nature à offrir [aux parties] la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes » ( ibidem ) et a, par la suite, conclu au défaut manifeste de fondement des griefs de cette nature (voir, par exemple, Mac Gee c. France (déc.), n o 46802/99, 10 juillet 2001), y compris devant une chambre civile de la Cour de cassation ( cf. Crochard et autres c. France (déc.), n os 68255/01, 68256/01, 68257/01, 68258/01, 68259/01, 68260/01 et 68261/01, 27 mai 2003 ; Vezon c. France (déc.), n o 66018/01, 9 mars 2004).

En l’espèce, la Cour relève que le requérant était représenté par un avocat aux Conseils, que ce dernier a donc bénéficié de la pratique jugée suffisante par la Cour aux fins de l’article 6 § 1 de la Convention, et qu’il a pu présenter ses observations lors d’une audience devant la Cour de cassation. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant à l’absence alléguée de motivation suffisante de l’arrêt de la Cour de cassation et du fait que cette dernière ait conclu à la cassation partielle de l’arrêt de la cour d’appel, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour estime, en revanche, que le grief tiré de l’absence de communication au requérant, avant l’audience de la Cour de cassation, du rapport du conseiller rapporteur n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement reconnaît que, dans l’affaire Reinhardt et Slimane ‑ Kaïd c. France précitée, la Cour a jugé que l’absence de communication du rapport du conseiller rapporteur aux parties, alors que ce document avait été transmis à l’avocat général, ne s’accordait pas avec les exigences du procès équitable, et que cette jurisprudence a été plusieurs fois confirmée par la Cour. Il souligne ensuite que la Cour de cassation française a modifié les modalités d’instruction et de jugement des affaires qui lui sont soumises, afin notamment de prendre en compte les conclusions de la Cour dans son arrêt. Il admet qu’en l’espèce, le requérant n’a pas eu, contrairement à l’avocat général, communication du rapport du conseiller rapporteur, les mesures susmentionnées n’étant pas en vigueur lors de l’examen de son pourvoi et, en conséquence, « s’en remet à la sagesse de la Cour » pour apprécier le bien-fondé du grief.

Le requérant déclare prendre acte des déclarations du Gouvernement et invite la Cour à constater la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document avait été fourni à l’avocat général, ne s’accorde pas avec les exigences du procès équitable ( Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France précité, pp. 665-666, § 105 ; Crochard et autres c. France , n os 68255/01 et suiv. précités, § 13, 3 février 2004).

La Cour ne distingue en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20 septembre 1999, sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne ( Mifsud c. France [GC] (déc.), n o 57220/00, CEDH 2002-VIII). En l’espèce, le requérant a saisi la Cour le 29 juin 2001 sans avoir préalablement exercé ce recours. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Le requérant se plaint également de l’atteinte à sa vie privée et familiale commise par la chaîne de télévision France 3 et du fait que cette atteinte est à l’origine de l’arrêt de la cour d’appel de Nancy du 3 juin 1991 fixant la résidence des enfants chez leur mère et lui confiant l’autorité parentale. La juridiction civile aurait, selon lui, ainsi cédé aux pressions exercées par la mère des enfants par le biais des médias au détriment de ses droits de père, ce qui serait constitutif d’une discrimination. Il invoque les articles 8 §§ 1 et 2 et 14 de la Convention, qui se lisent comme suit : Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...) 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

La Cour relève que par un arrêt du 8 avril 2004, la cour d’appel de Paris, infirmant le jugement du 13 mai 2002, a dûment reconnu qu’une atteinte à la vie privée du requérant résultait du reportage de la chaîne de télévision France 3 relatant les conditions difficiles de son divorce en cours et que la juridiction lui a en conséquence octroyé une réparation de 7 500 EUR. Selon les informations fournies par le requérant, aucun recours en cassation n’a été formé contre cet arrêt, qui est donc devenu définitif.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle « une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention » ( cf. notamment les arrêts Amuur c. France du 25 juin 1996, Recueil 1996 ‑ III, p. 846, § 36 ; Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI).

En l’espèce, la Cour estime que bien que la cour d’appel de Paris n’ait pas indiqué explicitement se fonder sur l’article 8 de la Convention, il ressort des termes clairs de l’arrêt du 8 avril 2004 qu’elle a reconnu, au moins en substance, la violation de cet article et qu’elle a réparé cette violation. Dès lors, elle considère que le requérant ne peut plus se prétendre « victime » d’une telle violation, comme l’exige l’article 34 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Par ailleurs, en ce que le requérant se plaint que l’atteinte à sa vie privée et familiale résiderait également dans le fait que le reportage aurait été la cause directe de la fixation par la cour d’appel de Nancy de la résidence de ses enfants chez la mère et de l’autorité parentale confiée à celle-ci, la Cour relève que, si ce chef de préjudice a été rejeté par la cour d’appel de Paris dans son arrêt du 8 avril 2004, cette dernière a dûment motivé sa décision à cet égard en retenant que le requérant ne démontrait nullement de lien de causalité entre le reportage et le transfert de l’autorité parentale à la mère.

En tout état de cause, la Cour relève que le requérant ne justifie pas avoir formé un pourvoi en cassation contre ce dernier arrêt, pas plus qu’il n’a soulevé le grief tiré de la violation de l’article 14 de la Convention devant les juridictions internes. Il s’ensuit que ces deux autres branches du grief doivent être rejetées pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame « plus de 250 000 » euros (EUR) au titre du préjudice matériel, correspondant à la prestation compensatoire qu’il a été condamné à payer à son ex-épouse, aux frais des procédures internes pénales et civiles l’ayant opposé à cette dernière de 1991 à 2004 et de l’atteinte à sa réputation professionnelle. Dès lors que, selon le requérant, l’octroi de la somme réclamée ne saurait suffire à réparer les conséquences dommageables des violations alléguées, il demande également à la Cour de contraindre la France à intégrer dans son droit interne la révision des procédures civiles déclarées contraires à la Convention par la Cour.

Ensuite, il réclame 50 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi en raison de la privation de l’autorité parentale sur ses cinq enfants depuis 1991 et des conséquences sur sa vie privée, familiale et sur sa situation financière du harcèlement judiciaire et médiatique dont il a fait l’objet.

Le Gouvernement considère que les demandes présentées par le requérant au titre du préjudice matériel sont dépourvues de tout lien avec le grief tiré de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de l’iniquité de la procédure devant la Cour de cassation. Il estime, par ailleurs, que le seul constat de la violation des dispositions de l’article précité constituerait une réparation suffisante du préjudice moral allégué.

Quant aux dommages matériels allégués, la Cour examinera séparément (voir les paragraphes 51-54, ci-dessous) la demande du requérant au titre des frais et dépens devant les juridictions internes. Pour le reste, la Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et les dommages invoqués par le requérant ; par conséquent, elle rejette cette demande. En ce qui concerne la demande du requérant relative à l’introduction en droit interne d’un mécanisme de révision en matière civile, la Cour rappelle qu’un tel droit n’est pas garanti en tant que tel par la Convention. La Cour rejette donc également cette demande.

Enfin, quant au préjudice moral, selon sa jurisprudence constante dans les affaires analogues, la Cour estime qu’il est suffisamment réparé par le constat de violation de la Convention auquel elle parvient ( Reinhardt et Slimane-Kaïd précité, § 112 in fine , p. 667). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 120 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, à savoir les procédures dont il a fait état dans la présente requête, mais également toutes les « procédures connexes » à celles-ci.

Par ailleurs, dans ses demandes au titre de la satisfaction équitable transmises le 18 novembre 2004, le requérant n’a fait aucune demande pour les frais encourus devant la Cour. Par deux courriers des 20 avril et 19 mai 2005, il a cependant communiqué un tableau récapitulatif de ses frais, notamment devant la Cour pour un montant total de 5 074,94 EUR, et comprenant ses frais de représentation par M e Thuillier depuis le 19 janvier 2005 pour un montant de 2 734,94 EUR toutes taxes comprises selon note d’honoraires avec la mention « solde acquitté le 19/05/2005 ».

En ce qui concerne les frais exposés devant les juridictions internes, le Gouvernement relève qu’une partie de ces frais est relative à des procédures distinctes de celles ayant conduit à la saisine de la Cour. En tout état de cause, les frais engagés devant les juridictions internes étant, en l’espèce, sans lien avec la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention, le Gouvernement estime qu’aucune somme ne saurait être allouée au requérant à ce titre. S’agissant des frais et dépens engagés devant la Cour, le Gouvernement estime que la plupart des pièces du dossier ayant été fournies par le requérant, les services de son avocat ne sauraient justifier le remboursement de la somme demandée. Il propose d’allouer au requérant la somme de 500 EUR à ce titre.

Quant aux frais du requérant devant les juridictions internes, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de les rembourser, ceux-ci n’ayant pas été exposés pour remédier à la violation constatée (voir, par exemple, Lilly France c. France , n o 53892/00, § 33, 14 octobre 2003).

S’agissant des frais relatifs au recours porté devant elle, la Cour constate que le requérant n’a fait aucune demande à ce titre dans le délai qui lui était imparti en vertu de l’article 60 § 2 du Règlement de la Cour, dont il a été informé par lettre du greffe en date du 8 octobre 2004 et qui a été prorogé, à sa demande, jusqu’au 19 novembre 2004. Postérieurement à cette date, le requérant a communiqué à la Cour un tableau récapitulatif comprenant les frais engagés devant la Cour et une note d’honoraires correspondant à ses frais de représentation par M e Thuillier pour un montant total de 5 074,94 EUR.

La Cour observe que s’agissant des frais de représentation, ils ont été engagés après l’échange des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête et les demandes initiales du requérant au titre de la satisfaction équitable. Dès lors, bien que le requérant fournisse une note d’honoraires de son conseil, la Cour estime que le montant réclamé est excessif et lui alloue la somme de 700 EUR au titre de la présente procédure. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 relatif à l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du rapport du conseiller rapporteur, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 700 EUR (sept cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé I. Cabral Barreto Greffière Président