AFFAIRE BRASILIER c. FRANCE

Cauza are la bază o cerere (nr. 71343/01) îndreptată împotriva Republicii Franceze și prin care un cetățean al acestui stat, D. Benoît Brasilier («reclamantul»), a sesizat Curtea pe 18 iunie 2001 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de Dna. V. Tolédano, avocat la Paris. Guvernul francez («Guvernul») este reprezentat de agentul său, Dna. E. Belliard, Director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Străine.

Reclamantul susținea în particular o încălcare a articolului 10 din Convenție din cauza condamnării sale pentru calomnie.

Cererea a fost atribuită a doua secție a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă de examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulament.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită a doua secție restructurată (art. 52 § 1).

Prin decizie din 7 iunie 2005, camera a declarat petiția parțial admisibilă.

Reclamantul a fost candidat la alegerile legislative fixate pentru 25 mai și 1 iunie 1997, în a 2-a circumscripție din Paris, care cuprinde a 5-a arondisare și o parte din a 6-a arondisare. A avut în special ca adversar pe D. Tiberi, deputat sortit, primar al Parisului și primar al a 5-a arondisare. În total, douăzeci și opt de candidați erau în comcerere în această circumscripție.

Pe 25 mai 1997, reclamantul spune că a constatat absența buletinelor sale de vot din secțiile de votare. El indică că totuși a făcut să se tipărească 60 000, le-a transmis la Imprimeria Republicii Franceze și s-a făcut a confirma, de către un funcționar al comisiei de propagandă a prefecturii de poliție din Paris, că au fost transmise serviciilor primăriei din Paris (care era apoi responsabilă pentru a le distribui în secțiile de votare).

Reclamantul și cinci alți candidați în a 2-a circumscripție au depus o cerere care visează anularea alegerilor devant Consiliul Constituțional.

Pe 25 mai 1997, reclamantul a depus plângere la procurorul Republicii pentru furtul buletinelor sale de vot. Pe 10 iulie 1997, procurorul a informat reclamantul că a hotărât să nu dea curs acestei plângeri.

În lunile iunie și iulie 1997, reclamantul a participat la mai multe manifestări publice, la Piața Panteonului. Aceste manifestări au fost declarate la prefectura de poliție din Paris, care le-a autorizat.

Una din aceste manifestări s-a desfășurat pe 23 iulie 1997, la Piața Panteonului, în fața primăriei a 5-a arondisare. D. Tiberi a încredințat unui huissier de justice misiunea de a stabili prin constatare «orice manifestație care ar putea eventual să-i cauzeze prejudicii».

Prin proces-verbal de constatare din 23 iulie 1997, huisserul de justice a constatat că un tract, anexat procesului-verbal, era distribuit și că pe două banderolă instalate în fața primăriei era scris: pe de-o parte, «TIBERI tu ne sparge URNELE» în litere negre și, pe de altă parte, «ÎN FAȚA: BIROU al FRAUDEI, FURTURILOR ȘI ÎNȚELEGERI MURDARE» în litere roșii. Tractul era în felul următor redactat: «COMUNICAT NR. 2 AL CANDIDATULUI «23» la alegerile legislative din mai-iunie 1997 «Sistemul enarh este un cilindru compactor unic în lume care gangreneaza Republica făcând-o mereu mai statală (...); probabil nu este cu totul străin de existența unor abateri banane pe care am auzit mult în vorbire recent (...) aici sau altundeva» (fragment din declarația de credință a lui Benoît Brasilier). Credeam că nu ar putea fi mai adevărat.

Pe 20 august 1997, D. Tiberi a depus o plângere cu constituție de parte civilă împotriva X și împotriva reclamantului pentru calomnie publică împotriva unei persoane încredințate cu un mandat public și publicații de imputații calomnioase, din cauza banderolelor folosite în cursul manifestării din 23 iulie 1997 și a conținutului tractului distribuit.

Pe 13 ianuarie 1998, reclamantul a fost ascultat în calitate de martor de către judecătorul de instrucție al tribunalului de prim-instantă din Paris responsabil de instrucție. El a recunoscut că a redactat atât tractul cât și banderolele și că a distribuit tractul și a expus banderolele.

Reclamantul a fost pus sub acuzare prin scrisoare din 14 ianuarie 1998 și a apărut devant judecătorul de instrucție pe 9 februarie 1998.

În paralel, prin decizie din 20 februarie 1998, Consiliul Constituțional a respins petiția de anulare a alegerilor. El a remarcat în particular o cumulare de fapte grave și repetate de natură să întărească existența unei manvre în condițiile de stabilire a listelor electorale din a 5-a arondisare, cât și neregularități în utilizarea procurărilor și a cărților electorale, dar a hotărât că aceste fapte nu au putut inversa rezultatul scrutinului. Privind absența buletinelor de vot pentru reclamant și un al doilea candidat în secțiile de votare, Consiliul a estimat că aceștia au omis să furnizeze buletinele la primărie înainte de termenul limită stabilit de codul electoral.

Pe 4 mai 1998, judecătorul de instrucție, adoptând motivele requisitorului procurorului Republicii din 28 aprilie 1998, a ordonat trimiterea reclamantului devant tribunalul corectional din Paris pentru delictul de calomnie publică împotriva unui cetățean investit cu un mandat public.

Pe 19 februarie 1999, ziua ședinței, D. Tiberi a depus concluzii solicitând condamnarea reclamantului să-i plătească 30 000 franci francezi (FRF) în repararea prejudiciului moral și 15 000 FRF la titlu de cheltuieli, dincolo de o publicare a hotărârii. Reclamantul a cerut să fie constatată nulitatea plângerii și a procedurilor angajate împotriva lui. De asemenea, a depus declarații scrise de o candidată la alegerile litigioase, Dna. L. Cohen-Solal, și de un jurnalist al săptămânalului «Le Canard enchaîné», D. H. Liffran, care a scris numeroase articole punând în cauză primarul Parisului în atribuirea locuințelor orașului și în dosarul numit «falșii alegători din a 5-a arondisare».

Prin hotărâre din 19 martie 1999, tribunalul corectional din Paris a respins excepția de nulitate ridicată de reclamant și apoi, pe fond, l-a achitat. El a hotărât că cuvintele litigioase s-au înscris «exact în limitele obiectului manifestării» declarate regulamentar autorității de poliție și că «comportamentul inculpatului a constituit exercitarea legitimă a unei libertăți protejate de Constituție și Convenția europeană». Tribunalul a indicat în special următoarele: «Tribunalul constată, de asemenea, că protestul ridicat de D. Brasilier a vizat un om politic, expus criticii concetățenilor săi, în cadrul unei polemici alimentate (a se vedea declarațiile Dnei. Lyne Cohen-Solal și ale lui D. Liffran versate în dezbaterile), după o comcerere electorală disputată, care de altfel a dat naștere mai multor recursuri devant Consiliul Constituțional. Este sigur că, într-un asemenea context, nu se poate aștepta de la manifestant o prudență puțin compatibilă cu expresia necesară lapidar a unui slogan sau a unui tract, și că o anumită toleranță este necesară, în limitele impuse de demnitate și loialitate al dezbaterii democratice.»

Prin hotărâre din 22 martie 2000, pronunțând pe singurul apel depus de D. Tiberi, curtea de apel din Paris a remarcat că achitarea era devenit definitivă și că-i rămânea să determine dacă reclamantul a comis o greșeală civilă. Deși recunoscând legalitatea manifestării și faptul că banderolele și tractul litigios acopereau obiectul manifestării autorizate, ea a hotărât că reclamantul nu a adus dovada afirmațiilor conținute în tract și banderolă. Deci, a declarat apelul părții civile admisibil, a respins buna credință a reclamantului și a hotărât că a comis o greșeală, pe baza mai multor dispoziții din legea din 29 iulie 1881. Ea a stabilit la 1 FRF suma datorată la titlu de daunele-interese.

Reclamantul a depus un caz de cassare. Avocatul său la Consilii a depus o memorie ampliativă pe 31 august 2000, apoi o memorie adițională. Prin hotărâre din 19 decembrie 2000, Curtea de Cassare a respins cazul de cassare al reclamantului.

Guvernul estimează că ingerința era «prevăzută de lege», că era orientată către un «scop legitim», și anume protecția reputației sau a drepturilor altora, și că era «necesară într-o societate democratică». El estimează că curtea de apel, printr-o argumentație dezvoltată și susținută, a exclus buna credință a reclamantului, notând că acesta nu a oferit să aducă dovada adevărului aserțiunilor sale litigioase. Guvernul consideră în particular că, dacă limitele libertății de exprimare sunt de aplicare strictă și că cuvintele litigioase au fost rostite cu privire la un om politic, acționând în calitate de om public în cadrul unei polemici alimentate după o comcerere electorală disputată, reclamantul ar fi trebuit să ia mai multe precauții și, nefiind vorba nu despre o judecată de valoare ci despre fapte grave care se putea dovedi sau se putea infirma, să aducă dovada aserțiunilor sale. Potrivit Guvernului, curtea de apel a menținut un echilibru just între libertatea de exprimare și drepturile altora, reclamantul fiind condamnat doar la o sancțiune foarte simbolică și adversarul său urmând să se bucure, eventual, de prezumția de nevinovat prevăzută de art. 6 § 2 din Convenție. El remarcă în final că cuvintele litigioase au fost supuse publicității, că fiind scrise în avans, eram susceptibile de corectări și că reclamantul ar fi putut să le denunțe în cadrul unei plângeri cu constituție de parte civilă. 2. Reclamantul

Reclamantul, care menține termenii formularului de cerere, estimează că condamnarea sa pentru calomnie a încălcat art. 10 din Convenție. El indică în particular că cuvintele sale, rostite cu ocazia unei manifestări autorizate, s-au înscris în cadrul unei comcereri electorale disputate, marcate de o fraudă probată și constatată de Consiliul Constituțional, pe lângă faptul că vizau un om public, care nu ar fi adus dovada prejudiciului seu și nici nu ar fi urmărit ziarele care l-au acuzat de fraudă electorală. El precizează de asemenea că adversarul seu, fostul primar al a 5-a arondisare din Paris, a fost de atunci pus sub acuzare de un judecător de instrucție din Paris pentru manevre frauduloase de natură să falșifice scrutinul din 1997. B. Aprecierea Curții

Condamnarea litigioasă se analizează ca o «ingerință» în exercitarea de către interesat a libertății de exprimare, ceea ce recunoaște Guvernul. O asemenea amestec încalcă art. 10, cu excepția cazului în care este «prevăzută de lege», orientată către unu sau mai mult scopuri legitime în conformitate cu §2 și «necesară» într-o societate democratică pentru a le atinge (a se vedea, printre alții, Lingens c. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, §§ 34-37; Fressoz și Roire c. Franța [Marea Cameră], nr. 29183/95, § 41, CEDO 1999-I). 1. «Prevăzută de lege»

Curtea constată că instanțele competente s-au bazat pe dispoziții, în particular articolele 23 și 29, din legea din 29 iulie 1881 privind presa. Ingerința era deci într-adevăr «prevăzută de lege». 2. «Scopuri legitime»

Potrivit Guvernului, ingerința urmăreau scopul de a proteja reputația și drepturile altora. Curtea nu vede niciun motiv de a adopta un punct de vedere diferit. 3. «Necesară într-o societate democratică»

Curtea trebuie deci să caute dacă această ingerință era «necesară», într-o societate democratică, pentru a atinge aceste scopuri. a) Principii generale

Condiția de «necesitate într-o societate democratică» îi cere Curții să determine dacă ingerința inculpată corespundea unui «nevoie social imperioasă». Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unei asemenea nevoi, dar această marjă merge mână în mână cu un control european privind atât legea cât și deciziile care o aplică, chiar și atunci când provin de la o curte independentă. Curtea are deci competența să pronunțe în ultima instanță dacă o «restricție» se împacă cu libertatea de exprimare salvgardată de art. 10 (a se vedea, printre alții, Lehideux și Isorni c. Franța, hotărâre din 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VII, p. 2885, § 51; Asociația Ekin c. Franța, nr. 39288/98, § 56, CEDO 2001-VIII; Perna c. Italia [Marea Cameră], nr. 48898/99, § 39, CEDO 2003-V).

În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne competente, ci să verifice din perspectiva articolului 10 hotărârile pe care le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere (Fressoz și Roire, citat, § 45). Nu rezultă din aceasta că ar trebui să se limiteze să caute dacă Statul pârât a folosit această putere cu bună credință, cu atenție și în mod rezonabil; trebuie să considere ingerința litigioasă în lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutul cuvintelor reprimate reclamanților și contextul în care aceștia le-au rostit (News Verlags GmbH & CoKG c. Austria, nr. 31457/96, § 52, CEDO 2000-I). În particular, pe Curte o încred să determine dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința par «relevante și suficiente» și dacă măsura inculpată era «proporționată scopurilor legitime urmărite» (Chauvy și alții c. Franța, nr. 64915/01, § 70, CEDO 2004-VI). Făcând aceasta, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale, bazîndu-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante, au aplicat reguli în conformitate cu principiile consacrate la art. 10 (a se vedea, printre alții, Zana c. Turcia, hotărâre din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII, pp. 2547-2548, § 51; Lehideux și Isorni, citat, p. 2885, § 51). b) Aplicare în cauza de față

În cauza de față, reclamantul a fost achitat de tribunalul corectional din Paris. Constatând că, din lipsă de apel al ministerului public, achitarea pronunțată de tribunal era devenit definitivă, curtea de apel din Paris a hotărât că reclamantul a comis totuși o greșeală civilă și l-a condamnat să plătească un franc în daunele-interese părții civile.

Curtea constată că pentru a-l condamna pe reclamant, judecătorii de apel au estimat că dacă legalitatea manifestării era stabilită, reclamantul a comis totuși o calomnie cu privire la adversarul seu, D. Tiberi, pentru a-i imputa comiterea unor infracțiuni penale și aceasta, fără a aduce dovada și cu un «indubitabil» lipsă de măsură în expresie necesară în cauza de față.

Reclamantul trebuia deci să stabilească adevărul cuvintelor care se puteau citi pe banderolele și pe tractul seu pentru a evita condamnarea sa. În acest sens, Curtea reamintește că, în cauzele Lingens și Oberschlick (nr. 1) c. Austria (respectiv din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 28, § 46, și 23 mai 1991, seria A nr. 204, pp. 27-28, § 63), ea a făcut o deosebire între declarații de fapt și judecăți de valoare. Dacă adevărul primelor se poate dovedi, acestea din urmă nu se pretează la o demonstrație a preciziei lor. Pentru judecățile de valoare, obligația de dovadă este deci imposibil de îndeplinit și prejudiciază libertatea opiniei însuși, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 (Ierusalim c. Austria, nr. 26958/95, § 42, CEDO 2001-II).

Curtea reamintește de asemenea că, chiar și atunci când o declarație echivalează cu o judecată de valoare, proporționalitatea ingerință depinde de existența unei baze factice pentru declarația inculpată, deoarece chiar o judecată de valoare total lipsită de bază factică poate dovedi a fi excesivă (hotărârile De Haes și Gijsels c. Belgia din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 236, § 47; Oberschlick c. Austria (nr. 2) din 1 iulie 1997, Culegere 1997-IV, p. 1276, § 33; Ierusalim, citat, § 43).

Spre deosebire de curtea de apel din Paris, Curtea estimează că declarațiile inculpate în prezenta cauză reflectă afirmații asupra unor chestiuni de interes public și constituie, în circumstanțele cauzei de față, ținând seama de tonalitatea generală a banderolelor și tractului, mai degrabă judecăți de valoare decât pure declarații de fapt.

Rămâne de determinat dacă baza factică a acestor judecăți de valoare era suficientă. În acest sens, Curtea constată că buletine de vot au dispărut și că alegerea a fost contestată devant judecătorul electoral. Se stabilește de altfel că faptele s-au înscris, așa cum a remarcat tribunalul de prim-instantă din Paris, «în cadrul unei polemici alimentate», care implica alți adversari ai primarului și era subiectul mai multor articole în presa națională. Curtea remarcă în final că fostul primar, adversarul reclamantului și parte civilă împotriva lui, a fost în cele din urmă pus sub acuzare de un judecător de instrucție din Paris pentru manevre frauduloase de natură să falșifice scrutinul din 1997. Chiar dacă, ținând seama de prezumția de nevinovat, care este garantată de art. 6 § 2 din Convenție, o persoană pusă sub acuzare nu poate fi considerată vinovată, baza factică nu era inexistentă în cauza de față, cu atât mai mult cât, în calitate de primar, persoana «calomniată» avea responsabilitatea organizării scrutinului și desfășurării sale bune.

Privitor la faptul că, potrivit curții de apel din Paris, cuvintele reclamantului ar fi «indubitabil lipsit de măsură (...) chiar și în contextul evocate», Curtea nu poate partaja acest punct de vedere. Dacă cuvintele aveau sigur o connotație negativă, trebuie constatat că, în ciuda unei anumite ostilități în cuvintele litigioase (E.K. c. Turcia, nr. 28496/95, §§ 79-80, 7 februarie 2002) și gravității susceptibile eventual de a le caracteriza (Thoma c. Luxemburg, hotărâre din 29 martie 2001, Culegere 2001-III, § 57), chestiunea centrală a banderolelor și tractului inculpat a privit desfășurarea unui scrutin electoral. Or libera dezbatere politică este esențială funcționării democratice.

De altfel, Curtea reamintește că, sub rezerva §2 din art. 10, libertatea de exprimare se aplică nu doar «informațiilor» sau «ideilor» primite cu favoare sau considerate inofensive sau indiferente, ci și celor care ofensează, șochează sau îngrijorează. Așa cum o consacră art. 10, aceasta este însoțită de excepții care cer de asemenea o interpretare îngustă, și nevoia de a o restricționa trebuie să fie stabilită de o manieră convingătoare (a se vedea, în particular, hotărârile Handyside c. Marea Britanie din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 23, § 49; Lingens, citat, p. 26, § 41; Jersild c. Danemarca din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, p. 26, § 37; Piermont c. Franța din 27 aprilie 1995, seria A nr. 314, p. 26, § 76; De Haes și Gijsels, citat, p. 236, § 46; Lehideux și Isorni, citat, p. 2887, § 55; Fressoz și Roire, citat, § 45).

Curtea reamintește la aceasta scop că art. 10 § 2 din Convenție lasă puțin loc restricțiilor libertății de exprimare în domeniu discursului politic sau al chestiunilor de interes general (Sürek c. Turcia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 26682/95, § 61, CEDO 1999-IV). De altfel, limitele criticii admisibile sunt mai largi cu privire la un om politic, vizat în această calitate, decât cu privire la un simplu particular: spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil și conștient la o supraveghere atentă a faptelor și gesturilor sale atât de jurnaliști cât și de masa cetățenilor; trebuie deci să demonstreze o mai mare toleranță (hotărârile Lingens, citat, p. 26, § 42; Incal c. Turcia, 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1567, § 54; Feldek c. Slovacia, nr. 29032/95, § 74, CEDO 2001-VIII). Este fundamental, într-o societate democratică, să se apere jocul liber al dezbaterii politice. Curtea acordă cea mai mare importanță libertății de exprimare în contextul dezbaterii politice și consideră că nu se poate restricționa discursul politic fără motive imperioase. A permite restricții largi în anumit caz ar afecta fără îndoială respectul libertății de exprimare în general în statul respectiv (Feldek, citat, § 83). În cauza de față, cuvintele litigioase vizau un deputat, primar al Parisului și primar al a 5-a arondisare din Paris, care era sigur o personalitate politică și mediatică. Curtea reamintește de asemenea că a mai constatat că baza factică pe care se bazau aceste cuvinte nu era inexistentă.

De altfel, reclamantul era el însuși candidat la alegerea litigioasă: or ingerențe în libertatea de exprimare a unui membru al opoziției, care reprezintă alegători, le semnalează preocupările și-și apără interesele comandă Curții să se dedice unui control al celui mai strict (Castells c. Spania, 23 aprilie 1992, seria A nr. 236, pp. 22-23, § 42; Piermont, citat, p. 26, § 76; Incal, citat, p. 1566, § 48). Faptul că un adversar al ideilor și pozițiilor oficiale trebuie să poată găsi locul lui în arena politică (Piermont, citat) include în mod necesar posibilitatea de a putea discuta regularitatea unei alegeri. În fine, în contextul unei comcereri electorale, vividitatea cuvintelor este mai tolerabilă decât în alte circumstanțe.

Sigur, în ceea ce privește pedepsele pronunțate, Curtea reamintește că natura și gravitarea pedepselor aplicate sunt de asemenea elemente de luat în considerare atunci când măsoară proporționalitatea ingerință (Sürek, citat, § 64; Chauvy, citat, § 78). Or, în cauza de față, reclamantul a fost condamnat doar la un franc în daunele-interese pentru o calomnie care constituie o greșeală civilă. Deși condamnarea la «francul simbolic» este cea mai moderată posibilă, Curtea estimează că aceasta nu poate fi suficientă, în sine, pentru a justifica ingerința în dreptul de exprimare al reclamantului. De altfel, ea a subliniat de mai multe ori că o ofendă la libertatea de exprimare poate risca să aibă un efect de descurajare cu privire la exercitarea acestei libertăți (a se vedea cu schimbări corespunzătoare, Cumpana și Mazaré c. România, hotărâre din 17 decembrie 2004 [Marea Cameră], § 114).

În concluzie, Curtea estimează că condamnarea reclamantului se analizează ca o ingerință disproporționată în dreptul la libertatea de exprimare a interesatului. Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție. II.

Reclamantul nu a formulat o cerere la titlu de satisfacție echitabilă. Ca urmare, Curtea estimează că nu este cazul să-i acorde o satisfacție echitabilă. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Declară că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 11 aprilie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. S. Dollé I. Cabral Barreto Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 71343/01) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Benoît Brasilier (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 juin 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e V. Tolédano, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, Directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier une violation de l’article 10 de la Convention en raison de sa condamnation pour diffamation.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 7 juin 2005, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable. EN FAIT

Le requérant est né en 1954 et réside à Paris.

Le requérant fut candidat aux élections législatives fixées les 25 mai et 1 er juin 1997, dans la 2 e circonscription de Paris, laquelle regroupe le 5 e arrondissement ainsi qu’une partie du 6 e arrondissement. Il avait notamment pour adversaire M. Tiberi, député sortant, maire de Paris et maire du 5 e arrondissement. Au total, vingt-huit candidats étaient en lice dans cette circonscription.

Le 25 mai 1997, le requérant dit avoir constaté l’absence de ses bulletins de vote dans les bureaux de vote. Il indique en avoir pourtant fait imprimer 60 000, les avoir remis au Routeur de la République française et s’être fait confirmer, par un fonctionnaire de la commission de propagande de la préfecture de police de Paris, qu’ils avaient été remis aux services de la mairie de Paris (laquelle était ensuite chargée de les répartir dans les bureaux de vote).

Le requérant et cinq autres candidats dans la 2 e circonscription déposèrent une requête tendant à l’annulation des élections devant le Conseil constitutionnel.

Le 25 mai 1997, le requérant déposa plainte auprès du procureur de la République des chefs de vol de ses bulletins de vote. Le 10 juillet 1997, le procureur informa le requérant de sa décision de ne pas donner suite à cette plainte.

Au cours des mois de juin et juillet 1997, le requérant participa à plusieurs manifestations publiques, place du Panthéon. Ces manifestations furent déclarées à la préfecture de police de Paris, laquelle les autorisa.

L’une de ces manifestations se déroula le 23 juillet 1997, place du Panthéon, devant la mairie du 5 e arrondissement. M. Tiberi chargea un huissier de justice d’établir par constat « toute manifestation qui pourrait éventuellement lui porter préjudice ».

Par procès-verbal de constat en date du 23 juillet 1997, l’huissier de justice releva qu’un tract, annexé à son constat, était distribué et que sur deux banderoles installées en face de la mairie était inscrit : d’une part, « TIBERI tu nous casses les URNES » en lettres noires et, d’autre part, « EN FACE : BUREAU de la FRAUDE, VOLS ET MAGOUILLE » en lettres rouges. Le tract était quant à lui ainsi rédigé : «

Le 20 août 1997, M. Tiberi déposa une plainte avec constitution de partie civile contre X et contre le requérant pour diffamation publique envers une personne chargée d’un mandat public et publications d’imputations diffamatoires, en raison des banderoles utilisées durant la manifestation du 23 juillet 1997 et du contenu du tract distribué.

Le 13 janvier 1998, le requérant fut entendu en qualité de témoin par le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Paris chargé de l’instruction. Il reconnut avoir rédigé tant le tract que les banderoles et avoir distribué le tract et exhibé les banderoles.

Le requérant fut mis en examen par lettre du 14 janvier 1998 et comparut devant le juge d’instruction le 9 février 1998.

Parallèlement, par décision du 20 février 1998, le Conseil constitutionnel rejeta la requête en annulation de l’élection. Il releva notamment un cumul de faits graves et répétés de nature à accréditer l’existence d’une manœuvre dans les conditions d’établissement des listes électorales du 5 e arrondissement, ainsi que des irrégularités dans l’usage des procurations et des cartes électorales, mais jugea que ces faits n’avaient pu inverser le résultat du scrutin. Concernant l’absence des bulletins de vote pour le requérant et un second candidat dans les bureaux de vote, le Conseil estima qu’ils avaient omis de fournir leurs bulletins à la mairie avant la date limite fixée par le code électoral.

Le 4 mai 1998, le juge d’instruction, adoptant les motifs du réquisitoire du procureur de la République du 28 avril 1998, ordonna le renvoi du requérant devant le tribunal correctionnel de Paris pour délit de diffamation publique envers un citoyen investi d’un mandat public.

Le 19 février 1999, jour de l’audience, M. Tiberi fit déposer des conclusions sollicitant la condamnation du requérant à lui payer 30 000 francs français (FRF) en réparation du préjudice moral et 15 000 FRF au titre des frais, outre une publication de la décision. Le requérant demanda que soit constatée la nullité de la plainte et des poursuites engagées contre lui. Par ailleurs, il déposa des attestations écrites par une candidate aux élections litigieuses, M me L. Cohen-Solal, et par un journaliste de l’hebdomadaire « Le Canard enchaîné », M. H. Liffran, lequel avait écrit de nombreux articles mettant en cause le maire de Paris dans l’attribution des logements de la ville et dans le dossier dit des « faux électeurs du V e arrondissement ».

Par jugement du 19 mars 1999, le tribunal correctionnel de Paris écarta l’exception de nullité soulevée par le requérant puis, au fond, le relaxa. Il jugea que les propos litigieux s’inscrivaient « très exactement dans les limites de l’objet de la manifestation » déclarée réglementairement à l’autorité de police et que « le comportement du prévenu a relevé de l’exercice légitime d’une liberté protégée par la Constitution et la Convention européenne ». Le tribunal indiqua notamment ce qui suit : « Le tribunal constate également que la protestation élevée par M. Brasilier a visé un homme public, exposé à la critique de ses concitoyens, dans le cadre d’une polémique nourrie (voir les attestations de M me Lyne Cohen-Solal et de M. Liffran versées aux débats), faisant suite à une compétition électorale disputée, qui a d’ailleurs donné lieu à plusieurs recours devant le Conseil constitutionnel. Il est certain que, dans un tel contexte, on ne peut envisager du protestataire une prudence peu compatible avec l’expression nécessairement lapidaire d’un slogan ou d’un tract, et qu’une certaine tolérance est de rigueur, dans les limites qu’imposent la dignité et la loyauté du débat démocratique. »

Par arrêt du 22 mars 2000, statuant sur le seul appel interjeté par M. Tiberi, la cour d’appel de Paris releva que la relaxe était devenue définitive et qu’il lui restait à déterminer si le requérant avait commis une faute civile. Tout en reconnaissant la légalité de la manifestation et le fait que les banderoles et le tract litigieux recouvraient l’objet de la manifestation autorisée, elle jugea que le requérant n’avait pas rapporté la preuve des affirmations contenues dans le tract et les banderoles. Partant, elle déclara l’appel de la partie civile recevable, écarta la bonne foi du requérant et jugea qu’il avait commis une faute, sur le fondement de plusieurs dispositions de la loi du 29 juillet 1881. Elle fixa à 1 FRF la somme due à titre de dommages-intérêts.

Le requérant forma un pourvoi en cassation. Son avocat aux Conseils déposa un mémoire ampliatif le 31 août 2000, puis un mémoire complémentaire. Par arrêt du 19 décembre 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. EN DROIT I.

Le Gouvernement estime que l’ingérence était « prévue par la loi », qu’elle visait un « but légitime », à savoir la protection de la réputation ou des droits d’autrui, et qu’elle était « nécessaire dans une société démocratique ». Il estime que la cour d’appel, par une argumentation développée et étayée, a exclu la bonne foi du requérant, tout en notant que ce dernier n’a pas offert d’apporter la preuve de ses allégations litigieuses. Le Gouvernement considère notamment que si les limites à la liberté d’expression sont d’application stricte et que les propos litigieux ont été tenus à l’égard d’un homme politique, agissant en qualité d’homme public dans le cadre d’une polémique nourrie faisant suite à une compétition électorale disputée, le requérant aurait dû prendre davantage de précautions et, s’agissant non pas d’un jugement de valeur mais de faits graves dont la matérialité pouvait se prouver ou se réfuter, rapporter la preuve de ses allégations. Selon le Gouvernement, la cour d’appel a ménagé un juste équilibre entre la liberté d’expression et les droits d’autrui, le requérant n’ayant été condamné qu’à une sanction très symbolique et son adversaire devant bénéficier, le cas échéant, de la présomption d’innocence prévue à l’article 6 § 2 de la Convention. Il relève enfin que les propos litigieux ont fait l’objet d’une publicité, qu’étant écrits à l’avance, ils étaient susceptibles de corrections et que le requérant aurait pu les dénoncer dans le cadre d’une plainte avec constitution de partie civile. 2. Le requérant

Le requérant, qui maintient les termes de son formulaire de requête, estime que sa condamnation pour diffamation a violé l’article 10 de la Convention. Il indique notamment que ses propos, tenus à l’occasion d’une manifestation autorisée, s’inscrivaient dans le cadre d’une compétition électorale disputée, marquée par une fraude avérée et constatée par le Conseil constitutionnel, outre le fait qu’elles visaient un homme public, lequel n’aurait pas rapporté la preuve de son préjudice ni poursuivi les journaux l’accusant de fraude électorale. Il précise également que son adversaire, l’ancien maire du V e arrondissement de Paris, a depuis été mis en examen par un juge d’instruction de Paris pour manœuvres frauduleuses de nature à fausser le scrutin de 1997. B. Appréciation de la Cour

La condamnation litigieuse s ’ analyse en une « ingérence » dans l ’ exercice par l’intéressé de sa liberté d ’ expression, ce que reconnaît le Gouvernement. Pareille immixtion enfreint l ’ article 10, sauf si elle est « prévue par la loi », dirigée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et « nécessaire » dans une société démocratique pour les atteindre (voir, parmi beaucoup d’autres, Lingens c. Autriche , arrêt du 8 juillet 1986, série A n o 103, §§ 34-37 ; Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 41, CEDH 1999-I). 1. « Prévue par la loi »

La Cour constate que les juridictions compétentes se sont fondées sur les dispositions, notamment les articles 23 et 29, de la loi du 29 juillet 1881 sur la presse. L’ingérence était donc bien « prévue par la loi ». 2. « Buts légitimes »

Selon le Gouvernement, l ’ ingérence avait pour but de protéger la réputation et les droits d ’ autrui. La Cour n ’ aperçoit aucune raison d ’ adopter un point de vue différent. 3. « Nécessaire dans une société démocratique »

La Cour doit donc rechercher si ladite ingérence était « nécessaire », dans une société démocratique, pour atteindre ces buts. a) Principes généraux

La condition de « nécessité dans une société démocratique » commande à la Cour de déterminer si l’ingérence incriminée correspondait à un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais cette marge va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante. La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une « restriction » se concilie avec la liberté d’expression sauvegardée par l’article 10 (voir, parmi beaucoup d’autres, Lehideux et Isorni c. France , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII, p. 2885, § 51 ; Association Ekin c. France , n o 39288/98, § 56, CEDH 2001-VIII ; Perna c. Italie [GC], n o 48898/99, § 39, CEDH 2003-V).

Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour n’a point pour tâche de se substituer aux juridictions internes compétentes, mais de vérifier sous l’angle de l’article 10 les décisions qu’elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d’appréciation ( Fressoz et Roire , précité, § 45). Il ne s’ensuit pas qu’elle doive se borner à rechercher si l’Etat défendeur a usé de ce pouvoir de bonne foi, avec soin et de façon raisonnable ; il lui faut considérer l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des propos reprochés aux requérants et le contexte dans lequel ceux-ci les ont tenus ( News Verlags GmbH & CoKG c. Autriche , n o 31457/96, § 52, CEDH 2000-I). En particulier, il incombe à la Cour de déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour justifier l’ingérence apparaissent « pertinents et suffisants » et si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » ( Chauvy et autres c. France , n o 64915/01, § 70, CEDH 2004-VI). Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents, appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 (voir, parmi beaucoup d’autres, Zana c. Turquie , arrêt du 25 novembre 1997, Recueil 1997-VII, pp. 2547-2548, § 51 ; Lehideux et Isorni , précité, p. 2885, § 51). b) Application en l’espèce

En l’espèce, le requérant a été relaxé par le tribunal correctionnel de Paris. Constatant que, faute d’appel du ministère public, la relaxe prononcée par le tribunal était devenue définitive, la cour d’appel de Paris jugea que le requérant avait néanmoins commis une faute civile et le condamna à payer un franc de dommages et intérêts à la partie civile.

La Cour note que pour condamner le requérant, les juges d’appel ont estimé que si la légalité de la manifestation était établie, le requérant avait cependant commis une diffamation à l’égard de son adversaire, M. Tiberi, pour avoir imputé à celui-ci la commission d’infractions pénales et ce, sans en rapporter la preuve et avec un « indiscutable » manque de mesure dans l’expression exigible en l’espèce.

Le requérant devait donc établir la véracité des propos lisibles sur les banderoles et sur son tract pour éviter sa condamnation. A cet égard, la Cour rappelle que, dans les affaires Lingens et Oberschlick (n o 1) c. Autriche (respectivement des 8 juillet 1986, série A n o 103, p. 28, § 46, et 23 mai 1991, série A n o 204, pp. 27-28, § 63), elle avait distingué entre déclarations de fait et jugements de valeur. Si la matérialité des premières peut se prouver, les seconds ne se prêtent pas à une démonstration de leur exactitude. Pour les jugements de valeur, l’obligation de preuve est donc impossible à remplir et porte atteinte à la liberté d’opinion elle-même, élément fondamental du droit garanti par l’article 10 ( Jerusalem c. Autriche , n o 26958/95, § 42, CEDH 2001-II).

La Cour rappelle également que, même lorsqu’une déclaration équivaut à un jugement de valeur, la proportionnalité de l’ingérence dépend de l’existence d’une base factuelle pour la déclaration incriminée puisque même un jugement de valeur totalement dépourvu de base factuelle peut se révéler excessif (arrêts De Haes et Gijsels c. Belgique du 24 février 1997, Recueil 1997-I, p. 236, § 47 ; Oberschlick c. Autriche (n o 2) du 1 er juillet 1997, Recueil 1997-IV, p. 1276, § 33 ; Jerusalem , précité, § 43).

Contrairement à la cour d’appel de Paris, la Cour estime que les déclarations incriminées dans la présente affaire reflètent des assertions sur des questions d’intérêt public et constituent, dans les circonstances de l’espèce, compte tenu de la tonalité générale des banderoles et du tract, davantage des jugements de valeur que de pures déclarations de fait.

Reste à savoir si la base factuelle de ces jugements de valeur était suffisante. A cet égard, la Cour note que des bulletins de vote avaient disparu et que l’élection a été contestée devant le juge électoral. Il est par ailleurs établi que les faits s’inscrivaient, comme l’a relevé le tribunal de grande instance de Paris, « dans le cadre d’une polémique nourrie », laquelle impliquait d’autres adversaires du maire et faisait l’objet de nombreux articles dans la presse nationale. La Cour relève enfin que l’ancien maire, adversaire du requérant et partie civile contre lui, a finalement été mis en examen par un juge d’instruction de Paris pour manœuvres frauduleuses de nature à fausser le scrutin de 1997. Même si, compte tenu de la présomption d’innocence, qui est garantie par l’article 6 § 2 de la Convention, une personne mise en examen ne saurait être réputée coupable, la base factuelle n’était pas inexistante en l’espèce, alors surtout qu’en tant que maire, la personne « diffamée » avait la responsabilité de l’organisation du scrutin et de son bon déroulement.

S’agissant du fait que, selon la cour d’appel de Paris, les propos du requérant auraient « indiscutablement manqué de mesure (...) y compris dans le contexte évoqué », la Cour ne saurait partager ce point de vue. Si les propos avaient assurément une connotation négative, force est de constater que, malgré une certaine hostilité dans les propos litigieux ( E.K. c. Turquie , n o 28496/95, §§ 79-80, 7 février 2002) et la gravité éventuellement susceptible de les caractériser ( Thoma c. Luxembourg , arrêt du 29 mars 2001, Recueil 2001-III, § 57), la question centrale des banderoles et du tract incriminés concernaient le déroulement d’un scrutin électoral. Or le libre débat politique est essentiel au fonctionnement démocratique.

Par ailleurs, la Cour rappelle que, sous réserve du paragraphe 2 de l ’ article 10, la liberté d’expression vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent. Telle que la consacre l’article 10, elle est assortie d’exceptions qui appellent également une interprétation étroite, et le besoin de la restreindre doit se trouver établi de manière convaincante (voir, notamment, arrêts Handyside c. Royaume-Uni du 7 décembre 1976, série A n o 24, p. 23, § 49 ; Lingens , précité, p. 26, § 41 ; Jersild c. Danemark du 23 septembre 1994, série A n o 298, p. 26, § 37 ; Piermont c. France du 27 avril 1995, série A n o 314, p. 26, § 76 ; De Haes et Gijsels , précité, p. 236, § 46 ; Lehideux et Isorni , précité, p. 2887, § 55 ; Fressoz et Roire , précité, § 45).

La Cour rappelle à ce titre que l’article 10 § 2 de la Convention ne laisse guère de place pour des restrictions à la liberté d’expression dans le domaine du discours politique ou des questions d’intérêt général ( Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 61, CEDH 1999-IV). En outre, les limites de la critique admissible sont plus larges à l’égard d’un homme politique, visé en cette qualité, que d’un simple particulier : à la différence du second, le premier s’expose inévitablement et consciemment à un contrôle attentif de ses faits et gestes tant par les journalistes que par la masse des citoyens ; il doit, par conséquent, montrer une plus grande tolérance (arrêts Lingens , précité, p. 26, § 42 ; Incal c. Turquie , 9 juin 1998, Recueil 1998-IV, p. 1567, § 54 ; Feldek c. Slovaquie , n o 29032/95, § 74, CEDH 2001-VIII). Il est fondamental, dans une société démocratique, de défendre le libre jeu du débat politique. La Cour accorde la plus haute importance à la liberté d’expression dans le contexte du débat politique et considère qu’on ne saurait restreindre le discours politique sans raisons impérieuses. Y permettre de larges restrictions dans tel ou tel cas affecterait sans nul doute le respect de la liberté d’expression en général dans l’Etat concerné ( Feldek , précité, § 83). En l’espèce, les propos litigieux visaient un député, maire de Paris et maire du V e arrondissement de Paris, qui était assurément une personnalité politique et médiatique. La Cour rappelle également qu’elle a déjà constaté que la base factuelle sur laquelle reposaient lesdits propos n’était pas inexistante.

Par ailleurs, le requérant était lui-même candidat à l’élection litigieuse : or des ingérences dans la liberté d’expression d’un membre de l’opposition, qui représente ses électeurs, signale leurs préoccupations et défend leurs intérêts commandent à la Cour de se livrer à un contrôle des plus strict ( Castells c. Espagne , 23 avril 1992, série A n o 236, pp. 22-23, § 42 ; Piermont , précité, p. 26, § 76 ; Incal , précité, p. 1566, § 48). Le fait qu’un adversaire des idées et positions officielles doit pouvoir trouver sa place dans l’arène politique ( Piermont , précité) inclut nécessairement la possibilité de pouvoir discuter de la régularité d’une élection. Enfin, dans le contexte d’une compétition électorale, la vivacité des propos est plus tolérable qu’en d’autres circonstances.

Certes, pour ce qui est des peines prononcées, la Cour rappelle que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence ( Sürek , précité, § 64 ; Chauvy , précité, § 78). Or, en l’espèce, le requérant n’a été condamné qu’à un franc de dommages-intérêts pour une diffamation constitutive d’une faute civile. Bien que la condamnation au « franc symbolique » soit la plus modérée possible, la Cour estime que cela ne saurait suffire, en soi, à justifier l’ingérence dans le droit d’expression du requérant. Elle a d’ailleurs maintes fois souligné qu’une atteinte à la liberté d’expression peut risquer d’avoir un effet dissuasif quant à l’exercice de cette liberté (voir mutatis mutandis , Cumpana et Mazaré c. Roumanie, arrêt du 17 décembre 2004 [GC], § 114).

En conclusion, la Cour estime que la condamnation du requérant s’analyse en une ingérence disproportionnée dans le droit à la liberté d’expression de l’intéressé. Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

Le requérant n’a pas formulé de demande au titre de la satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer une satisfaction équitable. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé I. Cabral Barreto Greffière Président