De Mortemart împotriva Franței

Reclamantul, domnul Antoine de Mortemart, este cetățean francez născut în 1976 și domiciliat la Paris. Este reprezentat în fața Curții de doamna J. Ortscheidt, avocat la Paris. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul F. Alabrune, directorul afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul este proprietar al parcului Saint-Vrain, exploatat ca parc zoologic și de agrement din 1974 până în 1998, an în care a fost închis pentru a realiza lucrări de amenajare în vederea dezvoltării exploatării sale.

Un decret al ministrului Ecologiei și Dezvoltării Durabile („ministrul") din 18 iulie 2003 a clasificat valea Juine printre „siturile a căror conservare sau păstrare prezintă, din punctul de vedere artistic, istoric, științific, legendariu sau pitoresc, un interes general" (articolele L. 341-1 și următoarele din codul mediului). Decretul a fost publicat în Jurnalul Oficial pe 25 iulie 2003. O parte din parcul Saint-Vrain se află în zona clasificată.

Pe 20 ianuarie 2009, reclamantul a trimis ministrului o cerere de desființă a clasificării părții din valea Juine corespunzând proprietății sale. Susținea în special că aceasta nu a fost vizitată anterior clasificării și că nu a fost pus în condiții de a prezenta observațiile sale, deoarece a fost informat „a posteriori" și din întâmplare, în timp ce această măsură impunea asemenea servituți asupra bunului lui încât exploatarea acestuia nu mai putea fi contemplată. Cererea a fost respinsă printr-o decizie din 27 aprilie 2009.

Pe 24 mai 2009, reclamantul s-a adresat tribunalului administrativ din Versailles cu o cerere de anulare pentru depășire de autoritate a acestei decizii, precum și a decretului de clasificare din 18 iulie 2003. Susținând că decretul era ilegal din momentul semnării sale, a expus în special că a fost adoptat în necunoaștere a principiilor participării și accesului la informație, iar lui însuși nu i s-a permis să prezinte observații. A ridicat ulterior o chestiune prioritară de constituționalitate („QPC") vizând mai multe dispoziții din codul mediului referitoare la situri clasificate. Denunța în special o necunoaștere a dreptului la un recurs juridic efectiv, rezultând din faptul că legiuitorul nu calificase în mod expresă drept „decizii reglementare" înscrierea în lista monumentelor naturale și siturilor și clasificarea unui monument natural sau sit, ceea ce făcea imposibilă posibilitatea de a invoca ilegalitatea acestor decizii cu prilejul unui recurs împotriva unui act dependent de ele, cum ar fi, în cazul său, refuzul de desființă. Susținea, de asemenea, că legea aplicabilă încălca principiul participării publicului la elaborarea deciziilor publice care au repercusiuni asupra mediului, garantat de art. 7 al Cartei Mediului.

Printr-o ordonanță din 23 iunie 2011, președintele tribunalului administrativ din Versailles a remis petiția Consiliului de Stat.

Pe 14 septembrie 2012, Consiliul de Stat a informat părțile că, din lipsa de pronunțare în termenele prevăzute de art. 23-4 al ordonanței nr. 58-1067 din 7 noiembrie 1958, QPC a fost supusă examinării Consiliului Constituțional.

Pe 23 noiembrie 2012, Consiliul Constituțional a declarat conformă cu constituția majoritatea dispozițiilor vizate de QPC. În special, a concluzionat următoarele cu privire la grievul privind incălcarea dreptului la un recurs juridic efectiv: „(...)

Considerând că dispozițiile contestate nu lipsesc pe administrații de dreptul de a introduce în fața judecătorului administrativ, în termenul procesual, un recurs pentru depășire de autoritate împotriva actului de clasificare; că, în plus, este licit pentru orice persoană interesată, după ce a sesizat autoritatea administrativă cu o cerere de desființă totală sau parțială a unui monument natural sau sit clasificat, să formeze un recurs în fața judecătorului administrativ pentru anularea refuzului care i-ar fi opus, anexând eventualmente concluziile pentru ordonanță; că, prin urmare, grievul privind încălcarea dreptului la un recurs juridic efectiv trebuie să fie respins (...)" 10. Cu toate acestea, a dat dreptate reclamantului cu privire la încălcarea principiului participării publicului la elaborarea deciziilor publice care au repercusiuni asupra mediului. Hotărârea este redactată pe acest punct după cum urmează: „(...) 24. Considerând că potrivit articolului 7 al Cartei Mediului: „Orice persoană are dreptul, în condițiile și limitele definite de lege, de a accesa informațiile privind mediul deținute de autoritățile publice și de a participa la elaborarea deciziilor publice care au repercusiuni asupra mediului"; că aceste dispoziții se numără printre drepturile și libertățile pe care Constituția le garantează; că legiuitorului și, în limitele definite de lege, autorităților administrative, le revine determinarea, în conformitate cu principiile enunțate, a modalităților de implementare a acestor dispoziții; 25. Considerând că, pe de o parte, clasificarea și desființa monumentelor naturale sau siturilor constituie decizii publice care au repercusiuni asupra mediului; 26. Considerând că, pe de altă parte, articolul L. 341-3 delegă puterii reglementare determinarea condițiilor în care persoanele interesate sunt invitate să prezinte observații atunci când un monument natural sau un sit aparținând integral sau parțial unor persoane altele decât statul, departamentele, comunele sau instituțiile publice face obiectul unui proiect de clasificare; că articolul L. 341-13 prevede că desființa totală sau parțială a unui monument natural sau sit clasificat este pronunțată, după avizul comisiei superioare a siturilor, prin decret în Consiliul de Stat și este notificată persoanelor interesate și publicată la biroul ipotecilor din locul situării bunurilor, în aceleași condiții ca și clasificarea; 27. Considerând că nici dispozițiile contestate, nici nici o altă dispoziție legislativă nu asigură implementarea principiului participării publicului la elaborarea deciziilor publice în cauză; că, prin urmare, prin absținere de modificare a articolului L. 341-3 în vederea prevăzerii participării publicului și prin modificarea articolului L. 341-13 fără a prevedea această participare, legiuitorul a încălcat cerințele articolului 7 al Cartei Mediului (...)" 11. În consecință, Consiliul Constituțional a declarat articolele L. 341-3 și L. 341-13 din codul mediului contrare Constituției. Cu toate acestea, considerând că abrogarea imediată a acestor dispoziții ar putea avea consecințe în mod evident excesive fără a satisface cerințele principiului participării publicului, a decis să amâne declarația de neconstituționalitate pentru 1 septembrie 2013. A precizat că deciziile luate înainte de această dată în aplicarea acestor dispoziții nu ar putea fi contestate pe baza neconstituționalității acestora. 12. Printr-o hotărâre din 24 aprilie 2013, Consiliul de Stat a respins cererea reclamantului. A judecat în special următoarele: „(...) 6. Considerând (...) că în susținerea cererei sale direcționate împotriva deciziei privind refuzul de a abroga decretul din 18 iulie 2003 în măsura în care clasifică parcul Saint-Vrain printre siturile departamentului Essonne, [reclamantul] susține că ministrul responsabil cu protecția siturilor era obligat să satisfacă cererea sa de abrogare, deoarece decretul din 18 iulie 2003 era, din mai multe motive, ilegal din data semnării sale; 7. Considerând, totuși, că autoritatea competentă nu este obligată să satisfacă cererea de abrogare a unei decizii ilegale neregulamentare care nu a creat drepturi și a devenit definitivă, decât dacă această decizie a devenit ilegalitate ca urmare a schimbărilor în circumstanțele de drept sau fapt ulterioare ediției sale; că, prin urmare, considerația că o asemenea decizie ar fi ilegalitate din origine nu poate fi utilă ridicată în susținerea concluziilor tendând la anularea deciziei privind refuzul de a abroga această decizie; că, prin urmare, [reclamantul] nu poate utilmente invoca, în susținerea cererei sale, ilegalitatea din care ar fi afectat din semnare decretul din 18 iulie 2003, din motivele că acesta ar fi fost editat în urma unei proceduri neregulamentare, ar constitui o rupere a egalității în fața sarcinilor publice, ar afecta libertatea comerțului și industriei și ar fi afectat de deturnare de procedură și deturnare de putere; că faptul de a nu putea invoca o asemenea ilegalitate nu poate fi privit ca privând reclamantul de dreptul la un recurs juridic efectiv garantat de dispozițiile articolului 6 al Convenției (...), chiar și atunci când o decizie de clasificare a unui sit nu trebuie obligatoriu notificată individual proprietarilor vizați, deoarece un recurs pentru depășire de autoritate este deschis persoanelor interesate împotriva unei asemenea decizii în termenul procesual curgând de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze (...)"

Pe 18 iulie 2013, reclamantul i-a trimis ministrului o cerere de abrogare parțială a decretului din 18 iulie 2003 în măsura în care clasifică parcul Saint-Vrain printre siturile clasificate ale departamentului Essonne. Susținea că decretul a devenit ilegal ca urmare a schimbării circumstanțelor de drept apărute după ediția sa. Valida în acest sens că dispozițiile care formau baza sa legală au fost judecate neconstituționale și au devenit contrare dreptului comunitar (directivei 2003/35/CE a Parlamentului European și a Consilului prevăzând în special participarea publicului la elaborarea unor anumite planuri și programe referitoare la mediu, de la transpunerea acesteia, și deciziei 2005-370/CE a Consiliului privind încheierea, în numele Comunității Europene, a Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la procesul decizional și accesul la justiție în materie de mediu).

Ministrul a respins cererea pe 11 octombrie 2013, cu motivul că clasificarea văii Juine și a împrejurimilor sale a intervenit anterior datei fixate de decizia Consilului Constituțional pentru abrogarea dispozițiilor declarate neconstituționale, că a fost supusă procedurilor legislative și reglementare atunci în vigoare, și că termenul legal de recurs a expirat.

Pe 10 decembrie 2013, reclamantul s-a adresat Consiliului de Stat cu o cerere tendând la anularea acestei decizii și la abrogarea decretului din 18 iulie 2003 în măsura în care include parcul Saint-Vrain în perimetrul sitului văii Juine.

Guvernul indică, fără alte precizări, că pe 16 iulie 2015, Consiliul de Stat a informat părțile că dosarul a fost radiat din registrul ședinței din 9 iulie 2015. GRIEF

Invocând art. 6 § 1 al Convenției și referindu-se la hotărârea „De Geoufre de la Pradelle c. Franța" (16 decembrie 1992, seria A nr. 253-B), reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un tribunal rezultând din imposibilitatea în care s-a găsit de a contesta includerea proprietății sale în perimetrul clasificării sitului văii Juine. Invocă în acest sens că nu a avut o posibilitate concretă și efectivă de a contesta prin acțiune decizia de clasificare, deoarece nu i-a fost notificată. Adaugă că nici nu a avut posibilitatea de a obține un examen al cauzei sale în cadrul unei sesizări prin excepție, cererea sa tendând la desființa părții din valea Juine corespunzând proprietății sale fiind respinsă cu motivul că o cerere de abrogare a unei decizii neregulamentare necreatoare de drepturi nu este admisibilă decât dacă această decizie a devenit ilegalitate ca urmare a schimbărilor în circumstanțele de drept sau fapt ulterioare ediției sale. ÎN DREPT

Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la un tribunal. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, potrivit căruia: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" A. Tezele părților 1. Guvernul

Guvernul susține mai întâi că reclamantul dispunea de o cale de acces concretă și efectivă împotriva deciziei de clasificare a văii Juine. Reamintește că, în decizia „Geffre c. Franța" (nr. 51307/99, 23 ianuarie 2003), Curtea a judecat că implementarea în acest dosar a măsurilor luate de Franța în cadrul executării hotărârii „De Geouffre de la Pradelle" (precitată) au permis menținerea unui just echilibru între interesele în joc și că reclamantul nu a suferit o piedică disproportionată în dreptul de acces la un tribunal. Estimează că raționamentul urmat în acest dosar este transpozabil în speță. Invocă în acest sens că decretul din 18 iulie 2003 de clasificare a văii Juine a fost supus mai multor măsuri de publicitate colectivă: a fost publicat în Jurnalul Oficial; la cererea ministrului (formulată pe 9 septembrie 2003), prefectul a notificat decretul primarilor celor unsprezece comune interesate, precum și o copie a planurilor cadastrale pe care figura perimetrul sitului, și le-a cerut în special să afișeze în primărie timp de cel puțin o lună extrasul din decret publicat în Jurnalul Oficial și să-i returneze un certificat de afișare (conform Guvernului, afișarea a fost realizată; produce certificate de afișare pentru patru dintre aceste primării – altele decât Saint-Vrain – care arată că, după caz, afișările au avut loc pe 16, 17 sau 18 septembrie până la 16, 18 sau 19 octombrie 2003); un extras din decizia de clasificare și mențiunea că textul integral al decretului și planurile anexate puteau fi consultate la prefectură și în primăriile interesate au fost publicate în Le Parisien și Le Républicain. Subliniază că aceasta se adaugă publicitătii care a avut loc în cadrul procedurii precedente clasificării.

Referindu-se la trei decizii ale Consiliului de Stat (8 iulie 1999, nr. 122.262; 18 septembrie 1992, nr. 122.274; 22 martie 1999, nr. 178.455), Guvernul precizează că termenul procesual împotriva unei decizii de clasificare curge, pentru particulari, nu de la publicarea actului de clasificare în Jurnalul Oficial, ci de la punerea la dispoziție în prefectură sau primărie a decretului în integralitate, precum și a planurilor și hărților aferente. Astfel, adaugă, termenul procesual împotriva decretului din 18 iulie 2003 nu expira două luni după publicarea acestuia în Jurnalul Oficial, ci la mijlocul noiembrie, adică mai mult de două luni după data indicată de reclamant.

Guvernul estimează, de asemenea, că aserțiunea reclamantului conform căreia nu a avut posibilitatea de a obține un examen al cauzei sale în cadrul unei sesizări prin excepție privește a patra instanță. Presupunând că acest aspect al cererei este admisibil, subliniază că principiul jurisprudențial care stă la baza acestei imposibilități, conform căruia o cerere de abrogare a unei decizii neregulamentare necreatoare de drepturi nu este admisibilă decât dacă această decizie a devenit ilegalitate ca urmare a schimbărilor în circumstanțele de drept sau fapt ulterioare ediției sale, se justifică prin preocuparea de a asigura securitatea juridică a situațiilor dobândite și prin necesitatea menținerii unei distincții între deciziile reglementare și deciziile neregulamentare. 2. Reclamantul

Reclamantul susține că decretul din 18 iulie 2003 a fost publicat în Jurnalul Oficial pe 25 iulie 2003, astfel încât termenul procesual a început să curgă pe 26 iulie 2003 și a expirat pe 26 septembrie 2003. Observă apoi că abia pe 9 septembrie 2003 ministrul a cerut prefectului Essonne să informeze primarii comunelor interesate, iar pe 12 septembrie 2003 acesta a acționat în consecință, și că afișările au fost realizate doar de la 16, 17 sau 18 septembrie 2003 și până la 16, 18 sau 19 octombrie 2003. Adaugă că publicarea în ziare a avut loc doar pe 18 septembrie 2003. Deduce că au mai rămas doar câteva zile între data măsurilor luate pentru publicarea decretului din 18 iulie 2003 și expirarea termenului procesual. Subliniind, de asemenea, că nu apare că publicațiile în cauză să fi menționat data publicării decretului în Jurnalul Oficial, invită Curtea să concluzioneze că nu a beneficiat de un sistem coerent menținând un just echilibru între interesele administrației și ale sale, oferindu-i o posibilitate clară, concretă și efectivă de a contesta decretul. Cu privire la circumstanța că măsuri de publicitate au fost implementate anterior decretului din 18 iulie 2003 în cadrul anchetei publice prevăzute de lege, susține că aceasta nu a permis determinarea datei la care decretul ar fi adoptat.

Cu privire la imposibilitatea de a contesta decretul prin excepție, cu care s-a confruntat, reclamantul declară în special că nu vede nici de ce ar fi deosebit de important să mențină o diferență între deciziile reglementare și deciziile neregulamentare privind modalitățile abrogării lor, nici de ce asigurarea securității juridice a situațiilor dobândite în virtutea deciziilor neregulamentare ar fi mai importantă decât asigurarea aceleia a situațiilor dobândite în virtutea deciziilor reglementare. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul de acces la tribunale – care constituie un aspect al „dreptului la un tribunal" – poate da naștere la limitări implicit admise deoarece apelează prin natura sa la reglementare de către stat, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor. În elaborarea unei asemenea reglementări, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere. Deși Curții îi revine statua în ultimă instanță asupra respectării cerințelor Convenției, nu are competență de a înlocui aprecierea autorităților naționale cu o altă apreciere a ceea ce ar putea fi cea mai bună politică în materie. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod sau până la un punct în care dreptul însuși este atins în substanța sa. În plus, ele se împacă cu art. 6 § 1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporționalitate rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul vizat („Paroisse Gréco-Catholique Lupeni și alții c. România" [Marea Cameră], nr. 76943/11, § 89, CEDO 2016 (fragmente)).

Aceasta fiind reamintit, Curtea estimează că, contrar a ceea ce susține, reclamantul dispunea de o posibilitate adecvată de a contesta în fața judecului intern decretul din 18 iulie 2003, care procede la clasificarea sectorului unde se află proprietatea sa.

Într-adevăr, pe de o parte, rezultă din observațiile Guvernului și din documentele pe care le produc că decretul a fost publicat în Jurnalul Oficial pe 25 iulie 2003 (preciza în Jurnalul Oficial că textul integral al decretului și planurile anexate puteau fi consultate la prefectură și la primăriile interesate), și a fost notificat de prefect primarilor celor unsprezece comune interesate pe 12 septembrie 2003. Guvernul indică, de asemenea, că comunele au afișat decretul în primărie timp de o lună. Curtea observă în acest sens că Guvernul produce certificate de afișare pentru patru dintre aceste primării, care arată că, după caz, afișările au avut loc pe 16, 17 sau 18 septembrie la 16, 18 sau 19 octombrie 2003. Observă, de asemenea, că primăria comunei unde se află proprietatea reclamantului nu figură printre aceste patru primării, dar observă că reclamantul nu trage nici o concluzie din aceasta; în special, nu susține că ar trebui dedus din aceasta că afișarea nu ar fi fost realizată acolo. Constată, de altfel, mai pe larg, că nu contesta că afișarea a fost realizată conform modalităților indicate de Guvern în primăriile celor unsprezece comune interesate. Consideră, deci, acest fapt pentru adevărat. Curtea constată, de asemenea, că un extras din decizia de clasificare și mențiunea că textul integral putea fi consultat la prefectură și în primărie a fost publicat pe 18 septembrie 2003 în două ziare distribuite local. După cum subliniază Guvernul, aceste măsuri se adaugă publicitătii care a avut loc în cadrul procedurii precedente clasificării.

Aceste modalități sunt comparabile cu cele implementate în cazul „Geffre" precitat, în care Curtea a concluzionat că mecanismul de publicitate colectivă implementat constituia un sistem coerent, menținând un just echilibru între interesele administrației și ale persoanelor interesate. A notat în special că oferea acestora o posibilitate clară, concretă și efectivă de a contesta actul administrativ în cauză.

Pe de altă parte, aserțiunea reclamantului conform căreia termenul de care a dispus după realizarea acestor măsuri de publicitate pentru a sesiza judecul intern era foarte scurt este eronată. Susține în acest sens că, decretul din 18 iulie 2003 fiind publicat în Jurnalul Oficial pe 25 iulie 2003, termenul procesual de două luni a expirat pe 26 septembrie 2003; or, subliniază, afișările în primărie și publicarea în ziare nu au fost realizate decât aproximativ o săptămână înainte de această ultimă dată. Guvernul indică, totuși, că rezultă din jurisprudența Consilului de Stat că, planurile anexate decretului nefiind publicate în Jurnalul Oficial, termenul procesual împotriva acestuia nu curgea de la această publicare, ci de la punerea la dispoziție la prefectură sau primărie a decretului în integralitate și a planurilor și hărților aferente. Termenul procesual nu a expirat decât la mijlocul noiembrie 2003. Reclamantul a dispus, deci, de un termen de aproximativ două luni de la implementarea măsurilor de publicitate sus-descrise pentru a sesiza judecul administrativ cu un recurs împotriva decretului de clasificare.

Curtea deduce că, după cum în cazul „Geffre" precitat, deși, în conformitate cu dreptul intern, decretul din 18 iulie 2003 nu i-a fost notificat, reclamantul a avut o posibilitate clară, concretă și efectivă de a sesiza judecul administrativ cu un recurs împotriva acestuia. Nu poate, deci, susține că a fost în cauza sa afectarea substanței dreptului la un tribunal garantat de art. 6 § 1.

Cererea este, prin urmare, în mod evident prost fundată și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 ale Convenției. Din aceste motive, Curtea, la unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 iunie 2017. Anne-Marie Dougin Síofra O'Leary Grefieră adjunctă f.f. Președintă

Le requérant, M. Antoine de Mortemart, est un ressortissant français né en 1976 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M e J. Ortscheidt, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est propriétaire du parc de Saint-Vrain, exploité en parc zoologique et de loisir de 1974 à 1998, année au cours de laquelle il fut fermé afin de réaliser des travaux d’aménagement en vue du développement de son exploitation.

Un décret du ministre de l’Écologie et du Développement durable (« le ministre ») du 18 juillet 2003 procéda au classement de la vallée de la Juine parmi les « sites dont la conservation ou la préservation présente, au point de vue artistique, historique, scientifique, légendaire ou pittoresque, un intérêt général » (articles L. 341-1 et suivants du code de l’environnement). Ce décret fut publié au Journal Officiel le 25 juillet 2003. Une partie du parc de Saint-Vrain se trouve dans la zone classée.

Le 20 janvier 2009, le requérant envoya au ministre une demande tendant au déclassement de la partie de la vallée de la Juine correspondant à sa propriété. Il soutenait notamment que celle-ci n’avait pas fait l’objet d’une visite préalablement au classement et qu’il n’avait pas été mis en mesure de présenter ses observations puisqu’il en avait été informé a posteriori et par hasard, alors que cette mesure faisait peser de telles servitudes sur son bien que son exploitation ne pouvait plus être envisagée. La demande fut rejetée par une décision du 27 avril 2009.

Le 24 mai 2009, le requérant saisit le tribunal administratif de Versailles d’une demande d’annulation pour excès de pouvoir de cette décision ainsi que du décret de classement du 18 juillet 2003. Soutenant que ce décret était illégal dès sa signature, il exposait en particulier qu’il avait été pris en méconnaissance des principes de participation et d’accès à l’information, et que lui-même n’avait pas été mis en mesure de présenter ses observations. Il souleva par la suite une question prioritaire de constitutionnalité (« QPC ») visant plusieurs dispositions du code de l’environnement relatives aux sites classés. Il dénonçait notamment une méconnaissance du droit à un recours juridictionnel effectif résultant du fait que le législateur n’avait pas expressément qualifié de « décisions règlementaires » l’inscription sur la liste des monuments naturels et des sites et le classement d’un monument naturel ou d’un site, ceci rendant impossible la faculté d’exciper de l’illégalité de ces décisions à l’occasion d’un recours contre un acte en dépendant, tel que, dans son cas, le refus de déclassement. Il soutenait aussi que le droit applicable méconnaissait le principe de participation du public à l’élaboration des décisions publiques ayant une incidence sur l’environnement, garanti par l’article 7 de la Charte de l’environnement.

Par une ordonnance du 23 juin 2011, le président du tribunal administratif de Versailles transmit la requête au Conseil d’État.

Le 14 septembre 2012, le Conseil d’État informa les parties que, faute pour lui de s’être prononcé dans les délais prévus par l’article 23-4 de l’ordonnance n o 58-1067 du 7 novembre 1958, la QPC avait été soumise à l’examen du Conseil constitutionnel.

Le 23 novembre 2012, le Conseil constitutionnel déclara conforme à la constitution la plupart des dispositions visées par la QPC. En particulier, il conclut ce qui suit quant au grief tiré de la méconnaissance du droit à un recours juridictionnel effectif : « (...)

Considérant que les dispositions contestées ne privent pas les administrés du droit d’introduire devant le juge administratif, dans le délai du recours contentieux, un recours pour excès de pouvoir à l’encontre de l’acte de classement ; qu’en outre, il est loisible à toute personne intéressée, après avoir saisi l’autorité administrative d’une demande de déclassement total ou partiel d’un monument naturel ou d’un site classé, de former un recours devant le juge administratif tendant à l’annulation du refus qui lui serait opposé, en joignant à son recours, le cas échéant, des conclusions à fin d’injonction ; que, par suite, le grief tiré de la violation du droit à un recours juridictionnel effectif doit être écarté (...) ». 10. Il donna cependant raison au requérant s’agissant de la méconnaissance du principe de participation du public à l’élaboration des décisions publiques ayant une incidence sur l’environnement. La décision est ainsi rédigée sur ce point : « (...) 24. Considérant qu’aux termes de l’article 7 de la Charte de l’environnement : « Toute personne a le droit, dans les conditions et les limites définies par la loi d’accéder aux informations relatives à l’environnement détenues par les autorités publiques et de participer à l’élaboration des décisions publiques ayant une incidence sur l’environnement » ; que ces dispositions figurent au nombre des droits et libertés que la Constitution garantit ; qu’il incombe au législateur et, dans le cadre défini par la loi, aux autorités administratives, de déterminer, dans le respect des principes ainsi énoncés, les modalités de la mise en œuvre de ces dispositions ; 25. Considérant, d’une part, que le classement et le déclassement de monuments naturels ou de sites constituent des décisions publiques ayant une incidence sur l’environnement ; 26. Considérant, d’autre part, que l’article L. 341-3 renvoie au pouvoir réglementaire la détermination des conditions dans lesquelles les intéressés sont invités à présenter leurs observations lorsqu’un monument naturel ou un site appartenant en tout ou partie à des personnes autres que l’État, les départements, les communes ou les établissements publics fait l’objet d’un projet de classement ; que l’article L. 341-13 prévoit que le déclassement total ou partiel d’un monument naturel ou d’un site classé est prononcé, après avis de la commission supérieure des sites, par décret en Conseil d’État et qu’il est notifié aux intéressés et publié au bureau des hypothèques de la situation des biens, dans les mêmes conditions que le classement ; 27. Considérant que ni les dispositions contestées ni aucune autre disposition législative n’assurent la mise en œuvre du principe de participation du public à l’élaboration des décisions publiques en cause ; que, par suite, en s’abstenant de modifier l’article L. 341-3 en vue de prévoir la participation du public et en modifiant l’article L. 341-13 sans prévoir cette participation, le législateur a méconnu les exigences de l’article 7 de la Charte de l’environnement (...) ». 11. En conséquence, le Conseil constitutionnel déclara les articles L. 341-3 et L. 341-13 du code de l’environnement contraires à la Constitution. Cependant, considérant que l’abrogation immédiate de ces dispositions pourrait avoir des conséquences manifestement excessives sans satisfaire aux exigences du principe de participation du public, il décida de reporter la déclaration d’inconstitutionnalité au 1 er septembre 2013. Il précisa que les décisions prises avant cette date en application de ces dispositions ne pourraient être contestées sur le fondement de l’inconstitutionnalité de ces dernières. 12. Par un arrêt du 24 avril 2013, le Conseil d’État rejeta la demande du requérant. Il jugea notamment ce qui suit : « (...) 6. Considérant (...) qu’à l’appui de sa requête dirigée contre la décision portant refus d’abroger le décret du 18 juillet 2003 en tant qu’il classe le parc de Saint-Vrain parmi les sites du département de l’Essonne, [le requérant] soutient que le ministre chargé de la protection des sites était tenu de faire droit à sa demande d’abrogation dès lors que le décret du 18 juillet 2003 était, pour plusieurs motifs, illégal dès la date de sa signature ; 7. Considérant, toutefois, que l’autorité compétente n’est tenue de faire droit à la demande d’abrogation d’une décision illégale non réglementaire qui n’a pas créé de droits et est devenue définitive que si cette décision est devenue illégale à la suite de changements dans les circonstances de droit ou de fait postérieurs à son édiction ; qu’ainsi, le moyen tiré de ce qu’une telle décision serait illégale depuis l’origine ne saurait être utilement soulevé à l’appui de conclusions tendant à l’annulation de la décision portant refus d’abroger cette décision ; que, par suite, [le requérant] ne peut pas utilement se prévaloir, à l’appui de sa requête, de l’illégalité dont serait entaché, depuis sa signature, le décret du 18 juillet 2003, aux motifs que ce dernier aurait été édicté à la suite d’une procédure irrégulière, serait constitutif d’une rupture d’égalité devant les charges publiques, porterait atteinte à la liberté du commerce et de l’industrie et serait entaché de détournement de procédure et de détournement de pouvoir ; que le fait de ne pas pouvoir se prévaloir d’une telle illégalité ne saurait être regardé comme privant le requérant de son droit à un recours juridictionnel effectif garanti par les stipulations de l’article 6 de la Convention (...), alors même qu’une décision de classement d’un site n’a pas à être obligatoirement notifiée individuellement aux propriétaires concernés, dès lors qu’un recours pour excès de pouvoir est ouvert aux intéressés à l’encontre d’une telle décision dans le délai du recours contentieux courant à compter de la date de sa publication au Journal Officiel de la République française (...) ».

Le 18 juillet 2013, le requérant adressa au ministre une demande d’abrogation partielle du décret du 18 juillet 2003 en tant qu’il classe le parc de Saint-Vrain parmi les sites classés du département de l’Essonne. Il soutenait que ce décret était devenu illégal à la suite du changement de circonstances de droit apparu après son édiction. Il faisait valoir à cet égard que les dispositions qui constituaient son fondement légal avaient été jugées inconstitutionnelles et étaient devenues contraire au droit communautaire (à la directive 2003/35/CE du Parlement européen et du Conseil prévoyant notamment la participation du public lors de l’élaboration de certains plans et programmes relatifs à l’environnement, à compter de la transposition de celle-ci, et à la décision 2005-370/CE du Conseil relative à la conclusion, au nom de la Communauté européenne, de la Convention sur l’accès à l’information, la participation du public au processus décisionnel et l’accès à la justice en matière d’environnement).

Le ministre rejeta la demande le 11 octobre 2013, au motif que le classement de la vallée de la Juine et de ses abords était intervenu antérieurement à la date fixée par la décision du Conseil constitutionnel pour l’abrogation des dispositions déclarées inconstitutionnelles, qu’il avait fait l’objet des procédures législatives et réglementaires alors en vigueur, et que le délai légal de recours était expiré.

Le 10 décembre 2013, le requérant saisit le Conseil d’État d’une demande tendant à l’annulation de cette décision et à l’abrogation du décret du 18 juillet 2003 pour autant qu’il inclut le parc de Saint-Vrain dans le périmètre du site de la vallée de la Juine.

Le Gouvernement indique, sans plus de précisions que, le 16 juillet 2015, le Conseil d’État a informé les parties que l’affaire était rayée du rôle de la séance du 9 juillet 2015. GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et se référant à l’arrêt De Geoufre de la Pradelle c. France (16 décembre 1992, série A n o 253 ‑ B), le requérant se plaint d’une violation de son droit à un tribunal résultant de l’impossibilité dans laquelle il s’est trouvé de contester l’inclusion de sa propriété dans le périmètre de classement du site de la vallée de la Juine. Il fait valoir à cet égard qu’il n’a pas eu une possibilité concrète et effective de contester par voie d’action la décision de classement puisqu’elle ne lui a pas été notifiée. Il ajoute qu’il n’a pas non plus eu la possibilité d’obtenir un examen de sa cause dans le cadre d’une saisine par voie d’exception, sa demande tendant au déclassement de la partie de la vallée de la Juine correspondant à sa propriété ayant été rejetée au motif qu’une demande d’abrogation d’une décision non réglementaire non créatrice de droits n’est recevable que si cette décision est devenue illégale à la suite de changements dans les circonstances de droit ou de faits postérieurs à son édiction. EN DROIT

Le requérant dénonce une violation de son droit à un tribunal. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Thèses des parties 1. Le Gouvernement

Le Gouvernement soutient tout d’abord que le requérant disposait d’une voie d’action concrète et effective contre la décision de classement de la vallée de la Juine. Il rappelle que, dans la décision Geffre c. France (n o 51307/99, 23 janvier 2003), la Cour a jugé que la mise en œuvre dans cette affaire des mesures prises par la France dans le cadre de l’exécution de l’arrêt De Geouffre de la Pradelle (précité) avaient permis le maintien d’un juste équilibre entre les intérêts en présence et que le requérant n’avait pas subi d’entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal. Il estime que le raisonnement suivi dans cette affaire est transposable en l’espèce. Il fait valoir à cet égard que le décret du 18 juillet 2003 portant classement de la vallée de la Juine a fait l’objet de plusieurs mesures de publicité collective : il a été publié au Journal Officiel ; à la demande du ministre (formulée le 9 septembre 2003), le préfet a notifié le décret aux maires des onze communes concernées ainsi qu’un exemplaire des plans cadastraux sur lequel figure le périmètre du site, et leur a notamment demandé d’afficher en mairie durant au moins un mois l’extrait de ce décret qui avait été publié au Journal Officiel et de lui retourner un certificat d’affichage (selon le Gouvernement, l’affichage a été effectué ; il produit des certificats d’affichages pour quatre de ces mairies – autres que Saint-Vrain – qui montrent que, selon les cas, les affichages ont eu lieu des 16, 17 ou 18 septembre aux 16, 18 ou 19 octobre 2003) ; un extrait de la décision de classement et la mention selon laquelle le texte intégral du décret et les plans annexés pouvaient être consultés à la préfecture et dans les mairies concernées ont été publiés dans Le Parisien et Le Républicain. Il souligne que cela s’ajoute à la publicité qui a eu lieu lors de la procédure précédant le classement.

Renvoyant à trois décisions du Conseil d’État (8 juillet 1999, n o 122.262 ; 18 septembre 1992, n o 122.274 ; 22 mars 1999, n o 178.455), le Gouvernement précise que le délai de recours contentieux à l’encontre d’une décision de classement court, pour les particuliers, non pas à compter de la publication de l’acte de classement au Journal Officiel, mais à compter de la mise à disposition en préfecture ou en mairie du décret dans son intégralité ainsi que des plans et cartes y afférents. Ainsi, ajoute-t-il, le délai de recours contre le décret du 18 juillet 2003 n’expirait pas deux mois après sa publication au Journal Officiel mais à la mi-novembre, soit plus de deux mois après la date indiquée par le requérant.

Le Gouvernement estime par ailleurs que l’allégation du requérant selon laquelle il n’a pas eu la possibilité d’obtenir un examen de sa cause dans le cadre d’une saisine par voie d’exception relève de la quatrième instance. À supposer cet aspect de la requête recevable, il souligne que le principe jurisprudentiel qui fonde cette impossibilité, selon lequel une demande d’abrogation d’une décision non réglementaire non créatrice de droits n’est recevable que si cette décision est devenue illégale à la suite de changements dans les circonstances de droit ou de faits postérieurs à son édiction, se justifie par le souci d’assurer la sécurité juridique des situations acquises et par la nécessité de maintenir une distinction entre les décisions réglementaires et les décisions non réglementaires. 2. Le requérant

Le requérant fait valoir que le décret du 18 juillet 2003 a été publié au Journal Officiel le 25 juillet 2003, de sorte que le délai de recours a commencé à courir le 26 juillet 2003 et a expiré le 26 septembre 2003. Il observe ensuite que ce n’est que le 9 septembre 2003 que le ministre a demandé au préfet de l’Essonne d’informer les maires des communes concernées, et le 12 septembre 2003 que ce dernier a donné suite, et que les affichages n’ont été réalisés qu’à partir des 16, 17 ou 18 septembre 2003 et jusqu’aux 16, 18 ou 19 octobre 2003. Il ajoute que la publication dans des journaux n’a eu lieu que le 18 septembre 2003. Il en déduit qu’il ne restait que quelques jours entre la date des mesures prises pour la publicité du décret du 18 juillet 2003 et l’expiration du délai de recours. Soulignant par ailleurs qu’il n’apparaît pas que les publications dont il est question aient mentionné la date de publication du décret au Journal Officiel, il invite la Cour à conclure qu’il n’a pas bénéficié d’un système cohérent ménageant un juste équilibre entre les intérêts de l’administration et les siens, lui offrant une possibilité claire, concrète et effective de contester ce décret. S’agissant de la circonstance que des mesures de publicité ont été mises en œuvre en amont du décret du 18 juillet 2003 dans le cadre de l’enquête publique prévue par la loi, il fait valoir que cela ne permettait pas de déterminer la date à laquelle le décret serait adopté.

S’agissant de l’impossibilité de contester le décret par voie d’exception à laquelle il s’est heurtée, le requérant déclare notamment ne voir ni pourquoi il serait particulièrement important de maintenir une différence entre les décisions réglementaires et les décisions non réglementaires quant aux modalités de leur abrogation, ni pourquoi assurer la sécurité juridique des situations acquises en vertu de décisions non règlementaires serait plus important que d’assurer celle des situations acquises en vertu de décisions réglementaires. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le droit d’accès aux tribunaux – qui constitue un aspect du « droit à un tribunal » – peut donner lieu à des limitations implicitement admises car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, réglementation qui peut varier dans le temps et dans l’espace en fonction des besoins et des ressources de la communauté et des individus. En élaborant pareille réglementation, les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation. S’il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention, elle n’a pas qualité pour substituer à l’appréciation des autorités nationales une autre appréciation de ce que pourrait être la meilleure politique en la matière. Néanmoins, les limitations appliquées ne sauraient restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Paroisse Gréco-Catholique Lupeni et autres c. Roumanie [GC], n o 76943/11, § 89, CEDH 2016 (extraits)).

Cela étant rappelé, la Cour estime que, contrairement à ce qu’il soutient, le requérant disposait d’une possibilité adéquate de contester devant le juge interne le décret du 18 juillet 2003, qui procède au classement du secteur où se trouve sa propriété.

En effet, d’une part, il ressort des observations du Gouvernement et des pièces qu’il produit que ce décret a été publié au Journal Officiel le 25 juillet 2003 (il était précisé dans le Journal Officiel que le texte intégral du décret et les plans annexés pourraient être consultés à la préfecture et aux mairies concernées), et a été notifié par le préfet aux maires des onze communes concernées le 12 septembre 2003. Le Gouvernement indique par ailleurs que les communes ont affiché le décret en mairie durant un mois. La Cour note à cet égard que le Gouvernement produit des certificats d’affichages pour quatre de ces mairies, qui montrent que, selon les cas, les affichages ont eu lieu des 16, 17 ou 18 septembre aux 16, 18 ou 19 octobre 2003. Elle relève aussi que la mairie de la commune où se trouve la propriété du requérant ne figure pas parmi ces quatre mairies, mais observe que le requérant n’en tire aucune conclusion ; en particulier, il ne soutient pas qu’il faudrait en déduire que l’affichage n’y aurait pas été effectué. Elle constate du reste, plus largement, qu’il ne conteste pas que l’affichage a été effectué selon les modalités indiquées par le Gouvernement dans les mairies des onze communes concernées. Elle tient donc ce fait pour avéré. La Cour constate en outre, qu’un extrait de la décision de classement et la mention que le texte intégral pouvait être consulté à la préfecture et en mairie a été publié le 18 septembre 2003 dans deux journaux distribués localement. Comme le souligne le Gouvernement, ces mesures s’ajoutent à la publicité qui a eu lieu lors de la procédure précédant le classement.

Ces modalités sont comparables à celles qui ont été mises en œuvre dans l’affaire Geffre précitée, dans laquelle la Cour a conclu que le mécanisme de publicité collective mis en œuvre constituait un système cohérent, ménageant un juste équilibre entre les intérêts de l’administration et ceux des personnes concernées. Elle a en particulier noté qu’il offrait à ces dernières une possibilité claire, concrète et effective de contester l’acte administratif dont il était question.

D’autre part, l’allégation du requérant selon lequel le délai dont il a disposé après la réalisation de ces mesures de publicité pour saisir le juge interne était très court est erronée. Il fait valoir à cet égard que, le décret du 18 juillet 2003 ayant été publié au Journal Officiel le 25 juillet 2003, le délai de recours de deux mois a expiré le 26 septembre 2003 ; or, souligne-t-il, les affichages en mairie et la publication dans des journaux n’ont été réalisés qu’environ une semaine avant cette dernière date. Le Gouvernement indique cependant qu’il résulte de la jurisprudence du Conseil d’État que, les plans annexés au décret n’ayant pas été publiés au Journal Officiel, le délai de recours contre celui-ci ne courait pas à compter de cette publication, mais à compter de la mise à disposition en préfecture ou en mairie du décret dans son intégralité et des plans et cartes y afférents. Le délai de recours n’a ainsi expiré qu’à la mi-novembre 2003. Le requérant a donc disposé d’un délai d’environ deux mois à partir de la mise en œuvre des mesures de publicité sus-décrites pour saisir le juge administratif d’un recours contre le décret de classement.

La Cour en déduit que, comme dans l’affaire Geffre précitée, bien que, conformément au droit interne, le décret du 18 juillet 2003 ne lui ait pas été notifié, le requérant a eu une possibilité claire, concrète et effective de saisir le juge administratif d’un recours contre celui-ci. Il ne saurait donc soutenir qu’il y a eu en sa cause atteinte à la substance du droit à un tribunal que garantit l’article 6 § 1.

La requête est en conséquence manifestement mal fondée et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 15 juin 2017. Anne-Marie Dougin Síofra O’Leary Greffière adjointe f.f. Présidente