SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51442/99 de către Désirée COUDIER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 27 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Loucaide Bîrsan Jungwiert Ugrekhelidze Mularoni, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 16 februarie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie făcând-o pe reclamantă, Désirée Coudrier, este o resortisantă franceză, născută în 1919 și rezidentă în Beaufort-en-Vallée (Maine- et-Loire). Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Teritoriul agricol al comunei Fontaine-Guérin a făcut obiectul unei reeșalonări, ordonat de un decret prefectorial din 11 mai 1981. Perimetrul operațiunilor a fost completat de un al doilea decret din 9 martie 1982, care cuprindea, printre altele, o exploatație constituită din parcele de teren și aflate în proprietatea reclamantei și a soțului acesteia. Prin scrisoarea din 19 mai 1982, reclamanta și soțul ei nu au fost mulțumiți de atribuțiile de parcele de teren decise de comisia comună de amenajare a teritoriului. Prin scrisoarea din 19 mai 1982, aceștia au prezentat Comisiei departamentului de amenajare a teritoriului diverse plângeri privind parcelele care le-au fost atribuite. Printr-o decizie din 8 iulie 1982, Comisia departamentală de amenajare a teritoriului a dat un răspuns pozitiv parțial unora dintre plângerile lor. La 24 noiembrie 1982, recurenta și soțul ei au introdus în fața Tribunalului Administrativ din Nantes o acțiune prin care se urmărea anularea acestei decizii și au făcut referire, printre altele, la o lipsă de echivalență între aporturile și atribuțiile lor. printr-o hotărâre pronunțată la 25 aprilie 1984, Tribunalul Administrativ din Nantes a anulat decizia comisiei departamentale din 8 iulie 1982. În urma acestei anulări, comisia departamentală a stat din nou asupra plângerii prin decizia din 21 februarie 1985. Recurenta și soțul ei au sesizat apoi Tribunalul Administrativ de Persoane cu privire la o cale de atac împotriva acestei decizii. printr-o hotărâre pronunțată la 7 mai 1986, Tribunalul Administrativ le-a respins recursul. În august 1986, recurenta și soțul său au sesizat Consiliul cu privire la o acțiune în anulare a hotărârii Tribunalului Administrativ. Prin hotărârea pronunțată la 12 aprilie 1996, Consiliul a anulat atât decizia din 21 februarie 1985 a Comisiei departamentului de amenajare a teritoriului, cât și hotărârea pronunțată la 7 mai 1986 de către Tribunalul Administrativ din Nantes pe motiv că: pe de o parte, în ceea ce privește faptul că există între aporturile și responsabilitățile contului propriu al [lemnului reclamantei] în categoria ;că, prin urmare, decizia comisiei departamentale a încălcat dispozițiile articolului 21 [fost] din Codul rural La 14 aprilie 1997, recurenta sesizează secțiunea din raport și din studiile Consiliului cu privire la dificultățile cu care se confrunta pentru a obține executarea hotărârii pronunțate la 12 aprilie 1996. În lipsa unei noi decizii a comisiei departamentale cu privire la dosar în termenul legal de un an (articolul L.121-10 din Codul rural), recurenta, singurul proprietar de la decesul soțului său în 1989, sesizează, la 6 octombrie 1997, comisia națională de amenajare a teritoriului, pentru ca acesta să se refere din nou la plângerea sa în locul comisiei departamentale. Prin decizia din 27 iunie 2000, comisia națională de amenajare a teritoriului a stat la cererea recurentei și a luat în considerare în primul rând, după o nouă examinare a planului de situație al aporturilor și al responsabilităților conturilor ca urmare a remunerării, faptul că recurenta nu era întemeiată pe faptul că: parcelele [care i-au fost atribuite] ar duce la o agravare a condițiilor de exploatare care contravine dispozițiilor articolului L.123-1 din Codul rural Pe de altă parte, pentru a restabili echivalența prin natura de cultură a conturilor, comisia a decis să modifice atribuțiile recurentei și ale soțului acesteia și, în special, le-a atribuit o bandă de teren pentru a detalia o parcelă. Prin scrisoarea din 27 noiembrie 2000, recurenta sesizează din nou secțiunea raportului și a studiilor Consiliului de Stat, prin contestarea deciziei din 27 noiembrie 2000 Prin scrisoarea din 8 decembrie 2000, secțiunea din raport și din studii a indicat reclamantei că, dacă este cazul, îi revine sarcina de a contesta noua decizie în fața instanței administrative competente; din dosar nu reiese că reclamanta a intentat o astfel de acțiune. Secțiunea din raport și studii a clasat cererea recurentei la 16 noiembrie 2000, considerând că hotărârea Consiliului de Stat a fost executată. Dreptul intern relevant Articolele relevante din Codul rural se citesc astfel Articolul L.121-2 Prefectul poate institui o comisie comunală de amenajare a teritoriului, după avizul consiliului general, atunci când i se raportează utilitatea unei amenajări a terenului, în special de către consiliul municipal sau de către proprietari sau operatori ai comunei. 2o În cazul punerii în aplicare a articolului L.123-24 ; 3o În zona de munte, atunci când este solicitată cu ocazia elaborării sau revizuirii unui plan de ocupație a solului și, în aceleași condiții, în zonele definite prin decret după avizul Comisiei departamentului de amenajare a teritoriului și acordul consiliului general ; 4o După avizul Consiliului municipal al comunei, atunci când programul unei carte intercomunală de amenajare și dezvoltare aprobată a prevăzut punerea în aplicare a unei operațiuni de amenajare a teritoriului. Articolul L.121-3 Comisia comună de amenajare a teritoriului este prezidată de un magistrat al ordinii judiciare. Comisia include, de asemenea: 1o Primarul și un consilier municipal desemnat de consiliul municipal ; 2o Trei operatori, proprietari sau proprietari care își desfășoară activitatea pe teritoriul comunei sau, în absența acestora, pe teritoriul unei comune Ö Õ și doi supleanți, desemnați de Camera pentru agricultură 3o Trei proprietari de terenuri neconstruite în municipalitate și doi proprietari supleanți aleși de consiliul municipal; 4o Trei persoane calificate în domeniul faunei, florei și protecției naturii și peisajelor, desemnate de prefect, inclusiv una la propunerea președintelui camerei pentru agricultură; 5o Doi funcționari numiți de prefect; 6o Un delegat al directorului de servicii fiscale; 7o Un reprezentant al președintelui consiliului general desemnat de președintele acestei adunări. În lipsa desemnării operatorilor de către camera de lucru pentru agricultură sau alegerea proprietarilor de către consiliul municipal, în termen de trei luni de la sesizarea acestora, prefectul procedează la desemnarea acestora. Comisia poate solicita, cu titlu consultativ, oricărei persoane de care consideră că este util să provoace la aviz. (...) Articolul L.121-10 Comisia departamentală de amenajare a teritoriului are calitatea de a modifica operațiunile decise de comisia comună sau intermedială de amenajare a teritoriului. Deciziile sale pot, cu excepția oricărei acțiuni administrative, să facă obiectul unei acțiuni pentru excesul de putere de către cei interesați sau de către prefect în fața instanței administrative. În cazul anulării de către această instanță a unei decizii a comisiei departamentale, noua decizie a comisiei trebuie să intervină în termen de un an de la data la care această anulare a devenit definitivă. Restructurarea, aplicabilă proprietăților rurale neconstruite, se realizează prin intermediul unei noi distribuții a parcelelor fragmentate și dispersate. Acesta are ca obiectiv în principal, prin constituirea de exploatații agricole dintr-o singură exploatație sau cu parcele mari bine grupate, de a îmbunătăți exploatarea agricolă a bunurilor care fac obiectul acesteia. De asemenea, trebuie să aibă ca obiect amenajarea rurală a perimetrului în care este pus în aplicare. Cu excepția cazului în care proprietarii și operatorii interesați sunt de acord, noua locație nu poate extinde distanța medie de teren la centrul principal de exploatare, dacă acest lucru este necesar pentru gruparea parcelară. Fiecare proprietar trebuie să primească, prin noua distribuție, o suprafață globală echivalentă, în valoare reală de productivitate, cu cea a terenurilor pe care le-a adus, deducend suprafața necesară lucrărilor colective menționate în art. L. 123-8 și ținând cont de obligațiile menținute sau create. (...) GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, recurenta a afirmat că autoritățile naționale ar fi refuzat să execute sentința pronunțată la 12 aprilie 1996 de către Consiliul de Miniștri. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge, în plus, de durata procedurii. 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc în modul următor Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Recurenta invocă o încălcare a acestor dispoziții pe motiv că autoritățile naționale nu ar fi executat hotărârea pronunțată la 12 aprilie 1996 de către Consiliu. Guvernul respinge această teză. Acesta arată că, în urma scrisorii adresate la 14 aprilie 1997 de recurentă secțiunii din raport și din studiile Consiliului de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În lipsa unei noi decizii a comisiei departamentale în termenul stabilit, Comisia națională de amenajare a teritoriului a fost sesizată de reclamantă, dar și de secțiunea din raport și din studiile Consiliului de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comisia națională a decis ulterior prin hotărâre pronunțată la 27 iunie 2000 cu privire la operațiunile de remembrare referitoare la reclamantă. Întrucât aceasta nu a făcut obiectul unei acțiuni din partea reclamantei, această decizie, potrivit guvernului, a devenit definitivă. Prin urmare, guvernul consideră că statul francez este achitat de obligația sa de a executa hotărârea pronunțată de Consiliu prin decizia din 27 iunie 2000. Întrucât hotărârea pronunțată la 12 aprilie 1996 de către Consiliul de Stat a fost executată și hotărârea comisiei naționale de amenajare a teritoriului nu a fost contestată în fața instanței competente, nu a fost deci încălcată dreptul recurentei de a asigura o protecție judiciară efectivă a drepturilor sale cu caracter civil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, întrucât recurenta a dispus în dreptul intern de mijloace efective care să îi permită să se asigure că executarea hotărârii pronunțate în favoarea sa este executată. În orice caz, în ipoteza în care, în pofida observațiilor menționate anterior, Curtea ar considera că hotărârea Consiliului nu a fost executată, guvernul arată că reclamanta dispune de o cale de atac împotriva deciziei pronunțate de comisia națională de amenajare a teritoriului pe care nu a folosit-o. În această perspectivă, guvernul consideră că ar trebui să se considere că reclamanta nu a epuizat căile de atac de care dispunea pe plan intern pentru a încerca să corecteze cauza invocată în fața Curții. Recurenta consideră că hotărârea pronunțată de Consiliul de Stat este în continuare în așteptarea executării, întrucât consideră că hotărârea pronunțată la 27 iunie 2000 de comisia națională, al cărei conținut îl critică, nu a asigurat executarea hotărârii. Curtea amintește că dreptul la o instanță, consacrat de art. 6 din convenție, ar fi iluzoriu în cazul în care ordinul juridic intern al unui stat contractant: că o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie rămâne înfățișată în detrimentul unei părți. La executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie, prin urmare, să fie considerată ca făcând parte integrantă din În sensul articolului 6 (a se vedea Hotărârile Imobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, § 63 in fine, CEDH 1999-V, și Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Rec., 1997, Hotărârea 1997 II, § 40). În contextul unei proceduri privind administrarea unei justițiabile și referitoare la o Acest lucru implică obligația administrației de a se supune hotărârii sau hotărârii pronunțate la sfârșitul procedurii. Dacă refuză sau omite executarea, sau întârzie să facă acest lucru, garanțiile prevăzute la art. 6 alin. (1), de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii, și-ar pierde orice motiv de a fi (hotărârea Hornsby menționată anterior, § 41; a se vedea, de asemenea, Antonetto c. Italia , n 15918/89, 20 iulie 2000, §§ 27-28, nepublicată. Curtea deduce că circumstanțele denunțate de recurentă trebuie examinate numai din perspectiva articolului 6 din convenție și a dreptului la executare a hotărârilor judecătorești definitive (a se vedea Mafia c. Franța, (dec.), nr. 56402/00, 6 iunie 2002, nepublicată). Cu toate acestea, Curtea constată, împreună cu guvernul, că comisia națională de amenajare a teritoriului, prin decizia sa din 27 iunie 2000, a pronunțat asupra cererilor recurentei privind atribuirea parcelelor de teren. În consecință, autoritățile competente au executat efectiv hotărârea pronunțată la 12 aprilie 1996 de către Consiliul de Stat care anulase deciziile anterioare. Simplul dezacord al recurentei cu decizia comisiei naționale de amenajare a teritoriului nu poate fi suficient pentru a ajunge la concluzia că autoritățile naționale nu ar fi putut, în schimb, să soluționeze hotărârea Consiliului de Stat. Cu titlu subsidiar, Curtea arată că dezacordul recurentei cu decizia din 27 iunie 2000 ar fi putut, în schimb, să o conducă la o acțiune. Or, examinarea dosarului nu arată că reclamanta a intentat o astfel de acțiune. În aceste circumstanțe, condiția de epuizare prealabilă a căilor de atac interne prevăzute la art. 35 alin. Prin urmare, acest aspect în ansamblul său este în mod evident nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție, și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Recurenta se plânge de durata procedurii și: art. 6 alineatul (1) din Convenție. Guvernul nu se îndoiește de această teză și precizează că perioada care trebuie luată în considerare pentru calcularea termenului rezonabil începe la 24 noiembrie 1982, data depunerii acțiunii recurentei și a soțului acesteia împotriva deciziei din 8 iulie 1982 a comisiei departamentale și se încheie la 27 iunie 2000. În special, acesta arată că, deși Tribunalul Administrativ din Nantes a judecat foarte rapid căile de atac împotriva deciziilor comisiilor departamentale, procedura în fața Consiliului de Stat a fost relativ lungă, întrucât cererea a fost judecată în zece ani de Înalta Instană. Cu toate acestea, potrivit guvernului, acest termen nu este în niciun caz imputabil instanței administrative, dar în esență rezultă din durata perioadei necesare ministrului agriculturii pentru a produce prima sa memorare în apărare (9 ani). Pe de altă parte, guvernul consideră că operațiunile de regrupare au o complexitate deosebită atât prin conținutul, cât și prin procedurile lor; în cele din urmă, în ceea ce privește procedura de executare, Guvernul a luat notă de faptul că a durat patru ani. El consideră, de asemenea, că reclamanta ar fi putut sesiza secțiunea din litigiul Consiliului cu privire la o cerere de arest cu întârziere pentru a obține o execuție mai rapidă (a se vedea Hotărârea Consiliului de la Õ din 30 martie 2001, domnul și domnul Ribstein). Recurenta nu pune în discuție perioada care trebuie luată în considerare pentru calcularea termenului rezonabil stabilit de guvern și subliniază caracterul nerațional al duratei procedurii. În aceste condiții, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva noiembrie 1982, data la care recurenta sesizează tribunalul administrativ de persoane fizice cu privire la o acțiune în anulare a primei decizii a comisiei departamentului de amenajare a teritoriului din 8 iulie 1982. Perioada care urmează să fie luată în considerare s-a încheiat la 27 iunie 2000, împreună cu decizia comisiei naționale de amenajare a teritoriului. Prin urmare, a durat 17 ani, șapte luni și trei zile, dintre care zece ani, două luni și douăzeci și cinci de zile pentru singurul Consiliu al Statelor Unite. Curtea consideră că, având în vedere criteriile pe care le-au stabilit organele Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest Noiembrie 1982 în fața Tribunalului Administrativ din Nantes Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle A.B. Baka Premiera Președinte
de la requête n
o
51442/99
par Désirée COUDRIER
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 27 mai 2003 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 février 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Désirée Coudrier, est une ressortissante française, née en 1919 et résidant à Beaufort-en-Vallée (Maine-et-Loire). Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le territoire agricole de la commune de Fontaine-Guérin fit l’objet d’un remembrement, ordonné par un arrêté préfectoral du 11 mai 1981. Le périmètre des opérations fut complété par un second arrêté du 9 mars 1982, incluant entre autres une exploitation constituée de parcelles de terres et prés appartenant à la requérante et à son époux.
La requérante et son époux ne furent pas satisfaits des attributions de parcelles de terres décidées par la commission communale d’aménagement foncier.
Par lettre du 19 mai 1982, ils présentèrent à la commission départementale d’aménagement foncier diverses réclamations concernant des parcelles leur étant attribuées.
Par une décision du 8 juillet 1982, la commission départementale d’aménagement foncier donna une suite positive partielle à certaines de leurs réclamations.
Le 24 novembre 1982, la requérante et son époux introduisirent devant le tribunal administratif de Nantes un recours tendant à l’annulation de cette décision. Ils firent état, notamment, d’un défaut d’équivalence entre leurs apports et attributions.
Par un jugement rendu le 25 avril 1984, le tribunal administratif de Nantes annula la décision de la commission départementale du 8 juillet 1982.
A la suite de cette annulation, la commission départementale statua à nouveau sur la réclamation par décision du 21 février 1985.
La requérante et son époux saisirent alors le tribunal administratif de Nantes d’un recours contre cette décision.
Par un jugement rendu le 7 mai 1986, le tribunal administratif rejeta leur recours.
Le 1
er
août 1986, la requérante et son époux saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation du jugement du tribunal administratif.
Par un arrêt rendu le 12 avril 1996, le Conseil d’Etat annula à la fois la décision du 21 février 1985 de la commission départementale d’aménagement foncier et le jugement rendu le 7 mai 1986 par le tribunal administratif de Nantes au motif :
«
d’une part, qu’il existe entre les apports et les attributions du compte propre de [l’époux de la requérante] dans la catégorie «
pré
» un écart de 21
% et, d’autre part, que le compte de communauté de [la requérante et son époux] n’a pas reçu les attributions dans la catégorie
«
terre
» compensant ses apports dans cette catégorie
; que, dès lors, la décision de la commission départementale a méconnu les dispositions de l’article 21
[ancien] du code rural
»
.
Le 14 avril 1997, la requérante saisit la section du rapport et des études du Conseil d’Etat des difficultés qu’elle rencontrait pour obtenir l’exécution de l’arrêt rendu le 12 avril 1996.
En l’absence de nouvelle décision de la commission départementale sur le dossier dans le délai légal d’un an (article L.121-10 du code rural), la requérante, seule propriétaire depuis le décès de son époux en 1989, saisit, le 6 octobre 1997, la commission nationale d’aménagement foncier pour qu’il soit statué à nouveau sur sa réclamation aux lieu et place de la commission départementale.
Par décision du 27 juin 2000, la commission nationale d’aménagement foncier statua sur la demande de la requérante. Elle considéra d’abord, après un nouvel examen du plan de situation des apports et des attributions des comptes suite au remembrement, que la requérante n’était pas fondée à soutenir que «
les parcelles [qui lui avaient été] attribuées entraîneraient une aggravation des conditions d’exploitation contraire aux dispositions de l’article L.123-1 du code rural
». Par ailleurs, afin de rétablir l’équivalence par nature de culture des comptes, la commission décida de modifier les attributions faites à la requérante et à son époux, et, notamment, leur attribua une bande de terrain afin d’élargir une parcelle.
Par lettre du 27 novembre 2000, la requérante saisit à nouveau la section du rapport et des études du Conseil d’Etat, en contestant la décision du 27
juin 2000 de la commission nationale d’aménagement foncier.
Par lettre du 8 décembre 2000, la section du rapport et des études indiqua à la requérante qu’il lui appartenait le cas échéant de contester la nouvelle décision devant la juridiction administrative compétente. Il ne ressort pas du dossier que la requérante ait intenté un tel recours.
La section du rapport et des études classa la demande de la requérante le 16 novembre 2000, considérant que l’arrêt du Conseil d’Etat avait été exécuté.
B.
Le droit interne pertinent
Les articles pertinents du code rural se lisent ainsi
:
Article L.121-2
«
Le préfet peut instituer une commission communale d’aménagement foncier, après avis du conseil général, lorsque l’utilité d’un aménagement foncier lui est signalée, notamment par le conseil municipal ou par des propriétaires ou des exploitants de la commune.
L’institution d’une commission communale d’aménagement foncier est de droit :
1
o
Si le conseil général le demande ;
2º En cas de mise en œuvre de l’article L.123-24 ;
3º En zone de montagne, lorsqu’elle est demandée à l’occasion de l’élaboration ou de la révision d’un plan d’occupation des sols et, dans les mêmes conditions, dans les zones définies par décret après avis de la commission départementale d’aménagement foncier et accord du conseil général ;
4º Après avis du conseil municipal de la commune, lorsque le programme d’une charte intercommunale d’aménagement et de développement approuvé a prévu la mise en œuvre d’une opération d’aménagement foncier.
»
Article L.121-3
«
La commission communale d’aménagement foncier est présidée par un magistrat de l’ordre judiciaire.
La commission comprend également :
1º Le maire et un conseiller municipal désigné par le conseil municipal ;
2º Trois exploitants, propriétaires ou preneurs en place exerçant sur le territoire de la commune ou, à défaut, sur le territoire d’une commune limitrophe ainsi que deux suppléants, désignés par la chambre d’agriculture
;
3º Trois propriétaires de biens fonciers non bâtis dans la commune ainsi que deux propriétaires suppléants, élus par le conseil municipal ;
4º Trois personnes qualifiées en matière de faune, de flore et de protection de la nature et des paysages, désignées par le préfet, dont une sur proposition du président de la chambre d’agriculture ;
5º Deux fonctionnaires désignés par le préfet ;
6º Un délégué du directeur des services fiscaux ;
7º Un représentant du président du conseil général désigné par le président de cette assemblée.
A défaut de désignation des exploitants par la chambre d’agriculture ou d’élection des propriétaires par le conseil municipal, dans un délai de trois mois après leur saisine respective, le préfet procède à leur désignation.
La commission peut appeler à titre consultatif toute personne dont il lui paraît utile de provoquer l’avis. (...)
»
Article L.121-10
«
La commission départementale d’aménagement foncier a qualité pour modifier les opérations décidées par la commission communale ou intercommunale d’aménagement foncier. Ses décisions peuvent, à l’exclusion de tout recours administratif, faire l’objet d’un recours pour excès de pouvoir par les intéressés ou par le préfet devant la juridiction administrative.
En cas d’annulation par cette juridiction d’une décision de la commission départementale, la nouvelle décision de la commission doit intervenir dans le délai d’un an à compter de la date à laquelle cette annulation est devenue définitive.
»
Article L.123-1 (ancien article 19, alinéas 1 à 3)
«
Le remembrement, applicable aux propriétés rurales non bâties, se fait au moyen d’une nouvelle distribution des parcelles morcelées et dispersées.
Il a principalement pour but, par la constitution d’exploitations agricoles d’un seul tenant ou à grandes parcelles bien groupées, d’améliorer l’exploitation agricole des biens qui y sont soumis. Il doit avoir également pour objet l’aménagement rural du périmètre dans lequel il est mis en œuvre.
Sauf accord des propriétaires et exploitants intéressés, le nouveau lotissement ne peut allonger la distance moyenne des terres au centre d’exploitation principale, si ce n’est dans la mesure nécessaire au regroupement parcellaire.
»
Article L.123-4 (ancien article 21)
«
Chaque propriétaire doit recevoir, par la nouvelle distribution, une superficie globale équivalente, en valeur de productivité réelle, à celle des terrains qu’il a apportés, déduction faite de la surface nécessaire aux ouvrages collectifs mentionnés à l’article L. 123-8 et compte tenu des servitudes maintenues ou créées. (...)
»
1.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante allègue que les autorités nationales auraient refusé d’exécuter l’arrêt rendu le 12
avril 1996 par le Conseil d’Etat.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint en outre de la durée de la procédure.
1.
La requérante se plaint de la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent de la façon suivante
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La requérante allègue une violation de ces dispositions au motif que les autorités nationales n’auraient pas exécuté l’arrêt rendu le 12 avril 1996 par le Conseil d’Etat.
Le Gouvernement rejette cette thèse. Il expose que, suite à la lettre adressée le 14 avril 1997 par la requérante à la section du rapport et des études du Conseil d’Etat, celle-ci a exercé des diligences auprès du ministre de l’Agriculture et de la Pêche par lettres des 17 avril, 28 mai et 30 juin 1997, en lui rappelant qu’il incombait à la commission départementale de statuer à nouveau.
En l’absence de nouvelle décision de la commission départementale dans le délai imparti, la commission nationale d’aménagement foncier a été saisie par la requérante, mais également par la section du rapport et des études du Conseil d’Etat, par lettres des 4 février 1998, 22 novembre 1999, 14 avril et 13 juillet 2000. La commission nationale a ensuite statué par décision rendue le 27 juin 2000 sur les opérations de remembrement concernant la requérante. N’ayant pas fait l’objet d’un recours de la part de la requérante, cette décision, selon le Gouvernement, est devenue définitive.
Par conséquent, le Gouvernement considère que l’Etat français s’est acquitté de son obligation d’exécuter l’arrêt rendu par le Conseil d’Etat par la décision du 27 juin 2000. L’arrêt rendu le 12 avril 1996 par le Conseil d’Etat ayant été exécuté et la décision de la commission nationale d’aménagement foncier n’ayant pas été contestée devant la juridiction compétente, il n’a donc pas été porté atteinte au droit de la requérante à une protection judiciaire effective de ses droits de caractère civil, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, puisque la requérante a disposé en droit interne de moyens effectifs lui permettant de s’assurer de l’exécution de l’arrêt rendu en sa faveur.
En tout état de cause, dans l’hypothèse où, malgré les observations qui précèdent, la Cour estimerait que l’arrêt du Conseil d’Etat n’a pas été exécuté, le Gouvernement relève que la requérante disposait d’une voie de recours contre la décision rendue par la commission nationale d’aménagement foncier dont elle n’a pas usé. Dans cette perspective, le Gouvernement estime qu’il conviendrait de considérer que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours dont elle disposait au plan interne pour tenter de faire redresser le grief invoqué devant la Cour.
La requérante considère que l’arrêt rendu par le Conseil d’Etat est toujours en attente d’exécution. Elle estime en effet que la décision rendue le 27 juin 2000 par la commission nationale, dont elle critique la teneur, n’a pas assuré l’exécution de l’arrêt.
La Cour rappelle que le droit à un tribunal, consacré par l’article 6 de la Convention, serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l’article 6 (voir les arrêts
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n
o
22774/93, § 63
in fine
, CEDH 1999-V, et
Hornsby c. Grèce
du 19 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
II, § 40). Dans le contexte d’une procédure opposant l’administration à un justiciable et relative à une «
contestation
» sur des «
droits et obligations de caractère civil
» de ce dernier, cela implique l’obligation pour l’administration de se plier au jugement ou à l’arrêt prononcé à l’issue de la procédure. Si elle refuse ou omet de s’exécuter, ou tarde à le faire, les garanties de l’article 6 § 1, dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure, perdraient toute raison d’être (arrêt
Hornsby
précité, § 41 ; voir aussi, par exemple,
Antonetto c. Italie
, n
o
15918/89, 20
juillet 2000, §§ 27-28, non publié).
La Cour en déduit que les circonstances dénoncées par la requérante doivent être examinées sous le seul angle de l’article 6 de la Convention et du droit à l’exécution des décisions judiciaires définitives (voir
Mafille c.
France,
(déc.), n
o
56402/00, 6 juin 2002, non publié).
Ceci étant, la Cour constate, avec le Gouvernement, que la commission nationale d’aménagement foncier, par sa décision du 27 juin 2000, a statué sur les demandes de la requérante concernant l’attribution des parcelles de terres. Il s’ensuit que les autorités compétentes ont effectivement exécuté l’arrêt rendu le 12 avril 1996 par le Conseil d’Etat qui avait annulé les décisions précédentes. Le simple désaccord de la requérante avec la décision de la commission nationale d’aménagement foncier ne saurait suffire à conclure au refus, de la part des autorités nationales, d’exécuter l’arrêt du Conseil d’Etat.
A titre subsidiaire, la Cour relève que le désaccord de la requérante avec la décision du 27 juin 2000 aurait pu, en revanche, la conduire à former un recours. Or, l’examen du dossier ne fait pas apparaître que la requérante ait intenté un tel recours. Dans ces circonstances, la condition de l’épuisement préalable des voies de recours internes prévue par l’article 35 § 1 de la Convention n’est pas remplie en ce qui concerne cet aspect du grief.
Partant, ce grief dans son ensemble est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
2.
La requérante se plaint de la durée de la procédure et invoque l’article
6 § 1 de la Convention.
Le Gouvernement ne s’oppose pas à cette thèse. Il expose que la période à prendre en considération pour le calcul du délai raisonnable débute le 24
novembre 1982, date du dépôt du recours de la requérante et de son époux contre la décision du 8 juillet 1982 de la commission départementale, et se termine le 27 juin 2000. En particulier, il relève que, si le tribunal administratif de Nantes a jugé très rapidement les recours contre les décisions des commissions départementales, la procédure devant le Conseil d’Etat a été relativement longue, puisque la requête a été jugée en dix ans par la Haute juridiction. Toutefois, selon le Gouvernement, ce délai n’est aucunement imputable à la juridiction administrative, mais résulte pour l’essentiel de la durée de la période nécessaire au ministre de l’agriculture pour produire son premier mémoire en défense (9 ans).
Par ailleurs, le Gouvernement considère que les opérations de remembrement revêtent une complexité particulière tant par leur contenu que par leurs procédures. Enfin, en ce qui concerne la procédure d’exécution, le Gouvernement note qu’elle a duré quatre ans. Il considère également que la requérante aurait pu saisir la section du contentieux du Conseil d’Etat d’une demande d’astreinte pour obtenir une exécution plus rapide (voir l’arrêt du Conseil d’Etat du 30 mars 2001, M. et M
me
Ribstein). Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour eu égard à la durée de la phase qui s’est déroulée devant le Conseil d’Etat.
La requérante ne met pas en cause la période à prendre en considération pour le calcul du délai raisonnable établie par le Gouvernement, et souligne le caractère déraisonnable de la durée de la procédure.
Dans ces conditions, la Cour considère que la période à considérer sous l’angle du « délai raisonnable » de l’article 6 § 1 débute au plus tard le 24
novembre 1982, date à laquelle la requérante saisit le tribunal administratif de Nantes d’un recours en annulation de la première décision de la commission départementale d’aménagement foncier du 8 juillet 1982. La période à considérer a pris fin le 27 juin 2000, avec la décision de la commission nationale d’aménagement foncier.
Elle a donc duré dix-sept ans, sept mois et trois jours, dont dix ans, deux mois et vingt-cinq jours pour le seul Conseil d’Etat.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par les organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable, tous moyens de fond réservés, le grief de la requérante tiré de la durée excessive de la procédure engagée le 24
novembre 1982 devant le tribunal administratif de Nantes
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président