E.R. împotriva Franței

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50344/99 prezentate de E. R. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 februarie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și dnii D Olle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 iulie 1999 și înregistrată la 13 august 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, având în vedere recombinarea secțiunilor Curții la 1 noiembrie 2001 [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură] și atribuirea de către reclamant a cererii menționate anterior celei de-a doua secțiuni, astfel revocată [art. 52 alineatul (1) ], după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA FAPTului Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1940 și rezident în Velleron.

Acesta este reprezentat în fața Curții de către D. Jacoby, avocat la curtea din Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma unei proceduri de divorț diligente de către H.D. și M.D., judecătorul pentru cauzele familiale a dat un ordin de neconciliere care permite soților să locuiască separat. În luna aprilie 1989, M.D. a avut o relație extraconjugală la domiciliul reclamantului cu care a avut o relație extraconjugală timp de mai mulți ani. La 21 septembrie 1989, ea s-a întors să trăiască cu soțul ei, soțul D., care a decis să se abțină de la procedura de divorț, și judecătorul care a dat un act de dezistare. La 2 octombrie 1989, reclamantul a efectuat o recunoaștere prenatală a paternității naturale a copilului nenăscut în fața notarului, M.D.

fiind însărcinată cu un copil care trebuia să se nască în mod normal la începutul lunii martie 1990. Prin actul de punere în aplicare din 15 octombrie 1990, reclamantul a introdus în fața Tribunalului de Mare Instanță o acțiune în contestare de paternitate legitimă a copilului și în declarație de filiație naturală față de acesta. El a solicitat în subsidiar tribunalului o expertiză de sânge. Soții D. Conclud respingerea cererii reclamantului și anularea recunoașterii de către solicitant. Prin hotărârea din 12 noiembrie 1991, Tribunalul de Mare Instanță a declarat admisibilă acțiunea în contestație de paternitate legitimă formulată de solicitant, a constatat că există între reclamant și H.D. un conflict privind paternitatea copilului și, înainte de a spune drept în spate, a ordonat o examinare comparativă a sângelui.

El a continuat să se pronunțe asupra tuturor cererilor, în așteptarea executării acestei măsuri. La 21 noiembrie 1991, soții D. au introdus o astfel de decizie în fața tribunalului de apel și au solicitat aplicarea procedurii la zi fixă. Prin Ordonanța din 24 decembrie 1991, primul președinte al Tribunalului de apel a făcut apel la cererea de aplicare a procedurii la zi fixă. Prin hotărârea din 3 martie 1992, Tribunalul de Primă Instană din Jurisdicie a infirmat hotărârea Tribunalului de Mare Instană din Nîmes, a declarat cererea în căutare de paternitate a reclamantului inadmisibil și a declarat nulă recunoașterea efectuată la 2 octombrie 1989 de către reclamant pe motiv că copilul era, în ziua nașterii sale, cu un titlu de copil legitim și al posesiei constante conforme cu acest titlu.

La 11 mai 1992, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. Prin Hotărârea din 4 mai 1994, Curtea de Casație a Casa la hotărârea pronunțată și a trimis părțile în fața Tribunalului din Montpellier. Prin hotărârea din 10 iunie 1996, tribunalul din Montpellier a confirmat hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din 12 noiembrie 1991, pe motiv că, în privința soților D., copilul nu avea, în ceea ce privește soții D., posesia în statul de naștere a copilului legitim la data recunoașterii în prealabil a reclamantului și că, în consecință, cererea sa în căutarea paternității era admisibilă. La 3 septembrie 1996, soții D. au formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri.

Prin Hotărârea din 5 mai 1998, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil. Între timp, expertul și-a prezentat raportul la 13 martie 1997, potrivit căruia H.D. nu putea fi tatăl copilului, în timp ce paternitatea biologică a reclamantului era sigură la 99,9927%. Prin hotărârea din 22 februarie 1999, instanța de apel din Montpellier a constatat că reclamantul era tatăl copilului, conform recunoașterii făcute de acesta la 2 octombrie 1989, declarația făcută de H.D. la 1 martie 1990 și a decretat ca hotărârea să fie transcrisă pe Registrele de stare civilă, menționată fiind făcută pe marginea actului de naștere al copilului. Cu toate acestea, reclamantul nu a reușit să transcrie decizia în stare civilă, administrația: că hotărârea nu a fost suficient de precisă.

Prin urmare, la 27 octombrie 2000, procurorul general se află lângă curtea de apel a Tribunalului de apel din Montpellier d.in. și, dacă este necesar, precizează mențiunea marginală pe care procurorul public ar trebui să o aplice în marja actului de naștere al ofițerului de stare civilă din data de 1 martie. 1990. Prin hotărârea rectificativă din 19 februarie 2001, instanța de apel a Montpellier a adus precizările solicitate. ÎN ÂI reclamantul se plânge că nu a fost judecat într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție astfel formulat: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) A. Cu privire la excepția preliminară a guvernului...

Cu titlu principal, guvernul ridică o excepție de la epuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a recurs la recursul prevăzut la articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară. Guvernul susține că jurisprudența cu privire la acest articol a cunoscut un nou impuls începând cu hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din Paris din 20 ianuarie 1999, care are loc cu alte hotărâri pronunțate de diferite instanțe naționale, cum ar fi Tribunalul de Mare Instanță din Paris și Curtea de Apel din Lyon și Aix-en-Provence. Guvernul concluzionează că articolul L. 781-1 menționat anterior constituie într-adevăr o cale de atac de natură să corecteze obiecțiunile întemeiate pe durata excesivă a procedurilor judiciare.

Guvernul face referire, de asemenea, la o hotărâre din 23 februarie 2001 în care Curtea de Casație a extins definiția erorii grave în sensul articolului L 781-1 menționat anterior, pentru a facilita punerea în aplicare a răspunderii statului în cazul unei disfuncționalități a serviciului judiciar. Potrivit guvernului, Curtea a luat în considerare această evoluție și a recunoscut eficacitatea acțiunii întemeiate pe articolul L 781-1 din Codul de organizare judiciară în decizia Van der Kar și Lissaur van West din 7 noiembrie 2000 (n 44952 și 44953/98). Or, în speță, cererea formulată în fața Curții la 28 iulie 1999 este ulterioară jurisprudenței interne privind eficacitatea acțiunii întemeiate pe articolul L.781-1 menționat anterior, iar procedura a cărei durată este în discuție este încheiată pe plan intern.

Guvernul concluzionează că raționamentul urmat de Curte în cauza Van der Kar și Lissaur van West este încheiat pe plan intern. Guvernul concluzionează că raționamentul urmat de Curte în cauza Van der Kar și Lissaur van West Acest lucru trebuie să se aplice în speță și trebuie să determine Curtea să respingă cererea pentru neobosirea căilor de atac interne. În ceea ce îl privește, reclamantul susține că acțiunea invocată de guvern a fost ineficientă și că articolul L 781-1 din Codul privind organizarea judiciară nu permite să se dea vina pe răspunderea pentru: … invocată de guvern nu poate fi aplicabilă prezentei cauze. În sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca această dispoziție să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora (hotărârile Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36 și Fressoz și Roirec.

Franța din 21 ianuarie 1999, Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 din Convenție nu se referă decât la utilizarea atât a încălcărilor incriminate, cât și a celor adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită (a se vedea în special Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. Giummarra și alții c. Franța din 12 iunie 2001 (nr. 61166/00), pronunțată cu privire la o cerere formulată în august 2000, aceasta a considerat că Õ la data de 20 septembrie 1999, hotărârea Gautier a făcut jurisprudență și că recursul la articolul L 781-1 a dobândit, la aceeași dată, un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie utilizat în sensul aceluiași articol 35 alineatul (1) din convenție.

În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 28 iulie 1999, fie înainte de data de 20 septembrie 1999, dată la care Curtea a considerat că acțiunea prevăzută la articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară a dobândit un grad suficient de certitudine. În aceste condiții, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamantului că nu a făcut uz de această acțiune. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția. B. Pe fondul fondului A cu titlu subsidiar, guvernul consideră că această cauză este lipsită de temei. Procedura care a început la 15 octombrie 1990 și s a încheiat la 22 februarie 1999 a durat opt ani și patru luni. În primul rând, el susținea că cauza prezenta, fără îndoială, o adevărată complexitate juridică.

Pe de altă parte, guvernul arată că, cu excepția ultimei hotărâri pronunțate de instanța de apel din Montpellier, părțile au formulat o acțiune împotriva tuturor deciziilor pronunțate și, în special, au sesizat Curtea de Casație de două ori, întârziând astfel în mod necesar la sfârșitul procedurii. În special, recursul formulat de soții D. împotriva hotărârii din 10 recursul din 10 Iunie 1996 a fost doar dilatorie, deoarece Curtea de Casație a considerat că această hotărâre nu taie o parte din acțiunea principală, recursul formulat împotriva acestei hotărâri era inadmisibil. În plus, el remarcă faptul că părțile au făcut schimb de numeroase înscrisuri, prelungind astfel în mod considerabil etapele de judecată ale cauzei.

Astfel, cu ocazia trimiterii cauzei la Tribunalul din Montpellier prin hotărârea pronunțată la 4 mai 1994 de Curtea de Casație, pe parcursul celor doi ani de procedură în fața Tribunalului din Montpellier, au fost necesare 15 luni pentru a face schimb de concluzii. În acest caz, încetinirea procedurii este imputată în totalitate părților. În mod similar, după depunerea raportului din 12 martie 1997, reclamantul a ajuns la concluzia că, la 25 martie 1997, februarie 1998, împreună cu soþii D. la 25 august 1998, aoteptând în mod clar la sfâroitul recursului lor formulat împotriva hotărârii din 10 iunie 1996 a tribunalului din Montpellier. Astfel, pe durata totală a acestor douã proceduri, adică mai mult de patru ani oi jumãtate, doi ani oi zece luni rezultă numai din termenele de schimb între p≤rþile concluziilor lor.

În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, guvernul reamintește că patru instanțe au fost sesizate succesiv, inclusiv de două ori instanța supremă. Instanțele naționale au acționat într-un termen perfect rezonabil, tribunalul de mari instanțe într-un an și instanța judecătorească în trei luni. În fața Curții de Casație, în ceea ce privește primul recurs, procedura a durat doi ani, termen care în sine nu poate fi considerat excesiv. În ceea ce privește al doilea recurs, procedura a durat un an și opt luni, ceea ce constituie un termen rezonabil. În fața instanței judecătorești din Montpellier, care a acționat de două ori, procedura a durat aproximativ patru ani și jumătate, acest termen fiind imputabil părților în schimbul concluziilor lor.

Guvernul observă că, în special după depunerea raportului de competență, consilierul de punere în funcțiune și-a folosit competențele pentru a accelera procedura prin emiterea de ordine de încheiere. În cazul în care a fost sesizată, instanța la.a făcut într-un interval de timp rezonabil. Având în vedere toate aceste elemente, guvernul consideră că durata generală a procedurii rezultă în esență din comportamentul părților, și nu din cel al autorităților judiciare care s-au străduit în schimb să o trateze în termene rezonabile. În această privință, guvernul subliniază că reclamantul și-a primit trei somații de a încheia în fața tribunalului din Montpellier. Reclamantul contestă complexitatea cauzei, referindu-se la hotărârea inițială a Tribunalului de Mare Instanță de Primă Instanță care dispunea o examinare hematologică, care a fost în cele din urmă practicată numai șapte ani mai târziu din cauza deficiențelor evidente ale instanțelor succesive.

Reclamantul consideră că această examinare a sângelui ar fi permis o determinare clară a situației și că ar fi trebuit să fie efectuată mai devreme. Reclamantul concluzionează că cauza nu prezenta, prin urmare, nici o complexitate specială, pe motiv că un simplu raport de competență biologică a fost suficient pentru a-și stabili paternitatea față de copil. Reclamantul consideră că comportamentul părților nu poate fi incriminat. Părțile pârâte s-au opus cererilor sale cu mijloacele procedurale disponibile, dar în condiții inechitabile. Părțile au respectat calendarele date de diferitele cursuri de apel pentru a face schimb de concluzii. Pe de altă parte, reclamantul susține că comportamentul autorităților poate fi criticat.

În această privință, el arată că instana de apel a Montpellier, chemată să se pronunțe de două ori, a acordat în total patru ani și jumătate pentru a se pronunța, în special doi ani după depunerea de expertiză biologică. În plus, a fost nevoie de doi ani pentru ca, printr-o hotărâre corectivă, instanța din Montpellier să reglementeze situația civilă a copilului. Reclamantul consideră că termenele sunt în mod evident excesive și că autoritățile judiciare nu au adus soluționarea acestei cauze diligențele corespunzătoare. Curtea apreciază, în lumina criteriilor formulate de jurisprudența sa în materie de: în termen rezonabil, și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declara cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle A.B. Baka Modulière Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 50344/99 présentée par E. R. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 février 2002 en une chambre composée de MM. A.B. Baka , président , J.-P. Costa , Gaukur Jörundsson , L. Loucaides , C. Bîrsan , M. Ugrekhelidze , M me A. Mularoni , juges , et de M me S. D ollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 28 juillet 1999 et enregistrée le 13 août 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Vu la recomposition des sections de la Cour le 1 er novembre 2001 (article 25 § 1 du règlement de la Cour), et l’attribution subséquente de la requête susmentionnée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1), Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant français, né en 1940 et résidant à Velleron.

Il est représenté devant la Cour par M e D. Jacoby, avocat à la cour d’appel de Paris. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A la suite d’une procédure en divorce diligentée par H.D. et M.D., le juge aux affaires familiales rendit une ordonnance de non-conciliation autorisant les époux à résider séparément. Au mois d’avril 1989, M.D. s’installa au domicile du requérant avec lequel elle entretenait une relation extra-conjugale depuis plusieurs années. Le 21 septembre 1989, elle retourna vivre avec son mari, les époux D. ayant décidé de se désister de leur procédure de divorce, et le juge ayant donné acte de ce désistement. Le requérant effectua le 2 octobre 1989 une reconnaissance prénatale de paternité naturelle d’enfant à naître devant notaire, M.D.

étant enceinte d’un enfant qui devait normalement naître début mars 1990. L’enfant qui naquit le 1 er mars 1990 fut déclarée à l’officier d’état civil par H.D. comme enfant légitime née de lui-même et de son épouse. Par acte d’huissier du 15 octobre 1990, le requérant introduisit devant le tribunal de grande instance de Nîmes une action en contestation de paternité légitime de l’enfant, et en déclaration de filiation naturelle à son égard. Il demandait subsidiairement au tribunal d’ordonner une expertise sanguine. Les époux D. conclurent au rejet de la demande du requérant et à l’annulation de la reconnaissance faite par le requérant. Par jugement du 12 novembre 1991, le tribunal de grande instance de Nîmes déclara recevable l’action en contestation de paternité légitime introduite par le requérant, constata qu’il existait entre le requérant et H.D.

un conflit concernant la paternité de l’enfant et, avant-dire droit au fond, ordonna un examen comparé des sangs. Il sursit à statuer sur toutes les demandes, dans l’attente de l’exécution de cette mesure. Le 21 novembre 1991, les époux D. interjetèrent appel de cette décision devant la cour d’appel de Nîmes, et sollicitèrent l’application de la procédure à jour fixe. Par ordonnance du 24 décembre 1991, le premier président de la cour d’appel de Nîmes fit droit à la demande tendant à l’application de la procédure à jour fixe. Par arrêt du 3 mars 1992, la cour d’appel de Nîmes infirma le jugement du tribunal de grande instance de Nîmes, déclara la demande en recherche de paternité du requérant irrecevable et déclara nulle la reconnaissance effectuée le 2 octobre 1989 par le requérant au motif que l’enfant était, au jour de sa naissance, dotée d’un titre d’enfant légitime et de la possession d’état constante conforme à ce titre.

Le 11 mai 1992, le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt. Par arrêt du 4 mai 1994, la Cour de cassation cassa l’arrêt déféré et renvoya les parties devant la cour d’appel de Montpellier. Par arrêt du 10 juin 1996, la cour d’appel de Montpellier confirma le jugement du tribunal de grande instance de Nîmes du 12 novembre 1991, au motif que l’enfant n’avait pas, à l’égard des époux D., la possession d’état d’enfant légitime à la date de la reconnaissance prénatale du requérant, et qu’en conséquence sa demande en recherche de paternité était recevable. Le 3 septembre 1996, les époux D. formèrent un pourvoi en cassation contre cet arrêt. Par arrêt du 5 mai 1998, la Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable.

Entre-temps, l’expert déposa son rapport le 13 mars 1997, aux termes duquel il concluait que H.D. ne pouvait être le père de l’enfant, tandis que la paternité biologique du requérant était certaine à 99,9927 %. Par arrêt du 22 février 1999, la cour d’appel de Montpellier constata que le requérant était le père de l’enfant, selon la reconnaissance faite par lui le 2 octobre 1989, déclara nulle la déclaration faite par H.D. le 1 er mars 1990, et ordonna que l’arrêt soit transcrit sur les registres d’état civil, mention devant être faite en marge de l’acte de naissance de l’enfant. Or le requérant ne parvint pas à faire transcrire la décision à l’état civil, l’administration estimant que l’arrêt n’était pas assez précis.

En conséquence, le 27 octobre 2000, le procureur général près la cour d’appel demanda à la cour d’appel de Montpellier d’interpréter et au besoin préciser la mention marginale que le ministère public devrait faire apposer en marge de l’acte de naissance dressé par l’officier d’état civil le 1 er mars 1990. Par arrêt rectificatif du 19 février 2001 la cour d’appel de Montpellier apporta les précisions sollicitées.

EN DROIT Le requérant se plaint de n’avoir pas été jugé dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé: « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur l’exception préliminaire du Gouvernement Le Gouvernement soulève à titre principal une exception de non-épuisement des voies de recours internes, dans la mesure où le requérant n’a pas fait usage du recours prévu par l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire.

Le Gouvernement fait valoir que la jurisprudence sur cet article a connu une nouvelle impulsion à partir de l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999, qui s’est poursuivie avec d’autres décisions rendues par différentes juridictions nationales, telles que le tribunal de grande instance de Paris et les cours d’appel de Lyon et Aix-en-Provence. Le Gouvernement en conclut que l’article L. 781-1 précité constitue bien une voie de recours de nature à redresser les griefs tirés des durées excessives des procédures judiciaires. Le Gouvernement se réfère en outre à un arrêt du 23 février 2001 dans lequel la Cour de cassation a élargi la définition de la faute lourde au sens de l’article L 781-1 précité afin de permettre plus facilement la mise en œuvre de la responsabilité de l’Etat en cas de dysfonctionnement du service de la justice.

Selon le Gouvernement, la Cour a tenu compte de cette évolution et a admis l’efficacité du recours fondé sur l’article L 781-1 du code de l’organisation judiciaire dans sa décision Van der Kar et Lissaur van West du 7 novembre 2000 (n os 44952 et 44953/98). Or, en l’espèce, la requête introduite devant la Cour le 28 juillet 1999 est postérieure à la jurisprudence interne consacrant l’efficacité du recours fondé sur l’article L.781-1 précité, et la procédure dont la durée est en cause est achevée au plan interne. Le Gouvernement en conclut que le raisonnement suivi par la Cour dans l’affaire Van der Kar et Lissaur van West précitée doit s’appliquer en l’espèce, et doit conduire la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes.

Le requérant affirme quant à lui que le recours invoqué par le Gouvernement était inefficace. Il expose que l’article L 781-1 du code de l’organisation judiciaire ne permet d’engager la responsabilité de l’Etat qu’en cas de faute lourde. Or en l’espèce il ne pouvait reprocher à l’Etat aucune faute lourde. Dès lors, le requérant estime que la jurisprudence Van der Kar et Lissaur van West invoquée par le Gouvernement ne peut être applicable à la présente affaire.

Aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (arrêts Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 19, § 36 et Fressoz et Roire c. France du 21 janvier 1999, Recueil des arrêts et décisions 1999-I, p. 61, § 37). Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats.

Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, pp. 11–12, § 27; Dalia c. France du 19 février 1998, Recueil 1998-I, pp. 87-88, § 38). La Cour rappelle que, dans la décision Giummarra et autres c. France du 12 juin 2001 (n° 61166/00), rendue sur une requête introduite en août 2000, elle a considéré qu’à la date du 20 septembre 1999, l’arrêt Gautier avait fait jurisprudence, et que le recours de l’article L 781-1 avait acquis à cette même date un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins du même article 35 §1 de la Convention.

En l’espèce, le requérant a saisi la Cour le 28 juillet 1999, soit avant la date du 20 septembre 1999, date à laquelle Cour a estimé que le recours prévu par l’article L. 781-1 du Code de l’organisation judiciaire avait acquis un degré de certitude suffisant. Dans ces conditions, la Cour considère qu’il ne saurait être reproché au requérant de n’avoir pas fait usage de ce recours. Il y a donc lieu de rejeter l’exception. B. Sur le fond du grief A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que le grief est dépourvu de fondement. La procédure qui a débuté le 15 octobre 1990 et s’est achevée le 22 février 1999 a duré huit ans et quatre mois. Il fait tout d’abord valoir que l’affaire présentait incontestablement une réelle complexité juridique.

Par ailleurs, le Gouvernement relève qu’à l’exception du dernier arrêt rendu par la cour d’appel de Montpellier les parties ont formé un recours contre toutes les décisions rendues, et ont notamment saisi par deux fois la Cour de cassation, retardant ainsi nécessairement l’issue de la procédure. En particulier, le pourvoi formé par les époux D. contre l’arrêt d’appel du 10 juin 1996 a été purement dilatoire puisque la Cour de cassation a estimé que cet arrêt ne tranchant pas une partie du principal, le pourvoi formé contre cet arrêt était irrecevable. Il note en outre que les parties ont échangé de nombreuses écritures, allongeant ainsi considérablement les phases d’instruction de l’affaire.

Ainsi, lors du renvoi de l’affaire devant la cour d’appel de Montpellier par l’arrêt rendu le 4 mai 1994 par la Cour de cassation, sur les deux années de procédure devant la cour d’appel de Montpellier, 15 mois ont été nécessaires aux parties pour échanger leurs conclusions. En l’occurrence, le ralentissement de la procédure est totalement imputable aux parties. De même, après le dépôt du rapport d’expertise le 12 mars 1997, le requérant n’a conclu sur ce rapport que le 25 février 1998, et les époux D. le 25 août 1998, attendant manifestement l’issue de leur pourvoi formé contre l’arrêt de la cour d’appel de Montpellier du 10 juin 1996. Ainsi, sur la durée totale de ces deux procédures, soit plus de quatre ans et demi, deux années et dix mois résultent uniquement des délais d’échange entre les parties de leurs conclusions.

Pour ce qui est du comportement des autorités judiciaires, le Gouvernement rappelle que quatre juridictions ont été successivement saisies dont par deux fois la juridiction suprême. Les juridictions nîmoises ont statué dans des délais parfaitement raisonnables, le tribunal de grande instance en une année, et la cour d’appel en trois mois. Devant la Cour de cassation, en ce qui concerne le premier pourvoi, la procédure a duré deux ans, délai qui ne saurait en soi être considéré comme excessif. En ce qui concerne le second pourvoi, la procédure a duré un an et huit mois, ce qui constitue un délai raisonnable. Devant la cour d’appel de Montpellier, qui a statué à deux reprises, la procédure a duré environ quatre ans et demi, ce délai étant imputable aux parties dans l’échange de leurs conclusions.

Le Gouvernement note que, notamment après le dépôt du rapport d’expertise, le conseiller de la mise en état a usé de ses pouvoirs pour faire accélérer la procédure en délivrant des injonctions de conclure. Lorsqu’elle a été amenée à statuer, la juridiction l’a fait dans des délais raisonnables. Compte tenu de l’ensemble de ces éléments, le Gouvernement estime que la durée globale de la procédure résulte pour l’essentiel du comportement des parties, et non de celui des autorités judiciaires qui se sont au contraire efforcées de la traiter dans des délais raisonnables. Le Gouvernement relève à cet égard que le requérant s’est vu délivrer trois injonctions de conclure devant la cour d’appel de Montpellier.

Le requérant conteste la complexité de l’affaire, se référant au jugement initial du tribunal de grande instance de Nîmes ordonnant un examen hématologique, lequel n’a été finalement pratiqué que sept ans plus tard en raison des carences manifestes des juridictions successives. Le requérant estime que cet examen de sang aurait permis de déterminer de manière claire la situation, et qu’il aurait dû être pratiqué avant. Le requérant en conclut que l’affaire ne présentait donc aucune complexité particulière, puisqu’un simple rapport d’expertise biologique a suffi à établir sa paternité à l’égard de l’enfant. Le requérant estime que le comportement des parties ne peut être incriminé. Les parties défenderesses ont résisté à ses demandes avec les moyens procéduraux à leur disposition, mais dans des conditions nullement abusives.

Les parties ont respecté les calendriers qui leur étaient donnés par les différentes cours d’appel pour échanger leurs conclusions. En revanche, le requérant affirme que le comportement des autorités peut être critiqué. A cet égard, il relève que la cour d’appel de Montpellier, appelée à statuer à deux reprises, a mis au total quatre ans et demi pour statuer, et notamment deux ans après le dépôt de l’expertise biologique. Il aura en outre fallu deux ans pour que, par arrêt rectificatif, la cour d’appel de Montpellier régularise l’état civil de l’enfant. Le requérant estime que les délais sont manifestement excessifs, et que les autorités judiciaires n’ont pas apporté à la résolution de cette affaire les diligences appropriées.

La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable », et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président