E.R. contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
E.R. contre la FRANCE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50344/99 prezentate de E. R. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 februarie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători și dnii D Olle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 iulie 1999 și înregistrată la 13 august 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, având în vedere recombinarea secțiunilor Curții la 1 noiembrie 2001 [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură] și atribuirea de către reclamant a cererii menționate anterior celei de-a doua secțiuni, astfel revocată [art. 52 alineatul (1) ], după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA FAPTului Reclamantul este un resortisant francez, născut în 1940 și rezident în Velleron. Acesta este reprezentat în fața Curții de către D. Jacoby, avocat la curtea din Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma unei proceduri de divorț diligente de către H.D. și M.D., judecătorul pentru cauzele familiale a dat un ordin de neconciliere care permite soților să locuiască separat. În luna aprilie 1989, M.D. a avut o relație extraconjugală la domiciliul reclamantului cu care a avut o relație extraconjugală timp de mai mulți ani. La 21 septembrie 1989, ea s-a întors să trăiască cu soțul ei, soțul D., care a decis să se abțină de la procedura de divorț, și judecătorul care a dat un act de dezistare. La 2 octombrie 1989, reclamantul a efectuat o recunoaștere prenatală a paternității naturale a copilului nenăscut în fața notarului, M.D. fiind însărcinată cu un copil care trebuia să se nască în mod normal la începutul lunii martie 1990. Prin actul de punere în aplicare din 15 octombrie 1990, reclamantul a introdus în fața Tribunalului de Mare Instanță o acțiune în contestare de paternitate legitimă a copilului și în declarație de filiație naturală față de acesta. El a solicitat în subsidiar tribunalului o expertiză de sânge. Soții D. Conclud respingerea cererii reclamantului și anularea recunoașterii de către solicitant. Prin hotărârea din 12 noiembrie 1991, Tribunalul de Mare Instanță a declarat admisibilă acțiunea în contestație de paternitate legitimă formulată de solicitant, a constatat că există între reclamant și H.D. un conflict privind paternitatea copilului și, înainte de a spune drept în spate, a ordonat o examinare comparativă a sângelui. El a continuat să se pronunțe asupra tuturor cererilor, în așteptarea executării acestei măsuri. La 21 noiembrie 1991, soții D. au introdus o astfel de decizie în fața tribunalului de apel și au solicitat aplicarea procedurii la zi fixă. Prin Ordonanța din 24 decembrie 1991, primul președinte al Tribunalului de apel a făcut apel la cererea de aplicare a procedurii la zi fixă. Prin hotărârea din 3 martie 1992, Tribunalul de Primă Instană din Jurisdicie a infirmat hotărârea Tribunalului de Mare Instană din Nîmes, a declarat cererea în căutare de paternitate a reclamantului inadmisibil și a declarat nulă recunoașterea efectuată la 2 octombrie 1989 de către reclamant pe motiv că copilul era, în ziua nașterii sale, cu un titlu de copil legitim și al posesiei constante conforme cu acest titlu. La 11 mai 1992, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. Prin Hotărârea din 4 mai 1994, Curtea de Casație a Casa la hotărârea pronunțată și a trimis părțile în fața Tribunalului din Montpellier. Prin hotărârea din 10 iunie 1996, tribunalul din Montpellier a confirmat hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din 12 noiembrie 1991, pe motiv că, în privința soților D., copilul nu avea, în ceea ce privește soții D., posesia în statul de naștere a copilului legitim la data recunoașterii în prealabil a reclamantului și că, în consecință, cererea sa în căutarea paternității era admisibilă. La 3 septembrie 1996, soții D. au formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. Prin Hotărârea din 5 mai 1998, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil. Între timp, expertul și-a prezentat raportul la 13 martie 1997, potrivit căruia H.D. nu putea fi tatăl copilului, în timp ce paternitatea biologică a reclamantului era sigură la 99,9927%. Prin hotărârea din 22 februarie 1999, instanța de apel din Montpellier a constatat că reclamantul era tatăl copilului, conform recunoașterii făcute de acesta la 2 octombrie 1989, declarația făcută de H.D. la 1 martie 1990 și a decretat ca hotărârea să fie transcrisă pe Registrele de stare civilă, menționată fiind făcută pe marginea actului de naștere al copilului. Cu toate acestea, reclamantul nu a reușit să transcrie decizia în stare civilă, administrația: că hotărârea nu a fost suficient de precisă. Prin urmare, la 27 octombrie 2000, procurorul general se află lângă curtea de apel a Tribunalului de apel din Montpellier d.in. și, dacă este necesar, precizează mențiunea marginală pe care procurorul public ar trebui să o aplice în marja actului de naștere al ofițerului de stare civilă din data de 1 martie. 1990. Prin hotărârea rectificativă din 19 februarie 2001, instanța de apel a Montpellier a adus precizările solicitate. ÎN ÂI reclamantul se plânge că nu a fost judecat într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție astfel formulat: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) A. Cu privire la excepția preliminară a guvernului... Cu titlu principal, guvernul ridică o excepție de la epuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a recurs la recursul prevăzut la articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară. Guvernul susține că jurisprudența cu privire la acest articol a cunoscut un nou impuls începând cu hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din Paris din 20 ianuarie 1999, care are loc cu alte hotărâri pronunțate de diferite instanțe naționale, cum ar fi Tribunalul de Mare Instanță din Paris și Curtea de Apel din Lyon și Aix-en-Provence. Guvernul concluzionează că articolul L. 781-1 menționat anterior constituie într-adevăr o cale de atac de natură să corecteze obiecțiunile întemeiate pe durata excesivă a procedurilor judiciare. Guvernul face referire, de asemenea, la o hotărâre din 23 februarie 2001 în care Curtea de Casație a extins definiția erorii grave în sensul articolului L 781-1 menționat anterior, pentru a facilita punerea în aplicare a răspunderii statului în cazul unei disfuncționalități a serviciului judiciar. Potrivit guvernului, Curtea a luat în considerare această evoluție și a recunoscut eficacitatea acțiunii întemeiate pe articolul L 781-1 din Codul de organizare judiciară în decizia Van der Kar și Lissaur van West din 7 noiembrie 2000 (n 44952 și 44953/98). Or, în speță, cererea formulată în fața Curții la 28 iulie 1999 este ulterioară jurisprudenței interne privind eficacitatea acțiunii întemeiate pe articolul L.781-1 menționat anterior, iar procedura a cărei durată este în discuție este încheiată pe plan intern. Guvernul concluzionează că raționamentul urmat de Curte în cauza Van der Kar și Lissaur van West este încheiat pe plan intern. Guvernul concluzionează că raționamentul urmat de Curte în cauza Van der Kar și Lissaur van West Acest lucru trebuie să se aplice în speță și trebuie să determine Curtea să respingă cererea pentru neobosirea căilor de atac interne. În ceea ce îl privește, reclamantul susține că acțiunea invocată de guvern a fost ineficientă și că articolul L 781-1 din Codul privind organizarea judiciară nu permite să se dea vina pe răspunderea pentru: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . invocată de guvern nu poate fi aplicabilă prezentei cauze. În sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca această dispoziție să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora (hotărârile Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36 și Fressoz și Roirec. Franța din 21 ianuarie 1999, Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 din Convenție nu se referă decât la utilizarea atât a încălcărilor incriminate, cât și a celor adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită (a se vedea în special Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, pp. Giummarra și alții c. Franța din 12 iunie 2001 (nr. 61166/00), pronunțată cu privire la o cerere formulată în august 2000, aceasta a considerat că Õ la data de 20 septembrie 1999, hotărârea Gautier a făcut jurisprudență și că recursul la articolul L 781-1 a dobândit, la aceeași dată, un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și trebuie utilizat în sensul aceluiași articol 35 alineatul (1) din convenție. În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 28 iulie 1999, fie înainte de data de 20 septembrie 1999, dată la care Curtea a considerat că acțiunea prevăzută la articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară a dobândit un grad suficient de certitudine. În aceste condiții, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamantului că nu a făcut uz de această acțiune. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția. B. Pe fondul fondului A cu titlu subsidiar, guvernul consideră că această cauză este lipsită de temei. Procedura care a început la 15 octombrie 1990 și s a încheiat la 22 februarie 1999 a durat opt ani și patru luni. În primul rând, el susținea că cauza prezenta, fără îndoială, o adevărată complexitate juridică. Pe de altă parte, guvernul arată că, cu excepția ultimei hotărâri pronunțate de instanța de apel din Montpellier, părțile au formulat o acțiune împotriva tuturor deciziilor pronunțate și, în special, au sesizat Curtea de Casație de două ori, întârziând astfel în mod necesar la sfârșitul procedurii. În special, recursul formulat de soții D. împotriva hotărârii din 10 recursul din 10 Iunie 1996 a fost doar dilatorie, deoarece Curtea de Casație a considerat că această hotărâre nu taie o parte din acțiunea principală, recursul formulat împotriva acestei hotărâri era inadmisibil. În plus, el remarcă faptul că părțile au făcut schimb de numeroase înscrisuri, prelungind astfel în mod considerabil etapele de judecată ale cauzei. Astfel, cu ocazia trimiterii cauzei la Tribunalul din Montpellier prin hotărârea pronunțată la 4 mai 1994 de Curtea de Casație, pe parcursul celor doi ani de procedură în fața Tribunalului din Montpellier, au fost necesare 15 luni pentru a face schimb de concluzii. În acest caz, încetinirea procedurii este imputată în totalitate părților. În mod similar, după depunerea raportului din 12 martie 1997, reclamantul a ajuns la concluzia că, la 25 martie 1997, februarie 1998, împreună cu soþii D. la 25 august 1998, aoteptând în mod clar la sfâroitul recursului lor formulat împotriva hotărârii din 10 iunie 1996 a tribunalului din Montpellier. Astfel, pe durata totală a acestor douã proceduri, adică mai mult de patru ani oi jumãtate, doi ani oi zece luni rezultă numai din termenele de schimb între p≤rþile concluziilor lor. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, guvernul reamintește că patru instanțe au fost sesizate succesiv, inclusiv de două ori instanța supremă. Instanțele naționale au acționat într-un termen perfect rezonabil, tribunalul de mari instanțe într-un an și instanța judecătorească în trei luni. În fața Curții de Casație, în ceea ce privește primul recurs, procedura a durat doi ani, termen care în sine nu poate fi considerat excesiv. În ceea ce privește al doilea recurs, procedura a durat un an și opt luni, ceea ce constituie un termen rezonabil. În fața instanței judecătorești din Montpellier, care a acționat de două ori, procedura a durat aproximativ patru ani și jumătate, acest termen fiind imputabil părților în schimbul concluziilor lor. Guvernul observă că, în special după depunerea raportului de competență, consilierul de punere în funcțiune și-a folosit competențele pentru a accelera procedura prin emiterea de ordine de încheiere. În cazul în care a fost sesizată, instanța la.a făcut într-un interval de timp rezonabil. Având în vedere toate aceste elemente, guvernul consideră că durata generală a procedurii rezultă în esență din comportamentul părților, și nu din cel al autorităților judiciare care s-au străduit în schimb să o trateze în termene rezonabile. În această privință, guvernul subliniază că reclamantul și-a primit trei somații de a încheia în fața tribunalului din Montpellier. Reclamantul contestă complexitatea cauzei, referindu-se la hotărârea inițială a Tribunalului de Mare Instanță de Primă Instanță care dispunea o examinare hematologică, care a fost în cele din urmă practicată numai șapte ani mai târziu din cauza deficiențelor evidente ale instanțelor succesive. Reclamantul consideră că această examinare a sângelui ar fi permis o determinare clară a situației și că ar fi trebuit să fie efectuată mai devreme. Reclamantul concluzionează că cauza nu prezenta, prin urmare, nici o complexitate specială, pe motiv că un simplu raport de competență biologică a fost suficient pentru a-și stabili paternitatea față de copil. Reclamantul consideră că comportamentul părților nu poate fi incriminat. Părțile pârâte s-au opus cererilor sale cu mijloacele procedurale disponibile, dar în condiții inechitabile. Părțile au respectat calendarele date de diferitele cursuri de apel pentru a face schimb de concluzii. Pe de altă parte, reclamantul susține că comportamentul autorităților poate fi criticat. În această privință, el arată că instana de apel a Montpellier, chemată să se pronunțe de două ori, a acordat în total patru ani și jumătate pentru a se pronunța, în special doi ani după depunerea de expertiză biologică. În plus, a fost nevoie de doi ani pentru ca, printr-o hotărâre corectivă, instanța din Montpellier să reglementeze situația civilă a copilului. Reclamantul consideră că termenele sunt în mod evident excesive și că autoritățile judiciare nu au adus soluționarea acestei cauze diligențele corespunzătoare. Curtea apreciază, în lumina criteriilor formulate de jurisprudența sa în materie de: în termen rezonabil, și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declara cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle A.B. Baka Modulière Președinte