ANTATE contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 48211/99

prezentată de Driss ANTATE

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședința din 11 iunie 2002 într-o cameră compusă din

MM.

A.B.

Baka

,

președinte

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

K.

Jungwiert

,

Mme

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

judecători

,

și din

Mme

S.

Dollé

,

grefierul secțiunii

,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 19 martie 1999 și înregistrată pe 20 mai 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

Având în vedere piesele suplimentare depuse de Guvern în conformitate cu art. 49 § 2 a) din regulament, cu privire la care reclamantul a anunțat că nu au nevoie de nicio observație din partea sa,

Având în vedere observațiile suplimentare furnizate de părți la cererea Curții,

După deliberare, pronunță următoarea decizie

:

ÎN FAPT

Reclamantul este cetățean marocan, născut în 1964 și rezident la Meknes (Maroc). Este reprezentat în fața Curții de Me Jean-Michel Camus, avocat la baroul din Angoulême (Franța).

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1975, reclamantul a intrat în Franța cu mama sa și cei patru frați și surori pentru a se reuni, în calitate de regrupare familială, tatăl său care era stabilit acolo din 1969.

Reclamantul a avut trei copii din relațiile sale cu o cetățeană franceză. A recunoscut primii doi, născuți respectiv în 1985 și 1988. Cuplul s-a despărțit și fosta sa concubină s-a stabilit la Annecy, la o dată nedeterminată, dar anterioară anului 1993.

Pe 2 decembrie 1986, reclamantul a fost condamnat de tribunalul din Angoulême la 6 luni de închisoare pentru loviri și răniri volontare, furt, deteriorare de bunuri aparținând altuia și falsificare de cec și utilizare.

Prin hotărâre din 19 februarie 1987, tribunalul din Angoulême l-a condamnat pe reclamant la zece zile de închisoare și 3.000 franci francezi (FRF) amendă pentru lipsa de asigurare, delict de fugă și contravenție conexă. Pe 22 iulie 1987, acest tribunal a respins o cerere de fuzionare a pedepselor pronunțate prin hotărârile din 2 decembrie 1986 și 19 februarie 1987.

Prin hotărâre a tribunalului din Angoulême din 11 ianuarie 1990, reclamantul a fost condamnat la trei luni de închisoare cu suspendare pentru răniri involuntare de conducător sub imperiu al unui stat alcoolist și lipsa de control a vehiculului datorită unei viteze excesive.

Pe 25 octombrie 1991, reclamantul a fost condamnat de tribunalul din Angoulême la doi ani de închisoare pentru atac la pudoare cu violență asupra a trei persoane din care una minoră de mai mult de cincisprezece ani și pentru furt cu violență comis 22 octombrie 1991. Tribunalul a observat că faptele, comise de un grup de cinci persoane, erau "particulare grave: expediție punitoare, violență, sevicii sexuale, umilire a victimelor prin acte sadice și în sfârșit, despojare a victimelor" și că reclamantul a avut rol de conducător. A ordonat, de asemenea, anularea totalității suspendării cu probă acordate prin hotărârea din 11 ianuarie 1990.

Pe 3 februarie 1993, ministrul de Interne a luat, la propunerea prefectului din Dordogne, o hotărâre de expulzare justificată după cum urmează:

"Considerând că numit ANTATE Driss, născut pe 19 august 1964 la MEKNES (Maroc) a comis în 1986 furt și fapte de falsificare de cec și utilizare, deteriorare gravă a unui bun aparținând altuia și delict de fugă de conducător de automobil; în 1989 fapte de răniri involuntare sub imperiu al unui stat alcoolist; în 1991 furt cu violență și atac la pudoare cu violență,

Considerând că din cauza comportamentului său expulzarea acestui străin constituie o necesitate imperioasă pentru securitatea publică,

Considerând că eliberarea sa definitivă va interveni,

Considerând că prin urmare există urgență absolută de a-l depărta de teritoriul francez".

Această decizie a fost notificată pe 26 februarie 1993 reclamantului, atunci deținut.

În timp ce reclamantul fusese depărtat spre Maroc, avocatul său a depus, pe 11 martie 1993 la tribunalul administrativ din Poitiers și apoi pe 11 mai 1993 la tribunalul administrativ din Bordeaux, o cerere de anulare pentru abuz de putere a hotărârii din 8 februarie 1993.

Prin hotărâre din 16 martie 1995, tribunalul administrativ din Bordeaux a respins cererea. Acesta a observat că reclamantul s-a remarcat de mai multe ori prin furturi, violență și diverse contravenții de severitate din ce în ce mai mare împotriva bunurilor și persoanelor, culminând cu furt cu violență și atac la pudoare comis în 1991. Tribunalul a considerat că având în vedere comportamentul și natura acestor ultime fapte, ministrul a putut estima legal că expulzarea avea caracter de urgență absolută care îl dispensează de a consulta comisia de expulzare a străinilor. El a judecat, de asemenea, că având în vedere gravitatea faptelor comise de reclamant, măsura nu a adus o ingerință excesivă în viața sa familială garantată de art. 8 din Convenție.

Reclamantul a contestat această hotărâre la curtea administrativă de apel din Bordeaux. Prin ordonanță din 25 iulie 1995, președintele acestei instanțe a trimis dosarul Consiliului de Stat, în aplicarea articolului R 81 din Codul tribunalelor administrative și al curților administrative de apel.

Prin hotărâre din 16 octombrie 1998 notificată pe 28 octombrie 1998, Consiliul de Stat a respins recursul. Acesta a estimat în special că având în vedere natura și gravitatea faptelor imputate reclamantului, măsura nu a adus o ingerință în dreptul său la respect pentru viața familială, care să depășească ceea ce era necesar pentru apărarea ordinii publice.

Prin scrisori din 24 noiembrie și 4 decembrie 1998, reclamantul i-a cerut ministrului de Interne să abroghe hotărârea de expulzare din 8 februarie 1993. El a argumentat, pe de-o parte, că era perfect integrat social în Maroc și că nu a fost supus niciuna condamnare din momentul revenirii sale în această țară. A reamintit, pe de altă parte, legăturile sale familiale cu Franța și a expus mai ales că "separarea a prejudiciat grav echilibrul psihologic și dezvoltarea psiho-afectivă a copiilor săi, care suferă în mod absolut nejustificat din această situație".

În absența reacției ministrului, el a introdus, pe 27 mai 1999, un recurs de anulare a deciziei de refuz implicit în fața tribunalului administrativ din Paris care a respins cererea pe 30 iunie 2000 pe baza gravității faptelor care stau la baza condamnării sale ultime. Reclamantul a sesizat Consiliul de Stat și acest recurs ar fi încă în așteptare.

Entre-timp, tribunalul pentru copii din Annecy pusese în mișcare, prin hotărâre din 9 octombrie 1997, o procedură de asistență educativă a celor doi copii pe care reclamantul i-a recunoscut, ca urmare a anumitor probleme educative pe care le cunoștea mama lor. În cadrul acestei proceduri, reclamantul a cerut ca copiii să fie încredințați părinților săi. Prin hotărâre din 14 mai 1998, tribunalul a ordonat o măsură de acțiune administrativă în mediul deschis cu privire la cei doi copii. S-a exprimat în special în acești termeni:

"Având în vedere raportul Serviciului de Acțiune Judiciară din 22 aprilie 1998 din care rezultă că măsura nu se execută decât de la doi luni și a permis să se constate că dna L. este foarte atentă la nevoile copiilor săi.

Atitudinea provocatoare a copiilor este totuși reală și ar putea fi poate explicată printr-o rivalitate între mici și mari și printr-o discontinuitate a autorității dna L. asupra copiilor (...) [Mama] a solicitat continuarea intervenției educative care i-a permis să înțeleagă mai bine și să răspundă dificultăților copiilor și să observe în special atitudinea lui Joaquim față de cei mai mari (...) Mehdi a confirmat că dorea să meargă la internat anul viitor și a scris tatălui pentru a avea noutăți. Karim nu a putut da explicații comportamentului dificil, a indicat că învățătoarea făcea remarci când se absentă pentru a merge la psiholog sau la tribunal. [Cel mai mic copil] a precizat că a făcut un desen pentru tatăl său dar a preferat ca fratele să-l vadă mai întâi înainte să meargă și el. Având în vedere piesele depuse în dosar, audieri ale părților, considerând că comportamentul provocator al copiilor este o realitate, că ipotezele formulate de educator trebuie verificate, exact ca și loialitatea copiilor față de tatăl lor sau imaginea acestuia, este necesară ordonarea unei măsuri de acțiune educativă în mediul deschis pentru a face aceasta pentru a ajuta mama să caute soluțiile cele mai potrivite pentru minori și poate ajutor educativ administrativ. Că în ceea ce privește cereri ale tatălui trebuie să se noteze că au ajuns la grefa tribunalului două zile după data ședinței, că din cauza sa (expulzare) nu locuiește în Franța lângă copii, că nimic nu justifică că aceștia să fie retrași mamei pentru a fi încredințați bunicilor, decizie care în orice caz nu aparține competenței Judecătorului pentru Copii dar Judecătorului pentru Afaceri Familiale.

"

PRETENȚII

1.

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că expulzarea sa constituie o ingerință în dreptul său la respect pentru viața sa familială. Reamintește că trăiește în Franța de 18 ani, că acolo are toată familia apropiată și că a fondat o familie. Deși era deja separat de concubina sa înainte să fie luată măsura de depărtare și locuințele lor respective erau departe geografic, primea, după cum relevă diverse mărturii produse, în mod regulat copii săi pentru vacanța de Crăciun și o lună în vacanța de vară. Reamintește, de asemenea, că și-a făcut toate studiile în Franța, a lucrat acolo și chiar a fost victimă a unui grav accident de muncă (braț strivit). El susține că retoarcerea sa în țara sa de origine, pe care a părăsit-o de la o vârstă tânără și unde nu mai are atașamente familiale, a adus o ingerință disproporționată în dreptul garantat de art. 8 din Convenție.

2.

El susține, de asemenea, că conferind măsurii de expulzare un caracter de urgență absolută, autoritățile franceze l-au lipsit de un proces echitabil în sensul articolului 6 din Convenție, prin lipsirea sa de dreptul de a fi ascultat de comisia de expulzare a străinilor, în vertu al dispozițiilor articolelor 24 și 25 din ordonanța din 2 noiembrie 1945, pe care se găsesc redactate la momentul expulzării. El susține că, după condamnarea sa din 25 octombrie 1991, aceste autorități aveau mult timp pentru a pune în aplicare o procedură de expulzare altfel.

ÎN DREPTURI

1.

Reclamantul consideră că măsura de expulzare luată în privința sa constituie o ingerință în dreptul său la respect pentru viața sa privată și familială garantat de art. 8 din Convenție, care este redactat după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața sa privată și familială, (...)

"

Guvernul ridică mai întâi o excepție de inadmisibilitate, explicând că reclamantul nu a satisfăcut condiția epuizării căilor de recurs interne în cadrul recursului introdus pe 27 mai 1999 împotriva refuzului implicit de abrogare a hotărârii de expulzare.

Reclamantul remarcă că epuizarea căilor de recurs interne a fost realizată ca urmare a hotărârii Consiliului de Stat din 16 octombrie 1998 și explică că recursul din 27 mai 1999 are o natură juridică radical diferită.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de recurs interne nu cere epuizarea decât a recurs accesibile, adecvate și legate de violările incriminate (hotărârile Ciulla v. Italia din 22 februarie 1989, seria A nr. 148, p. 15, § 31, și Pine Valley Developments Ltd și altele v. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, § 48) și că acela care a exercitat un recurs de natură să remedieze direct situația litigioasă nu este obligat să angajeze altele care pot fi deschise.

Cât privește temeinicia cererii, Guvernul recunoaște că, în acest caz, interzicerea teritorului căreia i-a fost supus reclamantul constituie o ingerință în dreptul său la respect pentru viața sa privată și familială. Consideră totuși că această măsură, prevăzută de lege și care urmărește un scop legitim, este "necesară într-o societate democratică", în măsura în care reclamantul, sosit în Franța la vârsta de unsprezece ani și care nu este lipsit de legături cu țara sa de origine, s-a remarcat defavorabil din punct de vedere al ordinii publice de la vârsta de douăzeci și doi de ani prin comiterea la mai multe rânduri a infracțiunilor al căror caracter de gravitate crește în timp. El susține mai ales că faptele sancționate prin hotărârea din 25 octombrie 1991 sunt de o natură particulară grav și că ar fi putut fi calificate, conform jurisprudenței Curții, ca tratamente inumane și degradante, dacă nu chiar tortură. El susține, de asemenea, că reclamantul nu poate invoca o viață familială cu mare intensitate și că informațiile din care dispune nu permit stabilirea realității legăturilor sale cu concubina și copiii săi. Nu a demonstrat că a avut relații durabile cu concubina. Dacă a recunoscut doi dintre copii, nu a arătat că a obținut autoritatea parentală asupra lor sau a participat la educația lor. Înainte de eliberarea sa din închisoare, nu manifestase vreo intenție de a trăi cu aceștia, ci aceea de a se întoarce la părinți. Dacă, de la revenirea sa în Maroc, a întreprins demersuri pentru ca custodia celor doi copii pe care i-a recunoscut să fie încredințată părinților săi, nu a adus dovezi că a menținut legături cu ei nici că a participat pe plan material sau afectiv la educația lor.

Reclamantul contestă aceste afirmații și consideră că argumentul privind absența relațiilor cu copiii săi este pur și simplu odios și deplasat. Expune că la citirea hotărârii de asistență educativă din 14 mai 1998, trebuie constatat că cei doi copii cunosc grave dificultăți educative, în special în relație cu absența sa, că aceștia îi scriu trimitând desene și că planifică să meargă să-l întâlnească în Maroc. Adaugă că în afară de copii, are în Franța părinții și toți frații și surorile. Consideră, de asemenea, particular șocant că Guvernul procedează la redenumirea faptelor sancționate prin hotărârea definitivă din 25 octombrie 1991, atunci când a calificat drept tratamente inumane și degradante, dacă nu chiar tortură, fapte de atac la pudoare și furt. Este de părere că nu a tulburat ordinea publică la un punct atât de mare ca expulzarea sa să fi fost făcută absolut indispensabilă.

Nu este contestat că a fost ingerință în viața privată și familială a reclamantului, că hotărârea de expulzare luată în privința reclamantului se fonda pe art. 26 din ordonanța din 2 noiembrie 1945 (după cum a fost modificată) privind condițiile de intrare și sejur ai străinilor în Franța și că urmăreau scopuri compatibile cu Convenția, și anume "apărarea ordinii" și "prevenirea infracțiunilor penale".

Curtea reamintește că statelor contractante le revine sarcina de a asigura ordinea publică, în special în exercitarea dreptului lor de a controla, potrivit unui principiu de drept internațional bine stabilit și fără prejudeciul angajamentelor care decurg pentru ele din tratate, intrarea și sejurul cetățenilor non-cetățeni. În această calitate, au facultatea de a expulza infractorii dintre aceștia. Cu toate acestea, deciziile lor în această materie, în măsura în care ar aduce prejudicii unui drept protejat de §1 al articolului 8, trebuie să se dovedească necesare, într-o societate democratică, adică justificate de o nevoie socială imperioasă și, în special, proporționale cu scopul legitim urmărit (hotărârile Boultif v. Elveția, nr. 54273/00, § 46, CEDO 2001, Dalia v. Franța din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 91, § 52, și Mehemi v. Franța din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1971, § 34). Sarcina Curții constă în a determina dacă măsura luată a respectat juste echilibru între interesele în cauză, și anume, pe de-o parte, dreptul persoanei în cauză la respect pentru viața sa familială și, pe de altă parte, protecția ordinii publice și prevenirea infracțiunilor penale.

Potrivit jurisprudenței Curții, trebuie să se distingă două situații particulare: aceea a imigranților din generația a doua sau a străinilor sosiți în primă tinerețe și aceea a persoanelor sosit la vârsta adultă. Cât privește această din urmă categorie, a estimat, în hotărârea Boultif precitată (§ 48), că obstacol principal la expulzare rezida în dificultățile pentru soți de a rămâne împreună și, în particular, pentru soț și/sau copii de a trăi în țara de origine a celuilalt soț. A definit deci prin urmează principiile directoare care trebuie să-i ghideze aprecierea:

- natura și gravitatea infracțiunii comise de reclamant;

- durata sejurului său în țara din care va fi expulzat;

- perioada care s-a scurs între perpetrare infracțiunii și măsura litigioasă, precum și conduita persoanei în cauză în această perioada;

- naționalitatea diverselor persoane interesate;

- situația familială a reclamantului, de pildă durata căsniciei sale, și alți factori denotând caracterul efectiv al vieții familiale a unui cuplu;

- faptul dacă soțul era la curent cu infracțiunea la începutul relației familiale;

- nașterea copiilor și, după caz, vârsta lor;

- gravitatea dificultăților pe care riscă să le cunoască soțul în țara de origine a soțului.

Aceleași criterii trebuie utilizate pentru imigranții din generația a doua sau străinii sosiți în primă tinerețe, atunci când aceștia au fondat familie în țara de adopție. Dacă nu este cazul, Curtea nu va ține seama decât de primele trei dintre ele. Se adaugă totuși acestor diverse criterii, legăturile particulare pe care acești imigranți le-au țesut cu țara de adopție unde au petrecut esența existenței lor. Au primit acolo educația și au legat majorității atașamentelor sociale. Sosiți în țara de adopție datorită emigrării părinților, au cel mai adesea principalele atașamente familiale. Unii nu au păstrat cu țara natală alte legături decât cea a cetățeniei (hotărârile Mehemi v. Franța din 26 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1971, § 36 și Boujlifa v. Franța din 21 octombrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 2264, § 44 și, a contrario, hotărârile Bouchelkia v. Franța din 29 ianuarie 1997, Culegere 1997-I, p. 65, § 50 și Baghli v. Franța, nr. 34374/97, CEDO 1999-VIII, § 48).

Și reclamantul, sosit în Franța la vârsta de unsprezece ani, are legături particulare cu țara de adopție, într-o măsură mai mică. Deși a stabilit necesară legăturile relativ importante cu țara natală unde a petrecut tinerețea și a urmat o parte a școlării, a țesut numeroase atașamente, în special sociale, în Franța unde a petrecut adolescența, a terminat școala și a lucrat. Curtea constată, de asemenea, că esența atașamentelor familiale ale reclamantului este în Franța, unde locuiesc părinții și cei patru frați și surori și unde a fondat o familie. Deși nu se prevale de relația cu fosta concubină, se pare că a menținut, înainte de depărtare, contactul cu copii, chiar dacă au fost reduse din cauza depărtării geografice a locuințelor celor doi părinți. Curtea este conștientă de dificultățile, dacă nu de imposibilitate, pentru reclamant, de a menține cu copiii gradul de viață familială care exista înainte de depărtare. Având în vedere elementele repetate mai sus, trebuie constatat că ingerința în viața privată și familială a reclamantului este de o amploare certă.

Curtea acordă totuși o mare importanță naturii infracțiunilor care stau la baza hotărârii de expulzare. Deși pedeapsa de închisoare infligată prin hotărârea din 25 octombrie 1991 nu este deosebit de severă, această circumstanță nu micșorează în nimic seriozitatea și gravitatea faptelor reprimande, pe care tribunalul din Angoulême le-a calificat în acești termeni: "expediție punitoare, violență, sevicii sexuale, umilire a victimelor prin acte sadice și în sfârșit, despojare a victimelor". Autoritățile publice puteau deci legal considera că expulzarea reclamantului - care fusese deja supus la trei sancțiuni penale anterioare din care o condamnare la 6 luni de închisoare pentru loviri și răniri volontare, furt, deteriorare de bunuri aparținând altuia și falsificare de cec și utilizare - era necesară pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale.

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că a fost asigurat juste echilibru între interesele în joc și că decizia de a expulza reclamantul nu era disproporționată scopurilor legitime urmărite.

Rezultă că această parte a cererii este în mod evident mal fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 § 4.

2.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține, de asemenea, că conferind măsurii de expulzare un caracter de urgență absolută, autoritățile franceze l-au lipsit de un proces echitabil deoarece o astfel de procedură nu prevede sesizarea comisiei de expulzare a străinilor, care este în mod normal chemată, în materie de expulzare, să dea un aviz anterior deciziei ministrului de Interne.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței organelor Convenției, o procedură de contestare a unei decizii de expulzare nu se ocupă de drepturi de caracter civil sau de temeinicia unei acuzații în materie penală, în sensul articolului 6 § 3 din Convenție (cf. hotărârea Maaouia v. Franța [GC], nr. 39652/98, 5.10.2000, §§ 38-40, CEDO 2000). Remarcă, de asemenea, că art. 6 nu poate în mod normal aplicare unei proceduri care se desfășoară în fața unui colegiu consultativ al cărui aviz nu obligă autoritatea chemată să ia decizia pusă în cauză (Comisie eur. D.O., nr. 12157/88, decizie 13.10.88).

Rezultă că grievul trebuie respins ca incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din acești motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

cererea inadmisibilă.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Grefier

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 48211/99

présentée par Driss ANTATE

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 juin 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

K.

Jungwiert

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 19 mars 1999 et enregistrée le 20 mai 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Vu les pièces complémentaires déposées par le Gouvernement conformément à l’article 49 § 2 a) du règlement, à propos desquelles le requérant a fait savoir qu’elles n’appelaient aucune observation de sa part,

Vu les observations complémentaires fournies par les parties à la demande de la Cour,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant marocain, né en 1964 et résidant à Meknes (Maroc). Il est représenté devant la Cour par M

e

Jean-Michel Camus, avocat au barreau d’Angoulême (France).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1975, le requérant entra en France avec sa mère et ses quatre frères et sœurs pour rejoindre, au titre du regroupement familial, son père qui y était installé depuis 1969.

Le requérant a eu trois enfants de ses relations avec une ressortissante française. Il a reconnu les deux premiers, nés respectivement en 1985 et 1988. Le couple s’est séparé et son ex-concubine s’est installée à Annecy, à une date indéterminée, mais antérieure à 1993.

Le 2 décembre 1986, le requérant fut condamné par le tribunal correctionnel d’Angoulême à 6 mois d’emprisonnement pour coups et blessures volontaires, vol, détérioration de biens appartenant à autrui et falsification de chèque et usage.

Par jugement du 19 février 1987, le tribunal correctionnel d’Angoulême le condamna à dix jours d’emprisonnement et 3 000 francs français (FRF) d’amende pour défaut d’assurance, délit de fuite et contravention connexe. Le 22 juillet 1987, ce tribunal rejeta une demande de confusion des peines prononcées par les jugements des 2 décembre 1986 et 19 février 1987.

Par jugement du tribunal correctionnel d’Angoulême du 11 janvier 1990, le requérant fut condamné à trois mois d’emprisonnement avec sursis pour blessures involontaires par conducteur sous l’empire d’un état alcoolique et défaut de maîtrise de son véhicule en raison d’une vitesse excessive.

Le 25 octobre 1991, le requérant fut condamné par le tribunal correctionnel d’Angoulême à deux ans d’emprisonnement pour attentat à la pudeur avec violences sur trois personnes dont une mineure de plus de quinze ans et pour vol avec violence commis 22 octobre 1991. Le tribunal releva que les faits, commis par un groupe de cinq personnes, étaient «

particulièrement graves : expédition punitive, violences, sévices sexuels, humiliation des victimes par des actes sadiques et enfin spoliation des victimes

» et que le requérant avait eu rôle de meneur. Il ordonna également la révocation de la totalité du sursis avec mise à l’épreuve accordée par le jugement du 11 janvier 1990.

Le 3 février 1993, le ministre de l’Intérieur prit, sur proposition du préfet de la Dordogne, un arrêté d’expulsion ainsi motivé

:

«

Considérant que le nommé ANTATE Driss, né le 19 août 1964 à MEKNES (Maroc) a commis en 1986 un vol et des faits de falsification de chèque et usage, de détérioration grave d’un bien appartenant à autrui et de délit de fuite par conducteur de véhicule automobile

; en 1989 des faits de blessures involontaires sous l’emprise d’un état alcoolique

; en 1991 un vol avec violences et un attentat à la pudeur avec violences,

Considérant qu’en raison de son comportement l’expulsion de cet étranger constitue une nécessité impérieuse pour la sécurité publique,

Considérant que sa libération définitive va intervenir,

Considérant qu’il y a en conséquence urgence absolue à l’éloigner du territoire français

».

Cette décision fut notifiée le 26 février 1993 au requérant, alors détenu.

Alors que le requérant avait été éloigné vers le Maroc, son avocat déposa, le 11 mars 1993 auprès du tribunal administratif de Poitiers puis le 11 mai 1993 auprès du tribunal administratif de Bordeaux, une requête en annulation pour excès de pouvoir de l’arrêté du 8

février 1993.

Par jugement du 16 mars 1995, le tribunal administratif de Bordeaux rejeta la requête. Il releva que le requérant s’était signalé à plusieurs reprises par des vols, violences et infractions diverses de gravité croissante contre les biens et contre les personnes, culminant avec un vol avec violence et un attentat à la pudeur commis en 1991. Le tribunal considéra qu’eu égard à ce comportement et à la nature de ces derniers faits, le ministre avait légalement pu estimer que l’expulsion présentait un caractère d’urgence absolue le dispensant de consulter la commission d’expulsion des étrangers. Il jugea également qu’eu égard à la gravité des actes commis par le requérant, la mesure ne portait pas une atteinte excessive à sa vie familiale garantie par l’article 8 de la Convention.

Le requérant recourut contre ce jugement auprès de la cour administrative d’appel de Bordeaux. Par ordonnance du 25 juillet 1995, le président de cette juridiction transmit l’affaire au Conseil d’Etat, en application de l’article R 81 du Code des tribunaux administratifs et des cours administratives d’appel.

Par arrêt du 16 octobre 1998 notifié le 28 octobre 1998, le Conseil d’Etat rejeta le recours. Il estima notamment qu’eu égard à la nature et à la gravité des actes reprochés au requérant, la mesure n’avait pas porté, à son droit au respect de la vie familiale, une atteinte excédant ce qui était nécessaire à la défense de l’ordre public.

Par lettres des 24 novembre et 4 décembre 1998, le requérant demanda au ministre de l’Intérieur d’abroger l’arrêté d’expulsion du 8 février 1993. Il fit valoir, d’une part, qu’il était parfaitement intégré socialement au Maroc et qu’il n’avait fait l’objet d’aucune condamnation depuis son retour dans ce pays. Il rappelait d’autre part ses liens familiaux avec la France et exposait plus particulièrement que la «

séparation nuisait gravement à l’équilibre psychologique et au développement psycho-affectif de ses enfants, qui souffrent d’une manière absolument injustifiée de cette situation

».

En l’absence de réaction du ministre, il a introduit, le 27 mai 1999, un recours en annulation de la décision de refus implicite devant le tribunal administratif de Paris qui rejeta la requête le 30 juin 2000 en se fondant sur la gravité des faits à la base de sa dernière condamnation. Le requérant a saisi le Conseil d’Etat et ce recours serait toujours pendant.

Entre-temps, le tribunal pour enfants d’Annecy avait mis en route, par jugement du 9 octobre 1997, une procédure d’assistance éducative des deux enfants que le requérant avait reconnus, suite à certains problèmes éducatifs que connaissait leur mère. Dans le cadre de cette procédure, le requérant demanda que les enfants soient confiés à ses parents. Par jugement du 14

mai 1998, le tribunal ordonna une mesure d’action administrative en milieu ouvert à l’égard des deux enfants. Il s’exprima notamment en ces termes

:

«

Vu le rapport du Service d’Action Judiciaire en date du 22 avril 1998 duquel il ressort que la mesure n’est exécutée que depuis deux mois et a permis de constater que Mme L. est très attentive aux besoins de ses enfants.

L’attitude provocante des enfants est toutefois réelle et pourrait peut-être s’expliquer par une rivalité entre petits et grands et par une discontinuité de l’autorité de Mme L. auprès des enfants (...)

[La mère] a sollicité la poursuite de l’intervention éducative qui lui a permis de mieux comprendre et répondre aux difficultés des enfants et de constater notamment l’attitude de Joaquim à l’égard des aînés (...)

Mehdi a confirmé qu’il souhaitait aller en pension l’année prochaine et avait écrit à son père pour avoir des nouvelles.

Karim n’a pu donner d’explications à son comportement difficile, a indiqué que la maîtresse faisait des réflexions quand il s’absentait pour aller chez le psychologue ou au tribunal.

[Le plus jeune des enfants] a précisé qu’il avait fait un dessin pour son père mais préférait que son frère aille d’abord le voir avant d’y aller lui-même.

Vu les pièces versées au dossier, l’audition des parties, attendu que le comportement provocant des enfants est une réalité, que les hypothèses formulées par l’éducateur doivent être vérifiées, tout comme la loyauté des enfants à leur père ou à l’image de celui-ci, aussi il y a lieu d’ordonner une mesure d’action éducative en milieu ouvert pour ce faire afin d’aider la mère à rechercher les solutions les plus adaptées pour les mineurs et peut-être une aide éducative administrative.

Qu’en ce qui concerne les demandes du père il y a lieu de noter qu’elles sont parvenues au greffe du tribunal deux jours après la date d’audience, qu’il est de son seul fait (expulsion) de ne pas résider en France près de ses enfants, que rien ne justifie qu’ils soient retirés à leur mère pour être confiés aux grands-parents, décision qui en tout état de cause n’est pas de la compétence du Juge des Enfants mais du Juge aux Affaires Familiales.

»

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que son expulsion porte atteinte à son droit au respect de sa vie familiale. Il rappelle qu’il vit en France depuis 18 ans, qu’il y a toute sa famille proche et qu’il y a fondé une famille. S’il était déjà séparé de sa concubine avant que la mesure d’éloignement ne soit prise et que leurs domiciles respectifs étaient éloignés géographiquement, il recevait, comme le révèlent divers témoignages produits, régulièrement ses enfants pour les vacances de Noël et un mois durant les vacances d’été. Il rappelle aussi qu’il a fait toutes ses études en France, y a travaillé et y a même été victime d’un grave accident du travail (bras broyé). Il fait valoir que son renvoi dans son pays d’origine, qu’il a quitté depuis son jeune âge et où il n’a plus d’attaches familiales, a porté une atteinte disproportionnée au droit garanti par l’article 8 de la Convention.

2.

Il soutient aussi qu’en conférant à la mesure d’expulsion un caractère d’urgence absolue les autorités françaises l’ont privé d’un procès équitable au sens de l’article 6 de la Convention, en le privant du droit d’être entendu par la commission d’expulsion des étrangers, en vertu des dispositions des articles 24 et 25 de l’ordonnance du 2 novembre 1945 telles qu’elles étaient rédigées au moment de l’expulsion. Il fait valoir que, suite à sa condamnation du 25 octobre 1991, ces autorités avaient largement le temps de mettre en place une procédure d’expulsion autrement.

EN DROIT

1.

Le requérant considère que la mesure d’expulsion prise à son égard porte atteinte à son droit au respect de sa vie privée et familiale garanti par l’article 8 de la Convention, qui est ainsi rédigé :

«

»

Le gouvernement soulève en premier lieu une exception d’irrecevabilité, expliquant que le requérant n’a pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes dans le cadre du recours introduit le 27 mai 1999 contre le refus implicite d’abrogation de l’arrêté d’expulsion.

Le requérant relève que l’épuisement des voies de recours internes a été réalisé suite à l’arrêt du Conseil d’Etat du 16 octobre 1998 et explique que le recours du 27 mai 1999 est d’une nature juridique radicalement différente.

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes n’exige l’épuisement que des recours accessibles, adéquats et relatifs aux violations incriminées (arrêts Ciulla c. Italie du 22 février 1989, série A n° 148, p. 15, § 31, et Pine Valley Developments Ltd et autres c.

Irlande du 29 novembre 1991, série A n° 222, p. 22, § 48) et que celui qui a exercé un recours de nature à remédier directement à la situation litigieuse n’est pas tenu d’en engager d’autres qui peuvent leur être ouverts.

Quant au bien-fondé de la requête, le Gouvernement reconnaît, qu’en l’espèce, l’interdiction du territoire dont fait l’objet le requérant constitue une ingérence dans son droit au respect de sa vie privée et familiale. Il estime toutefois que cette mesure, prévue par la loi et qui poursuit un but légitime, est «

nécessaire dans une société démocratique

», dans la mesure où le requérant, arrivé en France à l’âge de onze ans et qui n’est pas dépourvu de liens avec son pays d’origine, s’est fait connaître défavorablement sur le plan de l’ordre public dès vingt-deux ans en commettant à diverses reprises des infractions dont le caractère de gravité augmentait avec le temps. Il fait plus spécialement valoir que les faits sanctionnées par le jugement du 25 octobre 1991 sont d’une nature particulièrement grave et qu’ils auraient sans doute pu être qualifiés, selon la jurisprudence de la Cour, de traitements inhumains et dégradants, voire de torture. Il soutient aussi que le requérant ne peut se prévaloir d’une vie familiale d’une grande intensité et que les informations dont il dispose ne permettent pas d’établir la réalité de ses liens avec sa concubine et ses enfants. Il n’a pas démontré avoir eu des relations durables avec sa concubine. S’il a par ailleurs reconnu deux de ses enfants, il n’a pas montré avoir obtenu l’autorité parentale à leur égard ou avoir participé à leur éducation. Avant sa sortie de prison, il n’avait du reste manifesté aucune intention de vivre avec ceux-ci, mais celle de retourner chez ses parents. S’il a, depuis son retour au Maroc, entrepris des démarches pour que la garde des deux enfants qu’il a reconnus soit confiée à ses parents, il n’a pas apporté la preuve d’avoir maintenu des liens avec eux ni avoir participé sur un plan matériel ou affectif à leur éducation.

Le requérant conteste ces affirmations et considère que l’argument portant sur l’absence de relations avec ses enfants est tout simplement odieux et déplacé. Il expose qu’à la lecture du jugement d’assistance éducative du 14 mai 1998, il faut constater que les deux enfants connaissent de graves difficultés éducatives, notamment en relation avec son absence, que ceux-ci lui écrivent en envoyant des dessins et qu’ils projettent d’aller le rencontrer au Maroc. Il ajoute qu’outre ses enfants, il a en France ses parents et tous ses frères et sœurs. Il estime aussi particulièrement choquant que le Gouvernement procède à la requalification des faits sanctionnés par le jugement définitif du 25 octobre 1991, lorsqu’il a qualifié de traitements inhumains et dégradants, voire de torture des faits d’attentats à la pudeur et de vol. Il est d’avis qu’il n’a pas troublé l’ordre public à un point tel que son expulsion ait été rendue absolument indispensable.

Il n’est pas contesté qu’il y a eu ingérence dans la vie privée et familiale du requérant, que l’arrêté d’expulsion pris à l’encontre du requérant se fondait sur l’article 26 de l’ordonnance du 2 novembre 1945 (telle que modifiée) relative aux conditions d’entrée et de séjour des étrangers en France et qu’il visait des fins compatibles avec la Convention, à savoir la «

défense de l’ordre

» et la «

prévention des infractions pénales

».

La Cour rappelle qu’il incombe aux Etats contractants d’assurer l’ordre public, en particulier dans l’exercice de leur droit de contrôler, en vertu d’un principe de droit international bien établi et sans préjudice des engagements découlant pour eux des traités, l’entrée et le séjour des non-nationaux. A ce titre, ils ont la faculté d’expulser les délinquants parmi ceux-ci. Toutefois, leurs décisions en la matière, dans la mesure où elles porteraient atteinte à un droit protégé par le paragraphe 1 de l’article 8, doivent se révéler nécessaires, dans une société démocratique, c’est-à-dire justifiées par un besoin social impérieux et, notamment proportionnées au but légitime poursuivi (arrêts

Boultif c. Suisse

, n° 54273/00, § 46, CEDH 2001, Dalia c.

France du 19 février 1998,

Recueil

1998–I, p. 91, § 52, et Mehemi c.

France du 26 septembre 1997,

Recueil

1997–VI, p. 1971, § 34). La tâche de la Cour consiste à déterminer si la mesure prise a respecté un juste équilibre entre les intérêts en présence, à savoir, d’une part, le droit de l’intéressé au respect de sa vie familiale et, d’autre part, la protection de l’ordre public et la prévention des infractions pénales.

Selon la jurisprudence de la Cour, il y a lieu de distinguer deux situations particulières

: celle des immigrés de la seconde génération ou des étrangers arrivés dans leur prime jeunesse et celle des personnes arrivées à l’âge adulte. En ce qui concerne cette dernière catégorie, elle a estimé, dans son arrêt Boultif précité (§ 48), que le principal obstacle à l’expulsion résidait dans les difficultés pour les époux de demeurer ensemble et, en particulier, pour un conjoint et/ou des enfants de vivre dans le pays d’origine de l’autre conjoint. Elle a donc défini comme suit les principes directeurs devant guider son appréciation

:

- la nature et la gravité de l’infraction commise par le requérant

;

- la durée de son séjour dans le pays d’où il va être expulsé

;

- la période qui s’est écoulée entre la perpétration de l’infraction et la mesure litigieuse, ainsi que la conduite de l’intéressé durant cette période

;

- la nationalité des diverses personnes concernées

;

- la situation familiale du requérant, par exemple la durée de son mariage, et d’autres éléments dénotant le caractère effectif de la vie familiale d’un couple

;

- le point de savoir si le conjoint était au courant de l’infraction au début de la relation familiale ;

- la naissance d’enfants et, le cas échéant, leur âge

;

- la gravité des difficultés que risque de connaître le conjoint dans le pays d’origine de son époux ou épouse.

Les mêmes critères doivent être utilisés pour les immigrés de la seconde génération ou des étrangers arrivés dans leur prime jeunesse, lorsque ceux-ci ont fondé famille dans leur pays d’accueil. Si tel n’est pas le cas, la Cour n’aura égard qu’aux trois premiers d’entre eux. S’ajoute toutefois à ces différents critères, les liens particuliers que ces immigrés ont tissés avec leur pays d’accueil où ils ont passé l’essentiel de leurs existence. Ils y ont reçu leur éducation et y ont noué la plupart de leur attaches sociales. Arrivés dans le pays d’accueil du fait de l’émigration de leurs parents, ils y ont le plus souvent leurs principales attaches familiales. Certains n’ont pas conservé avec leurs pays natal d’autres liens que la seule nationalité (arrêts Mehemi c. France du 26 septembre 1997,

Recueil

1997-VI, p. 1971, § 36 et Boujlifa c. France du 21 octobre 1997,

Recueil

1997-VI, p. 2264, § 44 et,

a contrario

, arrêts Bouchelkia c. France du 29 janvier 1997,

Recueil

1997-I, p.

65, § 50 et

Baghli c. France

, n° 34374/97, CEDH 1999-VIII, § 48).

Des liens particuliers avec le pays d’accueil existent aussi, dans une moindre mesure, pour le requérant, arrivé en France à l’âge de onze ans. S’il a nécessairement établi des liens relativement importants avec son pays natal où il a passé sa jeunesse et a suivi une partie de sa scolarité, il a noué de nombreuses attaches, notamment sociales, en France où il a passé son adolescence, a terminé sa scolarité et a travaillé. La Cour constate par ailleurs que l’essentiel des attaches familiales du requérant est en France, où résident ses parents et ses quatre frères et sœurs et où il a fondé une famille. S’il ne se prévaut pas de sa relation avec son ex-concubine, il apparaît qu’il avait gardé, avant son éloignement, le contact avec ses enfants, même s’ils étaient réduits du fait de l’éloignement géographique des domiciles des deux parents. La Cour est consciente des difficultés sinon de l’impossibilité, pour le requérant, de maintenir avec ses enfants le degré de vie familiale qui existait avant son éloignement. Eu égard aux éléments repris ci-avant, il faut constater que l’atteinte à la vie privée et familiale du requérant est d’une ampleur certaine.

La Cour attribue toutefois une grande importance à la nature des infractions à l’origine de l’arrêté d’expulsion. S’il est vrai que la peine d’emprisonnement infligée par le jugement du 25 octobre 1991 n’est pas particulièrement sévère, cette circonstance n’enlève rien au sérieux et à la gravité des faits réprimés, que le tribunal correctionnel a qualifiés en ces termes

: «

expédition punitive, violences, sévices sexuels, humiliation des victimes par des actes sadiques et enfin spoliation des victimes

». Les autorités publiques pouvaient dès lors légitimement considérer que l’expulsion du requérant - qui avait déjà fait l’objet de trois sanctions pénales antérieures dont une condamnation à 6 mois d’emprisonnement pour coups et blessures volontaires, vol, détérioration de biens appartenant à autrui et falsification de chèque et usage - était nécessaire à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales.

Dans ces conditions, la Cour estime qu’un juste équilibre a été assuré entre les intérêts en jeu et que la décision d’expulser le requérant n’était pas disproportionnée aux buts légitimes poursuivis.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.

2.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant soutient aussi qu’en conférant à la mesure d’expulsion un caractère d’urgence absolue les autorités françaises l’ont privé d’un procès équitable car pareille procédure ne prévoit pas la saisine de la commission d’expulsion des étrangers, qui est normalement appelée, en matière d’expulsion, à rendre un avis préalable à la décision du ministre de l’Intérieur.

La Cour rappelle que, selon la jurisprudence des organes de la Convention, une procédure en contestation d’une décision d’expulsion ne porte pas sur des droits de caractère civil ou sur le bien-fondé d’une accusation en matière pénale, au sens de l’article 6 § 3 de la Convention (cf. arrêt

Maaouia c. France

[GC], n° 39652/98, 5.10.2000, §§ 38-40, CEDH 2000). Elle relève aussi que l’article 6 ne saurait normalement trouver application à une procédure qui se déroule devant un collège consultatif dont l’avis ne lie pas l’autorité appelée à prendre la décision mise en cause (Comm. eur. D.H., n° 12157/88, déc. 13.10.88).

Il s’ensuit que le grief doit être rejeté comme étant incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, en application de l’article

35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président