LEBRETON contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5362/99 prezentate de Andrei și Marie Therese LEBETON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 23 aprilie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată formulată la 22 septembrie 1999, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Circumstanțele speței Soții André și Marie Therese Lebreton sunt resortisanți francezi născuți în 1930 și 1933 și reședința la Charce Saint-Ellier. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții dețin o exploatație agricolă situată pe teritoriul localităților Charcé și Saint Ellier, care include, în plus față de terenurile goale, casa lor de cazare În cadrul unei proceduri de remunerare inițiată în 1968 pe teritoriul acestor comune, primul reclamant a depus reclamații în fața comisiei de departamentale de remembrare din Maine și Loire cu privire la remembrarea proprietăților sale ; reclamațiile au fost respinse printr-o decizie din 10 mai 1971. Printr-o hotărâre din 10 iunie 1977, Consiliul a anulat această decizie în măsura în care aceasta se referă la bunurile proprii ale domnului Lebreton, numai pentru motivul că comisiile de re-închidere nu puteau, fără consimțământul proprietarului, să creeze o cale de funcționare care să traverseze terenul pe care se află În sensul articolului 20 din Codul rural, se aplică următoarele definiții: În același timp, în 1977, primul reclamant și-a adresat vecinii (familia N.) în fața judecătorului civil, în scopul de a trage consecințele hotărârii Consiliului din 10 iunie 1977 și de a restabili limitele proprietății sale, astfel cum erau stabilite anterior operațiunilor de regrupare, și de a proceda la limitarea proprietăților adiacente. Prin hotărârea din 30 aprilie 1985 (confirmată printr-o hotărâre a Curții de Casație din 8 aprilie 1987), Curtea a Uniunii Europene (citată la cerere) redefinește limita separativă a proprietăților reclamanților și ale familiei N. Procedura de rememorare și-a urmat în același timp cursul, iar primul reclamant a sesizat din nou comisia departamentală cu privire la remembrarea plângerilor referitoare la bunurile sale. O nouă decizie a comisiei (datată 28 august 1978) fusese anulată printr-o hotărâre a Tribunalului Administrativ din 10 octombrie 1980, ca atare, se referă la bunurile primului reclamant, în singurul motiv pe care l-a scos din planurile de reîmprospătare că drumul rural nr. 25 care ar putea deservi o parcelă din lotărie i-a fost atribuit (le que que que l que que que que dévelopément A7) a fost eliminat în mod ilegal. La 23 noiembrie 1994, reclamanții au sesizat comisia națională de amenajare a teritoriului cu privire la diverse plângeri privind remembrarea bunurilor din comunitatea soților și a bunurilor proprii ale primului reclamant. Comisia națională tranșa printr-o decizie din 6 decembrie 1996, notificată reclamanților la 7 aprilie 1997. Comisia a considerat că, în ansamblu, reclamanții nu erau afectați de repartizarea funciară care rezultă din remembrare. Pe de altă parte, Comisia a considerat că nu putea examina plângerile referitoare la parcelele atribuite comunității soților, decizia departamentului din 10 mai 1971 fiind definitivă cu privire la acest punct de la hotărârea Consiliului din 10 iunie 1977 (denumită în continuare "hotărârea din 10 iunie 1977" (denumită în continuare "hotărârea din 10 iunie 1977"), deoarece decizia din 10 mai 1971 a fost anulată numai în măsura în care aceasta se referea la bunurile proprii ale primului reclamant). În schimb, Comisia a decis (în special) realocarea către primul reclamant a parcelelor vechi A7 și A2 și A3 (pe care se află reședința reclamanților și dependența de acestea); în plus, la 28 mai 1997, reclamanții au înaintat Consiliului o cerere de anulare din motive de putere excesivă a deciziei din 6 decembrie 1996. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, ei denumesc în mod corespunzător procedura în fața comisiei naționale de amenajare a teritoriului. În special, acestea au adăugat că decizia atacată a fost pătată de fapt în măsura în care a fost însoțită de un plan imprecise și inexact în mai multe puncte (inclusiv delimitarea anumitor parcele), subliniind în special că, în conformitate cu acest plan, noua limită a proprietății lor trecea prin dormitorul lor. În opinia lor, comisia națională de amenajare a teritoriului nu putea utiliza un plan atât de imprecise pentru a fundamenta o decizie de transfer automat al proprietății. Consiliul da (...), neavând jurisdicție, nu intră în domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție (...) În ceea ce privește documentele din dosar, reiese că comisia națională de amenajare a teritoriului și-a pronunțat decizia având în vedere planul cadastral realizat de geometrul însărcinat cu operațiunile de reîmprospătare, verificat și aprobat de serviciul de cadastru de Maine și Loire și de arestarea tribunalului de apel din 30 aprilie 1985 (...) confirmat printr-o hotărâre a Curții de Casație din 8 aprilie 1987 ; (i) în ceea ce privește circumstanța, presupunând că documentul grafic anexat deciziei comisiei naționale conține inexactități pur materiale care nu pun în discuție indicațiile precise ale deciziei atacate, nu a putut să o afecteze pe aceasta din urmă din urmă B. Dreptul intern relevant la articolul L. 123-2 din Codul rural este astfel formulat: Clădirile, precum și terenurile care constituie dependențe indispensabile și imediate ale acestora pot fi incluse în perimetrul de regrupare. Cu toate acestea, cu excepția clădirilor ușoare sau de mică valoare care nu sunt decât o parte a fondului, precum și a dependențelor acestora, aceste clădiri și terenuri trebuie, cu excepția cazului în care proprietarul lor este de acord în mod expres, să fie realocate fără modificarea limitelor GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietăților lor, rezultând din faptul că nu cunosc art. L. 123-2 din Codul rural, locuința lor și terenurile care constituie dependențele au fost incluse în perimetrul de rejudecare și le-au fost realocate după modificarea limitelor, în timp ce nu au fost de acord cu această modificare. În plus, aceștia denunță faptul că, în consecință, proprietatea lor denumită În cazul în care o persoană fizică sau juridică este o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică sau juridică, o persoană sau un organism sau o persoană fizică, o persoană fizică sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism care face parte a unei astfel de drept sau un organism care face obiectul unei astfel de drept ori de drept ori de drept ori de drept, o persoană, o persoană, o persoană, o persoană, o persoană sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism sau un organism al unei astfel de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept sau un organism al unui organism ori ori de drept ori de drept ori ori ori ori ori ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept sau un organism ori un organism ori un organism ori un organism ori un organism ori un organism sau un organism ori un organism ori ori ori de drept ori ori un organism ori de drept sau un organism ori ori de drept sau un organism ori ori de drept sau un organism ori un organism ori un organism ori un organism ori un organism ori un organism ori un organism sau un organism ori un organism ori un organism ori un organism ori un organism ori un organism ori un organism N. trece în dormitorul lor și le taie casa în două. Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții denunță o discriminare de care ar fi fost victime, rezultând din faptul că bunurile care le-ar fi fost imputate în mod ilegal în cadrul rememorării în litigiu ar fi fost atribuite domnului N. de considerația avantajoasă pentru el a membrilor comisiei de reamenajare mai ales conform unei redistribuiri inechitabile. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții denunță durata procedurii care a început la 23 noiembrie 1994 cu sesizarea comisiei naționale de amenajare a teritoriului. Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile, care rezultă din faptul că, în lipsa cunoașterii articolului L. 123-2 din Codul rural, locuința lor și terenurile care constituie dependențele lor au fost incluse în perimetrul de reîmprospătare și le-au fost realocate după modificarea limitelor în timp ce nu și-au dat acordul pentru această modificare. (1) din Protocolul nr. 1, conform căruia: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că comisia națională de amenajare a teritoriului a realocat primului reclamant parcelele vechi A2, A3 și A7, pe care se află clădirile în litigiu de ale căror proprietari sunt reclamanții. Această parte a cererii lipsește astfel de fapt și este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție ; prin urmare, aceasta trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4); încă pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții susțin că, în consecință, proprietatea lor denumită "nașpa" este privată de acces, astfel încât nu pot nici să se bucure, nici să o vândă, nici să o închirieze. Curtea constată că instanțele nu au ridicat această cauză în fața Consiliului de Primă Instanță. În orice caz, aceasta deduce că nu vor epuiza căile de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție și că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 10. Recurenții precizează că, astfel cum figurează pe planul considerat de comisia națională de amenajare a teritoriului, limita care separă proprietatea lor de cea a domnului N. trece în dormitorul lor și le taie casa în două. Ele denunță o încălcare a dreptului lor de a-și respecta domiciliul contrar articolului 8 din convenție, care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la respectarea... a domiciliului său (...). Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru securitatea publică, pentru binele public să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Curtea reamintește că rezultă în mod clar din decizia din 6 decembrie 1996 a Comisiei naționale de amenajare a teritoriului că vechile parcele A2 și A3 pe care se află rezidența reclamanților au fost realocate primului reclamant. În continuare, Comisia constată că, în hotărârea sa din 17 mai 1999, Consiliul de Stat apreciază că eventualele inexacții ale planului În exercitarea dreptului reclamanților de a-și respecta domiciliul în sensul art. 8 alin. (2) din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție 11. Reclamanții denunță o discriminare de care ar fi fost victime, care rezultă din faptul că bunurile care le-ar fi fost imputate în mod ilegal în cadrul rememorării în litigiu ar fi fost atribuite domnului N. În conformitate cu o redistribuire inechitabilă, ei denunță o încălcare a articolului 14 din Convenție, care dispune de Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Potrivit Curții, reclamanții denunță în esență o încălcare a art. 14 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 combinat. Curtea constată că nu au ridicat o astfel de cauză în fața Consiliului de Stat și că nu au epuizat căile de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. În plus, Curtea nu subliniază în dosar niciun element din care să reiasă că reclamanții ar fi fost victime ale discriminării în exercitarea dreptului lor la respectarea bunului lor contrar articolului 14. În plus, din decizia din 6 decembrie 1996 a comisiei naționale de amenajare a teritoriului rezultă că, după redistribuire, reclamanților li s-au atribuit terenuri în general echivalente celor de care erau inițial proprietari. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. 12. Reclamanții denunță durata procedurii care a început la 23 noiembrie 1994 cu sesizarea comisiei naționale de amenajare a teritoriului. Ei Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea constată că procedura a cărei lungime este criticată în prezent a început la 23 noiembrie 1994 cu sesizarea comisiei naționale de amenajare a teritoriului și s De punere în aplicare a criteriilor stabilite de jurisprudența sa în acest domeniu (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979, § 43, CEDH 2000-VII) și care se referă în special la complexitatea litigiului și la circumstanța că două instanțe s-au succedat, Curtea consideră că cauza reclamanților a fost audiată într-un termen rezonabil de timp În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle A.B. Baka Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 53612/99

présentée par André et Marie Thérèse LEBRETON contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 avril 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

M.

M.

Ugrekhelidze

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 22 septembre 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

A.

Les circonstances de l’espèce

1.

Les époux André et Marie Thérèse Lebreton sont des ressortissants français nés respectivement en 1930 et 1933 et résidant à Charcé-Saint-Ellier.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

2.

Les requérants sont propriétaires d’une exploitation agricole située sur le territoire des communes de Charcé et Saint Ellier, comprenant, outre des terrains nus, leur maison d’habitation – laquelle est directement adjacente à celle de leur voisin (M. N.) – et, notamment, un bâtiment dénommée «

les caves

».

Dans le cadre d’une procédure de remembrement initiée en 1968 sur le territoire de ces communes, le premier requérant déposa des réclamations devant la commission départementale de remembrement de Maine-et-Loire quant au remembrement de ses propriétés

; lesdites réclamations furent rejetées par une décision du 10 mai 1971. Par un arrêt du 10 juin 1977, le Conseil d’Etat annula cette décision en ce qu’elle concernait «

les biens propres du sieur Lebreton

», au seul motif que les commissions de remembrement ne pouvaient, sans le consentement du propriétaire, créer un chemin d’exploitation traversant la parcelle sur laquelle se trouvent «

les caves

» (l’ancienne parcelle A7), celle-ci étant constitutive d’une «

dépendance indispensable et immédiate

» d’un bâtiment d’exploitation (au sens de l’ancien article 20 du code rural

; voir l’article L.123-2

du même code dans sa nouvelle version).

3.

Parallèlement, en 1977, le premier requérant assigna ses voisins (la famille N.) devant le juge civil, aux fins de tirer les conséquences de l’arrêt du Conseil d’Etat du 10 juin 1977 et de rétablir les limites de sa propriété telles qu’elles étaient fixées antérieurement aux opération de remembrement, et de procéder au bornage des propriétés contiguës. Par un arrêt du 30 avril 1985 (confirmé par un arrêt de la Cour de cassation du 8

avril 1987), la cour d’appel d’Angers redéfinit la limite séparative des propriétés des requérants et de la famille N.

4.

La procédure de remembrement suivait parallèlement son cours, et le premier requérant avait saisi une nouvelle fois la commission départementale de remembrement de réclamations concernant ses biens. Une nouvelle décision de ladite commission (datée du 28 août 1978) avait ainsi été annulée par un jugement du tribunal administratif du 10

octobre

1980 en tant qu’elle concernait les biens du premier requérant, au seul motif qu’il ressortait des plans de remembrement que le chemin rural n°

25 susceptible de desservir une parcelle du lotissement lui étant attribué (l’ancienne parcelle A7) avait été irrégulièrement supprimé.

5.

Le 23 novembre 1994, les requérants saisirent la commission nationale d’aménagement foncier de diverses réclamations relatives au remembrement

des biens de la communauté des époux et des biens propres du premier requérant.

La commission nationale trancha par une décision du 6 décembre 1996, notifiée aux requérants le 7 avril 1997. Elle estima que, globalement, les requérants ne se trouvaient pas lésés par la répartition foncière résultant du remembrement. Elle considéra par ailleurs qu’elle ne pouvait examiner les réclamations se rapportant aux parcelles attribuées à la communauté des époux, la décision de la commission départementale du 10 mai 1971 étant définitive sur ce point depuis l’arrêt du Conseil d’Etat du 10 juin 1977 (ladite décision n’ayant été annulée qu’en ce qu’elle se rapportait aux biens propres du premier requérant). Elle décida en revanche (notamment) la réattribution au premier requérant des anciennes parcelles A7 et A2 et A3 (sur lesquelles se trouvent l’habitation des requérants et une dépendance). Elle modifia en outre l’emprise du chemin rural n° 25.

Le 28 mai 1997, les requérants saisirent le Conseil d’Etat d’une demande d’annulation pour excès de pouvoir de la décision du 6 décembre 1996. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, ils dénonçaient l’irrégularité de la procédure devant la commission nationale d’aménagement foncier. Ils ajoutaient notamment que la décision attaquée était entachée d’erreur de fait dans la mesure où elle était accompagnée d’un plan imprécis et inexact sur plusieurs points (dont la délimitation de certaines parcelles), soulignant en particulier qu’en vertu de ce plan, la nouvelle limite de leur propriété traversait leur chambre à coucher

; selon eux, la commission nationale d’aménagement foncier ne pouvait user d’un plan aussi imprécis pour fonder une décision emportant transfert automatique de propriété.

Le Conseil d’Etat rejeta la requête par un arrêt du 17 mai 1999 (notifié aux requérants le 3 juin 1999)

; l’arrêt précise ce qui suit

:

«

(...) la commission nationale

(...), n’étant pas une juridiction, n’entre pas dans le champ des stipulations de l’article 6 § 1 de la Convention

;

(...)

Considérant qu’il ressort des pièces du dossier que la commission nationale d’aménagement foncier a prononcé sa décision au vu du plan cadastral réalisé par le géomètre chargé des opérations de remembrement, vérifié et agréé par le service du cadastre de Maine-et-Loire et de l’arrêt de la cour d’appel d’Angers du 30 avril 1985 (...) confirmé par un arrêt de la cour de cassation du 8 avril 1987

; qu’ainsi, la circonstance, à la supposer établie, que le document graphique annexé à la décision de la commission nationale comportait des inexactitudes purement matérielles qui ne remettent pas en cause les indications précises de la décision attaquée, n’a pu entacher celle-ci d’irrégularité

».

B. Le droit interne pertinent

6.

L’article L. 123-2 du code rural

est ainsi libellé :

«

Les bâtiments, ainsi que les terrains qui en constituent des dépendances indispensables et immédiates, peuvent être inclus dans le périmètre de remembrement. Toutefois, à l’exception des bâtiments légers ou de peu de valeur qui ne sont que l’accessoire du fonds, ainsi que de leurs dépendances, ces bâtiments et terrains doivent, sauf accord exprès de leur propriétaire, être réattribués sans modification de limites

».

GRIEFS

7.

Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens, résultant de ce qu’en méconnaissance de l’articles L. 123-2 du code rural, leur habitation et les terrains qui en constituent les dépendances ont été inclues dans le périmètre de remembrement et leur ont été réattribués après modification des limites alors qu’ils n’avaient pas donné leur accord à cette modification. Ils dénoncent en outre le fait qu’en conséquence dudit remembrement, leur propriété dénommée «

les caves

» se trouve privée d’accès, de sorte qu’ils ne peuvent ni en jouir, ni la vendre, ni la louer.

Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants dénoncent une violation de leur droit au respect de leur domicile résultant du fait que, telle que figurant sur le plan considéré par la commission nationale d’aménagement foncier, la limite séparant leur propriété et celle M.

N. passe dans leur chambre à coucher et

coupe leur maison en deux.

Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants dénoncent une discrimination dont ils seraient victimes, résultant de ce que les biens qui leur auraient été illégalement soustraits dans le cadre du remembrement litigieux auraient été attribués à M. N. – lequel était Maire de Saint-Ellier et, à ce titre, aurait joui «

de la considération avantageuse pour lui des membres de la commission de remembrement

» – selon une redistribution inéquitable.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent la durée de la procédure qui a débuté le 23 novembre 1994 avec la saisine de la commission nationale d’aménagement foncier.

EN DROIT

8.

Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens, résultant de ce qu’en méconnaissance de l’article L. 123-2 du code rural, leur habitation et les terrains qui en constituent les dépendances ont été inclues dans le périmètre de remembrement et leurs ont été réattribués après modification des limites alors qu’ils n’avaient pas donné leur accord à cette modification. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n° 1, aux termes

duquel :

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour constate que la commission nationale d’aménagement foncier a réattribué au premier requérant les anciennes parcelles A2, A3 et A7, sur lesquelles se trouvent situés les bâtiments litigieux dont les requérants sont propriétaires. Cette partie de la requête manque ainsi en fait et est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention

; elle doit donc être rejetée en application de l’article 35 § 4.

9.

Toujours sur le fondement de l’article 1 du Protocole n° 1, les requérants soutiennent qu’en conséquence dudit remembrement, leur propriété dénommée «

les caves

» se trouve privée d’accès, de sorte qu’ils ne peuvent ni en jouir, ni la vendre, ni la louer.

La Cour constate que les requérants n’ont pas soulevé ce grief devant le Conseil d’Etat. Elle en déduit qu’en tout état de cause, ils n’ont pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention et que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article

35

§

4.

10.

Les requérant exposent que, telle que figurant sur le plan considéré par la commission nationale d’aménagement foncier, la limite séparant leur propriété et celle de M.

N. passe dans leur chambre à coucher et

«

coupe

» leur maison en deux. Ils dénoncent une atteinte à leur droit au respect de leur domicile contraire à l’article 8 de la Convention, lequel est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne a droit au respect (...) de son domicile (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

La Cour relève une nouvelle fois qu’il résulte clairement de la décision du 6 décembre 1996 de la commission nationale d’aménagement foncier que les anciennes parcelles A2 et A3 sur lesquelles se trouve l’habitation des requérants ont été réattribuées au premier requérant. Elle constate ensuite que, dans son arrêt du 17 mai 1999, le Conseil d’Etat juge que les éventuelles inexactitudes du plan litigieux «

ne remettent pas en cause les indications précises

» de cette décision. Ainsi, à la supposer avérée, la circonstance dénoncée n’est pas constitutive d’une «

ingérence

» dans l’exercice du droit des requérants au respect de leur domicile au sens de l’article 8 § 2 de la Convention. Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35

§§ 3 et 4 de la Convention

11.

Les requérants dénoncent une discrimination dont ils seraient victimes, résultant de ce que les biens qui leur auraient été illégalement soustraits dans le cadre du remembrement litigieux auraient été attribués à M. N. – lequel était Maire de Saint-Ellier et, à ce titre, aurait joui «

de la considération avantageuse pour lui des membres de la commission de remembrement

» – selon une redistribution inéquitable. Ils dénoncent une violation de l’article 14 de la Convention, lequel dispose

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Selon la Cour, les requérants dénoncent en substance une violation des articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n° 1 combinés. Elle constate qu’ils n’ont pas soulevé un grief de cette nature devant le Conseil d’Etat, et en déduit qu’ils n’ont pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

Au surplus, la Cour ne relève dans le dossier aucun élément dont il ressortirait que les requérants auraient été victimes d’une discrimination dans la jouissance de leur droit au respect de leur bien contraire à l’article 14. Au demeurant, il résulte de la décision du 6 décembre 1996 de la commission nationale d’aménagement foncier que, après redistribution, les requérants se sont vus attribuer des terrains globalement équivalents à ceux dont ils étaient initialement propriétaires.

Cette partie de la requête doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

12.

Les requérants dénoncent la durée de la procédure qui a débuté le 23

novembre 1994 avec la saisine de la commission nationale d’aménagement foncier. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont les suivantes

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

La Cour constate que la procédure dont la longueur est présentement critiquée a débuté le 23 novembre 1994 avec la saisine de la commission nationale d’aménagement foncier et s’est achevée avec l’arrêt du Conseil d’Etat du 17 mai 1999, notifié aux requérants le 3 juin 1999. Elle a donc duré environ quatre ans et six mois.

Faisant application des critères dégagés par sa jurisprudence en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n°

30979, § 43, CEDH 2000-VII) et relevant en particulier la complexité «

en fait

»

du litige et la circonstance que deux instances se sont succédées, la Cour

estime que la cause des requérants a été entendue dans un «

délai raisonnable

» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président