Kadusic împotriva Elveției

Prin sentință din 27 mai 2005, tribunalul penal al Cantonului Basel-Oraș (în continuare: tribunalul penal) l-a declarat pe reclamant vinovat, pentru fapte petrecute între 2000 și 2004, de jaful cu violență, punere în pericol a vieții unei alte persoane, mai multe vătămări corporale simple cu un obiect periculos, mai multe constrângeri, mai multe spălări de bani, precum și de încălcări ale legilor federale privind stupefacienții, circulația rutieră și armele. Tribunalul penal l-a condamnat la o detențiune de 8 ani, cu deducerea detențiunii preventive din 22 mai până la 25 iunie 2003 și din 3 mai 2004. În același timp, tribunalul penal a declarat executorie o pedeapsă de privare de libertate de 12 luni, pronunțată cu suspendare, pe 2 mai 2001, pentru furturi și încercare de constrângere. Pe 19 iulie 2005, reclamantul a fost transferat la penitenciarul Bostadel (în continuare: Bostadel).

Prin sentință din 12 ianuarie 2007, Curtea de apel a Cantonului Basel-Oraș (în continuare: Curtea de apel) a respins apelul reclamantului, confirmând în esență sentința instanței inferioare. Prin sentință din 12 mai 2007, Curtea Federală a respins recursul reclamantului.

Prin scrisoare din 4 iulie 2007, adresată Comisiei intercantonale pentru evaluarea periculozității delinvenților în Cantonurile Solothurn, Basel-Oraș și Basel-Campanie (în continuare: Comisia), reclamantul a solicitat acordarea unor ușurări în executarea pedepsei sale. În raportul din 29 octombrie 2007, Comisia a constatat că era prematur să se acorde ușurări dincolo de munca în exterior, deoarece reclamantul, care nu prezenta nici o boală psihică, nici tulburări de personalitate, nu demonstra dorința de a se confrunta cu trecutul său infractor. Comisia a concluzionat deci că reclamantul trebuia să fie considerat ca reprezentând un pericol public, a recomandat implementarea unei expertize psihiatrice și a unor măsuri de orientare profesională, și a recunoscut că reclamantul putea lucra în exterior, în timp ce a negat alte ușurări în executarea pedepsei, cum ar fi posibilitatea de a-și petrece vacanța cu tatăl său.

În urma mandatului acordat de Comisie, dr. R. A., psihiatra și psihoterapeut, a întocmit o expertiză psihiatrică medico-legală, pe 24 septembrie 2008, în care a pus diagnosticul de tulburări de personalitate de caracter paranoid și narcisist de grad mediu (Clasificarea Internațională a Bolilor [CIM-10 sau ICD-10] a Organizației Mondiale a Sănătății), cu responsabilitate penală deplină. Psihiatrul a constatat, de asemenea, că prognoza era foarte nefavorabilă, în măsura în care reclamantul nu era pregătit să efectueze o muncă introspectivă asupra sa și să-și schimbe modul de a fi, astfel încât riscul de recidivă era în general ridicat.

Pe 15 octombrie 2008, directorul Bostadelului a întocmit un raport privind desfășurarea detențiunii, în care a considerat ridicat riscul de evadare al reclamantului, propunând deci ocuparea lui în interiorul zidurilor stabilimentului.

Într-un raport din 10 noiembrie 2008, Comisia a considerat că reclamantul reprezenta un pericol public și a recomandat să nu se ordoneze nicio ușurare a condițiilor de executare a pedepsei, precum și ca tribunalul competent să verifice dacă condițiile unei măsuri terapeutice instituționale erau îndeplinite.

Pe 30 decembrie 2008, Departamentul de Justiție al Cantonului Basel-Oraș a cerut Curții de apel, urmând hotărârii din 12 ianuarie 2007, să verifice dacă condițiile pentru pronunțarea unei măsuri terapeutice instituționale erau îndeplinite. Pe 9 iunie 2009, directorul Bostadelului a întocmit un raport privind desfășurarea detențiunii, în care a constatat în special că reclamantul refuza orice psihoterapie. Prin sentință din 4 decembrie 2009, Curtea de apel a negat că condițiile pentru pronunțarea unei măsuri terapeutice instituționale să fie îndeplinite.

Într-un raport din 5 ianuarie 2010, directorul Bostadelului a subliniat în special că reclamantul se purtase bine în munca sa în exterior și că, din acest motiv, o liberare pe probare era posibilă, măcar pentru o perioadă minimă.

Pe 30 iunie 2010, într-un raport suplimentar la expertiza din 24 septembrie 2008, Prof. A. E., psihiatra și psihoterapeut, a considerat că orice măsură terapeutică instituțională era inutilă, deoarece reclamantul nu arăta nicio motivație de a-și schimba perspectiva asupra crimelor pe care le-a comis, de asemenea nu avea capacitatea de a dezvolta empatie. Psihiatra a adăugat că reclamantul nu era deosebit de impresionat, pe plan emoțional, de pedeapsa pe care o-și efectua.

Pe 7 iulie 2010, referindu-se la acest raport psihiatric suplimentar, autoritatea încărcată cu executarea pedepselor Cantonului Basel-Oraș (în continuare: autoritatea de executare) a cerut Curții de apel, urmând sentinței din 12 ianuarie 2007, să verifice dacă condițiile pentru pronunțarea unei detențiuni ulterioare sau, eventual, a unei măsuri terapeutice instituționale, erau întrunite. În poziția sa din 20 septembrie 2010, reclamantul a cerut Curții de apel să constate că nu era cazul.

Pe 17 decembrie 2010, directorul și responsabilul cu executarea Bostadelului au întocmit un raport privind desfășurarea detențiunii, în care au precizat că nimic nu împiedica o relaxare progresivă a condițiilor de detenție până la liberarea pe probare. Prin scrisoare din 21 aprilie 2011, aceleași două persoane au confirmat Curții de apel concluziile lor din 17 decembrie 2010.

Prin sentință din 6 mai 2011, după ce a ascultat în aceeași zi pe Prof. A. E. și pe reprezentanta reclamantului, Curtea de apel a ordonat detențiunea ulterioară a reclamantului în temeiul art. 65 alin. 2 din Codul Penal (în continuare: CP), în versiunea sa în vigoare din 1 ianuarie 2007.

Prin sentință din 30 ianuarie 2012, Curtea Federală a admis parțial recursul depus de reclamant împotriva sentinței din 6 mai 2011, în sensul că a recunoscut că condițiile pentru pronunțarea detențiunii ulterioare nu erau îndeplinite și că trebuia verificat dacă era cazul să se ordoneze o măsură terapeutică instituțională. Curtea Federală a anulat deci sentința atacată și a retrimis cauza Curții de apel pentru o nouă decizie.

Prin sentință din 22 august 2012, Curtea de apel a ordonat o măsură terapeutică instituțională, în conformitate cu art. 65 alin. 1 CP, suspendând în același timp durata de executare rămasă. Potrivit propriilor spuse, reclamantul ar fi terminat executarea pedepsei pe 19 martie 2013.

Prin sentință din 28 mai 2013, Curtea Federală a respins recursul depus de reclamant împotriva sentinței din 22 august 2012, constatând că pronunțarea ulterioară a unei măsuri terapeutice instituționale era în conformitate cu dreptul convențional, sub aspectul art. 5 și 7 din Convenție și al art. 4 din Protocolul nr. 7, precum și cu dreptul federal. Mai precis, Curtea Federală a recunoscut că „dreptul măsurilor" (art. 56 la 65 CP) se aplică retroactiv actelor infracționale comise înainte de intrarea în vigoare a acestui drept, respectiv 1 ianuarie 2007 (punctul 2 alin. 1 din Dispozițiile finale ale modificării CP din 13 decembrie 2002). Cu toate acestea, Curtea Federală a lăsat deschisă chestiunea aplicării principiului non-retroactivității măsurilor terapeutice instituționale, subliniind că chiar dacă trebuia să se considere acestea din urmă ca o pedeapsă în sensul art. 7 din Convenție, pronunțarea ulterioară a unei asemenea măsuri în cazul concret nu ar fi implicat pentru reclamant nicio agravare a pedepsei în comparație cu cea prevăzută de dreptul în vigoare la momentul faptelor infracționale. Curtea Federală și-a încheiat argumentația subliniind că măsurile prevăzute de dreptul vechi (art. 43 CP, în vigoare până la 31 decembrie 2006) erau cel puțin la fel de stricte ca cele decurgând din dreptul nou, de unde și absența unei încălcări a principiului non-retroactivității în speță. În privința art. 5 § 1 a) din Convenție, Curtea Federală a subliniat că dacă pronunțarea ulterioară a unei măsuri terapeutice instituționale contrazice în sine caracterul executoric al sentinței principale, este suficient ca să existe un liant cauzal suficient între sentință și măsură pentru ca privarea de libertate ulterioară, pronunțată în cadrul unei revizuiri, să fie în conformitate cu dispozițiunea convențională menționată. În raport cu principiul „ne bis in idem", o dată constatate că art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 prevede mai multe excepții de la acesta, Curtea Federală a subliniat că revizuirea procesului în cazul concret, pentru pronunțarea unei măsuri terapeutice instituționale ulterioare pe baza bolii psihice grave a reclamantului deja prezentă, dar nedetectată, la momentul sentinței inițiale, nu constitui o a doua sancțiune împotriva reclamantului. B. Dreptul intern relevant Codul Penal vechi din 21 decembrie 1937, versiune în vigoare până la 31 decembrie 2006: Art. 42 (Măsuri de siguranță: detențiunea delinvenților habituali) „(1) Judecătorul poate înlocui executarea unei pedepse de detenție sau închisoare cu detențiunea dacă, după ce a comis deja numeroase crime sau delicte intenționale din cauza cărora a fost privat de libertate pentru o durată totală de cel puțin doi ani fie prin pedepse de detenție sau închisoare, fie printr-o măsură de educație prin muncă, sau după ce a fost deja deținut ca delinvent habitual în locul să sufere pedepse privative de libertate, delinventul comite, în cei cinci ani care urmează eliberării sale definitive, o nouă infracțiune intențională care arată tendința sa spre criminalitate. Dacă este necesar, judecătorul va examina starea mentală a delinventului. (2) Detențiunea va fi executată într-un stabiliment deschis sau închis, cu excepția stabilimentelor alocate condamnaților primari, aresturilor, educației prin muncă sau tratamentului alcooliților. (3) Deținutul va trebui să execute munca care i se va atribui. După o perioadă egală cu jumătate din pedeapsă, dar nu mai puțin de doi ani, deținutul care s-a purtat bine poate fi ocupat în afara stabilimentului. Excepțional, această ușurare poate fi acordată altor deținuți, dacă starea lor o cere. (4) Deținutul va rămâne în stabiliment pentru o perioadă egală cu două treimi din pedeapsă, dar nu mai puțin de trei ani, cu deducerea detențiunii preventive imputate. Autoritatea competentă va ordona liberarea pe probare pentru trei ani în momentul în care termenul minim stabilit pentru această liberare a expirat, dacă detențiunea nu mai pare necesară; va supune pe eliberat patronajului. În caz de reintegrare, noua detențiune va dura în regulă cel puțin cinci ani. (5) La propunerea autorității competente, judecătorul poate excepțional pune capăt detențiunii înainte de expirarea duratei minime a acesteia, dacă aceasta nu se mai justifică și dacă două treimi din durata pedepsei au expirat." Art. 43 (Măsuri privind delinvenții anormali) „(1) Atunci când starea mentală a unui delinvent care a comis, în legătură cu această stare, un act pedepsit cu detenție sau închisoare în conformitate cu prezentul cod, necesită tratament medical sau îngrijiri speciale și în scopul de a elimina sau atenua pericolul ca delinventul să comită alte acte pedepsite, judecătorul poate ordona trimiterea într-un spital sau azil. Poate ordona tratament ambulatoriu dacă delinventul nu este periculos pentru alții. Dacă, din cauza stării sale mentale, delinventul compromite grav siguranța publică și dacă această măsură este necesară pentru a preveni pericolul pentru alții, judecătorul va ordona detențiunea. Aceasta va fi executată într-un stabiliment corespunzător. Judecătorul va pronunța hotărârea pe baza unei expertize privind starea fizică și mentală a delinventului, precum și privind necesitatea detențiunii, tratamentului sau îngrijirilor. (2) În caz de detențiune sau plasament într-un spital sau azil, judecătorul va suspenda executarea unei pedepse privative de libertate. În caz de tratament ambulatoriu, judecătorul poate suspenda executarea pedepsei dacă aceasta nu este compatibilă cu tratamentul. În acest caz, poate impune condamnatului norme de conduită în conformitate cu art. 41 pct. 2 și, dacă este necesar, îl poate supune patronajului. (3) Atunci când se pune capăt unui tratament într-un stabiliment din lipsă de rezultate, judecătorul va decide dacă și în ce măsură vor fi executate pedepsele suspendate. Dacă tratamentul ambulatoriu pare ineficace sau periculos pentru alții și starea mentală a delinventului necesită totuși un tratament sau îngrijiri speciale, judecătorul va ordona plasamentul într-un spital sau azil. Atunci când tratamentul într-un stabiliment este inutil, judecătorul va decide dacă și în ce măsură vor fi executate pedepsele suspendate. În locul executării pedepselor, judecătorul poate ordona o altă măsură de siguranță, dacă condițiile sunt îndeplinite. (4) Autoritatea competentă va pune capăt măsurii atunci când cauza acesteia va fi dispărut. Dacă cauza măsurii nu a dispărut complet, autoritatea competentă poate ordona o liberare pe probare din stabiliment sau din tratament. Eliberatul poate fi supus patronajului. Liberarea pe probare și patronajul vor fi revocate, dacă nu se mai justifică. Autoritatea competentă va comunica decizia sa judecătorului înainte de eliberare. (5) După ce a ascultat medicul, judecătorul va decide dacă și în ce măsură vor fi executate pedepsele suspendate la momentul eliberării din stabiliment sau la încheiere tratamentului. Poate renunța complet la acestea dacă există motive să se teamă că efectul măsurii nu ar fi grav compromis. Durata privării de libertate consecutivă executării unei măsuri într-un stabiliment va fi imputată pedepsei suspendate la pronunțarea măsurii. În comunicarea deciziei sale, autoritatea competentă va spune dacă consideră că executarea pedepsei ar prejudicia pe eliberat." Codul Penal nou, în vigoare din 1 ianuarie 2007: Art. 56 (Principii) „(1) O măsură trebuie ordonată: a. dacă numai o pedeapsă nu poate îndepărta pericolul ca autorul să comită alte infracțiuni; b. dacă autorul are nevoie de tratament sau că siguranța publică o cere și c. dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 59 la 61, 63 sau 64. (2) Pronunțarea unei măsuri presupune că lezarea drepturilor personalității care rezultă pentru autorul deciziei nu este disproporționată în privința probabilității ca acesta să comită alte infracțiuni și a gravității acestora. (3) Pentru a ordona una din măsurile prevăzute la art. 59 la 61, 63 și 64 sau în caz de schimbare de sancțiune în sensul art. 65, judecătorul se bazează pe o expertiză. Aceasta se determină: a. pe necesitatea și șansele de succes ale unui tratament; b. pe probabilitatea ca autorul să comită alte infracțiuni și pe natura acestora; c. pe posibilitățile de a executa măsura. (4) Dacă autorul a comis o infracțiune în sensul art. 64 alin. 1, expertiza trebuie realizată de un expert care nu a tratat autorul și nu s-a ocupat de acesta în nicio modalitate. (4bis) Dacă detențiunea pe viață, în sensul art. 64 alin. 1bis, este luată în considerare, judecătorul și-a lua decizia pe baza expertizelor realizate de cel puțin doi experți independenți între ei și experimentați care nu au tratat autorul și nu s-au ocupat de acesta în nicio modalitate." Art. 59 alin. 1 (Măsuri terapeutice instituționale, tratamentul tulburărilor mentale) „(1) Atunci când autorul suferă de o tulburare mentală gravă, judecătorul poate ordona un tratament instituțional în următoarele condiții: a. autorul a comis o infracțiune în legătură cu această tulburare; b. este de așteptat că această măsură îl va îndepărta de alte infracțiuni legate de această tulburare. (2) Tratamentul instituțional se efectuează într-un stabiliment psihiatric corespunzător sau într-un stabiliment de executare a măsurilor. (3) Tratamentul se efectuează într-un stabiliment închis atât timp cât există motive să se teamă că autorul nu va fugi sau nu va comite alte infracțiuni. Poate fi efectuat și într-un penitenciar în sensul art. 76 alin. 2, în măsura în care tratamentul terapeutic necesar este asigurat de personalul calificat. (4) Privarea de libertate implicată de tratamentul instituțional nu poate în regulă să depășească cinci ani. Dacă condițiile unei liberări pe probare nu sunt îndeplinite după cinci ani și este de așteptat că menținerea măsurii va îndepărta autorul de alte crime sau delicte legate de tulburarea sa mentală, judecătorul poate, la cererea autorității de executare, ordona prelungirea măsurii cu până la cinci ani de fiecare dată." Art. 62d alin. 1 (Examinarea eliberării și ridicării măsurii) „(1) Autoritatea competentă examinează, din oficiu sau la cerere, dacă autorul poate fi eliberat pe probare din executarea măsurii sau dacă măsura poate fi ridicată și, dacă acesta este cazul, când poate fi. Ia o decizie în această privință cel puțin o dată pe an. Anterior, asculta autorul și solicita un raport directorului stabilimentului încărcat cu executarea măsurii. (2) Dacă autorul a comis o infracțiune prevăzută la art. 64 alin. 1, autoritatea competentă ia o decizie pe baza unei expertize independente, după ce a ascultat o comisie compusă din reprezentanți ai autorităților de urmărire penală, ai autorităților de executare și din mediile psihiatrice. Expertul și reprezentanții din mediile psihiatrice nu trebuie nici să fi tratat autorul nici să se fi ocupat de acesta în nicio modalitate." Art. 64 (Detențiunea, condiții și executare) „(1) Judecătorul ordona detențiunea dacă autorul a comis o asasinare, un omor, o vătămare corporală gravă, un viol, un jaf cu violență, o luare de ostatici, un incendiu, o punere în pericol a vieții unei alte persoane, sau o altă infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate maximă de cel puțin cinci ani, prin care a lezat sau a vrut să lezeze grav integritatea fizică, psihică sau sexuală a unei alte persoane și dacă: a. din cauza caracteristicilor personalității autorului, a circumstanțelor în care a comis infracțiunea și a experienței sale de viață, există temeri serioase că nu va comite alte infracțiuni de același fel, sau b. din cauza unei tulburări mentale grave cronice sau recurente în legătură cu infracțiunea, există temeri serioase că autorul va comite alte infracțiuni de același fel și că măsura prevăzută la art. 59 pare sortită eșecului. (...)" Art. 65 (Schimbare de sancțiune) „(1) Dacă, înainte sau în timpul executării unei pedepse privative de libertate sau a unei detențiuni în sensul art. 64 alin. 1, condamnatul îndeplinește condițiile unei măsuri terapeutice instituționale prevăzute la art. 59 la 61, judecătorul poate ordona această măsură ulterior. Judecătorul competent este cel care a pronunțat pedeapsa sau a ordonat detențiunea. Executarea soldului pedepsei este suspendată. (2) Dacă, în timpul executării pedepsei privative de libertate, fapte sau dovezi noi permit să se stabilească că un condamnat îndeplinește condițiile detențiunii și că aceste condiții erau deja îndeplinite la momentul sentinței, fără ca judecătorul să fi putut să aibă cunoștință de acestea, judecătorul poate ordona detențiunea ulterior. Competența și procedura sunt determinate de regulile privind revizuirea." Dispozițiile finale ale modificării CP din 13 decembrie 2002, intrată în vigoare pe 1 ianuarie 2007: Punctul 2 (Pronunțarea și executarea măsurilor) „(1) Dispozițiile noului drept privind măsurile (art. 56 la 65) și executarea lor (art. 90) se aplică, de asemenea, autorilor de acte comise sau judecate înainte de intrarea lor în vigoare. Cu toate acestea: a. pronunțarea ulterioară a detențiunii în sensul art. 65, alin. 2, nu este admisibilă decât dacă detențiunea ar fi fost, de asemenea, posibilă pe baza art. 42 sau 43 pct. 1 alin. 2 din dreptul vechi; b. plasamentul tinerilor adulți în casa de educație prin muncă (art. 100bis în versiunea din 18 martie 1971) și măsurile aplicabile tinerilor adulți (art. 61) nu trebuie să dureze mai mult de patru ani. (2) În termen de doisprezece luni de la intrarea în vigoare a noului drept, judecătorul examinează dacă persoanele care sunt deținute în conformitate cu art. 42 sau 43, pct. 1, alin. 2 din dreptul vechi îndeplinesc condițiile unei măsuri terapeutice (art. 59 la 61 sau 63). Dacă da, judecătorul ordona această măsură; dacă nu, detențiunea continuă în conformitate cu noul drept." CONTESTAȚII Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că pronunțarea ulterioară a unei măsuri terapeutice instituționale împotriva lui constituie un tratament inuman și degradant. Invocând art. 5 § 1 a) din Convenție, reclamantul se plânge că nu există un liant cauzal suficient între hotărârea din 12 ianuarie 2007 și pronunțarea ulterioară a unei măsuri terapeutice instituționale împotriva lui. Tot sub aspectul acestui articol, reclamantul, care susține că nu este curable, pretinde că pronunțarea ulterioară a măsurii nu este în conformitate cu norma menționată. Invocând art. 5 § 1 e) din Convenție, reclamantul, care susține că nu este alienat, pretinde că pronunțarea ulterioară a măsurii nu este compatibilă cu această normă. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că expertiza psihiatrică din 24 septembrie 2008, cu completarea din 30 iunie 2010, nu este actuală și că, de aceea, pronunțarea ulterioară a unei măsuri terapeutice instituționale împotriva lui încalcă dreptul lui la un proces echitabil. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul se plânge că pronunțarea ulterioară a unei măsuri terapeutice instituționale împotriva lui încalcă principiile non-retroactivității și „nicio pedeapsă fără lege". Invocând art. 4 din Protocolul nr. 7 din Convenție, reclamantul se plânge că pronunțarea ulterioară a unei măsuri terapeutice instituționale împotriva lui încalcă principiul „ne bis in idem".

Par jugement du 27 mai 2005, le tribunal pénal du Canton de Bâle ‑ Ville (ci-après : le tribunal pénal) reconnut le requérant, pour des faits s’étant déroulés entre 2000 et 2004, coupable de brigandage, de mise en danger de la vie d’autrui, de plusieurs lésions corporelles simples avec un objet dangereux, de plusieurs contraintes, de plusieurs recels ainsi que d’infractions aux lois fédérales sur les stupéfiants, sur la circulation routière et sur les armes. Le tribunal pénal le condamna ainsi à une réclusion de 8 ans, sous imputation de la détention avant jugement du 22 mai au 25 juin 2003 et dès le 3 mai 2004. En même temps, le tribunal pénal déclara exécutoire une peine privative de liberté de 12 mois, prononcée avec sursis, le 2 mai 2001, pour vols et tentative de contrainte. Le 19 juillet 2005, le requérant fut transféré dans l’établissement pénitentiaire de Bostadel (ci ‑ après : Bostadel).

Par jugement du 12 janvier 2007, le Tribunal d’appel du Canton de Bâle-Ville (ci-après : le Tribunal d’appel) rejeta l’appel du requérant, confirmant pour l’essentiel le jugement de première instance. Par jugement du 12 mai 2007, le Tribunal fédéral rejeta le recours du requérant.

Par lettre du 4 juillet 2007, adressée à la Commission intercantonale pour l’évaluation de la dangerosité des délinquants dans les Cantons de Soleure, Bâle-Ville et Bâle-Campagne (ci-après : la Commission), le requérant demanda l’octroi d’allégements dans l’exécution de sa peine. Dans son rapport du 29 octobre 2007, la Commission releva qu’il était prématuré d’accorder des allégements allant au-delà du travail à l’extérieur, parce que le requérant, qui ne présentait ni une maladie psychique, ni des troubles de la personnalité, ne démontrait pas vouloir se confronter à son passé criminel. La Commission conclut ainsi que le requérant devait être considéré comme représentant un danger public, recommanda la mise en œuvre d’une expertise psychiatrique et de mesures d’orientation professionnelle, et reconnut que le requérant pouvait travailler à l’extérieur, tout en niant d’autres allégements dans l’exécution de la peine, tels que la possibilité de passer ses vacances avec son père.

Donnant suite au mandat qui lui fut octroyé par la Commission, le Dr R. A., psychiatre et psychothérapeute, rédigea une expertise psychiatrique forensique, le 24 septembre 2008, dans laquelle il posa le diagnostic de troubles de la personnalité de caractère paranoïde et narcissique de degré moyen (Classification internationale des maladies [CIM-10 ou ICD-10] de l’Organisation mondiale de la santé), avec pleine responsabilité pénale. Le psychiatre releva également que le pronostic était très défavorable, dans la mesure où le requérant n’était pas prêt à faire un travail introspectif sur lui ‑ même et à changer sa manière d’être, de telle sorte que le danger de récidive était généralement élevé.

Le 15 octobre 2008, le directeur de Bostadel rédigea un rapport sur le déroulement de la détention, dans lequel il considéra le danger de fuite du requérant élevé, proposant ainsi de l’occuper à l’intérieur des murs de l’établissement.

Dans un rapport du 10 novembre 2008, la Commission considéra que le requérant représentait un danger public et recommanda de n’ordonner aucun allègement des conditions de l’exécution de la peine ainsi que de faire vérifier, par le tribunal compétent, si les conditions d’une mesure thérapeutique institutionnelle étaient remplies.

Le 30 décembre 2008, le Département de justice du Canton de Bâle ‑ Ville demanda au Tribunal d’appel, à la suite de son jugement du 12 janvier 2007, de vérifier si les conditions pour prononcer une mesure thérapeutique institutionnelle étaient données. Le 9 juin 2009, le directeur de Bostadel rédigea un rapport sur le déroulement de la détention, dans lequel il releva notamment que le requérant refusait toute psychothérapie. Par jugement du 4 décembre 2009, le Tribunal d’appel nia que les conditions pour prononcer une mesure thérapeutique institutionnelle fussent remplies.

Dans un rapport du 5 janvier 2010, le directeur de Bostadel souligna en particulier que le requérant s’était bien conduit lors de son travail à l’extérieur et que, de ce fait, une libération conditionnelle était envisageable, ne serait-ce que pour une période minimale.

Le 30 juin 2010, dans un rapport complémentaire à l’expertise du 24 septembre 2008, la Prof. A. E., psychiatre et psychothérapeute, considéra que toute mesure thérapeutique institutionnelle était inutile, parce que le requérant ne montrait aucune motivation à changer sa perspective sur les crimes qu’il avait commis, de même qu’il n’avait pas la capacité de développer de l’empathie. La psychiatre ajouta que le requérant n’était pas spécialement impressionné, sur le plan émotionnel, par la peine qu’il purgeait.

Le 7 juillet 2010, se référant à ce rapport psychiatrique complémentaire, l’autorité chargée des exécutions des peines du Canton de Bâle-Ville (ci-après : l’autorité d’exécution) demanda au Tribunal d’appel, à la suite de son jugement du 12 janvier 2007, de vérifier si les conditions pour prononcer un internement ultérieur ou, éventuellement, une mesure thérapeutique institutionnelle, étaient rassemblées. Dans sa prise de position du 20 septembre 2010, le requérant demanda au Tribunal d’appel de constater que tel n’était pas le cas.

Le 17 décembre 2010, le directeur et le préposé à l’exécution de Bostadel rédigèrent un rapport sur le déroulement de la détention, dans lequel ils précisèrent que rien n’empêchait un assouplissement progressif des conditions de détention jusqu’à la libération conditionnelle. Par lettre du 21 avril 2011, les deux mêmes personnes confirmèrent au Tribunal d’appel leurs conclusions du 17 décembre 2010.

Par jugement du 6 mai 2011, après avoir entendu le même jour la Prof. A. E. et la représentante du requérant, le Tribunal d’appel ordonna l’internement ultérieur du requérant en vertu de l’article 65 al. 2 du Code pénal (ci-après : CP), dans sa version en vigueur depuis le 1 er janvier 2007.

Par jugement du 30 janvier 2012, le Tribunal fédéral admit partiellement le recours présenté par le requérant contre le jugement du 6 mai 2011, dans le sens qu’il reconnut que les conditions pour prononcer l’internement ultérieur n’étaient pas remplies et qu’il fallait vérifier s’il y avait lieu d’ordonner une mesure thérapeutique institutionnelle. Le Tribunal fédéral annula dès lors le jugement entrepris et renvoya la cause au Tribunal d’appel pour nouvelle décision.

Par jugement du 22 août 2012, le Tribunal d’appel ordonna une mesure thérapeutique institutionnelle, conformément à l’article 65 al. 1 CP, suspendant en même temps la durée d’exécution restante (« Der Restvollzug (...) wird aufgeschoben (...) »). Selon ses propres dires, le requérant eût terminé de purger sa peine le 19 mars 2013.

Par jugement du 28 mai 2013, le Tribunal fédéral rejeta le recours interjeté par le requérant contre le jugement du 22 août 2012, relevant que le prononcé ultérieur d’une mesure thérapeutique institutionnelle était conforme au droit conventionnel, sous l’angle des articles 5 et 7 de la Convention et de l’article 4 du Protocole n o 7, ainsi qu’au droit fédéral. Plus précisément, le Tribunal fédéral reconnut que le « droit des mesures » (articles 56 à 65 CP) s’applique rétroactivement à des actes délictuels commis avant l’entrée en vigueur dudit droit, soit le 1 er janvier 2007 (chiffre 2 al. 1 des Dispositions finales de la modification du CP du 13 décembre 2002). Néanmoins, le Tribunal fédéral laissa ouverte la question de l’application du principe de la non-rétroactivité aux mesures thérapeutiques institutionnelles, soulignant que même s’il fallait considérer ces dernières comme une peine au sens de l’article 7 de la Convention, le prononcé ultérieur d’une telle mesure dans le cas concret n’eût impliqué pour le requérant aucune aggravation de sa peine par rapport à celle prévue par le droit en vigueur au moment des faits délictuels. Le Tribunal fédéral conclut son argumentation en relevant que les mesures prévues par l’ancien droit (article 43 CP, en vigueur jusqu’au 31 décembre 2006) étaient au moins aussi strictes que celles découlant du nouveau droit, d’où l’absence de violation du principe de la non-rétroactivité en l’espèce. Eu égard à l’article 5 § 1 a) de la Convention, le Tribunal fédéral souligna que si le prononcé ultérieur d’une mesure thérapeutique institutionnelle contredit en soi le caractère exécutoire du jugement principal, il suffit qu’il y ait un lien de causalité suffisant entre le jugement et la mesure pour que la privation de liberté ultérieure, prononcée dans le cadre d’une révision, soit conforme à ladite disposition conventionnelle. Par rapport au principe « ne bis in idem », une fois relevé que l’article 4 § 2 du Protocole n o 7 prévoit plusieurs exceptions à son égard, le Tribunal fédéral souligna que la révision du procès dans le cas concret, pour prononcer une mesure thérapeutique institutionnelle ultérieure sur la base de la grave maladie psychique du requérant déjà présente, mais non détectée, au moment du jugement initial, ne constituait pas une deuxième sanction à l’encontre du requérant. B. Le droit interne pertinent Ancien Code pénal du 21 décembre 1937, version en vigueur jusqu’au 31 décembre 2006 : Article 42 (Mesures de sûreté : internement des délinquants d’habitude) « (1) Le juge pourra remplacer l’exécution d’une peine de réclusion ou d’emprisonnement par l’internement si, après avoir déjà commis de nombreux crimes ou délits intentionnels en raison desquels il a été privé de liberté pour une durée globale d’au moins deux ans soit par des peines de réclusion ou d’emprisonnement, soit par une mesure d’éducation au travail ou après avoir déjà été interné comme délinquant d’habitude au lieu de subir des peines privatives de liberté, le délinquant commet, dans les cinq ans qui suivent sa libération définitive, un nouveau crime ou délit intentionnel qui dénote son penchant à la délinquance. Si cela est nécessaire, le juge fera examiner l’état mental du délinquant. (2) L’internement sera exécuté dans un établissement ouvert ou fermé, à l’exception des établissements affectés aux condamnés primaires, aux arrêts, à l’éducation au travail ou au traitement des alcooliques. (3) L’interné sera tenu d’exécuter le travail qui lui sera assigné. Après une durée égale à la moitié de la peine, mais d’au moins deux ans, l’interné qui s’est bien comporté pourra être occupé en dehors de l’établissement. Exceptionnellement, cet allégement pourra être accordé à d’autres internés, si leur état l’exige. (4) L’interné demeurera dans l’établissement pendant une durée égale aux deux tiers de la peine, mais d’au moins trois ans, déduction faite de la détention préventive imputée. L’autorité compétente ordonnera la libération conditionnelle pour trois ans au moment où le délai minimum fixé pour cette libération est écoulé, si l’internement ne paraît plus nécessaire ; elle astreindra le libéré au patronage. En cas de réintégration, le nouvel internement durera en règle générale au moins cinq ans. (5) Sur proposition de l’autorité compétente, le juge pourra exceptionnellement mettre fin à l’internement avant l’expiration de sa durée minimum, si celui-ci ne se justifie plus et si les deux tiers de la durée de la peine sont écoulés. » Article 43 (Mesures concernant les délinquants anormaux) « (1) Lorsque l’état mental d’un délinquant ayant commis, en rapport avec cet état, un acte punissable de réclusion ou d’emprisonnement en vertu du présent code, exige un traitement médical ou des soins spéciaux et à l’effet d’éliminer ou d’atténuer le danger de voir le délinquant commettre d’autres actes punissables, le juge pourra ordonner le renvoi dans un hôpital ou un hospice. Il pourra ordonner un traitement ambulatoire si le délinquant n’est pas dangereux pour autrui. Si, en raison de son état mental, le délinquant compromet gravement la sécurité publique et si cette mesure est nécessaire pour prévenir la mise en danger d’autrui, le juge ordonnera l’internement. Celui-ci sera exécuté dans un établissement approprié. Le juge rendra son jugement au vu d’une expertise sur l’état physique et mental du délinquant, ainsi que sur la nécessité d’un internement, d’un traitement ou de soins. (2) En cas d’internement ou de placement dans un hôpital ou un hospice, le juge suspendra l’exécution d’une peine privative de liberté. En cas de traitement ambulatoire, le juge pourra suspendre l’exécution de la peine si celle-ci n’est pas compatible avec le traitement. Dans ce cas, il pourra imposer au condamné des règles de conduite conformément à l’art. 41 ch. 2, et, au besoin, le soumettre au patronage. (3) Lorsqu’il est mis fin à un traitement en établissement faute de résultat, le juge décidera si et dans quelle mesure des peines suspendues seront exécutées. Si le traitement ambulatoire paraît inefficace ou dangereux pour autrui et que l’état mental du délinquant nécessite néanmoins un traitement ou des soins spéciaux, le juge ordonnera le placement dans un hôpital ou un hospice. Lorsque le traitement dans un établissement est inutile, le juge décidera si et dans quelle mesure des peines suspendues seront exécutées. Au lieu de l’exécution des peines, le juge pourra ordonner une autre mesure de sûreté, si les conditions en sont remplies. (4) L’autorité compétente mettra fin à la mesure lorsque la cause en aura disparu. Si la cause de la mesure n’a pas complètement disparu, l’autorité compétente pourra ordonner une libération à l’essai de l’établissement ou du traitement. Le libéré pourra être astreint au patronage. La libération à l’essai et le patronage seront rapportés, s’ils ne se justifient plus. L’autorité compétente communiquera sa décision au juge avant la libération. (5) Après avoir entendu le médecin, le juge décidera si et dans quelle mesure des peines suspendues seront exécutées au moment de la libération de l’établissement ou à la fin du traitement. Il pourra y renoncer totalement s’il y a lieu de craindre que l’effet de la mesure n’en soit sérieusement compromis. La durée de la privation de la liberté consécutive à l’exécution d’une mesure dans un établissement sera imputée sur la peine suspendue lors du prononcé de la mesure. En communiquant sa décision, l’autorité compétente dira si elle considère que l’exécution de la peine porterait préjudice au libéré. » Nouveau Code pénal, en vigueur dès le 1 er janvier 2007 : Article 56 (Principes) « (1) Une mesure doit être ordonnée : a. si une peine seule ne peut écarter le danger que l’auteur commette d’autres infractions ; b. si l’auteur a besoin d’un traitement ou que la sécurité publique l’exige et c. si les conditions prévues aux articles 59 à 61, 63 ou 64 sont remplies. (2) Le prononcé d’une mesure suppose que l’atteinte aux droits de la personnalité qui en résulte pour l’auteur ne soit pas disproportionnée au regard de la vraisemblance qu’il commette de nouvelles infractions et de leur gravité. (3) Pour ordonner une des mesures prévues aux articles 59 à 61, 63 et 64 ou en cas de changement de sanction au sens de l’article 65, le juge se fonde sur une expertise. Celle-ci se détermine : a. sur la nécessité et les chances de succès d’un traitement ; b. sur la vraisemblance que l’auteur commette d’autres infractions et sur la nature de celles-ci ; c. sur les possibilités de faire exécuter la mesure. (4) Si l’auteur a commis une infraction au sens de l’article 64 al. 1, l’expertise doit être réalisée par un expert qui n’a pas traité l’auteur ni ne s’en est occupé d’une quelconque manière. (4bis) Si l’internement à vie, au sens de l’art. 64 al. 1bis, est envisagé, le juge prend sa décision en se fondant sur les expertises réalisées par au moins deux experts indépendants l’un de l’autre et expérimentés qui n’ont pas traité l’auteur ni ne s’en sont occupés d’une quelconque manière. » Article 59 al. 1 (Mesures thérapeutiques institutionnelles, traitement des troubles mentaux) « (1) Lorsque l’auteur souffre d’un grave trouble mental, le juge peut ordonner un traitement institutionnel aux conditions suivantes: a. l’auteur a commis un crime ou un délit en relation avec ce trouble ; b. il est à prévoir que cette mesure le détournera de nouvelles infractions en relation avec ce trouble. (2) Le traitement institutionnel s’effectue dans un établissement psychiatrique approprié ou dans un établissement d’exécution des mesures. (3) Le traitement s’effectue dans un établissement fermé tant qu’il y a lieu de craindre que l’auteur ne s’enfuie ou ne commette de nouvelles infractions. Il peut aussi être effectué dans un établissement pénitentiaire au sens de l’article 76 al. 2, dans la mesure où le traitement thérapeutique nécessaire est assuré par du personnel qualifié. (4) La privation de liberté entraînée par le traitement institutionnel ne peut en règle générale excéder cinq ans. Si les conditions d’une libération conditionnelle ne sont pas réunies après cinq ans et qu’il est à prévoir que le maintien de la mesure détournera l’auteur de nouveaux crimes ou de nouveaux délits en relation avec son trouble mental, le juge peut, à la requête de l’autorité d’exécution, ordonner la prolongation de la mesure de cinq ans au plus à chaque fois. » Article 62d al. 1 (Examen de la libération et de la levée de la mesure) « (1) L’autorité compétente examine, d’office ou sur demande, si l’auteur peut être libéré conditionnellement de l’exécution de la mesure ou si la mesure peut être levée et, si tel est le cas, quand elle peut l’être. Elle prend une décision à ce sujet au moins une fois par an. Au préalable, elle entend l’auteur et demande un rapport à la direction de l’établissement chargé de l’exécution de la mesure. (2) Si l’auteur a commis une infraction prévue à l’article 64 al. 1, l’autorité compétente prend une décision sur la base d’une expertise indépendante, après avoir entendu une commission composée de représentants des autorités de poursuite pénale, des autorités d’exécution et des milieux de la psychiatrie. L’expert et les représentants des milieux de la psychiatrie ne doivent ni avoir traité l’auteur ni s’être occupés de lui d’une quelconque manière. » Article 64 (Internement, conditions et exécution) « (1) Le juge ordonne l’internement si l’auteur a commis un assassinat, un meurtre, une lésion corporelle grave, un viol, un brigandage, une prise d’otage, un incendie, une mise en danger de la vie d’autrui, ou une autre infraction passible d’une peine privative de liberté maximale de cinq ans au moins, par laquelle il a porté ou voulu porter gravement atteinte à l’intégrité physique, psychique ou sexuelle d’autrui et si : a. en raison des caractéristiques de la personnalité de l’auteur, des circonstances dans lesquelles il a commis l’infraction et de son vécu, il est sérieusement à craindre qu’il ne commette d’autres infractions du même genre, ou b. en raison d’un grave trouble mental chronique ou récurrent en relation avec l’infraction, il est sérieusement à craindre que l’auteur ne commette d’autres infractions du même genre et que la mesure prévue à l’article 59 semble vouée à l’échec. (...) » Article 65 (Changement de sanction) « (1) Si, avant ou pendant l’exécution d’une peine privative de liberté ou d’un internement au sens de l’art. 64 al. 1, le condamné réunit les conditions d’une mesure thérapeutique institutionnelle prévues aux articles 59 à 61, le juge peut ordonner cette mesure ultérieurement. Le juge compétent est celui qui a prononcé la peine ou ordonné l’internement. L’exécution du solde de la peine est suspendue. (2) Si, pendant l’exécution de la peine privative de liberté, des faits ou des moyens de preuve nouveaux permettent d’établir qu’un condamné remplit les conditions de l’internement et que ces conditions étaient déjà remplies au moment du jugement sans que le juge ait pu en avoir connaissance, le juge peut ordonner l’internement ultérieurement. La compétence et la procédure sont déterminées par les règles sur la révision. » Dispositions finales de la modification du CP du 13 décembre 2002, entrée en vigueur le 1 er janvier 2007 : Chiffre 2 (Prononcé et exécution des mesures) « (1) Les dispositions du nouveau droit relatives aux mesures (articles 56 à 65) et à leur exécution (article 90) s’appliquent aussi aux auteurs d’actes commis ou jugés avant leur entrée en vigueur. Cependant : a. le prononcé ultérieur de l’internement au sens de l’article 65, al. 2, n’est admissible que si l’internement aurait également été possible sur la base de l’article 42 ou 43 ch. 1 al. 2 de l’ancien droit ; b. le placement des jeunes adultes en maison d’éducation au travail (article 100bis dans sa version du 18 mars 1971) et les mesures applicables aux jeunes adultes (art. 61) ne doivent pas durer plus de quatre ans. (2) Dans un délai de douze mois à compter de l’entrée en vigueur du nouveau droit, le juge examine si les personnes qui sont internées selon les articles 42 ou 43, ch. 1, al. 2, de l’ancien droit remplissent les conditions d’une mesure thérapeutique (articles 59 à 61 ou 63). Dans l’affirmative, le juge ordonne cette mesure; dans le cas contraire, l’internement se poursuit conformément au nouveau droit. » GRIEFS Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint que le prononcé ultérieur d’une mesure thérapeutique institutionnelle à son encontre constitue un traitement inhumain et dégradant. Invoquant l’article 5 § 1 a) de la Convention, le requérant se plaint qu’il n’y a pas de lien causal suffisant entre le jugement du 12 janvier 2007 et le prononcé ultérieur d’une mesure thérapeutique institutionnelle à son encontre. Toujours sous l’angle de cet article, le requérant, qui affirme ne pas être curable, prétend que le prononcé ultérieur de la mesure n’est pas conforme à ladite norme. Invoquant l’Article 5 § 1 e) de la Convention, le requérant, qui affirme ne pas être aliéné, prétend que le prononcé ultérieur de la mesure n’est pas compatible avec cette norme. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint que l’expertise psychiatrique du 24 septembre 2008, avec son complément du 30 juin 2010, n’est pas actuelle et que, de ce fait, le prononcé ultérieur d’une mesure thérapeutique institutionnelle à son encontre viole son droit à un procès équitable. Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant se plaint que le prononcé ultérieur d’une mesure thérapeutique institutionnelle à son encontre viole les principes de non-rétroactivité et « pas de peine sans loi ». Invoquant l’article 4 du Protocole n o 7 de la Convention, le requérant se plaint que le prononcé ultérieur d’une mesure thérapeutique institutionnelle à son encontre viole le principe « ne bis in idem ».