PASCULLI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
PASCULLI c. ITALIE (CtEDO, 2024)
PRIMA SECȚIE
DECIZIE
Cererea nr. 17976/07
Raffaele PASCULLI
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), reunită la 24 octombrie 2024 într-un comitet compus din:
Péter Paczolay, președinte,
Erik Wennerström,
Raffaele Sabato, judecători,
și Liv Tigerstedt, grefier adjunct de secție,
Având în vedere:
cererea (nr. 17976/07) împotriva Republicii Italiene și prin care un cetățean al acestui Stat, Raffaele Pasculli („reclamantul"), născut în 1924 și care locuiește la San Ferdinando Di Puglia, reprezentat de avocatul C. Ventura, avocat în Bari, a sesizat Curtea la 16 aprilie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"),
decizia de a aduce la cunoștința guvernului italian („Guvernul"), reprezentat de agentul său, dl L. D'Ascia, avocat al Statului, capătul de cerere privind art. 6, §1 din Convenție și de a declara cererea inadmisibilă în rest,
observațiile părților,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
OBIECTUL CAUZEI
Cererea privește condamnarea reclamantului la plata cheltuielilor în fața Curții de Casație în cadrul procedurii „Pinto".
La 2 iulie 1990, reclamantul a chemat în judecată primăria din San Ferdinando di Puglia pentru a obține o despăgubire în considerarea exproprierii terenului său.
La 21 iunie 2004, procedura principală fiind încă pendinte, reclamantul a sesizat curtea de apel din Lecce, în sensul legii nr. 89 din 24 martie 2001, zisă „legea Pinto", pentru a se plânge în special de durata procedurii. Acesta solicita despăgubirea prejudiciului material în cuantum de aproximativ 400.000 euro (EUR) și a prejudiciului moral suferit ca urmare a duratei procedurii principale care era încă pendinte.
Printr-o decizie depusă la 5 noiembrie 2004, curtea de apel din Lecce a constatat încălcarea articolului 6 din Convenție din cauza duratei procedurii, a respins cererea cu titlu de prejudiciu material, l-a condamnat pe ministrul Justiției la plata a 9.000 EUR pentru prejudiciu moral și a compensat între părți cheltuielile și onorariile.
Reclamantul a formulat recurs plângându-se de cuantumul acordat cu titlu de despăgubire. În special, reclamantul susținea că suferise aproximativ 400.000 EUR de prejudiciu material ca urmare a duratei procedurii principale și că curtea de apel nu calculase corect prejudiciul moral. Procurorul general a cerut respingerea recursului.
Printr-o hotărâre depusă la 27 octombrie 2006, Curtea de Casație a confirmat decizia curții de apel, a respins pretențiile reclamantului privind prejudiciul material și l-a condamnat pe reclamant la plata a 5.000 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură.
Invocând articolul 6 din Convenție, reclamantul consideră că cuantumul cheltuielilor la plata cărora a fost condamnat de Curtea de Casație „Pinto" este excesiv.
APRECIEREA CURȚII
Capătul de cerere întemeiat pe lipsa motivării hotărârii Curții de Casație „Pinto" privind cheltuielile și onorariile
Cu titlu preliminar, Guvernul constată că reclamantul nu a invocat niciodată, în formularul cererii, un capăt de cerere privind lipsa motivării hotărârii Curții de Casație care îl condamna la plata cheltuielilor și onorariilor. Acesta subliniază că întrebarea pusă de Curte la momentul comunicării cererii depășește capătul de cerere principal al reclamantului care privește exclusiv cuantumul ridicat al cheltuielilor și onorariilor la care a fost condamnat și susține că Curtea nu ar trebui să se pronunțe asupra capătului de cerere întemeiat pe lipsa motivării.
Potrivit Curții (Grosam c. Republicii Cehe [MC], nr. 19750/13, 1 iunie 2023), capetele de cerere pe care reclamantul intenționează să le invoce în temeiul articolului 6 din Convenție trebuie să conțină toți parametrii necesari pentru a permite Curții să delimiteze chestiunea pe care va fi chemată să o examineze. Este important de subliniat că domeniul de aplicare al articolului 6 din Convenție este foarte larg și că examinarea Curții este în mod necesar delimitată de capetele de cerere precise prezentate înaintea sa (Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugaliei [MC], nr. 55391/13 și 2 alte cereri, § 104, 6 noiembrie 2018).
Curtea observă că, în formularul cererii sale, reclamantul nu a făcut decât să menționeze condamnarea la cheltuieli și onorarii de către Curtea de Casație, fără a invoca vreodată capătul de cerere referitor la lipsa motivării. Conform jurisprudenței Curții, nu este suficient ca o încălcare a Convenției să fie „vădită" având în vedere faptele speței sau concluziile reclamantului. Dimpotrivă, reclamantul trebuie să se plângă că un act sau o omisiune certă a determinat o încălcare a drepturilor enunțate în Convenție sau în Protocoalele aferente, într-un mod care să nu lase Curtea să se întrebe dacă un anumit capăt de cerere a fost ridicat sau nu. Aceasta înseamnă că Curtea nu are puterea de a se substitui reclamantului și de a formula noi capete de cerere doar pe baza argumentelor și a faptelor prezentate (Grosam, citată anterior, §§ 90 și 91, 1 iunie 2023). Într-o altă hotărâre recentă a Marii Camere, Fu Quan, s.r.o. c. Republicii Cehe ([MC], nr. 24827/14, § 148, 1 iunie 2023), Curtea a hotărât că menționarea de către societatea reclamantă a duratei depozitării mărfurilor sale de către autorități în formularul cererii era prea echivocă pentru a fi interpretată ca ridicând capătul de cerere întemeiat pe sechestrarea prelungită a mărfurilor sale. Curtea a precizat apoi că, dacă societatea reclamantă ar fi dorit la acel moment să se plângă de sechestrarea prelungită a bunurilor sale, ar fi trebuit să indice acest lucru în mod clar în formularul cererii.
Rezultă din cele de mai sus că, în speță, reclamantul nu a expus, după cum subliniază Guvernul, în cererea pe care a introdus-o în fața Curții capătul de cerere pe care îl invocă, pe terenul art. 6, §1 din Convenție, întemeiat pe o lipsă de motivare a hotărârii Curții de Casație privind condamnarea la cheltuieli și onorarii. În schimb, reclamantul a formulat pentru prima dată acest capăt de cerere în observațiile sale pe care le-a depus la 10 iunie 2015, ulterior comunicării de către Curte a cererii Guvernului.
Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că capătul de cerere întemeiat pe lipsa motivării hotărârii Curții de Casație care îl condamnă la cheltuieli și onorarii, pe care reclamantul l-a ridicat în iunie 2015, a fost introdus cu mai mult de șase luni după depunerea la grefă a hotărârii respective.
Rezultă că acest capăt de cerere este inadmisibil în raport cu articolul 35 § 1 din Convenție pentru nerespectarea regulii celor șase luni, și că trebuie deci respins în aplicarea articolului 35 § 4.
Capătul de cerere privind condamnarea la cheltuieli și onorarii de către Curtea de Casație „Pinto"
Cât privește capătul de cerere referitor la condamnarea la cheltuieli și onorarii de către Curtea de Casație „Pinto" pe care reclamantul îl consideră disproporționată, Guvernul observă că, în speță, cuantumul cheltuielilor de judecată în sarcina părții care a pierdut a fost determinat în temeiul decretului nr. 127 din 8 aprilie 2004, între un minim (4.765 EUR) și un maxim (14.255 EUR), ținând cont de valoarea obiectului litigiului care era, în speță, mai mare de 400.000 EUR.
Curtea reamintește că, în mod general, obligația impusă justițiabililor de a plăti jurisdicțiilor civile cheltuieli aferente cererilor pe care acestea le au de examinat nu poate fi considerată ca o restricție a dreptului de acces la un tribunal incompatibilă în sine cu art. 6, §1 din Convenție. Cu toate acestea, cuantumul cheltuielilor, apreciat în lumina circumstanțelor particulare ale unei cauze date, este un factor care trebuie luat în considerare pentru a determina dacă cel interesat a beneficiat de dreptul său de acces (Brualla Gómez de la Torre c. Spaniei, 19 decembrie 1997, § 33, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, 13 iulie 1995, §§ 61 și următoarele, seria A nr. 316-B, și Stankov c. Bulgariei, nr. 68490/01, § 52, 12 iulie 2007).
Potrivit Curții, „nu ar trebui nici ca aceste cheltuieli să fie excesive și să constituie o limitare nerezonabilă a dreptului de a intenta o acțiune în reparație și, prin urmare, o atingere a dreptului de acces la un tribunal" (Cocchiarella c. Italiei [MC], nr. 64886/01, § 92, CEDO 2006-V). Datoria Statului de a repara în mod adecvat prejudiciile imputabile autorităților și constatate corespunzător în justiție are o importanță crucială într-o societate guvernată de preeminența dreptului.
Guvernul susține că reclamantul este responsabil personal de situația de care se plânge, deoarece condamnarea la plata cheltuielilor în fața Curții de Casație se explică prin caracterul excesiv al pretențiilor cu titlu de prejudiciu material pe care le-a formulat la momentul introducerii recursului său.
Curtea reamintește că, în materie de cheltuieli de procedură, trebuie să se țină cont și de comportamentul justițiabilului (Zubac c. Croației [MC], nr. 40160/12, § 120, 5 aprilie 2018) sau de caracterul vădit lipsit de șanse de succes al acțiunii (a se vedea, de asemenea, Stankiewicz c. Poloniei, nr. 46917/99, § 62 și următoarele, CEDO 2006-VI, Klauz c. Croației, nr. 28963/10, § 77 și următoarele, 18 iulie 2013, și Cindrić și Bešlić c. Croației, nr. 72152/13, §§ 119-123, 6 septembrie 2016).
În speță, reclamantul a introdus un recurs plângându-se de respingerea de către curtea de apel a cererii sale de reparare a prejudiciului material în cuantum de aproximativ 400.000 EUR. Reclamantul putea deci prevedea consecințele juridice ale respingerii recursului, având în vedere și avizul procurorului general.
Cât privește cuantumul cheltuielilor, Curtea observă că, având în vedere valoarea obiectului litigiului, acestea nu sunt excesiv de mari (a se vedea paragraful 14 mai sus). Aceasta admite, în plus, că principiul „cine pierde plătește" urmărește un scop legitim de a asigura o bună administrare a justiției și de a proteja drepturile altora prin descurajarea contenciosului nefondat și a costurilor excesive (Klauz, citată anterior, § 84).
În lumina celor de mai sus, după ce a procedat la o examinare aprofundată a observațiilor părților și la o analiză a jurisprudenței aplicabile în cauză, Curtea consideră că reclamantul nu a suferit o piedică disproporționată care să aducă atingere substanței înseși a dreptului său de acces la un tribunal.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 21 noiembrie 2024.
Liv Tigerstedt
Péter Paczolay
Grefier adjunct
Președinte