Pasculli împotriva Italiei

La 2 iulie 1990, reclamantul a chemat în judecată primăria din San Ferdinando di Puglia pentru a obține o despăgubire în considerarea exproprierii terenului său.

La 21 iunie 2004, procedura principală fiind încă pendinte, reclamantul a sesizat curtea de apel din Lecce, în sensul legii nr. 89 din 24 martie 2001, zisă „legea Pinto", pentru a se plânge în special de durata procedurii. Acesta solicita despăgubirea prejudiciului material în cuantum de aproximativ 400.000 euro (EUR) și a prejudiciului moral suferit ca urmare a duratei procedurii principale care era încă pendinte.

Printr-o decizie depusă la 5 noiembrie 2004, curtea de apel din Lecce a constatat încălcarea articolului 6 din Convenție din cauza duratei procedurii, a respins cererea cu titlu de prejudiciu material, l-a condamnat pe ministrul Justiției la plata a 9.000 EUR pentru prejudiciu moral și a compensat între părți cheltuielile și onorariile.

Reclamantul a formulat recurs plângându-se de cuantumul acordat cu titlu de despăgubire. În special, reclamantul susținea că suferise aproximativ 400.000 EUR de prejudiciu material ca urmare a duratei procedurii principale și că curtea de apel nu calculase corect prejudiciul moral. Procurorul general a cerut respingerea recursului.

Printr-o hotărâre depusă la 27 octombrie 2006, Curtea de Casație a confirmat decizia curții de apel, a respins pretențiile reclamantului privind prejudiciul material și l-a condamnat pe reclamant la plata a 5.000 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură.

Invocând articolul 6 din Convenție, reclamantul consideră că cuantumul cheltuielilor la plata cărora a fost condamnat de Curtea de Casație „Pinto" este excesiv.

Cu titlu preliminar, Guvernul constată că reclamantul nu a invocat niciodată, în formularul cererii, un capăt de cerere privind lipsa motivării hotărârii Curții de Casație care îl condamna la plata cheltuielilor și onorariilor. Acesta subliniază că întrebarea pusă de Curte la momentul comunicării cererii depășește capătul de cerere principal al reclamantului care privește exclusiv cuantumul ridicat al cheltuielilor și onorariilor la care a fost condamnat și susține că Curtea nu ar trebui să se pronunțe asupra capătului de cerere întemeiat pe lipsa motivării.

Potrivit Curții (Grosam c. Republicii Cehe [MC], nr. 19750/13, 1 iunie 2023), capetele de cerere pe care reclamantul intenționează să le invoce în temeiul articolului 6 din Convenție trebuie să conțină toți parametrii necesari pentru a permite Curții să delimiteze chestiunea pe care va fi chemată să o examineze. Este important de subliniat că domeniul de aplicare al articolului 6 din Convenție este foarte larg și că examinarea Curții este în mod necesar delimitată de capetele de cerere precise prezentate înaintea sa (Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugaliei [MC], nr. 55391/13 și 2 alte cereri, § 104, 6 noiembrie 2018).

Curtea observă că, în formularul cererii sale, reclamantul nu a făcut decât să menționeze condamnarea la cheltuieli și onorarii de către Curtea de Casație, fără a invoca vreodată capătul de cerere referitor la lipsa motivării. Conform jurisprudenței Curții, nu este suficient ca o încălcare a Convenției să fie „vădită" având în vedere faptele speței sau concluziile reclamantului. Dimpotrivă, reclamantul trebuie să se plângă că un act sau o omisiune certă a determinat o încălcare a drepturilor enunțate în Convenție sau în Protocoalele aferente, într-un mod care să nu lase Curtea să se întrebe dacă un anumit capăt de cerere a fost ridicat sau nu. Aceasta înseamnă că Curtea nu are puterea de a se substitui reclamantului și de a formula noi capete de cerere doar pe baza argumentelor și a faptelor prezentate (Grosam, citată anterior, §§ 90 și 91, 1 iunie 2023). Într-o altă hotărâre recentă a Marii Camere, Fu Quan, s.r.o. c. Republicii Cehe ([MC], nr. 24827/14, § 148, 1 iunie 2023), Curtea a hotărât că menționarea de către societatea reclamantă a duratei depozitării mărfurilor sale de către autorități în formularul cererii era prea echivocă pentru a fi interpretată ca ridicând capătul de cerere întemeiat pe sechestrarea prelungită a mărfurilor sale. Curtea a precizat apoi că, dacă societatea reclamantă ar fi dorit la acel moment să se plângă de sechestrarea prelungită a bunurilor sale, ar fi trebuit să indice acest lucru în mod clar în formularul cererii.

Rezultă din cele de mai sus că, în speță, reclamantul nu a expus, după cum subliniază Guvernul, în cererea pe care a introdus-o în fața Curții capătul de cerere pe care îl invocă, pe terenul art. 6, §1 din Convenție, întemeiat pe o lipsă de motivare a hotărârii Curții de Casație privind condamnarea la cheltuieli și onorarii. În schimb, reclamantul a formulat pentru prima dată acest capăt de cerere în observațiile sale pe care le-a depus la 10 iunie 2015, ulterior comunicării de către Curte a cererii Guvernului.

Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că capătul de cerere întemeiat pe lipsa motivării hotărârii Curții de Casație care îl condamnă la cheltuieli și onorarii, pe care reclamantul l-a ridicat în iunie 2015, a fost introdus cu mai mult de șase luni după depunerea la grefă a hotărârii respective.

Rezultă că acest capăt de cerere este inadmisibil în raport cu articolul 35 § 1 din Convenție pentru nerespectarea regulii celor șase luni, și că trebuie deci respins în aplicarea articolului 35 § 4. Capătul de cerere privind condamnarea la cheltuieli și onorarii de către Curtea de Casație „Pinto"

Cât privește capătul de cerere referitor la condamnarea la cheltuieli și onorarii de către Curtea de Casație „Pinto" pe care reclamantul îl consideră disproporționată, Guvernul observă că, în speță, cuantumul cheltuielilor de judecată în sarcina părții care a pierdut a fost determinat în temeiul decretului nr. 127 din 8 aprilie 2004, între un minim (4.765 EUR) și un maxim (14.255 EUR), ținând cont de valoarea obiectului litigiului care era, în speță, mai mare de 400.000 EUR.

Curtea reamintește că, în mod general, obligația impusă justițiabililor de a plăti jurisdicțiilor civile cheltuieli aferente cererilor pe care acestea le au de examinat nu poate fi considerată ca o restricție a dreptului de acces la un tribunal incompatibilă în sine cu art. 6, §1 din Convenție. Cu toate acestea, cuantumul cheltuielilor, apreciat în lumina circumstanțelor particulare ale unei cauze date, este un factor care trebuie luat în considerare pentru a determina dacă cel interesat a beneficiat de dreptul său de acces (Brualla Gómez de la Torre c. Spaniei, 19 decembrie 1997, § 33, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, 13 iulie 1995, §§ 61 și următoarele, seria A nr. 316-B, și Stankov c. Bulgariei, nr. 68490/01, § 52, 12 iulie 2007).

Potrivit Curții, „nu ar trebui nici ca aceste cheltuieli să fie excesive și să constituie o limitare nerezonabilă a dreptului de a intenta o acțiune în reparație și, prin urmare, o atingere a dreptului de acces la un tribunal" (Cocchiarella c. Italiei [MC], nr. 64886/01, § 92, CEDO 2006-V). Datoria Statului de a repara în mod adecvat prejudiciile imputabile autorităților și constatate corespunzător în justiție are o importanță crucială într-o societate guvernată de preeminența dreptului.

Guvernul susține că reclamantul este responsabil personal de situația de care se plânge, deoarece condamnarea la plata cheltuielilor în fața Curții de Casație se explică prin caracterul excesiv al pretențiilor cu titlu de prejudiciu material pe care le-a formulat la momentul introducerii recursului său.

Curtea reamintește că, în materie de cheltuieli de procedură, trebuie să se țină cont și de comportamentul justițiabilului (Zubac c. Croației [MC], nr. 40160/12, § 120, 5 aprilie 2018) sau de caracterul vădit lipsit de șanse de succes al acțiunii (a se vedea, de asemenea, Stankiewicz c. Poloniei, nr. 46917/99, § 62 și următoarele, CEDO 2006-VI, Klauz c. Croației, nr. 28963/10, § 77 și următoarele, 18 iulie 2013, și Cindrić și Bešlić c. Croației, nr. 72152/13, §§ 119-123, 6 septembrie 2016).

În speță, reclamantul a introdus un recurs plângându-se de respingerea de către curtea de apel a cererii sale de reparare a prejudiciului material în cuantum de aproximativ 400.000 EUR. Reclamantul putea deci prevedea consecințele juridice ale respingerii recursului, având în vedere și avizul procurorului general.

Cât privește cuantumul cheltuielilor, Curtea observă că, având în vedere valoarea obiectului litigiului, acestea nu sunt excesiv de mari (a se vedea paragraful 14 mai sus). Aceasta admite, în plus, că principiul „cine pierde plătește" urmărește un scop legitim de a asigura o bună administrare a justiției și de a proteja drepturile altora prin descurajarea contenciosului nefondat și a costurilor excesive (Klauz, citată anterior, § 84).

În lumina celor de mai sus, după ce a procedat la o examinare aprofundată a observațiilor părților și la o analiză a jurisprudenței aplicabile în cauză, Curtea consideră că reclamantul nu a suferit o piedică disproporționată care să aducă atingere substanței înseși a dreptului său de acces la un tribunal.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 21 noiembrie 2024. Liv Tigerstedt Péter Paczolay Grefier adjunct Președinte

La requête porte sur la condamnation du requérant au paiement des frais devant la Cour de cassation dans le cadre de la procédure « Pinto ».

Le 2 juillet 1990, le requérant assigna la mairie de San Ferdinando di Puglia afin d’obtenir un dédommagement en raison de l’expropriation de son terrain.

Le 21 juin 2004, la procédure principale étant encore pendante, le requérant saisit la cour d’appel de Lecce, au sens de la loi n o 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto », pour se plaindre notamment de la durée de la procédure. Il demandait le dédommagement du préjudice matériel à hauteur d’environ 400 000 euros (EUR) et du préjudice moral subis du fait de la durée de la procédure principale qui était encore pendante.

Par une décision déposée le 5 novembre 2004, la cour d’appel de Lecce constata la violation de l’article 6 de la Convention en raison de la durée de la procédure, rejeta, la demande à titre de dommage matériel, condamna le ministère de la Justice au paiement de 9 000 EUR pour dommage moral et compensa entre les parties les frais et dépens.

Le requérant se pourvut en cassation en se plaignant du montant accordé à titre de dédommagement. En particulier, le requérant faisait valoir qu’il avait subi environ 400 000 EUR de dommage matériel du fait de la durée de la procédure principale et que la cour d’appel n’avait pas correctement calculé le dommage moral. Le Procureur général demanda le rejet du pourvoi.

Par un arrêt déposé le 27 octobre 2006, la Cour de cassation confirma la décision de la cour d’appel, rejeta les prétentions du requérant concernant le dommage matériel et condamna le requérant au paiement de 5 000 EUR au titre des frais de procédure.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant estime que le montant des frais au paiement duquel il a été condamné par la Cour de cassation « Pinto » est excessif.

Selon la Cour ( Grosam c. République tchèque [GC], n o 19750/13, 1 er juin 2023), les griefs que le requérant entend tirer de l’article 6 de la Convention doivent contenir tous les paramètres nécessaires pour permettre à la Cour de délimiter la question qu’elle sera appelée à examiner. Il est important de souligner que le champ d’application de l’article 6 de la Convention est très large et que l’examen de la Cour est nécessairement délimité par les griefs précis présentés devant elle ( Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugal [GC], n os 55391/13 et 2 autres, § 104, 6 novembre 2018).

La Cour relève que, dans son formulaire de requête, le requérant n’a fait que mentionner la condamnation aux frais et dépens par la Cour de cassation, sans jamais soulever le grief concernant l’absence de motivation. Selon la jurisprudence de la Cour, il ne suffit pas qu’une violation de la Convention soit « manifeste » au vu des faits de l’espèce ou des conclusions du requérant. Au contraire, le requérant doit se plaindre qu’un acte ou une omission certaine a entraîné une violation des droits énoncés dans la Convention ou dans les Protocoles s’y rapportant, d’une manière qui ne devrait pas laisser la Cour se demander si un certain grief a été soulevé ou non. Cela signifie que la Cour n’a pas le pouvoir de se substituer au requérant et de formuler de nouveaux griefs sur la seule base des arguments et des faits avancés ( Grosam , précité, §§ 90 et 91, 1er juin 2023). Dans un autre arrêt récent de la Grande Chambre, Fu Quan, s.r.o. c. République tchèque ([GC], n o 24827/14, §148, 1 er juin 2023), la Cour a jugé que la mention par la société requérante de la durée de stockage de ses marchandises par les autorités dans son formulaire de requête était trop équivoque pour être interprétée comme soulevant le grief tiré de la saisie prolongée de ses marchandises. La Cour a ensuite précisé que, si la société requérante avait souhaité à ce stade se plaindre de la saisie prolongée de ses biens, elle aurait dû l’indiquer clairement dans son formulaire de requête.

Il ressort de ce qui précède dans le cas d’espèce que le requérant n’a pas exposé, comme le souligne le Gouvernement, dans la requête qu’il a introduite devant la Cour le grief qu’il tire, sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, d’une absence de motivation de l’arrêt de la Cour de cassation sur la condamnation aux frais et dépens. Au lieu de cela, le requérant a formulé pour la première fois ce grief dans ses observations qu’il a produites le 10 juin 2015 postérieurement à la communication par la Cour de la requête au Gouvernement

Au vu de ces éléments, la Cour estime que le grief tiré de l’absence motivation de l’arrêt de la Cour de cassation le condamnant aux frais et dépens, que le requérant a soulevé en juin 2015, a été introduit plus de six mois après le dépôt au greffe dudit arrêt.

Il s’ensuit que ce grief est irrecevable au regard de l’article 35 § 1 de la Convention pour non-respect de la règle des six mois, et qu’il doit donc être rejeté en application de l’article 35 § 4. Le grief concernant la condamnation aux frais et dépens par la Cour de cassation « Pinto » 14 . Quant au grief concernant la condamnation aux frais et dépens par la Cour de cassation « Pinto » que le requérant considère disproportionnée, le Gouvernement note que dans le cas d’espèce, le montant des frais de justice à la charge de la partie perdante a été déterminé en vertu du décret n o 127 du 8 avril 2004, entre un minimum (4 765 EUR) et un maximum (14 255 EUR), en tenant compte de la valeur de l’objet du litige qui était, dans le cas d’espèce plus de 400 000 EUR.

La Cour rappelle que de manière générale, l’obligation faite aux justiciables de payer aux juridictions civiles des frais afférents aux demandes dont elles ont à connaître ne saurait passer pour une restriction au droit d’accès à un tribunal incompatible en soi avec l’article 6 § 1 de la Convention. Toutefois, le montant des frais, apprécié à la lumière des circonstances particulières d’une affaire donnée, est un facteur à prendre en compte pour déterminer si l’intéressé a bénéficié de son droit d’accès ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne, 19 décembre 1997, § 33, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni, 13 juillet 1995, §§ 61 et suivants, série A n o 316‑B, et Stankov c. Bulgarie , n o 68490/01, § 52, 12 juillet 2007).

Selon la Cour, « il ne faudrait pas non plus que ces frais soient excessifs et constituent une limitation déraisonnable au droit d’introduire une action en réparation et, partant, une atteinte au droit d’accès à un tribunal » ( Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, § 92, CEDH 2006-V). Le devoir de l’État de réparer de manière adéquate les dommages imputables aux autorités et dûment constatés en justice revêt une importance cruciale dans une société régie par la prééminence du droit.

Le Gouvernement soutient que le requérant est personnellement responsable de la situation dont il se plaint car la condamnation à payer les frais devant la Cour de cassation s’explique par le caractère excessif des prétentions au titre du dommage matériel qu’il a formulées au moment de l’introduction de son pourvoi en cassation.

La Cour rappelle qu’en matière de frais de procédure, il convient aussi de prendre en compte le comportement du justiciable ( Zubac c. Croatie [GC], n o 40160/12, § 120, 5 avril 2018) ou le caractère manifestement dénué de chance de succès de l’action (voir aussi Stankiewicz c. Pologne , n o 46917/99, § 62 et suivants, CEDH 2006-VI, Klauz c. Croatie , n o 28963/10, § 77 et suivants, 18 juillet 2013, et Cindrić et Bešlić c. Croatie , n o 72152/13, §§ 119 ‑ 123, 6 septembre 2016).

Dans le cas d’espèce le requérant, a introduit un pourvoi en cassation en se plaignent du rejet par la cour d’appel de sa demande de réparation du dommage matériel à une hauteur d’environ 400 000 EUR. Le requérant, pouvait donc prévoir les conséquences juridiques du rejet du pourvoi en cassation, compte tenu également de l’avis du procureur général.

Quant au montant des frais, la Cour note que compte tenu de la valeur de l’objet du litige, ils ne sont pas excessivement élevés (voir paragraphe 14 ci-dessus). Elle admet, en outre, que le principe du « perdant-payeur » poursuit un but légitime d’assurer une bonne administration de la justice et de protéger les droits d’autrui en décourageant les contentieux mal fondés et les coûts excessifs ( Klauz , précité, § 84). 21. À la lumière de ce qui précède, après s’être livrée à un examen approfondi des observations des parties et à une analyse de la jurisprudence applicable en la cause, la Cour considère que le requérant n’a pas subi une entrave disproportionnée ayant porté atteinte à la substance même de son droit d’accès à un tribunal.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 21 novembre 2024. Liv Tigerstedt Péter Paczolay Greffière adjointe Président