AFFAIRE PASCULLI c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Expertise valide;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédures nationale et de la Convention (globale);Remboursement frais d'expertise
AFFAIRE PASCULLI c. ITALIE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A PATRU
CAUZA
PASCULLI c. ITALIA
(Cerere nr. 36818/97)
HOTĂRÂRE
(Satisfacție echitabilă)
STRASBOURG
4 decembrie 2007
DEFINITIV
02/06/2008
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi retușuri de formă.
În cauza Pasculli c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a patra), având ședință sub forma unei camere compuse din:
Sir Nicolas Bratza, președinte,
Dl G. Bonello,
Dl K. Traja,
Dl L. Garlicki,
Dl J. Borrego Borrego,
Dna L. Mijović, judecători,
Dna M. Del Tufo, judecător ad hoc,
și Dna F. Araci, grefier adjunct de secțiune,
După deliberare în camera de consiliu la 13 noiembrie 2007,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 36818/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 25 ianuarie 1997 de către un cetățean al acestui stat, Raffaele Pasculli („reclamantul"), în baza fostului articol 25 din Convenția de protecție.
Prin hotărâre din 17 mai 2005 („hotărârea pe fond"), Curtea a considerat că interferența în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale nu era compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Pasculli c. Italia, nr. 36818/97, §§ 97-98 și punctul 1 al dispozitivului, 17 mai 2005).
Pe baza articolului 41 din Convenție, reclamantul solicita o sumă de bani pentru daune materiale, corespunzând diferenței dintre valoarea terenului litigios și suma obținută ca urmare a procedurii din fața instanțelor naționale, precum și o sumă pentru daune morale și despăgubirea cheltuielilor de procedură.
Deoarece chestiunea privind aplicarea articolului 41 din Convenție nu era în stare de judecată, Curtea a lăsat-o în pronunțare și a invitat Guvernul și reclamantul să prezinte în scris, în termen de trei luni de la data când hotărârea ar deveni definitivă, observațiile lor cu privire la această chestiune și în special să o informeze cu privire la orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 104 și punctul 2 al dispozitivului).
La 13 iulie 2005, Guvernul a cerut trimiterea cauzei în fața Marii Camere în baza articolelor 43 din Convenție și 73 din Regulament. La 12 octombrie 2005, colegiul Marii Camere a respins această cerere. Hotărârea camerei a devenit astfel definitivă la aceeași dată.
Termenul fixat pentru a permite părților să caute un acord amiabil a expirat fără ca părțile să ajungă la un astfel de acord. Reclamantul a depus observații la 17 noiembrie și 1 decembrie 2005. Acestea au fost transmise Guvernului, care a răspuns la 30 ianuarie 2006.
Reunită la 7 martie 2006 la inițiativa Președintelui (punctul 2 c) al dispozitivului hotărârii pe fond), Camera a considerat oportun să efectueze o expertiză și a decis că sarcina expertului va consta, pe de o parte, în a determina valoarea terenului la momentul ocupării și a o actualiza; pe de altă parte, valoarea actuală a terenului ținând seama de existența construcției ridicate și costul construcției acesteia.
Printr-o scrisoare din 8 martie 2006, Curtea a comunicat această decizie părților și le-a invitat pe acestea să îi furnizeze numele unui expert ales de comun acord. Curtea a precizat, de asemenea, că sarcina cheltuielilor și onorariilor de expertiză va reveni Guvernului (art. 38 din Convenție).
Părțile nu au ales un expert de comun acord, dar au furnizat liste cu nume de experți.
La instrucțiunile Curții, la 12 mai 2006 registratura a adresat un mandat dl Antonio Tiso cu copie pentru părți. S-a precizat în mandat că sarcina finală a cheltuielilor și onorariilor de expertiză va reveni Guvernului.
Expertul a acceptat mandatul la 22 mai 2006.
Printr-o scrisoare din 24 mai 2006, registratura i-a informat pe părți și le-a invitat să ia măsurile necesare pentru ca expertul să-și poată îndeplini sarcina.
La 25 iulie 2006, expertul a depus raportul cu anexe și cererea referitoare la cheltuielile și onorariile sale.
Un exemplar din raportul de expertiză a fost trimis părților. Doar reclamantul a transmis comentarii.
ÎN FAPT DE DREPT
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă legea internă a Statului pârât nu permite decât în mod incomplet să șteargă consecințele acestei încălcări, Curtea acordă, dacă este cazul, părții lezate o satisfacție echitabilă."
I. Valabilitatea expertiței
Părțile nu au contestat valabilitatea expertiței.
Curtea consideră valabil raportul expertului și îl ia în considerare pentru a pronunța hotărârea sa.
II. Daune
A. Daune materiale
Rezumat al expertiței și concluziile expertului
Cu lungimea de 41 de pagini și având mai multe anexe, raportul de expertiză conține, în special, estimarea terenului care face obiectul cauzei și costul construcției clădirii construite de administrația municipală din momentul ocupării terenului și care este situată pe terenul reclamantului. Pentru a redacta raportul, expertul s-a bazat pe dosarul judecătoresc, pe documente furnizate de orașul San Ferdinando di Puglia, precum și pe informații provenind de pe piața imobiliară. A ținut, de asemenea, seama de evoluția ratei inflației și a prețurilor în perioada în cauză.
Estimarea expertului se referă la o suprafață de 2894 de metri pătrați, compusă, pe de o parte, din cei 1470 de metri pătrați vizați direct de ocuparea litigioasă, și, pe de altă parte, din cei 1424 de metri pătrați considerați de instanțele naționale ca fiind, de asemenea, de despăgubit ca urmare a lucrărilor de construcție (§§ 16 și 19 din hotărârea pe fond).
Expertul a amintit mai întâi că în ianuarie 1986, data începerii ocupării fără titlu, porțiunea de teren direct vizată de ocupare a fost estimată la 294.000.000 lire italiene (151.838,33 EUR), adică 200.000 lire italiene pe metru pătrat (103,29 EUR) de expertul desemnat din oficiu în procedura judecătorească. Această estimare a fost mărită cu 100.000.000 lire italiene (51.645,69 EUR) din cauza prejudiciilor suferite de restul terenului (§§ 15-16 din hotărârea pe fond).
Apoi expertul a calculat inflația până la data expertiței și a concluzionat că valoarea indexată a terenului în iunie 2006 era de 315.400,06 EUR. De asemenea, dobânda legală asupra sumei inițiale și până în iunie 2006 se ridică la 291.694,23 EUR.
Pentru a determina valoarea terenului în 2006, expertul a luat în considerare, pe de o parte, planul urbanistic în vigoare, faptul că terenul litigios este situat într-o zonă urbanizată cu destinație rezidențială și volumul de ocupare a terenului (indicele di fabbricabilità) al terenurilor învecinate. Volumul de ocupare a terenului care rezultă este de 3 metri cubi pe metru pătrat. Pe de altă parte, expertul a luat în considerare nouă contracte de vânzare de terenuri similare, datate respectiv din 2003, 2004 și 2006, și a calculat prețul mediu pentru aceste terenuri. Valoarea actuală a terenului în cauză este 262.640,18 EUR, ținând seama de scăderea puternică a cererii de locuințe.
Expertul a estimat în final că costul construcției clădirii ridicate de administrație se situează între 1.146.000 EUR și 1.485.280 EUR, sume care includ valoarea actuală a solului (§22 mai sus). A indicat apoi că această sumă, care dă plusvaloarea adusă de prezența clădirii, este, de asemenea, susceptibilă să acopere pierderea din speranță a reclamantului.
Pentru a rezuma concluziile expertului:
valoarea terenului în 1986 indexată la iunie 2006 + dobândă: 315.400,06 EUR + 291.694,23 EUR
valoarea terenului conform pieței imobiliare actuale: 262.640,18 EUR
Costul construcției clădirii ridicate pe teren, înainte de deducerea valorii solului. Situat între 1.146.000 EUR și 1.485.280 EUR
Argumentele reclamantului
Înainte de hotărârea pe fond, reclamantul solicita o sumă corespunzând valorii pe care terenul litigios o avea la momentul începerii ocupării fără titlu (ianuarie 1986), scăzând despăgubirea acordată de instanțele naționale (216.707.170 lire italiene, adică 111.919,91 EUR), plus indexare și dobândă. Reclamantul și-a fondat pretențiile pe calculele efectuate de expertul desemnat din oficiu în procedura națională (§§ 15-19 din hotărârea pe fond). În acest fel, suma solicitată era 177.292.830 lire italiene (91.564,11 EUR), plus indexare și dobândă. De altfel, reclamantul a precizat că despăgubirea decidă de instanțele naționale a fost reținută cu 20% la sursă.
Aceste prețuri au fost reconfirmate după hotărârea pe fond, dar cu titlu subsidiar. În fapt, la 1 decembrie 2006, reclamantul a cerut Curții să-i acorde o satisfacție echitabilă în conformitate cu jurisprudența în materie de expropiere indirectă (Carbonara și Ventura c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 24638/94, 11 decembrie 2003; Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 31524/96, 30 octombrie 2003). Reclamantul solicita să fie despăgubit în totalitate, scăzând suma primită la nivel național, și cerea o sumă acoperind valoarea terenului de astazi, majorată de plusvaloarea adusă de existența clădirilor, și pierderea din plăceri. De altfel, reclamantul cerea Curții să ordone o expertiză, cum a făcut-o în cele două cauze citate mai sus.
Argumentele Guvernului
Înainte de hotărârea pe fond, Guvernul nu prezentase comentarii cu privire la cererile de satisfacție echitabilă formulate de reclamant (§ 103 din hotărârea pe fond).
La 20 ianuarie 2006, Guvernul a prezentat observații. În acestea, cere Curții să nu ia în considerare pretențiile formulate de reclamant după hotărârea pe fond și să le declare tardive. Apoi contestă temelia acestor prețuri, care se bazează pe jurisprudența Curții în materie de satisfacție echitabilă pentru privare ilegală de bunuri, pe care o critică. În particular, Guvernul se opune ca Curtea să ia în considerare valoarea actuală a terenului și plusvaloarea adusă de prezența clădirii pe acesta.
Decizia Curții
De la bun început, Curtea răspunde la întrebarea dacă este oportun să se ia în considerare pretențiile formulate de reclamant la 1 decembrie 2006, adică după hotărârea pe fond.
În această privință, constată că părțile au fost invitate să prezinte observațiile lor cu privire la satisfacția echitabilă în termen de trei luni de la data când hotărârea ar deveni definitivă (a se vedea punctul 2b) al dispozitivului hotărârii pe fond).
Deoarece hotărârea pe fond a devenit definitivă la 12 octombrie 2006, rezultă că reclamantul a depus memorandumul în termenul alocat. Prin urmare, pretențiile cu privire la aceasta pot fi, de asemenea, luate în considerare pentru nevoile acestei hotărâri.
Curtea reamintește apoi că o hotărâre care constată o încălcare impune Statului pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în mod a restabili, în măsura posibilului, situația anterioară (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
Statele contractante parte la o cauză sunt în general libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri care constată o încălcare. Acest putere de apreciere cu privire la modul de execuție a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere care însoțește obligația fundamentală impusă de Convenție Statelor contractante: să asigure respectarea drepturilor și libertăților garantate (art. 1). Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, atunci Statul pârât trebuie să o realizeze, Curtea nefiind nici competentă, nici în măsură practică s-o realizeze ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau permite doar în mod incomplet să șteargă consecințele încălcării, art. 41 îi dă puterea Curții să acorde, dacă este cazul, părții lezate satisfacția care i se pare corespunzătoare (Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2000-I).
În hotărârea pe fond, Curtea a spus că interferența litigioasă nu satisfăcea condiția legalității (§§ 97-98 din hotărârea pe fond). Actul guvernului italian pe care Curtea l-a considerat contrar Convenției nu era, în cazul de față, o expropiere care ar fi fost legitimă dacă ar fi fost plătită o despăgubire adecvată; dimpotrivă, era o preluare de statul asupra terenului reclamantului, la care acesta nu a putut remedia (§§ 99-100 din hotărârea pe fond).
În acest sens, Curtea a constatat că instanțele naționale au luat notă de situația de ilegalitate, și că, pe baza acestei constatări, au declarat reclamantul ca fiind privat de bun în favoarea celui care ocupa (§ 94 din hotărârea pe fond). De altfel, Curtea a estimat că, în ciuda despăgubirii plătite reclamantului, nu a existat „reparare integrală a prejudiciului suferit" (§ 96 din hotărârea pe fond).
Din acești factori reiese clar că Curtea a reținut statutul de „victimă" a reclamantului pentru a ajunge apoi la constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și urm., Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Colecția 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. România [Marea Cameră], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI și Jensen c. Danemarca (hotărâre), nr. 48470/99, CEDO 2001-X). De altfel, reclamantul rămâne încă „victimă", situația sa rămânând neschimbată de la pronunțarea hotărârii pe fond.
Curtea reafirmă că, din perspectiva sa, decizia prin care o instanță națională constată o ocupare ilegală a unui teren și declară exproprierea indirectă a acestuia nu are efectul de a regulariza situația denunțată. Se limitează la înregistrarea unei situații ilegale (printre numeroasele hotărâri, a se vedea Serrao c. Italia, nr. 67198/01, § 81, 13 octombrie 2005), situație care, prin urmare, nu poate fi corectată în absența unei reparații conforme cu criteriile aplicate cazurilor de privare ilegală de bunuri.
Prin urmare, Curtea respinge argumentul Guvernului și reafirmă imposibilitatea de a plasa pe aceeași linie o expropiere regulată, care ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 din motiv că despăgubirea era inadecvată, și o cauză ca cea de față, în care încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului depinde de încălcarea principiului legalității (Ex-Rege al Greciei și alții c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 25701/94, § 75, CEDO 2002; Scordino c. Italia (nr. 3) (satisfacție echitabilă), nr. 43662/98, § 30, CEDO 2007-...).
Din aceasta rezultă că reparația în cazul exproprierii indirecte nu va fi similară despăgubirii stabilite pentru cauzele în care constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru privare de bunuri se bazează pe ruperea „echilibrului just", ținând seama de nivelul despăgubirii mult mai mic decât valoarea de piață a terenului și absența motivelor de „utilitate publică" care ar permite plata unei despăgubiri de expropiere mai mică decât valoarea bunului (Scordino c. Italia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 36813/97, § 257, CEDO 2006-).
Despăgubirea de stabilit în cazul de față trebuie să reflecte ideea unei ștergeri totale a consecințelor interferenței litigioase. Într-adevăr, în cauza de față, este ilegalitatea intrinsecă a preluării terenului care a fost la originea încălcării constatate din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1. Caracterul ilicit al unei asemenea deposedări se răsfrânge prin forța lucrurilor asupra criteriilor de utilizat pentru a determina reparația datorată de Statul pârât, consecințele financiare ale unei preluări licite neputând fi asimilate cu ale unei deposedarri ilicite (Ex-Rege al Greciei și alții c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], precitat, § 75; Scordino c. Italia [Marea Cameră], precitat, § 250; Scordino c. Italia (nr. 3), precitat, § 31).
În jurisprudența sa referitoare la satisfacția echitabilă în cazul deposedării ilicite în sine (a se vedea cauzele Papamichalopoulos și alții c. Grecia (art. 50), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B; Carbonara și Ventura c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 24638/94, 11 decembrie 2003; Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 31524/96, 30 octombrie 2003; Scordino c. Italia (nr. 3) (satisfacție echitabilă), nr. 43662/98, CEDO 2007-), în vederea reparării integrale a prejudiciului suferit, Curtea a acordat sume incluzând valoarea actuală a terenului în raport cu piața imobiliară de astazi. De altfel, a căutat să compenseze pierderile suferite care nu ar fi acoperite de plata acestei sume, ținând seama de potențialul terenului în cauză, calculat, dacă este cazul, pe baza costului construcției clădirilor ridicate de cel care a expropriat.
Ținând seama de considerațiile anterioare, Curtea consideră că despăgubirea de acordat reclamantului nu se limitează la valoarea pe care o avea proprietatea la data ocupării. Din această cauză, a invitat expertul să estimeze, de asemenea, valoarea actuală a terenului litigios, ținând seama de valoarea construcției care a fost realizată acolo. Această valoare nu depinde de condiții ipotetice, cum ar fi cazul dacă ar fi fost azi în același stat ca în 1986. Din raportul de expertiză reiese clar că, din atunci, terenul în cauză și vecinătatea sa - care dispuneau prin situația lor de un potențial de dezvoltare urbană - au fost valorificate prin construcția clădirilor, al căror pe piață.
Ea decide că Statul va trebui să plătească interesatului o sumă corespunzând valorii actuale a terenului, majorată de plusvaloarea adusă de prezența clădirii – care, în cazul de față, a fost estimată la același nivel cu costul construcției – și care este susceptibilă să compenseze, de asemenea, reclamantul pentru orice altă pierdere suferită. Din această sumă este necesar apoi să se scadă despăgubirea referitoare la valoarea terenului obținută de reclamant la nivel național (și anume 216.707.170 lire italiene din 1986, adică 111.919,91 EUR, a se vedea § 19 din hotărârea pe fond) și actualizată (aproximativ 236.000 EUR).
Cât privește determinarea valorii acestei despăgubiri, Curtea se bazează pe raportul de expertiză și, pronunțând în echitate, acordă reclamantului 800.000 EUR.
B. Daune morale
Reclamantul solicita 107.126 EUR pentru prejudiciul moral.
Guvernul consideră exorbitantă suma indicată de reclamant și cere Curții să o reducă în echitate.
Curtea consideră că încălcarea Convenției a cauzat reclamantului un prejudiciu moral cert, rezultând din sentimentul de neputință și frustrare în fața deposedării ilegale a bunului său. Pronunțând în echitate, îi acordă reclamantului 10.000 EUR de acest motiv.
III. Cheltuieli și dépens
Reclamantul solicita rambursarea cheltuielilor și dépens suportate la nivel național, din care 14.922 EUR pentru onorariile avocatului, într-un montant global de 67.878 EUR, montant incluzând taxa pe valoarea adăugată. Cât privește cheltuielile din procedura de la Strasbourg, reclamantul cere rambursarea a 34.149,03 EUR.
Guvernul cere Curții să nu ramburseze cheltuielile suportate de reclamant din procedura națională, în special din procedura de executare silită pentru obținerea plății despăgubirii, din motiv că aceste proceduri nu ar fi legate de constatarea încălcării. Cât privește cheltuielile din procedura introdusă în fața organelor Convenției, Guvernul se înclină în fața înțelepciunii Curții.
Curtea reamintește că acordarea cheltuielilor și dépens la titlul articolului 41 presupune că se află stabilite în realitatea lor, necesitatea lor și, mai mult, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). De altfel, cheltuielile judiciare pot fi recuperate doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Van de Hurk c. Țările de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, § 66).
Curtea nu se îndoiește de necesitatea cheltuielilor solicitate nici că acestea au fost efectiv suportate. Constată totuși excesive onorariile totale revendicate de acest titlu. Curtea consideră prin urmare că nu este oportun să fie rambursate decât parțial. Ținând seama de circumstanțele cauzei, și pronunțând în echitate după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil să acorde un montant de 65.000 EUR, majorat de TVA și CPA, pentru ansamblul cheltuielilor suportate în fața instanțelor naționale și la Strasbourg.
IV. Cheltuieli de expertiză
Pentru onorariile și cheltuielile referitoare la realizarea expertiței, expertul semnatarul raportului solicita un montant global de 13.400 EUR, taxă pe valoarea adăugată (TVA) și contribuții sociale (CPA) excluse. Calculul sa ține seama de munca de estimare, a vizitelor la fața locului, a elaborării planurilor.
Părțile nu au făcut comentarii în această privință.
Curtea reamintește mai întâi că acordarea despăgubirii ține de puterea sa discreționară și că îi revine să judece dacă o anumită despăgubire este necesară sau corespunzătoare. Remunerarea expertului se analizează în cazul de față ca niște cheltuieli legate de realizarea unei expertiți pe care Curtea a considerat-o indispensabilă pentru a oferi reclamantului posibilitatea de a obține ștergerea încălcării constatate de hotărârea pe fond.
La instrucțiunile Camerei, greferul a informat de altfel Guvernul și expertul că cheltuielile și onorariile referitoare la expertiță vor reveni, în final, Statului pârât (§8 mai sus).
Curtea nu se îndoiește de realitatea și necesitatea operațiunilor pe care expertul le-a efectuat pentru a-și îndeplini cât mai bine sarcina. Estimează apoi că suma solicitată este rezonabilă. Curtea decide, în consecință, să acorde integralul acestei sume, și anume 13.400 EUR, majorat de TVA și CPA.
V. Dobânzi moratorii
Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
Decide, cu șase voturi împotriva unuia,
a) că expertița este valabilă;
b) că Statul pârât trebuie să verseze interesaților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:
i. 800.000 EUR (opt sute de mii de euro) pentru daune materiale;
ii. 10.000 EUR (zece mii de euro) pentru daune morale;
iii. 65.000 EUR (șaizeci și cinci de mii de euro) pentru cheltuieli și dépens;
iv. orice montant care ar putea fi datorat de titlu de impozit pe aceste sume;
c) că Statul pârât trebuie să verseze expertului, dl Tiso, în termen de trei luni, 13.400 EUR (treisprezece mii patru sute de euro), plus TVA și CPA;
d) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste montante vor fi majorate de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge, cu unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2007 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului.
Fatoș Aracı
Nicolas Bratza
Grefier adjunct
Președinte
La această hotărâre se găsește atașată, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei disidente a dl Borrego Borrego.
N.B.
F.A.
OPINIA DISIDENTĂ A DL JUDECĂTOR BORREGO BORREGO
Regret că nu pot să mă alatur majorității, căci nu sunt de acord cu criteriul adoptat pentru acordarea despăgubirii.
În opinia mea, Curtea trebuie mai întâi să decidă care este adevărata sa natură: fie o a patra instanță, cu toate consecințele pe care aceasta le implică, fie o instanță internațională cu caracter subsidiaru.
În cazul de față, pentru a determina montantul despăgubirii, majoritatea s-a bazat pe criteriul „valorii actuale" a bunului. Trebuie totuși ținut seama de următorii fapti:
a. În ianuarie 1997, dl Pasculli a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului.
b. În aprilie 2004, cererea a fost declarată admisibilă.
c. În mai 2005, o hotărâre a constatat încălcarea, lăsând în pronunțare chestiunea aplicării articolului 41.
d. La sfârșitul anului 2007, majoritatea a decis să rețină valoarea pe care o avea bunul în 2006 (§ 22).
Cu alte cuvinte, montantul despăgubirii acordate reclamantului a fost stabilit pe baza valorii pe care o avea bunul aproape zece ani după introducerea cererii în fața Curții.
În general, în cauzele privind durata procedurii, Curtea constată existența unei încălcări a Convenției atunci când procedura internă a depășit o durată de aproximativ cinci ani. Este curios că, în cazul de față, majoritatea nu pare să vadă niciun inconvenient în a nu ține seama de scurgerea unei perioade de timp pe care Curtea nu ar ezita, în contextul unei proceduri interne, s-o califice drept excesivă.
Este evident că valoarea unui bun imobiliar poate crește sau scădea odată cu trecerea timpului. În consecință, montantul despăgubirii, superior sau inferior valorii bunului la momentul ultimei decizii interne, este legat de rapiditatea (sau încetineala) procedurii în fața Curții.
În hotărârea Yiltaș Yildiz Turistik Tesisler A. Ș. c. Turcia (nr. 30502/96, 27 aprilie 2006), Curtea a limitat despăgubirea la valoarea pe care o avea proprietatea la data exproprierii (§ 34 din hotărârea citată), considerând că aceasta nu putea fi asimilată cu o deposedare ilegală. Atunci când preluarea este ilegală, Curtea consideră că trebuie să acorde „sume incluzând valoarea actuală a terenului în raport cu piața imobiliară de astazi" (a se vedea referințele la jurisprudență cuprinse la §37 din prezenta hotărâre).
Mi se pare că distinția dintre o preluare licită și o preluare ilegală nu este întotdeauna foarte clară. Și consecința acestei distincții mi se pare academică și deconectată de realitate. În cazul unei preluări licite, despăgubirea este fixată în raport cu valoarea bunului la momentul exproprierii. În cazul unei preluări ilegale, despăgubirea este determinată în funcție de valoarea actuală a bunului.
O singură întrebare: de ce se uită cu desăvârșire la procedurile interne? Curtea exercită un rol subsidiaru în raport cu cel al instanțelor interne și, prin urmare, valoarea bunului trebuie determinată, în orice caz, în raport cu momentul ultimei decizii interne, din care rezultă necesitatea intervenției Curții ca instanță internațională investită cu o misiune subsidiarăă.
Abordarea urmată în cazul de faață ar putea, în cazul unei cauze penale, să conducă Curtea la constatarea unei încălcări a Convenției și la o intrare în fond și la deciderea condamnării sau achitării reclamantului.
Consider prin urmare că natura subsidiarăă a Curții o obligă să nu acționeze ca a patra instanță și, prin urmare, să nu ignore data ultimei decizii interne.