AFFAIRE PASCULLI c. ITALIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 36818/97) îndreptată împotriva Republicii Italiene și care a fost depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 25 ianuarie 1997 de către un cetățean al acestui stat, Raffaele Pasculli („reclamantul"), în baza fostului articol 25 din Convenția de protecție.

Prin hotărâre din 17 mai 2005 („hotărârea pe fond"), Curtea a considerat că interferența în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale nu era compatibilă cu principiul legalității și, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Pasculli c. Italia, nr. 36818/97, §§ 97-98 și punctul 1 al dispozitivului, 17 mai 2005).

Pe baza articolului 41 din Convenție, reclamantul solicita o sumă de bani pentru daune materiale, corespunzând diferenței dintre valoarea terenului litigios și suma obținută ca urmare a procedurii din fața instanțelor naționale, precum și o sumă pentru daune morale și despăgubirea cheltuielilor de procedură.

Deoarece chestiunea privind aplicarea articolului 41 din Convenție nu era în stare de judecată, Curtea a lăsat-o în pronunțare și a invitat Guvernul și reclamantul să prezinte în scris, în termen de trei luni de la data când hotărârea ar deveni definitivă, observațiile lor cu privire la această chestiune și în special să o informeze cu privire la orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 104 și punctul 2 al dispozitivului).

La 13 iulie 2005, Guvernul a cerut trimiterea cauzei în fața Marii Camere în baza articolelor 43 din Convenție și 73 din Regulament. La 12 octombrie 2005, colegiul Marii Camere a respins această cerere. Hotărârea camerei a devenit astfel definitivă la aceeași dată.

Termenul fixat pentru a permite părților să caute un acord amiabil a expirat fără ca părțile să ajungă la un astfel de acord. Reclamantul a depus observații la 17 noiembrie și 1 decembrie 2005. Acestea au fost transmise Guvernului, care a răspuns la 30 ianuarie 2006.

Reunită la 7 martie 2006 la inițiativa Președintelui (punctul 2 c) al dispozitivului hotărârii pe fond), Camera a considerat oportun să efectueze o expertiză și a decis că sarcina expertului va consta, pe de o parte, în a determina valoarea terenului la momentul ocupării și a o actualiza; pe de altă parte, valoarea actuală a terenului ținând seama de existența construcției ridicate și costul construcției acesteia.

Printr-o scrisoare din 8 martie 2006, Curtea a comunicat această decizie părților și le-a invitat pe acestea să îi furnizeze numele unui expert ales de comun acord. Curtea a precizat, de asemenea, că sarcina cheltuielilor și onorariilor de expertiză va reveni Guvernului (art. 38 din Convenție).

Părțile nu au ales un expert de comun acord, dar au furnizat liste cu nume de experți.

La instrucțiunile Curții, la 12 mai 2006 registratura a adresat un mandat dl Antonio Tiso cu copie pentru părți. S-a precizat în mandat că sarcina finală a cheltuielilor și onorariilor de expertiză va reveni Guvernului.

Expertul a acceptat mandatul la 22 mai 2006.

Printr-o scrisoare din 24 mai 2006, registratura i-a informat pe părți și le-a invitat să ia măsurile necesare pentru ca expertul să-și poată îndeplini sarcina.

La 25 iulie 2006, expertul a depus raportul cu anexe și cererea referitoare la cheltuielile și onorariile sale.

Un exemplar din raportul de expertiză a fost trimis părților. Doar reclamantul a transmis comentarii.

Părțile nu au contestat valabilitatea expertiței.

Curtea consideră valabil raportul expertului și îl ia în considerare pentru a pronunța hotărârea sa. II. Daune A. Daune materiale 1. Rezumat al expertiței și concluziile expertului

Cu lungimea de 41 de pagini și având mai multe anexe, raportul de expertiză conține, în special, estimarea terenului care face obiectul cauzei și costul construcției clădirii construite de administrația municipală din momentul ocupării terenului și care este situată pe terenul reclamantului. Pentru a redacta raportul, expertul s-a bazat pe dosarul judecătoresc, pe documente furnizate de orașul San Ferdinando di Puglia, precum și pe informații provenind de pe piața imobiliară. A ținut, de asemenea, seama de evoluția ratei inflației și a prețurilor în perioada în cauză.

Estimarea expertului se referă la o suprafață de 2894 de metri pătrați, compusă, pe de o parte, din cei 1470 de metri pătrați vizați direct de ocuparea litigioasă, și, pe de altă parte, din cei 1424 de metri pătrați considerați de instanțele naționale ca fiind, de asemenea, de despăgubit ca urmare a lucrărilor de construcție (§§ 16 și 19 din hotărârea pe fond).

Expertul a amintit mai întâi că în ianuarie 1986, data începerii ocupării fără titlu, porțiunea de teren direct vizată de ocupare a fost estimată la 294.000.000 lire italiene (151.838,33 EUR), adică 200.000 lire italiene pe metru pătrat (103,29 EUR) de expertul desemnat din oficiu în procedura judecătorească. Această estimare a fost mărită cu 100.000.000 lire italiene (51.645,69 EUR) din cauza prejudiciilor suferite de restul terenului (§§ 15-16 din hotărârea pe fond).

Apoi expertul a calculat inflația până la data expertiței și a concluzionat că valoarea indexată a terenului în iunie 2006 era de 315.400,06 EUR. De asemenea, dobânda legală asupra sumei inițiale și până în iunie 2006 se ridică la 291.694,23 EUR.

Pentru a determina valoarea terenului în 2006, expertul a luat în considerare, pe de o parte, planul urbanistic în vigoare, faptul că terenul litigios este situat într-o zonă urbanizată cu destinație rezidențială și volumul de ocupare a terenului (indicele di fabbricabilità) al terenurilor învecinate. Volumul de ocupare a terenului care rezultă este de 3 metri cubi pe metru pătrat. Pe de altă parte, expertul a luat în considerare nouă contracte de vânzare de terenuri similare, datate respectiv din 2003, 2004 și 2006, și a calculat prețul mediu pentru aceste terenuri. Valoarea actuală a terenului în cauză este 262.640,18 EUR, ținând seama de scăderea puternică a cererii de locuințe.

Expertul a estimat în final că costul construcției clădirii ridicate de administrație se situează între 1.146.000 EUR și 1.485.280 EUR, sume care includ valoarea actuală a solului (§22 mai sus). A indicat apoi că această sumă, care dă plusvaloarea adusă de prezența clădirii, este, de asemenea, susceptibilă să acopere pierderea din speranță a reclamantului.

Pentru a rezuma concluziile expertului: 1. valoarea terenului în 1986 indexată la iunie 2006 + dobândă: 315.400,06 EUR + 291.694,23 EUR 2. valoarea terenului conform pieței imobiliare actuale: 262.640,18 EUR 3. Costul construcției clădirii ridicate pe teren, înainte de deducerea valorii solului. Situat între 1.146.000 EUR și 1.485.280 EUR 2. Argumentele reclamantului

Înainte de hotărârea pe fond, reclamantul solicita o sumă corespunzând valorii pe care terenul litigios o avea la momentul începerii ocupării fără titlu (ianuarie 1986), scăzând despăgubirea acordată de instanțele naționale (216.707.170 lire italiene, adică 111.919,91 EUR), plus indexare și dobândă. Reclamantul și-a fondat pretențiile pe calculele efectuate de expertul desemnat din oficiu în procedura națională (§§ 15-19 din hotărârea pe fond). În acest fel, suma solicitată era 177.292.830 lire italiene (91.564,11 EUR), plus indexare și dobândă. De altfel, reclamantul a precizat că despăgubirea decidă de instanțele naționale a fost reținută cu 20% la sursă.

Aceste prețuri au fost reconfirmate după hotărârea pe fond, dar cu titlu subsidiar. În fapt, la 1 decembrie 2006, reclamantul a cerut Curții să-i acorde o satisfacție echitabilă în conformitate cu jurisprudența în materie de expropiere indirectă (Carbonara și Ventura c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 24638/94, 11 decembrie 2003; Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 31524/96, 30 octombrie 2003). Reclamantul solicita să fie despăgubit în totalitate, scăzând suma primită la nivel național, și cerea o sumă acoperind valoarea terenului de astazi, majorată de plusvaloarea adusă de existența clădirilor, și pierderea din plăceri. De altfel, reclamantul cerea Curții să ordone o expertiză, cum a făcut-o în cele două cauze citate mai sus. 3. Argumentele Guvernului

Înainte de hotărârea pe fond, Guvernul nu prezentase comentarii cu privire la cererile de satisfacție echitabilă formulate de reclamant (§ 103 din hotărârea pe fond).

La 20 ianuarie 2006, Guvernul a prezentat observații. În acestea, cere Curții să nu ia în considerare pretențiile formulate de reclamant după hotărârea pe fond și să le declare tardive. Apoi contestă temelia acestor prețuri, care se bazează pe jurisprudența Curții în materie de satisfacție echitabilă pentru privare ilegală de bunuri, pe care o critică. În particular, Guvernul se opune ca Curtea să ia în considerare valoarea actuală a terenului și plusvaloarea adusă de prezența clădirii pe acesta. 4. Decizia Curții

De la bun început, Curtea răspunde la întrebarea dacă este oportun să se ia în considerare pretențiile formulate de reclamant la 1 decembrie 2006, adică după hotărârea pe fond. În această privință, constată că părțile au fost invitate să prezinte observațiile lor cu privire la satisfacția echitabilă în termen de trei luni de la data când hotărârea ar deveni definitivă (a se vedea punctul 2b) al dispozitivului hotărârii pe fond). Deoarece hotărârea pe fond a devenit definitivă la 12 octombrie 2006, rezultă că reclamantul a depus memorandumul în termenul alocat. Prin urmare, pretențiile cu privire la aceasta pot fi, de asemenea, luate în considerare pentru nevoile acestei hotărâri.

Curtea reamintește apoi că o hotărâre care constată o încălcare impune Statului pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în mod a restabili, în măsura posibilului, situația anterioară (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

Statele contractante parte la o cauză sunt în general libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri care constată o încălcare. Acest putere de apreciere cu privire la modul de execuție a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere care însoțește obligația fundamentală impusă de Convenție Statelor contractante: să asigure respectarea drepturilor și libertăților garantate (art. 1). Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, atunci Statul pârât trebuie să o realizeze, Curtea nefiind nici competentă, nici în măsură practică s-o realizeze ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul național nu permite sau permite doar în mod incomplet să șteargă consecințele încălcării, art. 41 îi dă puterea Curții să acorde, dacă este cazul, părții lezate satisfacția care i se pare corespunzătoare (Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2000-I). 27. În hotărârea pe fond, Curtea a spus că interferența litigioasă nu satisfăcea condiția legalității (§§ 97-98 din hotărârea pe fond). Actul guvernului italian pe care Curtea l-a considerat contrar Convenției nu era, în cazul de față, o expropiere care ar fi fost legitimă dacă ar fi fost plătită o despăgubire adecvată; dimpotrivă, era o preluare de statul asupra terenului reclamantului, la care acesta nu a putut remedia (§§ 99-100 din hotărârea pe fond). În acest sens, Curtea a constatat că instanțele naționale au luat notă de situația de ilegalitate, și că, pe baza acestei constatări, au declarat reclamantul ca fiind privat de bun în favoarea celui care ocupa (§ 94 din hotărârea pe fond). De altfel, Curtea a estimat că, în ciuda despăgubirii plătite reclamantului, nu a existat „reparare integrală a prejudiciului suferit" (§ 96 din hotărârea pe fond).

Din acești factori reiese clar că Curtea a reținut statutul de „victimă" a reclamantului pentru a ajunge apoi la constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Eckle c. Germania, hotărâre din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 32, §§ 69 și urm., Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, Colecția 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. România [Marea Cameră], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI și Jensen c. Danemarca (hotărâre), nr. 48470/99, CEDO 2001-X). De altfel, reclamantul rămâne încă „victimă", situația sa rămânând neschimbată de la pronunțarea hotărârii pe fond.

Curtea reafirmă că, din perspectiva sa, decizia prin care o instanță națională constată o ocupare ilegală a unui teren și declară exproprierea indirectă a acestuia nu are efectul de a regulariza situația denunțată. Se limitează la înregistrarea unei situații ilegale (printre numeroasele hotărâri, a se vedea Serrao c. Italia, nr. 67198/01, § 81, 13 octombrie 2005), situație care, prin urmare, nu poate fi corectată în absența unei reparații conforme cu criteriile aplicate cazurilor de privare ilegală de bunuri.

Prin urmare, Curtea respinge argumentul Guvernului și reafirmă imposibilitatea de a plasa pe aceeași linie o expropiere regulată, care ar fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 din motiv că despăgubirea era inadecvată, și o cauză ca cea de față, în care încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului depinde de încălcarea principiului legalității (Ex-Rege al Greciei și alții c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 25701/94, § 75, CEDO 2002; Scordino c. Italia (nr. 3) (satisfacție echitabilă), nr. 43662/98, § 30, CEDO 2007-...).

Din aceasta rezultă că reparația în cazul exproprierii indirecte nu va fi similară despăgubirii stabilite pentru cauzele în care constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru privare de bunuri se bazează pe ruperea „echilibrului just", ținând seama de nivelul despăgubirii mult mai mic decât valoarea de piață a terenului și absența motivelor de „utilitate publică" care ar permite plata unei despăgubiri de expropiere mai mică decât valoarea bunului (Scordino c. Italia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 36813/97, § 257, CEDO 2006-).

Despăgubirea de stabilit în cazul de față trebuie să reflecte ideea unei ștergeri totale a consecințelor interferenței litigioase. Într-adevăr, în cauza de față, este ilegalitatea intrinsecă a preluării terenului care a fost la originea încălcării constatate din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1. Caracterul ilicit al unei asemenea deposedări se răsfrânge prin forța lucrurilor asupra criteriilor de utilizat pentru a determina reparația datorată de Statul pârât, consecințele financiare ale unei preluări licite neputând fi asimilate cu ale unei deposedarri ilicite (Ex-Rege al Greciei și alții c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], precitat, § 75; Scordino c. Italia [Marea Cameră], precitat, § 250; Scordino c. Italia (nr. 3), precitat, § 31).

În jurisprudența sa referitoare la satisfacția echitabilă în cazul deposedării ilicite în sine (a se vedea cauzele Papamichalopoulos și alții c. Grecia (art. 50), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B; Carbonara și Ventura c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 24638/94, 11 decembrie 2003; Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 31524/96, 30 octombrie 2003; Scordino c. Italia (nr. 3) (satisfacție echitabilă), nr. 43662/98, CEDO 2007-), în vederea reparării integrale a prejudiciului suferit, Curtea a acordat sume incluzând valoarea actuală a terenului în raport cu piața imobiliară de astazi. De altfel, a căutat să compenseze pierderile suferite care nu ar fi acoperite de plata acestei sume, ținând seama de potențialul terenului în cauză, calculat, dacă este cazul, pe baza costului construcției clădirilor ridicate de cel care a expropriat.

Ținând seama de considerațiile anterioare, Curtea consideră că despăgubirea de acordat reclamantului nu se limitează la valoarea pe care o avea proprietatea la data ocupării. Din această cauză, a invitat expertul să estimeze, de asemenea, valoarea actuală a terenului litigios, ținând seama de valoarea construcției care a fost realizată acolo. Această valoare nu depinde de condiții ipotetice, cum ar fi cazul dacă ar fi fost azi în același stat ca în 1986. Din raportul de expertiză reiese clar că, din atunci, terenul în cauză și vecinătatea sa - care dispuneau prin situația lor de un potențial de dezvoltare urbană - au fost valorificate prin construcția clădirilor, al căror pe piață.

Ea decide că Statul va trebui să plătească interesatului o sumă corespunzând valorii actuale a terenului, majorată de plusvaloarea adusă de prezența clădirii – care, în cazul de față, a fost estimată la același nivel cu costul construcției – și care este susceptibilă să compenseze, de asemenea, reclamantul pentru orice altă pierdere suferită. Din această sumă este necesar apoi să se scadă despăgubirea referitoare la valoarea terenului obținută de reclamant la nivel național (și anume 216.707.170 lire italiene din 1986, adică 111.919,91 EUR, a se vedea § 19 din hotărârea pe fond) și actualizată (aproximativ 236.000 EUR).

Cât privește determinarea valorii acestei despăgubiri, Curtea se bazează pe raportul de expertiză și, pronunțând în echitate, acordă reclamantului 800.000 EUR. B. Daune morale

Reclamantul solicita 107.126 EUR pentru prejudiciul moral.

Guvernul consideră exorbitantă suma indicată de reclamant și cere Curții să o reducă în echitate.

Curtea consideră că încălcarea Convenției a cauzat reclamantului un prejudiciu moral cert, rezultând din sentimentul de neputință și frustrare în fața deposedării ilegale a bunului său. Pronunțând în echitate, îi acordă reclamantului 10.000 EUR de acest motiv. III. Cheltuieli și dépens

Reclamantul solicita rambursarea cheltuielilor și dépens suportate la nivel național, din care 14.922 EUR pentru onorariile avocatului, într-un montant global de 67.878 EUR, montant incluzând taxa pe valoarea adăugată. Cât privește cheltuielile din procedura de la Strasbourg, reclamantul cere rambursarea a 34.149,03 EUR.

Guvernul cere Curții să nu ramburseze cheltuielile suportate de reclamant din procedura națională, în special din procedura de executare silită pentru obținerea plății despăgubirii, din motiv că aceste proceduri nu ar fi legate de constatarea încălcării. Cât privește cheltuielile din procedura introdusă în fața organelor Convenției, Guvernul se înclină în fața înțelepciunii Curții.

Curtea reamintește că acordarea cheltuielilor și dépens la titlul articolului 41 presupune că se află stabilite în realitatea lor, necesitatea lor și, mai mult, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). De altfel, cheltuielile judiciare pot fi recuperate doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Van de Hurk c. Țările de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, § 66).

Curtea nu se îndoiește de necesitatea cheltuielilor solicitate nici că acestea au fost efectiv suportate. Constată totuși excesive onorariile totale revendicate de acest titlu. Curtea consideră prin urmare că nu este oportun să fie rambursate decât parțial. Ținând seama de circumstanțele cauzei, și pronunțând în echitate după cum dorește art. 41 din Convenție, Curtea consideră rezonabil să acorde un montant de 65.000 EUR, majorat de TVA și CPA, pentru ansamblul cheltuielilor suportate în fața instanțelor naționale și la Strasbourg. IV. Cheltuieli de expertiză

Pentru onorariile și cheltuielile referitoare la realizarea expertiței, expertul semnatarul raportului solicita un montant global de 13.400 EUR, taxă pe valoarea adăugată (TVA) și contribuții sociale (CPA) excluse. Calculul sa ține seama de munca de estimare, a vizitelor la fața locului, a elaborării planurilor.

Părțile nu au făcut comentarii în această privință.

Curtea reamintește mai întâi că acordarea despăgubirii ține de puterea sa discreționară și că îi revine să judece dacă o anumită despăgubire este necesară sau corespunzătoare. Remunerarea expertului se analizează în cazul de față ca niște cheltuieli legate de realizarea unei expertiți pe care Curtea a considerat-o indispensabilă pentru a oferi reclamantului posibilitatea de a obține ștergerea încălcării constatate de hotărârea pe fond. La instrucțiunile Camerei, greferul a informat de altfel Guvernul și expertul că cheltuielile și onorariile referitoare la expertiță vor reveni, în final, Statului pârât (§8 mai sus).

Curtea nu se îndoiește de realitatea și necesitatea operațiunilor pe care expertul le-a efectuat pentru a-și îndeplini cât mai bine sarcina. Estimează apoi că suma solicitată este rezonabilă. Curtea decide, în consecință, să acorde integralul acestei sume, și anume 13.400 EUR, majorat de TVA și CPA. V. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Decide, cu șase voturi împotriva unuia, a) că expertița este valabilă; b) că Statul pârât trebuie să verseze interesaților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 800.000 EUR (opt sute de mii de euro) pentru daune materiale; ii. 10.000 EUR (zece mii de euro) pentru daune morale; iii. 65.000 EUR (șaizeci și cinci de mii de euro) pentru cheltuieli și dépens; iv. orice montant care ar putea fi datorat de titlu de impozit pe aceste sume; c) că Statul pârât trebuie să verseze expertului, dl Tiso, în termen de trei luni, 13.400 EUR (treisprezece mii patru sute de euro), plus TVA și CPA; d) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste montante vor fi majorate de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 2. Respinge, cu unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2007 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Grefier adjunct Președinte La această hotărâre se găsește atașată, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din Regulament, expunerea opiniei disidente a dl Borrego Borrego. N.B. F.A.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 36818/97) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, Raffaele Pasculli (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 25 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde.

Par un arrêt du 17 mai 2005 (« l’arrêt au principal »), la Cour a jugé que l’ingérence dans le droit au respect des biens du requérant n’était pas compatible avec le principe de légalité et que, partant, il y avait eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Pasculli c. Italie , n o 36818/97, §§ 97-98 et point 1 du dispositif, 17 mai 2005).

En s’appuyant sur l’article 41 de la Convention, le requérant réclamait une somme au titre du préjudice matériel, correspondant à la différence entre la valeur du terrain litigieux et la somme obtenue à l’issue de la procédure devant les juridictions nationales, ainsi qu’une somme au titre du préjudice moral et le remboursement des frais de procédure.

La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée et a invité le Gouvernement et le requérant à lui soumettre par écrit, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt deviendrait définitif, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ( ibidem , § 104 et point 2 du dispositif).

Le 13 juillet 2005, le Gouvernement a demandé le renvoi de l’affaire devant la Grande Chambre en vertu des articles 43 de la Convention et 73 du Règlement. Le 12 octobre 2005, le collège de la Grande Chambre a rejeté cette demande. L’arrêt de la chambre est ainsi devenu définitif à cette même date.

Le délai fixé pour permettre aux parties de rechercher un accord amiable est échu sans que les parties n’aboutissent à un tel accord. Le requérant a déposé des observations les 17 novembre et 1 er décembre 2005. Celles-ci ont été transmises au Gouvernement, qui a répliqué le 30 janvier 2006.

Réunie le 7 mars 2006 sur l’initiative de son Président (point 2 c) du dispositif de l’arrêt au principal), la Chambre a estimé opportun d’effectuer une expertise et a décidé que la tâche de l’expert consisterait à déterminer, d’une part, la valeur que le terrain avait au moment de l’occupation et à l’actualiser ; d’autre part, la valeur actuelle du terrain compte tenu de l’existence du bâtiment érigé et le coût de construction de celui-ci.

Par un courrier du 8 mars 2006, la Cour a communiqué cette décision aux parties et a invité celles-ci à lui fournir le nom d’un expert choisi d’un commun accord. La Cour a par ailleurs précisé que la charge des frais et honoraires d’expertise pèserait sur le Gouvernement (article 38 de la Convention).

Les parties n’ont pas choisi un expert d’un commun accord, mais ont fourni des listes avec des noms d’experts.

Sur instructions de la Cour, le 12 mai 2006 le greffe a adressé un mandat à M. Antonio Tiso avec copie aux parties. Il a été précisé dans le mandat que la charge finale des frais et honoraires d’expertise pèserait sur le Gouvernement.

L’expert a accepté le mandat en date du 22 mai 2006.

Par un courrier du 24 mai 2006, le greffe en a informé les parties en les invitant à prendre les mesures nécessaires pour que l’expert puisse accomplir sa tâche.

Le 25 juillet 2006, l’expert a déposé son rapport avec annexes ainsi que sa demande relative à ses frais et honoraires.

Un exemplaire du rapport d’expertise a été envoyé aux parties. Seul le requérant a fait parvenir des commentaires. EN DROIT

Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » I. Validité de l’expertise

Les parties n’ont pas contesté la validité de l’expertise.

La Cour tient pour valide le rapport de l’expert et le prend en considération pour rendre sa décision. II. Dommage A. Dommage matériel 1. Résumé de l’expertise et des conclusions de l’expert

Long de 41 pages et comportant plusieurs annexes, le rapport d’expertise contient notamment l’estimation du terrain objet de la cause et du coût de construction du bâtiment construit par l’administration communale depuis l’occupation du terrain et qui est situé sur le terrain du requérant. Pour rédiger son rapport, l’expert s’est fondé sur le dossier judiciaire, sur des documents fournis par la ville de San Ferdinando di Puglia, ainsi que sur des renseignements provenant du marché immobilier. Il a en outre tenu compte de l’évolution du taux d’inflation et des prix dans la période concernée.

L’estimation de l’expert porte sur une étendue de 2 894 mètres carrés, se composant, d’une part, des 1470 mètres carrés directement visés par l’occupation litigieuse, et, d’autre part, des 1 424 mètres carrés considérés par les juridictions nationales comme également à indemniser à la suite des travaux de construction (§§ 16 et 19 de l’arrêt au principal).

L’expert a tout d’abord rappelé qu’en janvier 1986, date du début de l’occupation sans titre, la partie de terrain directement concernée par l’occupation avait été estimée à 294 000 000 ITL (151 838, 33 EUR), soit 200 000 ITL le mètre carré (103,29 EUR) par l’expert commis d’office dans la procédure judiciaire. Cette estimation avait été augmentée de 100 000 000 ITL (51 645,69 EUR) en raison des préjudices subis par la partie restante du terrain (§§ 15-16 de l’arrêt au principal).

Ensuite l’expert a calculé l’inflation jusqu’à la date de l’expertise et a conclu que la valeur indexée du terrain en juin 2006 était de 315 400, 06 EUR. En outre, l’intérêt légal sur la somme initiale et allant jusqu’en juin 2006 s’élève à 291 694,23 EUR.

Pour déterminer la valeur du terrain en 2006, l’expert a pris en compte, d’une part, le plan d’urbanisme en vigueur, le fait que le terrain litigieux est situé dans une zone urbanisée à vocation résidentielle et le volume d’occupation des sols ( indice di fabbricabilità ) des terrains voisins. Le volume d’occupation des sols qui en résulte est de 3 mètres cubes par mètre carré. D’autre part, l’expert a pris en compte neuf contrats de vente de terrains similaires, datés respectivement de 2003, 2004 et 2006, et a calculé le prix moyen pour ces terrains. La valeur actuelle du terrain en cause est 262 640, 18 EUR, vu la forte baisse de la demande d’habitations.

L’expert a enfin estimé que le coût de construction du bâtiment érigé par l’administration se situe entre 1 146 000 EUR et 1 485 280 EUR, sommes qui incluent la valeur actuelle du sol (paragraphe 22 ci-dessus). Il a ensuite indiqué que ce montant, qui donne la plus-value apportée par la présence du bâtiment, est également susceptible de couvrir le manque à gagner du requérant.

Pour résumer les conclusions de l’expert : 1. valeur du terrain en 1986 indexée à juin 2006 + intérêts 315 400,06 EUR + 291 694,23 EUR 2. valeur du terrain selon le marché immobilier actuel 262 640, 18 EUR 3. Coût de construction du bâtiment érigé sur le terrain, avant déduction de la valeur du sol. Compris entre 1 146 000 EUR et 1 485 280 EUR 2. Arguments du requérant

Avant l’arrêt au principal, le requérant avait sollicité une somme correspondant à la valeur que le terrain litigieux avait au moment du début de l’occupation sans titre (janvier 1986), déduction faite de l’indemnité que les juridictions nationales lui ont accordée (216 707 170 ITL, soit 111 919, 91 EUR), plus indexation et intérêts. Le requérant fondait ses prétentions sur les calculs effectués par l’expert commis d’office dans la procédure nationale (§§ 15-19 de l’arrêt au principal). De cette sorte, la somme réclamée s’élevait à 177 292 830 ITL (91 564,11 EUR), plus indexation et intérêts. Par ailleurs le requérant précisait que l’indemnité décidée par les juridictions nationales avait été taxée de 20% à la source.

Ces prétentions ont été reconfirmées après l’arrêt au principal, mais à titre subsidiaire. En effet, le 1er décembre 2006, le requérant a demandé à la Cour de lui accorder une satisfaction équitable conformément à la jurisprudence en matière d’expropriation indirecte ( Carbonara et Ventura c. Italie (satisfaction équitable), n o 24638/94, 11 décembre 2003 ; Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie (satisfaction équitable), n o 31524/96, 30 octobre 2003). Le requérant demandait à être intégralement dédommagé, déduction faite de la somme perçue au niveau national, et réclamait une somme couvrant la valeur du terrain d’aujourd’hui, augmentée de la plus-value apportée par l’existence de bâtiments, et perte de jouissance. Par ailleurs le requérant demandait à la Cour d’ordonner une expertise, comme elle l’avait fait dans les deux affaires citées ci-dessus. 3. Arguments du Gouvernement

Avant l’arrêt au principal, le Gouvernement n’avait pas présenté de commentaires sur les demandes de satisfaction équitable formulées par le requérant (§ 103 de l’arrêt au principal).

Le 20 janvier 2006, le Gouvernement a soumis des observations. Dans celles-ci, il demande à la Cour de ne pas prendre en compte les prétentions formulées par le requérant après l’arrêt sur fond et de les déclarer tardives. Ensuite il conteste le fondement des ces prétentions, qui sont basées sur la jurisprudence de la Cour en matière de satisfaction équitable pour privation arbitraire de biens, qu’il critique. En particulier, le Gouvernement s’oppose à ce que la Cour prenne en compte la valeur actuelle du terrain et la plus-value apportée par la présence du bâtiment sur celui-ci. 4. Décision de la Cour

D’emblée, la Cour répond à la question de savoir s’il y a lieu de prendre en compte les prétentions formulées par le requérant le 1 er décembre 2006, soit après l’arrêt au principal. A cet égard, elle note que les parties ont été invitées à soumettre leurs observations sur la satisfaction équitable dans les trois mois à compter du jour ou l’arrêt serait devenu définitif (voir point 2b) du dispositif de l’arrêt au principal). L’arrêt au principal étant devenu définitif le 12 octobre 2006, il en résulte que le requérant a déposé son mémoire dans le délai imparti. Dès lors, les prétentions s’y rapportant peuvent également être prises en compte pour les besoins du présent arrêt.

La Cour rappelle ensuite qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], no 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d’appréciation quant aux modalités d’exécution d’un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l’obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants : assurer le respect des droits et libertés garantis (article 1). Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l’Etat défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée ( Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 20, CEDH 2000-I). 27. Dans son arrêt au principal, la Cour a dit que l’ingérence litigieuse ne satisfaisait pas à la condition de légalité (§§ 97-98 de l’arrêt au principal). L’acte du gouvernement italien que la Cour a tenu pour contraire à la Convention n’était pas en l’espèce une expropriation qui eût été légitime si une indemnisation adéquate avait été versée ; au contraire, elle était une mainmise de l’Etat sur le terrain du requérant, à laquelle celui-ci n’a pu remédier (§§ 99-100 de l’arrêt au principal). A cet égard, la Cour a relevé que les juridictions nationales ont pris note de la situation d’illégalité, et qu’en vertu de ce constat, elles ont déclaré le requérant comme étant privé de son bien au bénéfice de l’occupant (§ 94 de l’arrêt au principal). En outre, la Cour a estimé qu’en dépit de l’indemnité versée au requérant, il n’y avait pas eu « réparation intégrale du préjudice subi» (§ 96 de l’arrêt au principal).

Il ressort clairement de ces éléments que la Cour a retenu le statut de « victime » du requérant pour parvenir ensuite au constat de violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 32, §§ 69 et suiv., Amuur c. France , 25 juin 1996, Recueil 1996-III, p. 846, § 36, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI et Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001-X). Par ailleurs, le requérant reste toujours « victime », sa situation demeurant inchangée depuis le prononcé de l’arrêt au principal.

La Cour réaffirme qu’à ses yeux, la décision par laquelle une juridiction nationale prend acte d’une occupation illégale d’un terrain et déclare l’expropriation indirecte de celui-ci n’a pas pour effet de régulariser la situation dénoncée. Elle se limite à entériner une situation illégale (parmi les nombreux arrêts, voir Serrao c. Italie , n o 67198/01, § 81, 13 octobre 2005), situation qui ne peut dès lors être redressée en l’absence d’une réparation conforme aux critères s’appliquant aux cas de privations illégales de biens.

Partant la Cour rejette l’argument du Gouvernement et réaffirme l’impossibilité de mettre sur le même plan une expropriation régulière, qui méconnaîtrait l’article 1 du Protocole n o 1 au motif du caractère inadéquat de l’indemnité, et une affaire comme celle de l’espèce, où la violation du droit au respect des biens des requérants dépend de la violation du principe de légalité ( Ex-Roi de Grèce et autres c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 25701/94, § 75, CEDH 2002 ; Scordino c. Italie (n o 3) (satisfaction équitable), n o 43662/98, § 30, CEDH 2007 ‑ ...).

Il s’ensuit que la réparation en cas d’expropriation indirecte ne sera pas similaire à l’indemnité retenue pour les affaires où le constat de violation de l’article 1 du Protocole n o 1 pour privation de biens se fonde sur la rupture du « juste équilibre », eu égard au niveau d’indemnisation largement inférieur à la valeur marchande du terrain et à l’absence de motifs « d’utilité publique » permettant de verser une indemnité d’expropriation inférieure à la valeur du bien ( Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 257, CEDH 2006-).

L’indemnisation à fixer en l’espèce devra refléter l’idée d’un effacement total des conséquences de l’ingérence litigieuse. En effet, dans la présente affaire c’est l’illégalité intrinsèque de la mainmise sur le terrain, qui a été à l’origine de la violation constatée sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1. Le caractère illicite de pareille dépossession se répercute par la force des choses sur les critères à employer pour déterminer la réparation due par l’Etat défendeur, les conséquences financières d’une mainmise licite ne pouvant être assimilées à celles d’une dépossession illicite ( Ex-Roi de Grèce et autres c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], précité, § 75 ; Scordino c. Italie [GC], précité, § 250 ; Scordino c. Italie (n o 3), précité , § 31 ).

Dans sa jurisprudence en matière de satisfaction équitable en cas de dépossession illicite en soi (voir les affaires Papamichalopoulos et autres c. Grèce (article 50), arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330 ‑ B C arbonara et Ventura c. Italie (satisfaction équitable), n o 24638/94, 11 décembre 2003, Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie (satisfaction équitable), n o 31524/96, 30 octobre 2003 ; Scordino c. Italie (n o 3) (satisfaction équitable), n o 43662/98, CEDH 2007 ‑ ), aux fins de réparer intégralement le préjudice subi, la Cour a octroyé des sommes incluant la valeur actuelle du terrain par rapport au marché immobilier d’aujourd’hui. En outre, elle a cherché à compenser les pertes subies qui ne seraient pas couvertes par le versement de ce montant, en tenant compte du potentiel du terrain en cause, calculé, le cas échéant, à partir du coût de construction des immeubles érigés par l’expropriant.

Compte tenu des considérations qui précèdent, la Cour estime que l’indemnité à accorder au requérant ne se limite pas à la valeur qu’avait sa propriété à la date de l’occupation. Pour cette raison, elle a invité l’expert à estimer aussi la valeur actuelle du terrain litigieux, compte tenu de la valeur de la construction qui y a été réalisée. Cette valeur ne dépend pas de conditions hypothétiques, ce qui serait le cas s’il se trouvait aujourd’hui dans le même état qu’en 1986. Il ressort clairement du rapport d’expertise que, depuis lors, ledit terrain et son voisinage - qui disposaient de par leur situation d’un potentiel de développement urbain - ont été mis en valeur par la construction de bâtiments, dont le marché.

Elle décide que l’Etat devra verser à l’intéressé une somme correspondant à la valeur actuelle du terrain, augmentée de la plus-value apportée par la présence du bâtiment – qui en l’espèce a été estimée au même niveau que le coût de construction – et qui est susceptible de compenser le requérant également pour toute autre perte subie. De cette somme il convient ensuite de déduire l’indemnité se rapportant à la valeur du terrain obtenue par le requérants au plan national (à savoir 216 707 170 ITL de 1986, soit 111 919, 91 EUR, voir § 19 de l’arrêt au principal) et actualisée (soit environ 236 000 EUR)

Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour s’appuie sur le rapport d’expertise et, statuant en équité, accorde au requérant 800 000 EUR. B. Dommage moral

Le requérant sollicite 107 126 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement considère comme exorbitante la somme indiquée par le requérant et demande à la Cour de la réduire en équité.

La Cour considère que la violation de la Convention a porté au requérant un tort moral certain, résultant du sentiment d’impuissance et de frustration face à la dépossession illégale de son bien. Statuant en équité, elle alloue au requérant 10 000 EUR de ce chef. III. Frais et dépens

Le requérant sollicite le remboursement des frais et dépens encourus au niveau national, dont 14 922 EUR pour honoraires d’avocat, d’un montant global de 67 878 EUR, montant incluant la taxe sur la valeur ajoutée. Quant aux frais dans la procédure à Strasbourg, le requérant demande le remboursement de 34 149,03 EUR.

Le Gouvernement demande à la Cour de ne pas rembourser les frais exposés par le requérant dans la procédure nationale, notamment dans la procédure d’exécution forcée pour obtenir le paiement de l’indemnité, au motif que ces procédures ne seraient pas liées au constat de violation. Quant aux frais de procédure introduite devant les organes de la Convention, le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

La Cour rappelle que l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis dans leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Van de Hurk c. Pays-Bas , arrêt du 19 avril 1994, série A no 288, § 66).

La Cour ne doute pas de la nécessité des frais réclamés ni qu’ils aient été effectivement engagés. Elle trouve cependant excessifs les honoraires totaux revendiqués à ce titre. La Cour considère dès lors qu’il n’y a lieu de les rembourser qu’en partie. Compte tenu des circonstances de la cause, et statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d’allouer un montant de 65 000 EUR, augmenté de TVA et CPA, pour l’ensemble des frais exposés devant les juridictions nationales et à Strasbourg. IV. Frais d’expertise

Pour ses honoraires et les frais relatifs à la réalisation de l’expertise, l’expert signataire du rapport demande un montant global de 13 400 EUR, taxe sur la valeur ajoutée (TVA) et contributions sociales (CPA) en sus. Son calcul tient compte du travail d’estimation, des visites sur les lieux, de l’établissement des plans.

Les parties n’ont pas fait de commentaires à cet égard.

La Cour rappelle d’abord que l’octroi d’indemnité relève de son pouvoir discrétionnaire et qu’il lui appartient de juger si telle indemnité est nécessaire ou appropriée. La rémunération de l’expert s’analyse en l’occurrence en des frais liés à la réalisation d’une expertise que la Cour a jugée indispensable afin de donner au requérant la possibilité d’obtenir l’effacement de la violation relevée par l’arrêt au principal. Sur les instructions de la Chambre, le greffier a du reste informé le Gouvernement et l’expert que les frais et honoraires relatifs à l’expertise incomberaient en définitive à l’Etat défendeur (paragraphe 8 ci-dessus).

La Cour ne doute pas de la réalité et de la nécessité des opérations que l’expert a accomplies pour s’acquitter au mieux de sa tâche. Elle estime ensuite que la somme réclamée est raisonnable. La Cour décide, en conséquence, d’accorder l’intégralité de cette somme, à savoir 13 400 EUR, augmentée de TVA et de CPA. V. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Dit , par six voix contre une , a) que l’expertise est valide ; b) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 800 000 EUR (huit cent mille euros) pour dommage matériel ; ii. 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral ; iii. 65 000 EUR (soixante-cinq mille euros) pour frais et dépens ; iv. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; c) que l’Etat défendeur doit verser à l’expert, M. Tiso, dans les trois mois, 13 400 EUR (treize mille quatre cent euros), plus TVA et CPA ; d) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 2. Rejette, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Greffière adjointe Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion dissidente de M. Borrego Borrego. N.B. F.A.