POLISCIANO c. ITALIE

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 60707/11 Generoso POLISCIANO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 6 martie 2025 într-un comitet compus din Frederic Krenc, președintele Raffaele Sabato, Alain Chablais, judecători și Liv Tigerstedt, graffière adjunct de secțiune cererea nr. 607/11 împotriva Republicii Italiene și al cărui resortisant italian, domnul Generoso Polisciano (attenentul) născut în 1954 și rezident în Valva, reprezentat de S. Gaudiosi, avocată la Salerno, a sesizat Curtea la 9 august 2011 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului italian, reprezentat de fosta agentă, dl Spatafora, și fosta coagentă a acestuia, dl P. Acardo, observațiile părților, După ce a deliberat, face următoarea decizie: Cererea se referă la durata procedurii și la condamnarea de către tribunalul din Napoli a Ministerului Justiției la rambursarea a jumătate din cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate de reclamant. La 20 iunie 2007, reclamantul sesizează Tribunalul din Napoli (denumit în continuare "în mod direct Pinto") în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea nr. Legea Pinto, care prevede acordarea unei satisfacții echitabile în caz de nerespectare a termenului rezonabil (dreptul și practica internă relevantă referitoare la legea Pinto, sunt expuse în cauza Cocchiarella c. Italia [GC], n 64886/01, §§ 23-31, CEDO 2006-VI). În special, se plângea de durata unei proceduri pe care o inițiase în 1992 pentru a se opune unui ordin de plată către V.B. pentru prestații profesionale. Reclamantul solicita despăgubirea prejudiciilor materiale și morale suferite ca urmare a duratei procedurii principale, fără însă a le cuantifica. Printr-o decizie depusă 4 iunie 2008, instanța de apel a constatat încălcarea articolului 6 din Convenție din cauza duratei procedurii și a considerat că durata procedurii în cauză nu corespundea cerinței termenului rezonabil, în măsura în care aceasta nu ar fi trebuit să depășească trei ani. Cu toate acestea, la opt ani și opt luni întârziere (un an de întârziere fiind imputabil părților), Curtea a condamnat Ministerul Justiției la plata a 6 930 EUR (EUR) pentru daune morale și a condamnat ministerul să plătească jumătate din cheltuielile și cheltuielile de judecată ale reclamantului, și anume 575 EUR. În această privință, Curtea consideră că cheltuielile pot fi compensate ținând seama de comportamentul cooperativ al Ministerului și de faptul că cererile reclamantului au fost primite parțial. Reclamantul s-a ocupat de casare prin reclamarea sumei acordate ca compensație și a faptului că ministerul a fost condamnat la rambursarea parțială a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate de solicitant. De asemenea, acesta a susținut că prejudiciul care se poate raporta la perioada care depășește perioada de timp rezonabilă este de mai mult de 11 ani. Prin hotărârea din 20 martie 2011, Curtea de Casație a respins recursul recurentului și a subliniat că decizia Tribunalului pe baza cheltuielilor și cheltuielilor de judecată a fost justificată. În primul rând, prin faptul că Tribunalul pendinte primise parțial acțiunea reclamantului, apoi prin comportamentul colaborativ al Ministerului. Pe de altă parte, Curtea Supremă, amintind principiul autonomiei recursului în Casation Succi și alții c. Italia, n 55064/11 și alte două, §§ 25-31, 28 octombrie 2021), a considerat că instanța judecătorească, având competența de a reduce cheltuielile în raport cu baremele aprobate în temeiul legii, nu a recunoscut anumite cheltuieli și cheltuieli solicitate de reclamant. Întradevăr, acesta din urmă a solicitat ca aceste sume să fie solicitate în cadrul unei note de cheltuieli specifice și să indice sumele pentru care a existat o diferență. Or, Curtea de Casație a constatat că acest lucru nu a fost menționat în recurs. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de valoarea derizorie a daunelor acordate pe durata procedurii și de faptul că ministerul a fost condamnat la rambursarea parțială a cheltuielilor și cheltuielilor suportate de reclamant. EVALUAREA CURȚII Curtea amintește că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări are loc în toate etapele procedurii în temeiul Convenției (a se vedea, printre multe altele, Spordino c. Italia 1) [GC], nr 36813/97, § 179, CEDH 2006-V, și Venken și alții c. Belgia, 46130/14 și 4 altele, § 132, 6 aprilie 2021. Într-adevăr, problema referitoare la calitatea de Victima, astfel cum este definită la art. 34 din convenție, afectează competența Curții și poate fi examinată de către proprietari motu Buzadji c. Republica Moldova [GC], n 23755/07, § 70, 5 iulie 2016). Curtea arată că caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie apreciat în lumina împrejurărilor din speță și având în vedere următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și dreptul la apărare pentru reclamant în litigiu (Frydlender c. Franța [GC], nr 30979/96, § 43 CEDH 2000-VII 10. Comisia constată că, în cazul de față, depășirea termenului rezonabil a fost recunoscută la nivel intern și că reclamantul a obținut o redresare stabilită pe baza criteriilor Curții. 11. 930 EUR reclamantului pentru daune morale, Tribunalul de apel Pinto a remediat încălcarea în cauză în mod corespunzător și suficient. Referindu-se la principiile care decurg din jurisprudența sa (a se vedea, printre altele, Cocchiarella, citată anterior, §§ 69-98), Curtea arată într-adevăr că suma în cauză este în conformitate cu jurisprudența Curții. 12. În ceea ce privește împrejurarea că legea Pinto nu permite să se facă o declarare a reclamantului pe durata globală a procedurii, ci numai în ceea ce privește prejudiciul care se poate raporta la perioada care depășește termenul rezonabil [art. 2 alineatul (3) litera (a) din legea respectivă], Curtea amintește că un stat parte la convenție dispune de o marjă de apreciere pentru organizarea unei căi de atac interne în conformitate cu propriul său sistem juridic și tradițiile sale, în conformitate cu nivelul de trai al țării ( Cocchiarella , citată anterior, § 80. Faptul că metoda de calculare a despăgubirii prevăzută în dreptul intern nu corespunde exact criteriilor stabilite de Curtea nu este decisiv, cu condiția ca instanțele naționale să poată acorda sume care nu sunt excesive în raport cu cele atribuite de Curte în cauze similare (ibid. § 105). Având în vedere cele de mai sus și având în vedere redresarea Curții, Curtea consideră că recurentul nu mai poate pretinde că este victima încălcării prevăzute la art. 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. cu art. 6 alin. (1) din Convenție și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Guvernul ridică o excepție de la lipsa unui prejudiciu important pentru solicitant, pe motiv că suma pe care a trebuit să o plătească pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată este de 575 EUR. 15. Curtea consideră că nu are obligația de a se pronunța cu privire la excepția preliminară invocată de guvern, în orice caz inadmisibilă din motivele expuse mai jos. 16. Curtea ia notă de faptul că, la încheierea procedurii în fața Tribunalului de apel, care primise parțial cererea reclamantului, acesta din urmă a fost condamnat să plătească jumătate din cheltuielile și cheltuielile de judecată ale avocatului său. 17. Curtea amintește că, în general, obligaia justiiabililor de a plăti instanelor civile cheltuieli aferente cererilor pe care trebuie să le cunoască nu poate fi considerată o restricie a dreptului de a avea acces la o instană incompatibilă în sine cu art. 6 alineatul (1) din Convenie. Cu toate acestea, valoarea cheltuielilor, apreciată în lumina împrejurărilor speciale ale unui anumit caz, este un factor care trebuie luat în considerare pentru a stabili dacă l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 316-B și Stankov c. Bulgaria , n 68490/01, § 52, 12 iulie 2007). 18. Curtea amintește că, în materie de cheltuieli de procedură, trebuie să se țină seama și de comportamentul justițiabilului (Zubac c. Croația [GC], n 40160/12, § 120, 5 aprilie 2018) sau de caracterul vădit lipsit de șanse de succes al acțiunii (a se vedea, de asemenea, Stankiewicz c. Polonia, 46917/99, § 62 și următoarele, CEDO 2006-VI; Klauz c. Croația, n 2896/10, § 77 și următoarele, 18 iulie 2013 și Cindrić și Bešlić c. Croația, nr. 72152/13, § 119 123, 6 septembrie 2016). 19. Potrivit Curții, nu ar trebui ca aceste costuri să fie excesive și să constituie o limitare excesivă a dreptului de a introduce o acțiune în despăgubire și, prin urmare, o încălcare a dreptului de acces la o instanță judecătorească (Cocchiarella) , citată anterior, § 92). Datoria statului de a repara în mod corespunzător prejudiciile imputabile autorităților și constatate în mod corespunzător în justiție este de o importanță crucială într-o societate reglementată de preeminența dreptului. 20. În cazul de față, decizia de a obliga ministerul să ramburseze numai jumătate din cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate de reclamant este motivată în mod corespunzător (a se vedea punctele 4 și 6 de mai sus) și nu este arbitrară. 21. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor, Curtea constată că, având în vedere valoarea obiectului litigiului, acestea nu sunt excesiv de ridicate (a se vedea punctul 4 de mai sus 22. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu a suferit un obstacol disproporționat care a adus atingere substanței în sine a dreptului său de a avea acces la o instanță. 23. Prin urmare, rezultă că această cauză trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 3 litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 27 martie 2025. Liv Tigerstedt Frederic Krenc Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

Requête n

o

60707/11

Generoso POLISCIANO

contre l’Italie

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 6

mars 2025 en un comité composé de

:

Frédéric Krenc

, président

,

Raffaele Sabato,

Alain Chablais

, juges

,

et de Liv Tigerstedt,

greffière adjointe

de section

,

Vu

:

la requête n

o

60707/11 contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Generoso Polisciano («

le requérant

») né en 1954 et résidant à Valva, représenté par M

e

S. Gaudiosi, avocate à Salerne, a saisi la Cour le 9 août 2011

en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»),

la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement italien («

le Gouvernement

»), représenté par ancienne agente, M

me

E. Spatafora, et son ancienne coagente, M

me

P. Accardo,

les observations des parties,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

OBJET DE l’AFFAIRE

1.

La requête concerne la durée de la procédure et la condamnation par la cour d’appel de Naples du ministère de la Justice au remboursement de la moitié des frais et dépens soutenus par le requérant.

2.

Le 20 juin 2007, le requérant saisit la cour d’appel de Naples (ci-après «

cour d’appel Pinto

»), au sens de la loi n

o

89 du 24 mars 2001, dite «

loi Pinto », qui prévoit l’octroi d’une satisfaction équitable en cas de non-respect du délai raisonnable (le droit et la pratique internes pertinents relatifs à la «

loi Pinto » sont exposés dans l’arrêt

Cocchiarella c. Italie

[GC], n

o

64886/01, §§

23-31, CEDH 2006-VI). Il se plaignait notamment de la durée d’une procédure qu’il avait entamée en 1992 afin de s’opposer à une injonction de paiement à V.B. pour des prestations professionnelles.

3.

Le requérant demandait le dédommagement des préjudices matériels et moraux subis du fait de la durée de la procédure principale sans toutefois les quantifier.

4

.

Par une décision déposée 4 juin 2008, la cour d’appel constata la violation de l’article 6 de la Convention en raison de la durée de la procédure. Elle considéra que la durée de la procédure en question ne correspondait pas à l’exigence du délai raisonnable dans la mesure où elle n’aurait pas dû dépasser trois ans. La cour estima toutefois à huit ans et huit mois le retard (un an de retard étant imputable aux parties), condamna le ministère de la Justice au paiement de 6

930 euros (EUR) pour dommage moral et condamna le ministère à payer la moitié des frais et dépens du requérant, à savoir 575

EUR. À cet égard, la cour estima que les frais pouvaient être compensés compte tenu du comportement coopératif du ministère et de ce que les demandes du requérant avaient été partiellement accueillies.

5.

Le requérant se pourvut en cassation en se plaignant du montant accordé à titre de dédommagement et de ce que le ministère avait été condamné au remboursement partiel des frais et dépens encourus par le requérant. Il faisait également valoir que le préjudice pouvant se rapporter à la période excédant le « délai raisonnable » était de plus de onze ans.

6

.

Par un arrêt du 20 mars 2011, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant et souligna que la décision de la cour d’appel sur les frais et dépens était justifiée. Tout d’abord, par le fait que la cour d’appel avait partiellement accueilli le recours du requérant, ensuite, par le comportement collaboratif du ministère. Par ailleurs, la Haute juridiction, en rappelant le principe d’autonomie du pourvoi en

cassation

(

Succi et autres c. Italie

, n

os

55064/11

et 2 autres, §§ 25-31, 28

octobre 2021),

considéra que la cour d’appel, ayant le pouvoir de réduire les frais par rapport aux barèmes approuvés sur la base de la loi, n’avait pas reconnu certains frais et dépens demandés par le requérant. En effet, il incombait à ce dernier de démontrer qu’il avait réclamé ces sommes dans le cadre d’une note de frais spécifique et d’indiquer les montants pour lesquels il y avait une différence. Or, la Cour de cassation remarqua que cela n’était pas mentionné dans le pourvoi.

7.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du montant dérisoire des dommages accordés pour la durée de la procédure et de ce que le ministère a été condamné au remboursement partiel des frais et dépens encourus par le requérant.

APPRÉCIATION DE LA COUR

Le grief tiré du montant prétendument dérisoire des dommages accordés par la cour d’appel Pinto

8.

La Cour rappelle que la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Scordino c. Italie

(n

o

1) [GC], n

o

36813/97, § 179, CEDH 2006-V, et

Venken et autres c. Belgique,

n

os

46130/14 et 4 autres, § 132, 6 avril 2021). En effet, la question tenant à la qualité de « victime » au sens de l’article 34 de la Convention touche à la compétence de la Cour et peut être examinée

proprio motu

(

Buzadji c. République de Moldova

[GC], n

o

23755/07, § 70, 5

juillet 2016).

9.

La Cour relève que le caractère raisonnable de la durée de la procédure doit être apprécié à la lumière des circonstances de l’espèce et au regard des critères suivants : la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et des autorités compétentes et l’enjeu pour le requérant dans le litige (

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

10.

Elle constate que dans le cas d’espèce le dépassement du délai raisonnable a été reconnu au niveau interne et que le requérant a obtenu un redressement établi sur la base des critères de la Cour.

11.

Elle estime que, en octroyant une somme de 6

930 EUR au requérant pour dommage moral, la cour d’appel Pinto a réparé la violation en cause de manière appropriée et suffisante. Se référant aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, entre autres,

Cocchiarella

, précité, §§ 69-98), la Cour relève en effet que la somme en question est conforme à la jurisprudence de la Cour.

12.

Quant à la circonstance que la « loi Pinto » ne permet pas d’indemniser le requérant pour la durée globale de la procédure mais seulement pour ce qui concerne le préjudice pouvant se rapporter à la période excédant le « délai raisonnable » (article 2, alinéa 3, lettre a) de ladite loi), la Cour rappelle qu’un État partie à la Convention dispose d’une marge d’appréciation pour organiser une voie de recours interne de façon cohérente avec son propre système juridique et ses traditions, en conformité avec le niveau de vie du pays (

Cocchiarella

, précité, § 80). Le fait que le mode de calcul de l’indemnisation prévue en droit interne ne corresponde pas exactement aux critères énoncés par la Cour n’est pas décisif pourvu que les juridictions nationales parviennent à octroyer des sommes qui ne soient pas déraisonnables par rapport à celles allouées par la Cour dans des affaires similaires (ibid., § 105).

13.

Au vu de ce qui précède et eu égard au redressement opéré par la cour d’appel, la Cour considère que le requérant ne peut plus se prétendre victime de la violation alléguée de l’article 6 § 1 puisqu’il a obtenu de la cour d’appel un constat de violation ainsi qu’un redressement approprié et suffisant au regard de l’enjeu du litige. Par conséquent, le grief est incompatible

ratione personae

avec l’article 6 § 1 de la Convention et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Le grief concernant la condamnation du ministère au remboursement partiel de frais et dépens encourus par le requérant

14.

Le Gouvernement soulève une exception tirée de l’absence de préjudice important pour le requérant, au motif que la somme qu’il a dû payer au titre des frais et dépens équivaut à 575 EUR.

15.

La Cour estime qu’elle n’a pas à se prononcer sur l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement, le grief étant en tout état de cause irrecevable pour les raisons exposées ci-dessous.

16.

La Cour note que à l’issue de la procédure devant la cour d’appel, qui avait partiellement accueilli la demande du requérant, ce dernier fut condamné à payer la moitié des frais et dépens de son propre avocat.

17.

La Cour rappelle que de manière générale, l’obligation faite aux justiciables de payer aux juridictions civiles des frais afférents aux demandes dont elles ont à connaître ne saurait passer pour une restriction au droit d’accès à un tribunal incompatible en soi avec l’article 6 § 1 de la Convention. Toutefois, le montant des frais, apprécié à la lumière des circonstances particulières d’une affaire donnée, est un facteur à prendre en compte pour déterminer si l’intéressé a bénéficié de son droit d’accès (

Brualla Gómez de la Torre c. Espagne

, 19 décembre 1997, § 33,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VIII,

Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni

, 13 juillet 1995, §§

61 et suivants, série A n

o

316‑B, et

Stankov c. Bulgarie

, n

o

68490/01, §

52, 12

juillet 2007).

18.

La Cour rappelle qu’en matière de frais de procédure, il convient aussi de prendre en compte le comportement du justiciable (

Zubac c. Croatie

[GC], n

o

40160/12, § 120, 5 avril 2018) ou le caractère manifestement dénué de chance de succès de l’action (voir aussi

Stankiewicz c. Pologne,

n

o

46917/99, § 62 et suivants, CEDH 2006-VI,

Klauz c. Croatie

, n

o

28963/10, §

77 et suivants, 18 juillet 2013, et

Cindrić et Bešlić c. Croatie

, n

o

72152/13, §§

119

‑

123, 6 septembre 2016).

19.

Selon la Cour, « il ne faudrait pas non plus que ces frais soient excessifs et constituent une limitation déraisonnable au droit d’introduire une action en réparation et, partant, une atteinte au droit d’accès à un tribunal » (

Cocchiarella

, précité, § 92). Le devoir de l’État de réparer de manière adéquate les dommages imputables aux autorités et dûment constatés en justice revêt une importance cruciale dans une société régie par la prééminence du droit.

20.

Dans le cas d’espèce, la décision de condamner le ministère à rembourser seulement la moitié des frais et dépens encourus par le requérant est dûment motivée (voir paragraphes 4 et 6 ci-dessus) et n’apparait pas arbitraire.

21.

Quant au montant des frais, la Cour note que compte tenu de la valeur de l’objet du litige, ils ne sont pas excessivement élevés (voir paragraphe

4 ci-dessus).

22.

À la lumière de ce qui précède la Cour considère que le requérant n’a pas subi une entrave disproportionnée ayant porté atteinte à la substance même de son droit d’accès à un tribunal.

23.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé au sens de l’article 35

§§

3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 27 mars 2025.

Liv Tigerstedt

Frédéric Krenc

Greffière adjointe

Président