Erla Hlynsdóttir împotriva Islandei (nr. 3)

Reclamantul, Erla Hlynsdóttir, este un național islandez care s-a născut în 1978 și locuiește în Reykjavík. E ziarist, lucrează pentru ziarul DV. În mai 2007, directorul acuzațiilor publice a emis o acuzație împotriva a două persoane pentru importul de cocaină în Islanda. Cocaina a fost ascunsă într-un vehicul Mercedes Benz, unde a fost descoperit de ofițeri vamal. Poliția a scos cocaina și a pus o altă substanță în locul ei. Unul dintre acuzați, dl A, a colectat mașina din vamă și a plătit taxe vamale pentru ea. El și ceilalți acuzați au condus vehiculul la un garaj, unde substanța a fost eliminată. Ziarul DV a publicat la 5 iulie 2007 un articol privind procedurile penale în curs împotriva dlui A și a co-acusat-o în fața Curții de District Reykjavík.

O poză a domnului A a fost publicată pe prima pagină a ziarului care l-a arătat că merge în sala de judecată. A existat un titlu mare sub fotografia care a citit „contrabandatori de cocaină scuipați” și sub faptul că a fost scris că ambii acuzați au fost frică de represalii de către complicii lor și, prin urmare, au refuzat să le identifice. Numele dlui A a apărut, de asemenea, pe prima pagină, cu un raport pe care el și co-acusatul său ar putea aștepta condamnare la închisoare de șapte până la opt ani și, respectiv, de trei până la patru ani pentru îndepărtarea substanței. Articolul în sine a fost reprodus la pagina 2 a ziarului și reclamantul a fost identificat ca autorul său. Alături de articolul a apărut o altă fotografie a domnului A, folosind din nou numele său.

Articolul a declarat că dl A s-a temut să dezvăluie identitatea omului pe care l-a susținut a fost de fapt în spatele importului, și că se teme pentru familia sa și pentru propria sa siguranță. Articolul conține următorul pasaj: „Directorul acuzațiilor publice solicită o pedeapsă de șapte-opt ani de închisoare în ceea ce privește [domnul A], care a fost inculpat pentru importul de aproape 3,8 kilograme de cocaină, destinat vânzării, împreună cu un complice necunoscut. Se solicită o pedeapsă de trei până la patru ani în ceea ce privește [domnul B], care este, de asemenea, acuzat de înlăturarea presupusei droguri din vehicul, în cooperare cu [domnul A],”.

În următorul paragraf s-a afirmat: „Cocaina a fost ascunsă într-un vehicul care [domnul A] a importat în țară și a luat posesia în februarie 2007, considerând că cocaina era încă în vehicul, dar poliția a confiscat deja cocaina și l-a înlocuit cu un drog de decoi.” Această propoziție a fost o versiune de versiune dintr-o parte a descrierii faptelor conținute în acuzare, fără a fi făcut trimitere explicită la acest document. 10. Prin hotărârea din 12 iulie 2007, Curtea de District a achitat atât dl A, cât și co-accultat de toate acuzațiile sale, precum și la 29 mai 2008, Curtea Supremă a susținut achitarea. 11. La 21 octombrie 2008, dl A a depus o procedură de difamare în fața Curții de district Reykjavík împotriva reclamantului și a dlui S.M.E., care a fost redactorul DV atunci.

În scrisul său, el a solicitat ca titlul („contrabandatori cu cocaină îndepărtați”) care a apărut pe pagina de față a ziarului publicat de DV la 5 iulie 2007 și pasajul menționat la alineatul 9 de mai sus să fie declarat nul și nul. În plus, dl A solicită ca respondenții să-i plătească în comun și mai multe dintre acestea 2.500.000 de krónur islandez (ISK) în ceea ce privește prejudiciile morale și 500.000 ISK pentru a acoperi costurile publicării hotărârii în cazul respectiv în trei ziare. 12. Dl A susține că responsabilitatea pentru declarațiile conferă reclamantului în calitate de autor al articolului, în conformitate cu art. 15 alineatul (2) din Legea privind imprimarea. 57/1956. Nimeni nu a fost identificat ca autorul titluului de față, și, prin urmare, editorul sau editorul a fost responsabil pentru aceasta (a se vedea art. 15 alineatul (3) din același Act, la punctul 23 de mai jos).

13. Prin hotărârea din 26 iunie 2009, Curtea de District a constatat pentru reclamant și editor. În raționamentul său, aceasta se referă la dreptul la libertatea de exprimare și la protecția vieții private, astfel cum este garantat de Constituția islandeză. Acesta a afirmat în continuare: „Când există o suprapunere a interesului citat al inculpatului în bucuria libertății de exprimare și a interesului reclamantului în bucuria respectării vieții sale private, trebuie să se examineze dacă publicarea materialului, pentru care sunt responsabili, poate fi considerată a fi avut loc în contextul unei dezbateri publice generale și, prin urmare, a fi de interes pentru public. Observațiile contestate au apărut în jurnalul de acoperire a procedurilor penale publice în care reclamantul a fost acuzat de o infracțiune gravă.

Procedura a fost deschisă publicului și celor care au vrut să respecte, în conformitate cu practica obișnuită, și contul acuzaților este în conformitate cu ceea ce a fost dezvăluit în cadrul procedurii. Comunicarea de știri privind cazurile penale care sunt judecate în fața instanțelor interne trebuie considerată normală și parte a lucrărilor jurnalistului. Nu poate fi o cerință că raportarea de știri trebuie să aștepte rezultatul unui proces înainte de publicare. Nu contează că reclamantul a fost achitat mai târziu de acuzații. Prin urmare, trebuie susținut că materialul publicat, la momentul publicării, a fost relevant pentru public și a fost demn de știri.

Deși titlul de pe prima pagină este sensaționalist, trebuie ținut la vedere că se referă la ceea ce a fost dezvăluit în timpul mărturiei reclamantului în cazul penal, și anume că nu a vrut să dezvăluie numele persoanei în numele căreia acționează în acuzația de a importa drogurile, așa cum se temea pentru siguranța sa și a familiei sale. Având în vedere toate acestea, declarațiile nu sunt considerate insultante sau periculoase pentru reclamant, astfel cum sunt definite la art. 234 din Codul Penal, sau să conțină o insinuare, precum și la art. 235 din același Codul. În plus, acestea nu vor fi considerate a fi o prejudiciu ilegală la caracterul său și onoare ...” Dl A acuzat împotriva hotărârii Curții de District în fața Curții Supreme.

14. Prin hotărârea din 11 martie 2010, Curtea Supremă a anulat hotărârea Curții de District. Acesta a declarat nul și anulat cuvintele “contrabandri de cocaină” pe pagina de față și declarația „... Considerând că cocaina a fost încă în vehicul” și a ordonat reclamantului și editorului să plătească împreună și mai multe, recurentei ISK 100.000 (aproximativ 575 euro (EUR)) în compensație pentru prejudiciu moral, plus dobânzi, și ISK 50.000 pentru costurile de publicare a hotărârii. Hotărârea sa conține următoarele motive: „Când declarațiile în cauză în acest caz au apărut în DV la 5 iulie 2007, procedura penală împotriva recurentei și un alt om au fost în așteptare în fața Curții de District. Acest lucru a fost afirmat în mod clar în articolul, în care substanța acuzațiilor împotriva lor a fost reprodusă, împreună cu câteva puncte esențiale din dovezile procurorului și declarațiile pe care le-au dat la audiere.

Nu se susține că narația a fost în niciun fel incorectă, cu excepția declarațiilor care sunt în cauză în acest caz. Documentul publicat a avut ca obiect un caz penal serios, care a fost judecat la o audiere publică. Prin urmare, aceasta nu a fost supusă nici unei limitări în temeiul articolului 10 din Codul de Procedură Penală nr. 19/1991, în vigoare la momentul respectiv, care ar fi împiedicat mass-media să își folosească libertatea [de exprimare] în temeiul articolului 73 din Constituție, să raporteze cazul, inclusiv libertatea de a identifica acuzatul. Cu toate acestea, în această discuție ar trebui să se atașeze o importanță specială faptului că este rolul instanțelor, nu al mass-media, de a determina dacă o persoană acuzată este vinovat de o infracțiune…

Reclamantul a fost achitat de ... acuzații penale printr-o hotărâre a Curții de District, exact o săptămână după publicarea declarațiilor în DV, și această concluzie a fost inalterată după adoptarea hotărârii Curții Supreme din 29 mai 2008. În temeiul acestei concluzii, judecătorii au respins acuzația conform căreia recurentele și co-accultarea în acest caz au fost vinovate de „contrabandatorii de cocaină” și de faptul că, în februarie 2007, recurentea a luat posesia vehiculului menționat anterior, „crezând că cocaina este încă în vehicul”. Cu toate acestea, aceste două afirmații au fost formulate în declarațiile pe care recurentele dorește să le fi declarat nul și nul, fără a fi făcută nicio rezervă cu privire la faptul că afirmațiile au fost bazate pe o acuzație care a fost contestată în instanță.

Având în vedere rezultatul procedurii penale care au fost inițiate prin acuzația respectivă, declarațiile în cauză conțin o insinuare împotriva recurentei și nu există motive pentru a respinge cererea sa de a le declara nul și nul. În ceea ce privește celelalte declarații pe care recurentele le susține ar trebui declarate nule și nule, trebuie considerat că cuvântul „închis” în titlul din prima pagină conține o hotărâre de valoare și a fost susținut, de asemenea, de observații formulate de recurente și de co-acuzate în cursul procedurii penale. Raportul din articolul din ziar, care a afirmat că cocaina a fost ascunsă în vehiculul pe care recurentul l-a importat în țară și a luat posesia în februarie 2007, după ce poliția a confiscat drogurile și le-a înlocuit cu o altă substanță, a fost doar o descriere a faptelor care au fost mai târziu justificate în timpul procedurii penale.

Prin urmare, nu există motive pentru declararea declarațiilor referitoare la această chestiune nule și nule. Declarațiile care sunt declarate nule și nule au fost publicate într-un articol, din care [reclamantul] a fost numit autor, cu excepția unui cuvânt [kukaínsmyglarar] în titlul de pe pagina de față. Ea este responsabilă să plătească compensații pentru acestea, astfel cum se prevede la art. 15 alineatul (2) din Legea privind imprimarea. Pe de altă parte, din moment ce autorul titluului de față a paginii nu a fost identificat, răspunderea de a plăti compensația pentru declarația respectivă intră pe inculpat [Dl. S.M.E.] ca redactor al ziarului, în temeiul articolului 15 alineatul (3) din aceeași lege.

Declarația din titlul din prima pagină și a celor din articolul de la pagina doi au fost legate de o astfel de grad [voruþau tengsl] că acuzații trebuie să fie ordonate în comun să plătească compensații pentru ei. Se consideră că, întrucât, în cazul în cauză, declararea declarațiilor nule și nule numai corectează poziția recurentei într-o mare măsură, este adecvată compensarea în valoare de 100.000 ISK, cu dobânzi nejustificate, astfel cum se specifică în partea operativă a prezentei hotărâri. În ceea ce privește art. 241 § 2 din Codul Penal, acuzații trebuie, de asemenea, să plătească 50 000 ISK apelanților pentru a acoperi costurile de publicare a rezultatului acestui caz; el nu a solicitat dobânzi cu privire la această sumă.” 15. După achitarea sa, dl A a inițiat proceduri în fața instanțelor interne, cerând compensații de la statul islandez pentru detenție ilegală în cursul anchetei penale menționate mai sus, dar în absență.

Curtea Supremă, în hotărârea din 16 iunie 2010, a constatat că detenția a fost justificată chiar dacă a fost achitată ulterior. 16. În aprilie 2009, dl A a fost din nou arestat pentru implicarea în importul de droguri în Islanda, iar în decembrie 2009 a fost condamnat cu o hotărâre finală la zece ani de închisoare pentru partea sa în infracțiune.

5. The applicant, Ms Erla Hlynsdóttir, is an Icelandic national who was born in 1978 and lives in Reykjavík. She is a journalist, working for the newspaper DV. 6. In May 2007 the Director of Public Prosecutions issued an indictment against two individuals for importing cocaine into Iceland. The cocaine had been hidden in a Mercedes Benz vehicle, where it had been discovered by customs officers. The police had removed the cocaine and put another substance in its place. One of the accused, Mr A, had collected the car from customs and had paid customs duties for it. He and the other accused had driven the vehicle to a garage, where the substance had been removed. 7. The newspaper DV published an article on 5 July 2007 on the ongoing criminal proceedings against Mr A and his co-accused before the Reykjavík District Court.

A picture of Mr A was published on the front page of the newspaper showing him walking into the courtroom. There was a large headline under the photograph which read “Scared cocaine smugglers” and underneath that it was written that both the accused were afraid of retaliation by their accomplices and had therefore refused to identify them. Mr A´s name also appeared on the front page, with a report that he and his co-accused could expect prison sentences of seven to eight years and three to four years respectively for removing the substance. 8. The article itself was reproduced on page 2 of the newspaper and the applicant was identified as its author. Next to the article appeared another photograph of Mr A, again using his name.

The article stated that Mr A had been afraid to reveal the identity of the man he claimed had actually been behind the importation, and that he feared for his family’s and his own safety. The article contained the following passage: “The Director of Public Prosecutions is requesting a punishment of seven to eight years´ imprisonment in respect of [Mr A], who has been indicted for importing nearly 3.8 kilograms of cocaine, intended for sale, together with an unknown accomplice. A punishment of three to four years is requested in respect of [Mr B], who is also charged in the case with removing the alleged drug from the vehicle, in cooperation with [Mr A],”.

9. In the next paragraph it was stated: “The cocaine was hidden in a vehicle which [Mr A] imported into the country and took possession of in February 2007, believing that the cocaine was still in the vehicle, but the police had already confiscated the cocaine and replaced it with a decoy drug.” This sentence was a verbatim rendering of a part of the description of the facts contained in the indictment, without explicit reference being made to that document. 10. By a judgment of 12 July 2007 the District Court acquitted both Mr A and his co-accused of all charges, and on 29 May 2008 the Supreme Court upheld the acquittal. 11. On 21 October 2008 Mr A lodged defamation proceedings before the Reykjavík District Court against the applicant and Mr S.M.E., who was the editor of DV at the time.

In his writ he requested that the headline (“Scared cocaine smugglers”) which had appeared on the front page of the newspaper published by DV on 5 July 2007 and the passage quoted in paragraph 9 above be declared null and void. In addition, Mr A requested that the respondents jointly and severally be ordered to pay him 2,500,000 Icelandic krónur (ISK) in respect of non-pecuniary damage and ISK 500,000 to cover the costs of publishing the judgment in the case in three newspapers. 12. Mr A argued that the responsibility for the statements lay with the applicant as the author of the article, in accordance with section 15 (2) of the Printing Act no. 57/1956. No one had been identified as the author of the front-page headline, and therefore the publisher or editor was responsible for it (see section 15 (3) of the same Act, at paragraph 23 below).

13. By a judgment of 26 June 2009 the District Court found for the applicant and the editor. In its reasoning it referred to the right to freedom of expression and protection of private life, as guaranteed by the Icelandic Constitution. It further stated: “When there is an overlap of the defendant’s aforementioned interest in the enjoyment of freedom of expression and the plaintiff’s interest in the enjoyment of respect for his private life, it must be examined whether the publication of the material, for which the defendants are responsible, can be considered to have taken place in the context of a general public debate and therefore to be of interest to the public. The disputed comments appeared in newspaper coverage of public criminal proceedings in which the plaintiff had been accused of a serious crime.

The proceedings were open to the public and to those who wanted to observe, in accordance with the usual practice, and the defendants’ account is in accordance with what was revealed at the proceedings. News reporting of criminal cases being tried before the domestic courts must be considered normal and part of a journalist’s work. It cannot be a requirement that news reporting must await the outcome of a trial before publication. It makes no difference that the plaintiff was later acquitted of the charges. It must therefore be held that the published material, at the time it was published, was relevant to the public and was newsworthy.

Although the headline on the front page is sensationalist, it has to be kept in mind that it refers to what was revealed during the testimony of the plaintiff in the criminal case, namely that he did not want to reveal the name of the person on whose behalf he was acting in respect of the charge of importing the drugs, as he feared for his own and his family’s safety. In view of all this, the statements are not considered to have been insulting or hurtful to the plaintiff, as defined in Article 234 of the Penal Code, or to contain an insinuation, as in Article 235 of the same Code. Moreover, they will not be deemed to entail an illegal injury to his character and honour ...” Mr A appealed against the District Court’s judgment to the Supreme Court.

14. By a judgment of 11 March 2010, the Supreme Court overturned the District Court judgment. It declared null and void the words “cocaine smugglers” on the front page and the statement “... believing that the cocaine was still in the vehicle” and ordered the applicant and the editor jointly and severally to pay the appellant ISK 100,000 (approximately 575 euros (EUR)) in compensation for non-pecuniary damage, plus interest, and ISK 50,000 for the costs of publishing the judgment. Its judgment contained the following reasons: “When the statements at issue in the present case appeared in DV on 5 July 2007, the criminal proceedings against the appellant and another man were pending before the District Court.

This was clearly stated in the article, in which the substance of the charges against them was reproduced, along with a few essential points from the prosecution’s evidence and the statements which they had given at the hearing. It is not argued that the narrative was in any way incorrect, with the exception of those statements which are at issue in this case. The material published concerned a serious criminal case, which was being tried at a public hearing. It was therefore not subject to any limitations under Article 10 of the Code of Criminal Procedure no. 19/1991, in force at the time, which would have prevented the media from utilising its freedom [of expression] under Article 73 of the Constitution, to report on the case, including freedom to identify the accused.

However, in that discussion special weight ought to be attached to the fact that it is the role of the courts, not the media, to determine whether an accused person is guilty of an offence… The appellant was acquitted of the ... criminal charges by a judgment of the District Court exactly one week after the publication of the statements in DV, and that conclusion was unaltered after the adoption of the Supreme Court judgment of 29 May 2008. By virtue of that conclusion the courts had rejected the accusation that the appellant and the co-accused in this case had been guilty of being ‘cocaine smugglers’, and also that the appellant in February 2007 had taken possession of the aforementioned vehicle ‘believing that the cocaine was still in the vehicle’.

However, these two assertions were made in the statements which the appellant seeks to have declared null and void, without any reservation being made with reference to the fact that the assertions were based on an indictment which was contested in court. Bearing in mind the outcome of the criminal proceedings that had been instituted by that indictment, the statements in question contained an insinuation against the appellant, and there is no ground for rejecting his request for them to be declared null and void. As regards the other statements which the appellant claims should be declared null and void, it must be held that the word ‘scared’ in the headline on the front page contained a value judgment, and was also supported by comments made by the appellant and the co-accused during the criminal proceedings.

The narrative in the article inside the newspaper, stating that the cocaine had been hidden in the vehicle which the appellant had imported into the country and had taken possession of in February 2007, after the police had confiscated the drugs and replaced them with another substance, was merely a description of facts that were later substantiated during the criminal proceedings. There are therefore no grounds for declaring the statements relating to this matter null and void. The statements which are declared null and void were published in an article, of which [the applicant] was named as the author, except for one word [kókaínsmyglarar] in the headline on the front page. She is liable to pay compensation for them, as provided for in section 15(2) of the Printing Act.

On the other hand, since the author of the front-page headline was not identified, liability to pay compensation for that statement falls on the defendant [Mr S.M.E.] as the editor of the newspaper, under section 15 (3) of the same Act. The statement in the front-page headline and those in the article on page two were linked to such a degree [voru þau tengsl] that the defendants must be ordered jointly to pay compensation for them. It is considered that since, in the present case, declaring the statements null and void alone rectifies the appellant’s position to a great extent, compensation in the amount of ISK 100,000 is appropriate, with default interest, as further specified in the operative part of the present judgment.

With reference to Article 241 § 2 of the Penal Code, the defendants must also be ordered to pay ISK 50,000 to the appellant to cover the costs of publication of the outcome of this case; he has not claimed interest on that amount.” 15. After his acquittal, Mr A initiated proceedings before the domestic courts, seeking compensation from the Icelandic State for unlawful detention during the above-mentioned criminal investigation, but to no avail. The Supreme Court, in its judgment of 16 June 2010, found the detention to have been justified even though he was later acquitted. 16. In April 2009, Mr A was again arrested for involvement in importing drugs into Iceland, and in December 2009 he was sentenced by a final judgment to ten years´ imprisonment for his part in the crime.