Canonne împotriva Franței

Reclamantul, d-l Christian Canonne, este un cetățean francez născut în 1941 și rezident la Crans-Montana (Elveția). Este reprezentat în fața Curții de d-na Marc Levis, avocat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul este nepotul inventatorului pastilelor Valda. A exercitat funcția de vicepreședinte al societății proprietare a mărcii Valda pentru lumea întreagă cu excepția Franței.

Christiane P. a exercitat până în 1983 funcții de conducere în cadrul Laboratoarelor Valda, care fabricau și distribuiau aceste pastile în Franța. Căsătorită din 1972, a născut pe 16 iulie 1982 o fiică, Éléonore, în timp ce o procedură de divorț era în curs. O ordonanță de nereconciliere a fost pronunțată pe 24 iunie 1982 și divorțul a fost pronunțat pe 20 septembrie 1983. Pe 16 ianuarie 1988, Christiane P. s-a căsătorit în al doilea rând cu Jan Willem H., care a recunoscut Éléonore pe 6 ianuarie 1988. Cuplul s-a divorțat în 1997. 1. Procedura în fața tribunalului de prim-instanță din Paris

Pe 11 iulie 2002, Éléonore P. l-a citat pe reclamant în fața tribunalului de prim-instanță din Paris pentru declarația judiciară de paternitate, pe baza articolului 340 al Codului civil. Pe 18 aprilie 2003, l-a citat pe Jan Willem H. pentru nulitatea recunoașterii sale de paternitate. Cele două instanțe au fost conexate.

Prin sentință de procedură din 21 septembrie 2004, tribunalul a ordonat expertiza cu scopul de a preciza probabilitățile de paternitate ale lui Jan Willem H. Depozitat pe 26 ianuarie 2005, raportul a concluzionat că paternitatea acestuia în raport cu Éléonore P. era exclusă cu certitudine.

Prin sentință din 3 ianuarie 2006, tribunalul a declarat nulă și fără efect recunoașterea de paternitate subscrisă pe 6 ianuarie 1988 și, în consecință, a anulat legitimarea Éléonore P. În ceea ce privește acțiunea de cercetare a paternității, a ordonat o procedură preliminară de expertiză, încredințând expertului misiunea de a colecta sau a face colectate probe de sânge ale reclamantului și de la Christiane și Éléonore P. și de a efectua un examen comparativ al amprentelor genetice pentru a determina dacă reclamantul putea fi sau nu tatăl Éléonore P. Această sentință a fost confirmată de hotărârea curții de apel din Paris din 25 octombrie 2007.

Reclamantul nerespectând citațiile sale, expertul a depus pe 30 octombrie 2008 un raport de carență.

Prin sentință din 20 octombrie 2009, tribunalul a declarat că reclamantul era tatăl Éléonore P. și a ordonat ca mențiunea să fie făcută pe marginea actului de naștere al acesteia. Sentința este motivată după cum urmează: "(...) Având în vedere că părțile sunt obligate să-și dea concursul la măsurile de instrucție, cu excepția faptului că judecătorului îi revine să tragă orice consecință dintr-o absență sau refuz; Având în vedere că în speță, [reclamantul], care nu a răspuns citațiilor expertului, nu a dorit să se supună operațiunilor de expertiză ordonate; Având în vedere că deși nu avea nimic de temut dintr-o expertiză biologică dacă, după cum susține, faptele invocate sunt doar curiozitate pură și oportunitate din partea adversarului, pârâtul, subtrazindu-se de la aceasta, nu a permis stabilirea dovezii științifice a paternității sau nepaternității sale; Având în vedere că doamna [P.] și [reclamantul], care lucrau împreună în cadrul societății Valda, au fost chemați să efectueze împreună călătorii de afaceri, în special în cursul perioadei legale de concepție a Éléonore, după cum a reținut tribunalul și apoi curtea de apel, în baza producerii facturilor de hotel purtând numele lor; Având în vedere că ținând cont de acești factori de probă, trebuie să se tragă consecințele refuzului [reclamantului] de a participa la operațiunile de expertiză și să se declare că el este tatăl Éléonore [P.] (...)" 2. Procedura în fața curții de apel din Paris

Reclamantul a apelat în fața curții de apel din Paris. Susținea în special că prin deducerea paternității sale în raport cu Éléonore P. din refuzul său de a se supune unei expertise de sânge, tribunalul de prim-instanță a încălcat "principiul [constituțional] al inviolabilității corpului uman".

Prin hotărâre din 24 februarie 2011, curtea de apel a confirmat sentința atacată. A apreciat în primul rând că faptul de a trage consecințe dintr-o absență de a se supune expertizei biologice nu încălca acest principiu, în măsura în care acest refuz era doar unul dintre elementele de probă pe care judecătorul și-a format hotărârea. A reținut apoi următoarele: "Considerând că doamna Christine [P.] a lucrat timp de mai mulți ani în cadrul laboratoarelor Valda, [reclamantul] fiind moștenitorul fondatorului acestor laboratoare; că au efectuat împreună călătorii frecvente, după cum atestă diverse facturi hoteliere și, în special, una pentru perioada 6-21 octombrie 1981 la Dieppe; că locuiau mereu în același hotel și că, deși erau rezervate camere separate, repetarea acestor deplasări comune și prezența lor împreună în perioada legală de concepție a copilului trebuie să fie relevate; că în privința aceasta, printr-o hotărâre din 25 octombrie 2007, curtea de apel a confirmat sentința din 3 ianuarie 2006 care stabilea în motivele sale că acest sejur și aceste facturi care nu sunt contestate de [reclamant] constituie o prezumție și indici suficienți de paternitate conform articolului 340 al Codului civil; că, în plus, pe de o parte, directorul comercial al societății Valda relatează că s-au auzit zvonuri în cadrul întreprinderii despre relația lor până la plecarea doamnei Christiane [P.], pe de alta parte, Jean-Louis [C.], fiul mai mare al doamnei Christiane [P.], atestă că [reclamantul] a avut o relație amoroasă cu mama sa, faptul de a fi fiul doamnei Christiane [P.] nefiind de natură să priveze atestarea sa de sinceritate și forță de probă, în măsura în care era în stare, ținând cont de vârsta sa, șapte ani, să discearnă natura intimă a relațiilor pe care mama sa le avea cu [reclamantul]; că, în sfârșit, refuzul [reclamantului] de a se supune expertizei biologice care, în aceste circumstanțe, era mai oportună pentru a exclude printr-un mijloc de probă științifică această paternitate biologică pe care el o contesta, constituie un element suplimentar al paternității sale, după cum au spus primii judecători (...)" 3. Procedura în fața Curții de Casație

Reclamantul a făcut un recurs în casație. Expunea că anumite documente produse de Éléonore P. – în special facturi de cameră de hotel purtând mențiunea "S/C Valda" – aparțineau fostului angajator al Christiane P. Conform lui, aceasta din urmă nu putea deci să le dețină în mod legitim după încetarea funcțiunilor sale și să le folosească în scopuri strict personale. Deducea de aici că judecând recevabile producția acestor documente ca mijloc de probă, deși această producție încălcă principiul loialității dovezii, curtea de apel a încălcat art. 6 al Convenției. De altfel, invocând în special art. 16-1 al Codului civil, susținea că principiul inviolabilității corpului uman interzicea în materie civilă orice execuție forțată, sub constrângere, a unei expertise genetice. Preciza că Consiliul Constituțional recunoscuse valoarea constituțională a acestui principiu în măsura în care era un corolar al principiului salvgardării demnității umane. Deducea de aici că Constituția și legea recunoșteau persoanei obiect al expertizei genetice dreptul de a refuza să se supună. Adăuga că acest drept constituțional nu putea fi "alterat de constrângerea morală care ar constitui amenința de pierdere a procesului de recunoaștere a paternității dacă judecătorul, trăgând orice consecință a refuzului persoanei în cauză de a se supune expertizei genetice, ar hotărî să declare paternitatea doar pe motiv al acestui refuz".

Pe 26 septembrie 2012, prima cameră civilă a Curții de Casație a concluzionat că argumentul reclamantului nu era "de natură să permită admiterea recursului". A declarat în consecință recursul neadmis. B. Legea și practica interne relevante

Articolele 16-1 și 340 ale Codului civil sunt redactate după cum urmează: art. 16-1 "Oricine are dreptul la respectul corpului său. Corpul uman este inviolabil. Corpul uman, elementele sale și produsele sale nu pot fi obiect al unui drept patrimonial." art. 340 (versiune aplicabilă la data faptelor) "Paternitatea în afara căsătoriei poate fi declarată pe cale judiciară. Dovada nu poate fi adusă decât dacă există prezumții sau indici gravi." 15. art. 11 al Codului de procedură civilă este redactat după cum urmează: "Părțile sunt obligate să-și dea concursul la măsurile de instrucție, cu excepția faptului că judecătorului îi revine să tragă orice consecință dintr-o absență sau refuz. Dacă o parte are o dovadă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părți, să-i ordone producția, dacă este necesar sub pedeapsă. El poate, la cererea uneia dintre părți, cere sau ordona, dacă este necesar sub aceeași pedeapsă, producția tuturor documentelor deținute de terți, dacă nu există un impediment legitim."

Curtea de Casație a judecat că expertiza biologică este de drept în materie de filiație, decât dacă există un motiv legitim de a nu o face (1ère Civ., 28 martie 2000, Bulletin 2000 I nr. 103 p. 69; 23 noiembrie 2007, Bulletin 2007, Asamblea plenară, nr. 8). De altfel, a reținut că judecătorii de fond, cu excepția cazului în care legea prevede altfel, apreciază pe deplin prezumția care poate rezulta din refuzul de a se supune unui examen comparativ al sângelui ordonat de judecător (1ère Civ., 13 ianuarie 1993, Bulletin 1993 I nr. 11 p. 8) sau unei expertise genetice (1ère Civ., 11 iulie 2006, Bulletin 2006 I nr. 291 p. 254). MOTIVĂRI

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul susține că procedura de admisiune preliminară a recursurilor în casație, a cărei aplicare a făcut-o în cauza sa, este incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil; critică în special lipsa de motivare a deciziilor astfel luate. Se plânge de asemenea de faptul că anumite documente produse de demandanți în fața jurisdicțiilor interne aparțineau fostului angajator al uneia dintre ele, care nu putea deci să le dețină în mod legitim după încetarea funcțiunilor sale; conform lui, nu declarând aceste documente inadmisibile, jurisdicțiile interne au încălcat principiul loialității dovezii.

Invocând art. 8 al Convenției, luat izolat și combinat cu art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge că jurisdicțiile interne au dedus paternitatea sa în raport cu Éléonore P. din refuzul său de a se supune expertizei genetice pe care acestea o ordunaseră. Subliniază că potrivit legii pozitive franceze, persoanele care, ca și el, sunt pârâte la o acțiune de paternitate, se găsesc obligate să se supună unui test ADN pentru a stabili nepaternitatea lor, și denunță o încălcare a principiului inviolabilității corpului uman care, conform lui, interzice în materie civilă orice "execuție forțată, sub constrângere," a unei expertise genetice. ÎN DREPT A. Privind încălcarea presupusă a articolului 6 § 1 al Convenției

Reclamantul susține că procedura de admisiune preliminară a recursurilor în casație, a cărei aplicare a făcut-o în cauza sa, este incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil. Se plânge de asemenea de faptul că jurisdicțiile interne au omis să declare inadmisibile documente produse de partea adversă în încălcarea principiului loialității dovezii. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, care prevede: "Oricine are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

În ceea ce privește prima parte a motivului, Curtea reamintește că a judecat procedura de admisiune preliminară a recursurilor în casație conformă articolului 6 § 1 (Burg și alții c. Franța (hotărâre), nr. 34763/02, CEDO 2003-II). Observă în plus că reclamantul a avut acces la "raportul în vederea neadmiterii recursului pentru absența unui argument serios", pe care îl produce în fața ei și care detaliază motivele neadmiterii.

Cât privește cea de-a doua parte a motivului, Curtea reamintește că, Convenția neregulând sistemul dovezilor ca atare, ea nu poate exclude prin principiu și în abstracto admisibilitatea unei dovezi colectate fără respectarea prescripțiilor legii naționale; jurisdicțiilor interne le revine să aprecieze elementele pe care le-au obținut, cât și relevanța celor a căror producție o dorește o parte. Rolul Curții constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modalitatea în care dovada a fost administrată, a avut caracterul echitabil voit de art. 6 § 1 (a se vedea, de exemplu, Mantovanelli c. Franța, 18 martie 1997, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1997-II). În speță, reclamantul a avut posibilitatea de a valida în fața jurisdicțiilor de fond argumentul său privind ilicitudinea documentelor în cauză, care a fost supus dezbaterii contradictorii între părți. Acest argument a fost respins la sfârșitul unei proceduri a cărei echitate nu pare contestabilă. De altfel, facturile litigioase nu sunt singurele elemente reținute de jurisdicțiile de fond.

Prin urmare, această parte a cererii este manifest neîntemeiat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. B. Privind încălcarea presupusă a articolului 8 al Convenției, luat izolat și combinat cu art. 6 § 1 al Convenției

Reclamantul se plânge că jurisdicțiile interne au dedus paternitatea sa în raport cu Éléonore P. din refuzul său de a se supune expertizei genetice pe care acestea o ordunaseră. Invocă art. 8 al Convenției, luat izolat și combinat cu art. 6 § 1 anterior citat. art. 8 este redactat după cum urmează: "1. Oricine are dreptul la respectul vieții sale private și familiale, al domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și în care constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru protecția ordinii publice, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora."

Curtea, master în calificarea juridică a faptelor, consideră adecvat să examine acuzațiile reclamantului numai din perspectiva articolului 8 al Convenției.

Aceasta fiind zisă, ea observă că această dispoziție se aplică în legătură cu reclamantul în două privințe. În primul rând, pentru că recunoașterea și anularea unei legături de filiație afectează direct identitatea omului sau femeii al cărei părinți sunt în cauză (a se vedea, de exemplu, Rasmussen c. Danemarca, 28 noiembrie 1984, § 33, seria A nr. 87, I.L.V. c. România (hotărâre), nr. 4901/04, § 33, 24 august 2010, și Krušković c. Croația, nr. 46185/08, § 18, 21 iunie 2011). În al doilea rând, pentru că prelevarea de sânge pe care o implica expertiza ordonată de jurisdicțiile interne se analizează ca o vătămare a integrității fizice, și pentru că datele genetice ale unui individ fac parte din identitatea lui intimă. Pe acest ultim punct, Curtea reamintește că a judecat că "[a]specte ale vieții private se leagă [de informațiile genetice]" (S. și Marper c. Regatul Unit [GC], nr. 30562/04 și 30566/04, § 71, CEDO 2008). A indicat de asemenea că protecția datelor cu caracter personal joacă un rol fundamental pentru exercitarea dreptului la respectul vieții private și familiale consacrat de art. 8 al Convenției (aceeași hotărâre, § 103; a se vedea și M.K. c. Franța, nr. 19522/09, § 35, 18 aprilie 2013), și că prelevarea și conservarea probelor celulare cât și determinarea și conservarea profilurilor ADN extrase din probe celulare constituie o ingerință în exercitarea dreptului la respectul vieții private (Perruzo și Martens c. Germania (hotărâre), nr. 7841/08 și 57900/12, § 33, 4 iunie 2013). A reținut de asemenea că prelevarea unui eșantion bucal pentru a colecta date ADN poate, în sine, să se analizeze ca o intruziune în viața privată (Van der Velden c. Țările de Jos (hotărâre), nr. 29514/05, CEDO 2006-XV).

Curtea consideră în speță că art. 8 se aplică și că recunoașterea de către jurisdicțiile interne a unei legături de filiație între Éléonore P. și reclamant pe baza în special a refuzului acestuia din urmă de a se supune expertizei genetice pe care acestea o ordunaseră, se analizează ca o ingerință în exercitarea de către acesta din urmă a dreptului la respectul vieții private pe care aceasta dispoziție o garantează.

O asemenea ingerință încalcă art. 8, decât dacă, "prevăzută de lege", urmărește unul sau mai multe scopuri legale conform paragrafului doi al acestei dispoziții și este "necesară într-o societate democratică" pentru a le atinge.

Ținând seama de art. 340 al Codului civil, de art. 11 al Codului de procedură civilă și de jurisprudența Curții de Casație (paragrafele 14-16 mai sus), Curtea apreciază prima dintre acestea condiții îndeplinit. Cât privește scopul urmărit, se tratează manifest de a garanta Éléonore P. deplinul exercitiu al dreptului acesteia la respectul vieții private, care cuprinde nu numai dreptul fiecăruia de a-și cunoaște ascendența (a se vedea, în special, Pascaud c. Franța, nr. 19535/08, § 48, 16 iunie 2011 și Jäggi c. Elveția, nr. 58757/00, § 25, CEDO 2006 X), ci și dreptul la recunoașterea juridică a filiației sale (a se vedea, de exemplu, Mennesson c. Franța, nr. 65192/11, § 46, CEDO 2014 (extrase)). Un asemenea obiectiv se încadrează fără contestație în "protecția drepturilor și libertăților altora", în sensul paragrafului doi al articolului 8.

Rămâne să se determine dacă ingerința era "necesară într-o societate democratică" pentru a atinge acest scop, înțeles că noțiunea de "necesitate" implică o ingerință bazată pe o nevoie socială imperioasă și, în special, proporțională scopului legitim urmărit (a se vedea, de exemplu, Negrepontis-Giannisis c. Grecia, nr. 56759/08, § 61, 3 mai 2011). Pentru a face aceasta, Curtea trebuie să examineze, în lumina ansamblu cauzei, dacă motivele invocate pentru justificarea sa erau relevante și suficiente pentru scopurile paragrafului 2 al articolului 8; nu-și are sarcina de a se substitui autorităților interne, ci de a aprecia din perspectiva Convenției deciziile pe care le-au dat în exercitarea puterii lor de apreciere (aceeași hotărâre, § 68; a se vedea și, printre altele, A.L. c. Polonia, nr. 28609/08, § 66, 18 februarie 2014). Pe acest ultim punct, ea reamintește că alegerea măsurilor propice pentru a garanta respectarea articolului 8 în raporturile interindividuale aparține în principiu marjei de apreciere a statelor părți (a se vedea, de exemplu, Pascaud, anterior citat, § 59, și A.L., anterior citat, § 67), care este importantă atunci când, ca în speță, este vorba de a cântări drepturile fundamentale concurente ale două persoane (a se vedea, de exemplu, Ashby Donald și alții c. Franța, nr. 36769/08, § 40, 10 ianuarie 2013, și A.L., anterior citat, § 68).

Potrivit Curții, speța trebuie examinată în lumina cauzelor Mikulić c. Croația (nr. 53176/99, 7 februarie 2002, CEDO 2002-I), și Ebru și Tayfun Engin Çolak c. Turcia (nr. 60176/00, § 95, 30 mai 2006). În prima, Curtea a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 8 datorită incapacității jurisdicțiilor interne de a pronunța asupra acțiunii de cercetare a paternității reclamantei din cauza refuzului celui pe care îl desemna ca fiind tatăl ei de a se plia la testele ADN pe care le ordunaseră. Curtea a admis că necesitatea de a proteja terții putea exclude posibilitatea de a-i constrânge să se supună unor teste precum testele ADN. A considerat totuși că absența oricărei măsuri procedurale capabilă să constrângă tatăl presupus să se plieze la ordinul unui tribunal nu este conformă principiului proporționalității decât dacă există alte mijloace permițând unei autorități independente de a pronunța rapid asupra acțiunii de cercetare a paternității. A concluzionat similar în cea de-a doua cauză, subliniind că "un sistem care nu prevede mijloace de constrângere a tatălui presupus să se supună testelor ADN poate fi în principiu apreciat ca compatibil cu obligațiile decurgând din art. 8, având în vedere marja de apreciere a statului", dar că "interesul persoanei care caută să-și determine filiația trebuie apărat atunci când paternitatea nu poate fi stabilită prin teste ADN" și că "principiul proporționalității necesită ca sistemul în cauză să tragă consecințele refuzului tatălui presupus și să pronunțe rapid asupra acțiunii de cercetare a paternității" (§ 95). În aceste două cauze, constatarea încălcării articolului 8 al Convenției se bazează pe incapacitatea jurisdicțiilor interne de a preveni ca procedura de declarare a paternității să nu fie împiedicată de refuzul tatălui presupus de a se plia la un test ADN.

Curtea observă că răspunsul jurisdicțiilor franceze în speță se aliniază cu această jurisprudență. Acestea au în fapt examinat cererea Éléonore P. în ciuda refuzului reclamantului de a se supune expertizei genetice pe care o ordunaseră, în lumina acestei împrejurări și a celorlalți factori din dosar. Curtea de apel din Paris a concluzionat de asemenea că faptul de a trage consecințe din refuzul reclamantului de a se supune acestei expertise nu încalcă principiul inviolabilității corpului uman în măsura în care aceasta nu era decât unul dintre elementele fundamentând hotărârea (paragrafele 10-11 mai sus).

Cu certitudine, "interesul superior al copilului" – la care se referă în mod explicit hotărârea Mikulić (§§ 64-65) – a avut o pondere semnificativă în balanța intereselor în cauză efectuată de Curtea în aceste cauze (a se vedea de asemenea, în special, decizia I.L.V. (anterior citată, §§ 42-43) și hotărârea A.L. (anterior citată, § 65), privitoare la acțiuni de dezavoare de paternitate). Or, în speță, persoana care căuta să stabilească paternitatea reclamantului în raport cu ea, Éléonore P., era majoră când a inițiat procedura internă. Cu toate acestea, dacă din aceasta rezultă că interesul superior al copilului nu vine în joc în speță, aceasta nu atenuează dreptul pe care Éléonore P. îl deriva din art. 8 de a-și cunoaște originile și de a le vedea recunoscute, drept care nu încetează odată cu vârsta (a se vedea, Pascaud, anterior citat, § 65, și Jäggi, § 40; a se vedea și Zaiet c. România, nr. 44958/05, 24 martie 2015 (nedefinitiv)). Nașterea, și în special circumstanțele acesteia, fac parte din viața privată a copilului, apoi a adultului, garantată de această dispoziție (a se vedea Odièvre c. Franța [GC], nr. 42326/98, § 29, CEDO 2003-III, și Godelli c. Italia, nr. 33783/09, § 46, 25 septembrie 2012).

Pe de altă parte, Curtea constată că, pentru a declara că era tatăl Éléonore P., jurisdicțiile interne nu s-au bazat numai pe refuzul reclamantului de a se supune expertizei genetice pe care o ordunaseră. Pe lângă scrierile și declarațiile fiecărei părți în fața lor, au luat în considerare documente și mărturii. Reese în plus din hotărârea curții de apel din Paris din 24 februarie 2011, care califică refuzul acestuia "drept element suplimentar al [paternității] [reclamantului]" (§11 mai sus), că a venit doar să consolideze o concluzie deja parțial stabilită în baza acestor alți factori.

În aceste circumstanțe, luând în considerare refuzul reclamantului de a se supune expertizei genetice pe care o ordunaseră pentru a-l declara tată al Éléonore P. și a face astfel să prevaleze dreptul acesteia din urmă la respectul vieții private asupra al său, jurisdicțiile interne nu au depășit marja importantă de apreciere de care dispuneau.

Prin urmare, această parte a cererii este de asemenea manifest neîntemeiat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Pronunțat în limba franceză apoi comunicat în scris pe 25 iunie 2015. Claudia Westerdiek Mark Villiger Grefierer Președinte

Le requérant, M. Christian Canonne, est un ressortissant français né en 1941 et résidant à Crans-Montana (Suisse). Il est représenté devant la Cour par M e Marc Levis, avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est le petit-fils de l’inventeur de la pastille Valda. Il a exercé la fonction de vice-président de la société propriétaire de la marque Valda pour le monde sauf la France.

Christiane P. a exercé jusqu’en 1983 des fonctions de direction au sein de la société des Laboratoires Valda, qui fabriquait et distribuait ces pastilles en France. Mariée depuis 1972, elle donna naissance le 16 juillet 1982 à une fille, Éléonore, alors qu’une procédure en divorce était en cours. Une ordonnance de non-conciliation avait été prise le 24 juin 1982 et le divorce fut prononcé le 20 septembre 1983. Le 16 janvier 1988, Christiane P. épousa en secondes noces Jan Willem H., qui avait reconnu Éléonore le 6 janvier 1988. Le couple divorça en 1997. 1. La procédure devant le tribunal de grande instance de Paris

Le 11 juillet 2002, Éléonore P. assigna le requérant devant le tribunal de grande instance de Paris en déclaration judiciaire de paternité, sur le fondement de l’article 340 du code civil. Le 18 avril 2003, elle assigna Jan Willem H. en nullité de sa reconnaissance de paternité. Les deux instances furent jointes.

Par un jugement avant-dire droit du 21 septembre 2004, le tribunal ordonna une expertise aux fins de préciser les chances de paternité de Jan Willem H. Déposé le 26 janvier 2005, le rapport conclut que la paternité de ce dernier à l’égard d’Éléonore P. était exclue de manière certaine.

Par un jugement du 3 janvier 2006, le tribunal dit nulle et de nul effet la reconnaissance de paternité souscrite le 6 janvier 1988 et, en conséquence, annula la légitimation d’Éléonore P. S’agissant de l’action en recherche de paternité, il ordonna avant-dire droit une expertise, donnant mission à l’expert de prélever ou faire prélever des échantillons de sang du requérant et de Christiane et Éléonore P. et de procéder à un examen comparatif des empreintes génétiques afin de dire si le requérant pouvait ou non être le père d’Éléonore P. Ce jugement fut confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Paris du 25 octobre 2007.

Le requérant n’ayant pas déféré à ses convocations, l’expert déposa, le 30 octobre 2008, un rapport de carence.

Par un jugement du 20 octobre 2009, le tribunal dit que le requérant était le père d’Éléonore P. et ordonna que mention en soit faite en marge de l’acte de naissance de cette dernière. Le jugement est ainsi motivé : « (...) Attendu que les parties sont tenues d’apporter leur concours aux mesures d’instruction sauf au juge à tirer toute conséquence d’une abstention ou d’un refus ; Attendu qu’en l’espèce, [le requérant], qui n’a pas répondu aux convocations de l’expert, n’a pas souhaité se soumettre aux opérations d’expertises ordonnées ; Attendu qu’alors qu’il n’avait rien à redouter d’une expertise biologique si, comme il le soutient, les faits allégués ne sont que pure curiosité et opportunité de la partie adverse, le défendeur en s’y soustrayant, n’a pas permis d’établir la preuve scientifique de sa paternité ou de sa non-paternité ; Attendu que M me [P.] et [le requérant], qui travaillaient ensemble au sein de la société Valda, ont été appelés à effectuer ensemble des voyages professionnels notamment au cours de la période légale de conception d’Éléonore ainsi que l’a retenu le tribunal puis la cour d’appel, au vu de la production de factures d’hôtels à leurs noms ; Attendu qu’au vu de ces éléments de preuve, il convient de tirer les conséquences du refus [du requérant] de participer aux opérations d’expertise et de dire qu’il est le père d’Éléonore [P.] (...) ». 2. La procédure devant la cour d’appel de Paris

Le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Paris. Il soutenait notamment qu’en déduisant sa paternité à l’égard d’Éléonore P. de son refus de se soumettre à une expertise sanguine, le tribunal de grande instance avait méconnu le « principe [constitutionnel] de l’inviolabilité du corps humain ».

Par un arrêt du 24 février 2011, la cour d’appel confirma le jugement entrepris. Elle jugea tout d’abord que le fait de tirer les conséquences d’une abstention de se soumettre à l’expertise biologique ne portait pas atteinte à ce principe dès lors que ce refus n’était qu’un des éléments de preuve sur lesquelles le juge formait son jugement. Elle retint ensuite ce qui suit : « Considérant que M me Christine [P.] a travaillé pendant plusieurs années au sein des laboratoires Valda, [le requérant] étant l’héritier du fondateur de ces laboratoires ; qu’ils ont effectué ensemble de fréquents voyages comme en témoignent diverses factures hôtelières et, notamment, l’une pour la période du 6 au 21 octobre 1981 à Dieppe ; qu’ils résidaient toujours dans le même hôtel et que, si des chambres séparées étaient réservées, la répétition de ces déplacements en commun et leur présence ensemble lors de la période légale de conception de l’enfant doivent être relevées ; qu’à cet égard, par un arrêt du 25 octobre 2007, la cour d’appel a confirmé le jugement du 3 janvier 2006 qui énonçait dans ses motifs que ce séjour et ces factures qui ne sont pas contestés par [le requérant] constituent une présomption et des indices suffisants de paternité au regard de l’article 340 du code civil ; que de surcroît, d’une part, [le] directeur commercial de la société Valda relate que des bruits ont couru dans l’entreprise sur leur liaison jusqu’au départ de M me Christiane [P.], que d’autre part,, Jean-Louis [C.], fils ainé de M me Christiane [P.], atteste que [le requérant] a eu une relation amoureuse avec sa mère, le fait d’être le fils de M me Christiane [P.] ne privant son attestation ni de sincérité ni de force probante dès lors qu’il était en mesure, compte tenu de son âge, sept ans, de discerner la nature intime des relations entretenues par sa mère avec [le requérant] ; qu’enfin, le refus [du requérant] de se soumettre à l’expertise biologique qui, dans ces circonstances, était mieux à même d’écarter par un moyen de preuve scientifique cette paternité biologique qu’il conteste, constitue un élément supplémentaire de sa paternité comme l’ont dit les premiers juges (...) ». 3. La procédure devant la Cour de cassation

Le requérant se pourvut en cassation. Il exposait que certaines pièces produites par Éléonore P. – notamment des factures de chambre d’hôtel portant la mention « S/C Valda » – appartenaient à l’ancien employeur de Christiane P. Selon lui, cette dernière ne pouvait donc les détenir légitimement postérieurement à la cessation de ses fonctions et les utiliser à des fins strictement personnelle. Il en déduisait qu’en jugeant recevable la production de ces pièces à titre de preuve alors que cette production contrevenait au principe de loyauté, la cour d’appel avait violé l’article 6 de la Convention. Par ailleurs, renvoyant en particulier à l’article 16-1 du code civil, il arguait que le principe de l’inviolabilité du corps humain interdisait en matière civile toute exécution forcée, sous la contrainte, d’une expertise génétique. Il précisait que le Conseil constitutionnel avait reconnu la valeur constitutionnelle de ce principe en ce qu’il était un corollaire du principe de sauvegarde de la dignité humaine. Il en déduisait que la Constitution et la loi reconnaissaient à la personne objet de l’expertise génétique le droit de refuser de s’y soumettre. Il ajoutait que ce droit constitutionnel ne pouvait être « altéré par la contrainte morale que constituerait la menace de perdre le procès en reconnaissance de paternité si le juge, tirant toutes conséquences du refus de l’intéressé de se soumettre à l’expertise génétique, décidait de déclarer la paternité au seul motif de ce refus ».

Le 26 septembre 2012, la première chambre civile de la Cour de cassation conclut que le moyen du requérant n’était « pas de nature à permettre l’admission du pourvoi ». Elle déclara en conséquence le pourvoi non admis. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Les articles 16-1 et 340 du code civil sont ainsi libellés : Article 16-1 « Chacun a droit au respect de son corps. Le corps humain est inviolable. Le corps humain, ses éléments et ses produits ne peuvent faire l’objet d’un droit patrimonial. » Article 340 (version applicable à l’époque des faits) « La paternité hors mariage peut être judiciairement déclarée. La preuve ne peut en être rapportée que s’il existe des présomptions ou indices graves. »

L’article 11 du code de procédure civile est ainsi rédigé : « Les parties sont tenues d’apporter leur concours aux mesures d’instruction sauf au juge à tirer toute conséquence d’une abstention ou d’un refus. Si une partie détient un élément de preuve, le juge peut, à la requête de l’autre partie, lui enjoindre de le produire, au besoin à peine d’astreinte. Il peut, à la requête de l’une des parties, demander ou ordonner, au besoin sous la même peine, la production de tous documents détenus par des tiers s’il n’existe pas d’empêchement légitime. »

La Cour de cassation a jugé que l’expertise biologique est de droit en matière de filiation, sauf s’il existe un motif légitime de ne pas y procéder (1 ère Civ., 28 mars 2000, Bulletin 2000 I N o 103 p. 69 ; 23 novembre 2007, Bulletin 2007, Assemblée plénière, N o 8). Elle a par ailleurs retenu que les juges du fond, sauf lorsque la loi en décide autrement, apprécient souverainement la valeur de la présomption pouvant résulter du refus de se soumettre à un examen comparé des sangs ordonné par le juge (1 ère Civ., 13 janvier 1993, Bulletin 1993 I N o 11 p. 8) ou à une expertise génétique (1 ère Civ., 11 juillet 2006, Bulletin 2006 I N o 291 p. 254). GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant soutient que la procédure d’admission préalable des pourvois en cassation dont il a été fait application en sa cause est incompatible avec le droit à un procès équitable ; il critique en particulier le défaut de motivation des décisions ainsi prises. Il se plaint également du fait que certaines pièces produites par les demandeurs devant les juridictions internes appartenaient à l’ancien employeur de l’une d’elles, qui ne pouvait donc les détenir légitimement postérieurement à la cessation de ses fonctions ; selon lui, en ne déclarant pas ces pièces irrecevables, les juridictions internes ont méconnu le principe de la loyauté de la preuve.

Invoquant l’article 8 de la Convention, pris isolément et combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du fait que les juridictions internes ont déduit sa paternité à l’égard d’Éléonore P. de son refus de se soumettre à l’expertise génétique qu’elles avaient ordonnée. Il souligne qu’en l’état du droit positif français, les personnes qui, comme lui, sont défendeurs à une action en paternité, se trouvent obligées de se soumettre à un test ADN pour établir leur non-paternité, et dénonce une atteinte au principe de l’inviolabilité du corps humain qui, selon lui, interdit en matière civile toute « exécution forcée, sous la contrainte, » d’une expertise génétique. EN DROIT A. Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention

Le requérant soutient que la procédure d’admission préalable des pourvois en cassation dont il a été fait application en sa cause est incompatible avec le droit à un procès équitable. Il se plaint également du fait que les juridictions internes ont omis de déclarer irrecevables des pièces produites par la partie adverse en méconnaissance du principe de la loyauté de la preuve. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

S’agissant de la première branche du grief, la Cour rappelle qu’elle a jugé la procédure d’admission préalable des pourvois en cassation conforme à l’article 6 § 1 ( Burg et autres c. France (déc.), n o 34763/02, CEDH 2003 ‑ II). Elle relève en sus que le requérant a eu accès au « rapport en vue de la non-admission du pourvoi pour absence de moyen sérieux », qu’il produit devant elle et qui détaille les motifs de la non-admission.

Quant à la seconde branche du grief, la Cour rappelle que, la Convention ne réglementant pas le régime des preuves en tant que tel, elle ne saurait exclure par principe et in abstracto l’admissibilité d’une preuve recueillie sans respecter les prescriptions du droit national ; il revient aux juridictions internes d’apprécier les éléments obtenus par elles, ainsi que la pertinence de ceux dont une partie souhaite la production. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris la manière dont la preuve a été administrée, a revêtu le caractère équitable voulu par l’article 6 § 1 (voir, par exemple, Mantovanelli c. France , 18 mars 1997, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II). En l’espèce, le requérant a eu la possibilité de faire valoir devant les juridictions du fond son argument relatif à l’illicéité des pièces en question, lequel a été soumis au débat contradictoire entre les parties. Cet argument a été écarté à l’issue d’une procédure dont l’équité n’apparaît pas contestable. Au surplus, les factures litigieuses ne sont pas les seuls éléments retenus par les juridictions du fond.

Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur la violation alléguée de l’article 8 de la Convention, pris isolément et combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention

Le requérant se plaint du fait que les juridictions internes ont déduit sa paternité à l’égard d’Éléonore P. de son refus de se soumettre à l’expertise génétique qu’elles avaient ordonnée. Il invoque l’article 8 de la Convention, pris isolément et combiné avec l’article 6 § 1 précité. L’article 8 est ainsi rédigé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, juge approprié d’examiner les allégations du requérant uniquement sous l’angle de l’article 8 de la Convention.

Cela étant, elle observe que cette disposition entre en jeu dans le chef du requérant à deux égards. D’abord parce que la reconnaissance comme l’annulation d’un lien de filiation touche directement à l’identité de l’homme ou de la femme dont la parenté est en question (voir, par exemple, Rasmussen c. Danemark , 28 novembre 1984, § 33, série A n o 87, I.L.V. c. Roumanie (déc.), n o 4901/04, § 33, 24 août 2010, et Krušković c. Croatie , n o 46185/08, § 18, 21 juin 2011). Ensuite parce que la prise de sang qu’impliquait l’expertise ordonnée par les juridictions internes s’analyse en une atteinte à l’intégrité physique, et parce que les données génétiques d’un individu relèvent de son identité intime. Sur ce dernier point, la Cour rappelle qu’elle a jugé que « [d]es aspects de la vie privée se rattach[e]nt aux informations génétiques » ( S. et Marper c. Royaume-Uni [GC], n os 30562/04 et 30566/04, § 71, CEDH 2008). Elle a par ailleurs indiqué que la protection des données à caractère personnel joue un rôle fondamental pour l’exercice du droit au respect de la vie privée et familiale consacré par l’article 8 de la Convention (même arrêt, § 103 ; voir aussi M.K. c. France , n o 19522/09, § 35, 18 avril 2013), et que le prélèvement et la conservation d’échantillons cellulaires ainsi que la détermination et la conservation des profils ADN extraits d’échantillons cellulaires constituent une ingérence dans l’exercice du droit au respect de la vie privée ( Perruzo et Martens c. Allemagne (déc.), n os 7841/08 et 57900/12, § 33 4 juin 2013). Elle a également retenu que le prélèvement d’un échantillon buccal afin de collecter des données ADN peut, en lui-même, s’analyser en une intrusion dans la vie privée ( Van der Velden c. Pays-Bas (déc.), n o 29514/05, CEDH 2006 ‑ XV)).

La Cour considère en l’espèce que l’article 8 s’applique et que la reconnaissance par les juridictions internes d’un lien de filiation entre Éléonore P. et le requérant sur le fondement notamment de son refus de se soumettre à l’expertise génétique qu’elles avaient ordonnée, s’analyse en une ingérence dans l’exercice par ce dernier du droit au respect de la vie privée que garantit cette disposition.

Pareille ingérence méconnaît l’article 8 sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du second paragraphe de cette disposition et est « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre.

Au vu de l’article 340 du code civil, de l’article 11 du code de procédure civile et de la jurisprudence de la Cour de cassation (paragraphes 14-16 ci-dessus), la Cour juge la première de ces conditions remplie. Quant au but poursuivi, il s’agit manifestement de garantir à Éléonore P. le plein exercice de son droit au respect de sa vie privée, qui comprend non seulement le droit de chacun de connaître son ascendance (voir, notamment, Pascaud c. France , n o 19535/08, § 48, 16 juin 2011 et Jäggi c. Suisse , n o 58757/00, § 25, CEDH 2006 X), mais aussi le droit à la reconnaissance juridique de sa filiation (voir, par exemple, Mennesson c. France , n o 65192/11, § 46, CEDH 2014 (extraits)). Un tel objectif relève sans conteste de la « protection des droits et libertés d’autrui », au sens du second paragraphe de l’article 8.

Il reste à déterminer si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique » pour atteindre ce but, étant entendu que la notion de « nécessité » implique une ingérence fondée sur un besoin social impérieux et, notamment, proportionnée au but légitime poursuivi (voir, par exemple, Negrepontis-Giannisis c. Grèce , n o 56759/08, § 61, 3 mai 2011). Pour ce faire, la Cour doit examiner, à la lumière de l’ensemble de l’affaire, si les motifs invoqués pour la justifier étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l’article 8 ; elle n’a pas pour tâche de se substituer aux autorités internes, mais d’apprécier sous l’angle de la Convention les décisions qu’elles ont rendues dans l’exercice de leur pouvoir d’appréciation (même arrêt, § 68 ; voir aussi, parmi d’autres, A.L. c. Pologne , n o 28609/08, § 66, 18 février 2014). Sur ce dernier point, elle rappelle que le choix des mesures propres à garantir l’observation de l’article 8 dans les rapports interindividuels relève en principe de la marge d’appréciation des États parties (voir, par exemple, Pascaud , précité, § 59, et A.L. , précité, § 67), laquelle est importante lorsqu’il s’agit comme en l’espèce de mettre en balance les droits fondamentaux concurrents de deux individus (voir, par exemple, Ashby Donald et autres c. France , n o 36769/08, § 40, 10 janvier 2013, et A.L. , précité, § 68).

Selon la Cour, l’espèce doit être examinée à la lumière des affaires Mikulić c. Croatie (n o 53176/99, 7 février 2002, CEDH 2002 ‑ I), et Ebru et Tayfun Engin Çolak c. Turquie (n o 60176/00, § 95, 30 mai 2006). Dans la première, la Cour a conclu à la violation de l’article 8 du fait de l’incapacité des juridictions internes à statuer sur l’action en recherche de paternité de la requérante à cause du refus de celui qu’elle désignait comme étant son père de se plier aux tests ADN qu’elles avaient ordonnées. La Cour a admis que la nécessité de protéger les tiers pouvait exclure la possibilité de les contraindre à se soumettre à des tests tels que des tests ADN. Elle a cependant considéré que l’absence de toute mesure procédurale de nature à contraindre le père prétendu de se plier à l’injonction d’un tribunal n’est conforme au principe de proportionnalité que s’il existe d’autres moyens permettant à une autorité indépendante de statuer rapidement sur l’action en recherche de paternité. Elle a conclu pareillement dans la seconde affaire, soulignant qu’« un système qui ne prévoit pas de moyens de contraindre le père prétendu à se soumettre à des tests ADN peut en principe être jugé compatible avec les obligations découlant de l’article 8, eu égard à la marge d’appréciation de l’État », mais que « l’intérêt de la personne qui cherche à déterminer sa filiation doit être défendu lorsque la paternité ne peut être établie au moyen de tests ADN » et que « le principe de proportionnalité exige que le système en question tire les conséquences du refus du père prétendu et statue rapidement sur l’action en recherche de paternité » (§ 95). Dans ces deux affaires, le constat de violation de l’article 8 de la Convention repose sur l’incapacité des juridictions internes à empêcher que la procédure en déclaration de paternité ne soit entravée par le refus du père prétendu de se plier à un test ADN.

La Cour observe que la réponse des juridictions françaises en l’espèce est en phase avec cette jurisprudence. Elles ont en effet examiné la demande d’Éléonore P. nonobstant le refus du requérant de se soumettre à l’expertise génétique qu’elles avaient ordonnée, à la lumière de cette circonstance et des autres éléments du dossier. La cour d’appel de Paris a par ailleurs conclu que le fait de tirer conséquences du refus du requérant de se soumettre à cette expertise ne portait pas atteinte au principe de l’inviolabilité du corps humain dès lors qu’il ne s’agissait que de l’un des éléments fondant le jugement (paragraphes 10-11 ci-dessus).

Certes, « l’intérêt supérieur de l’enfant » – auquel renvoie explicitement l’arrêt Mikulić (§§ 64-65) – a eu un poids significatif dans la balance des intérêts en présence opérée par la Cour dans ces affaires (voir aussi, notamment, la décision I.L.V. (précitée, §§ 42-43) et l’arrêt A.L. (précité, § 65), relatifs à des actions en désaveu de paternité). Or, en l’espèce, la personne qui cherchait à faire établir la paternité du requérant à son égard, Éléonore P., était majeure lorsqu’elle a initié la procédure interne. Cependant, s’il en résulte que l’intérêt supérieur de l’enfant n’entre pas en jeu en l’espèce, cela n’atténue pas le droit qu’Éléonore P. tirait de l’article 8 de connaître ses origines et de les voir reconnues, lequel droit ne cesse pas avec l’âge (voir, Pascaud , précité, § 65, et Jäggi, § 40 ; voir aussi Zaiet c. Roumanie , n o 44958/05, 24 mars 2015 (non-définitif)). La naissance, et singulièrement les circonstances de celle-ci, relèvent de la vie privée de l’enfant, puis de l’adulte, garantie par cette disposition (voir Odièvre c. France [GC], n o 42326/98, § 29, CEDH 2003 ‑ III, et Godelli c. Italie , n o 33783/09, § 46, 25 septembre 2012).

Par ailleurs, la Cour constate que, pour dire qu’il était le père d’Éléonore P., les juridictions internes ne se sont pas fondées sur le seul refus du requérant de se soumettre à l’expertise génétique qu’elles avaient ordonnée. Outre les écrits et déclarations de chacune des parties devant elles, elles ont pris en compte des documents et témoignages. Il ressort de plus de l’arrêt de la Cour d’appel de Paris du 24 février 2011, qui qualifie ce refus « d’élément supplémentaire de [l]a paternité [du requérant] » (paragraphe 11 ci-dessus), qu’il n’est venu que conforter une conclusion déjà partiellement établie au vu de ces autres éléments.

Dans ces circonstances, en prenant en compte le refus du requérant de se soumettre à l’expertise génétique qu’elles avaient ordonnée pour le déclarer père d’Éléonore P. et faire ainsi prévaloir le droit au respect de la vie privée de cette dernière sur le sien, les juridictions internes n’ont pas excédé l’importante marge d’appréciation dont elles disposaient.

Partant, cette partie de la requête est également manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 25 juin 2015. Claudia Westerdiek Mark Villiger Greffière Président