SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 1351/13 Pascal DE VLIEGHER împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 iunie 2015 într-un comitet compus din Nebojša Vučinić, președinte, Paul Lemments, Egidijus Kūris, judecători, și Abel Campos, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea prezentată la 21 decembrie 2012, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, domnul Pascal De Vliegher, este un resortisant belgian născut în 1973 și aflat în prezent în închisoarea de Stat. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul C. Vergauwen și domnul O. Venet, avocați la Bruxelles. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 aprilie 2012, Tribunalul Administrativ din Bruxelles-Capitala a declarat că reclamantul vinovat a comis, la 29 sau 30 decembrie 2006, un viol asupra persoanei lui D. H., cu circumstanțele agravante pe care violul le-a cauzat moartea victimei și, în conformitate cu art. 376 alineatul (3) (fostul) din Codul penal, a[v] a fost comisă asupra unei persoane deosebit de vulnerabile din cauza unei stări de sarcină, a unei boli, a unei neajunsuri sau a unei deficiențe fizice sau mentale. Prin hotărârea din aceeași zi, reclamantul a fost condamnat la 25 de ani de recucerire. În ceea ce privește [reclamantul], dovada vinovăției sale de a fi comis un viol agravat de circumstanțele decesului și ale stării de vulnerabilitate a victimei, [D.H.], rezultă [...] - declarații concordante ale celor trei inculpați cu privire la starea fizică deficitară a [D.H.] în momentul în care l-au găsit, la mijlocul nopții din 29-30 decembrie 2006, așezat pe marginea unei căi, stând pe marginea unei căi, limitându-se în mod de neînțeles și neputând să se deplaseze fără ajutorul unei persoane terțe, starea pe care au atribuit-o unei stări de ebrietate a persoanei respective. Recurentul s-a angajat să se pronunțe împotriva hotărârilor de motivare și condamnare a instanței de judecată. Invocând în special art. 7 din Convenție, el se plângea că instanța nu a aplicat cea mai blândă lege penală. El a explicat că legea din 26 noiembrie 2011, în vigoare de la 2 februarie 2012, a adăugat un element constitutiv la circumstanța agravantă reală prevăzută la articolul săturat alineatul (3) din Codul penal, și anume caracterul aparent al vulnerabilității victimei, în caz contrar cunoașterea vulnerabilității de către autorul faptelor și, prin urmare, ar fi redus domeniul de aplicare al acestei circumstanțe agravante. Prin urmare, noua lege ar fi trebuit să fie mai blândă. Reclamantul se plângea, de asemenea, de faptul că, astfel cum erau redactate, întrebările adresate juriului nu ar fi avut legătură cu elementul Õ nou al circumstanței agravante, astfel încât drepturile sale la apărare ar fi fost încălcate. Prin hotărârea din 27 iunie 2012, Curtea de Casație a respins recursul. În ceea ce privește motivul îndreptat împotriva hotărârii de motivare, aceasta a luat în considerare următoarele În articolul a căror situație de vulnerabilitate din cauza vârstei, a stării de sarcină, a unei boli, a unei neajunsuri sau a unei deficiențe fizice sau mentale era aparentă sau cunoscută de la autorul faptelor [...] În definiția sa a împrejurărilor agravante, noua lege este mai represivă decât cea anterioară, în special ca atare, abandonează trimiterea la o anumită vulnerabilitate. În acest sens, judecătorii din fond trebuiau, așa cum au făcut ei, să rețină vechea formulare. În ceea ce privește surplusul, hotărârea constată că: este rezultatul declarațiilor conciliante ale celor trei inculpați că reclamantul avea cunoștință de starea fizică deficitară a victimei, găsind-o pe aceasta în mijlocul nopții, stând pe marginea unei căi, siprimând în mod inechitabil și neputând să se deplaseze fără ajutorul unei persoane terțe. Prin urmare, situația agravantă nu a fost aplicată fără a se verifica noua condiție de aparență sau de cunoaștere impusă de [...] legea din 26 noiembrie 2011. În ceea ce privește motivul pentru redactarea întrebărilor prezentate juriului, Curtea de Casație declară inadmisibil acest lucru pentru prima dată când a fost invocată în fața acesteia. În ceea ce privește motivul îndreptat împotriva hotărârii prin care se stabilește pedeapsa reclamantului, Curtea de Casație a luat în considerare următoarele aspecte: reclamantul reproșează instanței judecătorești să fie întemeiat, pentru a-l condamna la o pedeapsă de condamnare de 25 de ani, pe o împrejurare agravantă a cărei formulare este ilegală. Dar stabilirea unei pedepse nu depinde numai de aplicarea circumstanțelor agravante legale. Este la latitudinea judecătorului din fond să rețină, dacă este cazul, orice element de fapt care, fără a fi prevăzut în mod expres de lege, dezvăluie gravitatea specială a dreptului de proprietate sau perversitatea specială a autorului său și justifică aplicarea unei pedepse severe care nu depășește limitele celei stabilite pentru încălcarea dreptului comunitar. În cazul de față, pedeapsa pe care reclamantul a comis-o nu mai mare decât cea a șefului acuzării de viol care a cauzat moartea, a cărei condamnare a fost găsită. Chiar dacă nu ar fi putut fi reținută ca circumstanță agravantă legală, vulnerabilitatea particulară a victimei ar fi putut, în orice caz, să fie reținută ca circumstanță agravantă judiciară. Fără dobândă, motivul este inadmisibil. Dreptul intern relevant la art. 2 din Codul penal prevede că nicio infracțiune nu poate fi pedepsită cu pedepse care nu au fost reglementate de lege înainte de a fi comisă. În cazul în care pedeapsa stabilită la momentul hotărârii diferă de pedeapsa care a fost aplicată în timpul încuviințarii, pedeapsa cea mai mică va fi aplicată. 10. În conformitate cu art. 375 alineatele (1) - (3) din Codul penal Orice act de penetrare sexuală, de orice natură și prin orice mijloace, comis asupra unei persoane care nu este de acord, constituie infracțiunea de viol. Nu există consimțământ în special atunci când actul a fost impus prin violență, constrângere sau șiretlic, sau a fost făcut posibil din cauza unei neplăceri sau a unei deficiențe fizice sau mentale a victimei. Oricine a comis crima de viol va fi pedepsit cu reținere între cinci ani și zece ani. La data faptelor comise de solicitant, art. 376 alineatele (1) și (3) (fost) din Codul penal prevedea următoarele: Dacă violul sau indecența a cauzat moartea persoanei asupra căreia a fost comis, vinovatul va fi pedepsit cu condamnarea de 20 de ani până la 30 de ani.... De la intrarea în vigoare a legii din 2 februarie 2012 și până la data de 26 februarie 2012, în cazul în care violul sau infamul a fost comis fie asupra unei persoane deosebit de vulnerabile din cauza unei stări de sarcină, a unei boli, a unei afecțiuni sau a unei deficiențe fizice sau mintale, fie sub amenințarea unei arme sau a unui obiect asemănător, vinovatul va fi pedepsit cu reținerea între 10 și 15 ani. 12. noiembrie 2011 mai precis, de modificare și completare a Codului penal în vederea incriminării abuzului de situația de slăbiciune a persoanelor și de extindere a protecției penale a persoanelor vulnerabile împotriva abuzului, art. mail, alin. (1) și (3) (nou) din Codul penal se citește după cum urmează: Dacă violul sau indecența a cauzat moartea persoanei asupra căreia a fost comis, vinovatul va fi pedepsit cu condamnarea de la 20 de ani la 30 de ani.... În cazul în care violul sau indecentul a fost comis fie asupra unei persoane a cărei situație de vulnerabilitate ca urmare a vârstei, a unei stări de sarcină, a unei boli, a unei afecțiuni sau a unei deficiențe fizice sau mentale era evidentă sau cunoscută de autorul faptelor, fie sub amenințarea unei arme sau a unui obiect similar, vinovatul va fi pedepsit cu rechiziția de la 10 la 15 ani. 13. Din lucrările pregătitoare (Documente parlamentare, Camera Reprezentanților, 2010-11, n 53-0080/004, pp. 2 și 3) reiese că modificarea articolului 376 din Codul Penal rezultă dintr-un amendament care a fost depus în interesul de a uniformiza definiția persoanei deosebit de vulnerabile, în timp ce a demonstrat nuanța [...] un regim penal mai sever se justifică față de autorul unei infracțiuni comise asupra unei persoane aflate într-o situație de vulnerabilitate numai în cazul în care această situație era aparentă sau cunoscută de autorul acestei situații în momentul în care a fost comisă. Ar fi nedrept, într-adevăr, să se sancționeze mai mult autorul unei infracțiuni pentru motivul că aceasta a fost comisă asupra unei persoane vulnerabile, în timp ce acest autor nu cunoștea și nu putea să cunoască, din cauza aparențelor, această situație de vulnerabilitate GrieFS 14. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că au fost redactate astfel încât întrebările adresate juriului să nu se refere la elementul nou al circumstanței agravante, astfel încât drepturile sale la apărare au fost încălcate. 15. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de cea mai blândă lege penală. Într-adevăr, instanța de judecată l-a condamnat pe reclamant pentru încălcarea dispozițiilor art. 376 alin. (3) (fost) din Codul penal, așa cum era în vigoare în momentul comisiei pentru fapte, în timp ce art. săturat alin. (3) (nou) din Codul penal, așa cum era în vigoare la momentul în care instanța de judecată se pronunța, impune dovada unui element suplimentar, și anume aspectul sau cunoașterea vulnerabilității victimei. Prin urmare, art. 376 alineatul (3) (nou) din Codul penal ar fi trebuit să fie considerat mai favorabil și ar fi trebuit să i se aplice. PRIVIND încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția 16. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că drepturile sale la apărare au fost încălcate, pe motiv că problemele prezentate juriului nu au vizat cunoașterea sau aspectul vulnerabilității victimei, astfel cum se prevede la art. Curtea constată că recurentul a invocat această cauză pentru prima dată în memoriul său în susținerea recursului său în casare. În această privință, rezultă din hotărârea Curții de Casație că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe de altă parte, procesul-verbal din data de 25 aprilie 2012 constată că a fost interpelat în această privință, reclamantul nu a formulat întrebări cu privire la întrebările propuse. Prin urmare, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea de Casație a declarat motivul inadmisibil pe motiv că nu a fost invocat în fața instanțelor din fond. 18. Prin invocarea plângerii sale pentru prima dată în fața Curții de Casație, reclamantul nu a respectat formele prevăzute de dreptul intern (a se vedea în acest sens D. c. Belgia, nr. 13512/88, Decizia Comisiei din 3 septembrie 1991, nepublicată și De Smedt c. Belgia (dec.), nr. 76578/11, 12 noiembrie 2013, § 18). 19. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție și că această parte la cerere trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de cea mai favorabilă lege penală. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Prezentul articol nu va aduce atingere judecății și pedepsei unei persoane vinovate de o acțiune sau de omisiune care, în momentul comiterii acesteia, era infracțională conform principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate 21. Curtea reamintește că art. 7 alin. (1) din Convenție nu garantează numai principiul neretroactivității legilor penale mai severe, ci și, implicit, principiul retroactivității legii penale mai dulci. Acest principiu se traduce prin regula potrivit căreia, în cazul în care legea penală în vigoare în momentul comisiei pentru încălcarea dreptului comunitar și legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive sunt diferite, judecătorul trebuie să aplice legea penală a cărei dispoziție este cea mai favorabilă pârâtului (Scoppola c. Italia (n [GC], n 10249/03, § 109, 17 septembrie 2009 22. Curtea observă că Codul penal belgian, în art. 376 alineatul (1) , pedeapsa rechiziționării între douăzeci și treizeci de ani a violului care a cauzat moartea persoanei pe care a fost comisă, și faptul că circumstanța agravantă a vulnerabilității victimei, care a fost acuzată atât de dreptul de a fi acuzată, cât și de noua versiune a articolului □ alineatul (3) din Codul penal, permite pronunțarea unei pedepse între 10 și 15 ani de condamnare (a se vedea punctele 11 și 12 de mai sus). 23. Recurentul se plânge pe bună dreptate, condamnându-l pentru încălcarea dispozițiilor art. 376 alin. (3) (fostul) din Codul penal, așa cum este în vigoare în momentul comisiei pentru fapte, în timp ce art. săturat alin. (3) (nou) din Codul penal, așa cum este în vigoare la momentul în care instanța de judecată a acționat, solicita dovada unui element suplimentar, și anume aspectul sau cunoașterea vulnerabilității victimei, instanța de judecată a aplicat legea cea mai severă. Această soluție a fost aprobată de Curtea de Casație, în timp ce, în opinia reclamantului, aceasta ar fi trebuit să numească art. 376 alin. (3) (nou) din Codul penal mai favorabil și să aplice această dispoziție în conformitate cu art. 7 din Convenție. 24. Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. În primul rând, este responsabilitatea autorităților naționale, în special a instanțelor și instanțelor, de a interpreta legislația internă. Rolul acesteia este limitat la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele unei astfel de interpretări. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțele judecătorești a unor norme procedurale, cum ar fi cele care stabilesc termenele care trebuie respectate pentru depunerea documentelor sau introducerea de căi de atac (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, § 60, CEDH 2002 IX). Reglementarea privind formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a introduce o cale de atac urmărește să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a securității juridice. În mod normal, părțile interesate trebuie să se aștepte ca aceste norme să fie aplicate (Běleš și alții, citată anterior, punctul 60, și Erfar-Avef c. Grecia, nr 31150/09, § 39, 27 martie 2014 25). În speță, Curtea constată că reclamantul a fost condamnat de instanța judecătorească la o pedeapsă de douăzeci și cinci de ani de reculegere, circumstanța agravantă a vulnerabilităii victimei, cum ar fi incriminată de cel vechi și noua versiune a articolului Recurentul susține că, în conformitate cu punctul 3 (noul) din secțiunea 3 din Codul penal, o persoană a cărei situație de vulnerabilitate ca urmare a [...] unei deficiențe fizice [...] era aparentă sau cunoscută de autorul faptelor, în timp ce la articolul lovit alineatul (3) (fostul) din Codul penal incrimina violul comis asupra o persoană deosebit de vulnerabilă din cauza [...] deficiență fizică În acest sens, Curtea constată că Curtea de Casație a aplicat reclamantului dispozițiile cele mai favorabile atât din trecut, cât și din noua versiune a articolului special mai ales și satisfacându-se cu o situație de vulnerabilitate Este mai represiv decât vechea lege, astfel încât instanța de judecată să fi trebuit, așa cum a făcut-o, să rețină vechea formulare și apoi să observe că în momentul în care hotărârea de motivare a instanței nu a aplicat circumstanța agravantă, fără a se verifica noua condiție de aspect sau de cunoaștere impusă de noua versiune a art. a alin. (3) din Codul penal. 27. În aceste circumstanțe și având în vedere, de asemenea, ceea ce reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie atât în fața instanței judecătorești, cât și în fața Curții de Casație, pe care a putut să o prezinte în cadrul acestor proceduri argumentele și mijloacele pe care le-a considerat relevante pentru apărarea cauzei sale și pe care acestea le-au examinat de aceste instanțe, Curtea consideră că cauza reclamantului este în mod evident lipsită de temei. 28. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 iunie 2015. Abel Campos Nebojša Vučinić Premier adjunct
Requête n
o
1351/13
Pascal DE VLIEGHER
contre la Belgique
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 2 juin 2015 en un comité composé de
:
Nebojša Vučinić,
président,
Paul Lemmens,
Egidijus Kūris,
juges,
et de Abel Campos,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 décembre 2012,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Pascal De Vliegher, est un ressortissant belge né en 1973 et actuellement détenu à la prison d’Ittre. Il a été représenté devant la Cour par M
e
e
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 27 avril 2012, la cour d’assises de l’arrondissement administratif de Bruxelles-Capitale déclara le requérant coupable d’avoir commis, en date du 29 ou du 30 décembre 2006, un viol sur la personne de D. H., avec les circonstances aggravantes que le viol avait causé la mort de la victime et, en application de l’article 376, alinéa 3 (ancien) du code pénal, «
a[vait] été commis sur une personne particulièrement vulnérable en raison d’un état de grossesse, d’une maladie, d’une infirmité ou d’une déficience physique ou mentale
». Par arrêt du même jour, le requérant fut condamné à vingt-cinq ans de réclusion.
4.
La cour d’assises, dans son arrêt de motivation, s’est exprimée comme suit
:
«
En ce qui concerne [le requérant], la preuve de sa culpabilité d’avoir commis un viol aggravé par les circonstances du décès et de l’état de vulnérabilité de la victime, [D.H.], résulte
:
[...]
- des déclaration concordantes des trois accusés à propos de l’état physique déficient de [D.H.] au moment où ils l’ont trouvée, au milieu de la nuit du 29 au 30 décembre 2006, assise au bord d’un chemin, s’exprimant de manière incompréhensible et ne pouvant se déplacer sans l’aide d’une tierce personne, état qu’ils ont attribué à un état d’ivresse de cette personne.
»
5.
Le requérant se pourvut en cassation contre les arrêts de motivation et de condamnation de la cour d’assises. Invoquant notamment l’article 7 de la Convention, il se plaignait que la cour d’assises n’avait pas appliqué la loi pénale la plus douce. Il exposait que la loi du 26 novembre 2011, en vigueur depuis le 2 février 2012, ajoutait un élément constitutif à la circonstance aggravante réelle prévue à l’article 376, alinéa 3 du code pénal, à savoir le caractère apparent de la vulnérabilité de la victime, sinon la connaissance de la vulnérabilité par l’auteur des faits, et aurait de ce fait réduit le champ d’application de cette circonstance aggravante. La nouvelle loi serait dès lors à qualifier de plus douce. Le requérant se plaignait aussi de ce que, telles qu’elles étaient rédigées, les questions posées au jury n’auraient pas porté sur l’élément constitutif nouveau de la circonstance aggravante, de sorte que ses droits de la défense auraient été violés.
6.
Par arrêt du 27 juin 2012, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Quant au moyen dirigé contre l’arrêt de motivation, elle considéra ce qui suit
:
«
Dans l’article 376, alinéa 3, précité, les mots «
particulièrement vulnérable en raison d’un état de grossesse, d’une maladie, d’une infirmité, ou d’une déficience physique ou mentale
» ont été remplacés par les mots «
dont la situation de vulnérabilité en raison de l’âge, d’un état de grossesse, d’une maladie, d’une infirmité ou d’une déficience physique ou mentale était apparente ou connue de l’auteur des faits
».
[...]
Dans sa définition de la circonstance aggravante, la loi nouvelle est plus répressive que l’ancienne notamment en tant qu’elle abandonne la référence à une vulnérabilité «
particulière
» pour se satisfaire d’une «
situation de vulnérabilité
». À cet égard, les juges du fond devaient, comme ils l’ont fait, retenir l’ancien libellé.
Pour le surplus, l’arrêt constate qu’il résulte des déclarations concordantes des trois accusés que le demandeur avait connaissance de l’état physique déficient de la victime, ayant trouvé celle-ci au milieu de la nuit, assise au bord d’un chemin, s’exprimant de manière incompréhensible et ne pouvant se déplacer sans l’aide d’une tierce personne.
La circonstance aggravante n’a donc pas été appliquée sans que soit vérifiée la nouvelle condition d’apparence ou de connaissance requise par [...] la loi du 26
novembre 2011.
»
7.
En ce qui concerne le moyen relatif à la rédaction des questions soumises au jury, la Cour de cassation le déclara irrecevable pour avoir été soulevé pour la première fois devant elle.
8.
Quant au moyen dirigé contre l’arrêt fixant la peine du requérant, la Cour de cassation considéra ce qui suit
:
«
Le demandeur reproche à la cour d’assises de s’être fondée, pour le condamner à une peine de réclusion de vingt-cinq ans, sur une circonstance aggravante dont le libellé est illégal.
Mais la détermination d’une peine ne dépend pas uniquement de l’application des circonstances aggravantes légales.
Il est au pouvoir du juge du fond de retenir, s’il y a lieu, tout élément de fait qui, non expressément prévu par la loi, révèle la gravité particulière de l’infraction ou la perversité spéciale de son auteur et justifie l’application d’une peine sévère ne dépassant pas les limites de celle fixée pour l’infraction.
En l’espèce, la peine infligée au demandeur n’excède pas celle encourue du chef de l’accusation de viol ayant causé la mort, dont il a été reconnu coupable.
Même si elle n’avait pas pu être retenue à titre de circonstance aggravante légale, la vulnérabilité particulière de la victime pouvait, en tout état de cause, être retenue à titre de circonstance aggravante judiciaire.
Dénué d’intérêt, le moyen est irrecevable.
»
B.
Le droit interne pertinent
9.
L’article 2 du code pénal prévoit ce qui suit
:
«
Nulle infraction ne peut être punie de peines qui n’étaient pas portées par la loi avant que l’infraction fût commise.
Si la peine établie au temps du jugement diffère de celle qui était portée au temps de l’infraction, la peine la moins forte sera appliquée.
»
10.
Aux termes de l’article 375, alinéas 1 à 3 du code pénal
:
«
Tout acte de pénétration sexuelle, de quelque nature qu’il soit et par quelque moyen que ce soit, commis sur une personne qui n’y consent pas, constitue le crime de viol.
Il n’y a pas consentement notamment lorsque l’acte a été imposé par violence, contrainte ou ruse, ou a été rendu possible en raison d’une infirmité ou d’une déficience physique ou mentale de la victime.
Quiconque aura commis le crime de viol sera puni de réclusion de cinq ans à dix ans. »
11.
Au moment des faits commis par le requérant, l’article 376, alinéas 1 et 3 (ancien) du code pénal prévoyait ce qui suit
:
«
Si le viol ou l’attentat à la pudeur a causé la mort de la personne sur laquelle il a été commis, le coupable sera puni de la réclusion de vingt ans à trente ans.
[...]
Si le viol ou l’attentat à la pudeur a été commis soit sur une personne particulièrement vulnérable en raison d’un état de grossesse, d’une maladie, d’une infirmité ou d’une déficience physique ou mentale, soit sous la menace d’une arme ou d’un objet qui y ressemble, le coupable sera puni de la réclusion de dix à quinze ans.
»
12.
Depuis l’entrée en vigueur le 2 février 2012 de la loi du 26
novembre 2011 «
modifiant et complétant le Code pénal en vue d’incriminer l’abus de la situation de faiblesse des personnes et d’étendre la protection pénale des personnes vulnérables contre la maltraitance
», l’article 376, alinéas 1 et 3 (nouveau) du code pénal se lit comme suit
:
«
Si le viol ou l’attentat à la pudeur a causé la mort de la personne sur laquelle il a été commis, le coupable sera puni de la réclusion de vingt ans à trente ans.
[...]
Si le viol ou l’attentat à la pudeur a été commis soit sur une personne dont la situation de vulnérabilité en raison de l’âge, d’un état de grossesse, d’une maladie, d’une infirmité ou d’une déficience physique ou mentale était apparente ou connue de l’auteur des faits, soit sous la menace d’une arme ou d’un objet qui y ressemble, le coupable sera puni de la réclusion de dix à quinze ans.
»
13.
Il ressort des travaux préparatoires (Documents parlementaires, Chambre des représentants, 2010-11, n
o
53-0080/004, pp. 2 et 3) que la modification de l’article 376 du code pénal résulte d’un amendement qui a été déposé dans le souci d’uniformiser la définition de la personne particulièrement vulnérable, tout en faisant preuve de nuance
:
« [...]
un régime pénal plus sévère ne se justifie vis-à-vis de l’auteur d’une infraction commise sur une personne en situation de vulnérabilité que si cette situation était apparente ou connue de l’auteur – ceci au moment de l’infraction.
Il serait injuste, en effet, de sanctionner plus lourdement l’auteur d’une infraction pour le motif que celle-ci a été commise sur une personne vulnérable alors que cet auteur ne connaissait pas et ne pouvait pas connaître, du fait des apparences, cette situation de vulnérabilité
».
14.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que telles qu’elles étaient rédigées, les questions posées au jury ne portaient pas sur l’élément constitutif nouveau de la circonstance aggravante, de sorte que ses droits de la défense ont été violés.
15.
Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié de la loi pénale la plus douce. En effet, la cour d’assises condamna le requérant pour violation de l’article 376, alinéa 3 (ancien) du code pénal, tel qu’en vigueur au moment de la commission des faits, alors que l’article 376, alinéa 3 (nouveau) du code pénal, tel qu’en vigueur à l’époque où la cour d’assises statuait, requiert la preuve d’un élément constitutif supplémentaire, à savoir l’apparence ou la connaissance de la vulnérabilité de la victime. L’article 376, alinéa 3 (nouveau) du code pénal aurait dès lors dû être qualifié de plus favorable et aurait dû lui être appliqué.
1.
Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention
16.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que ses droits de la défense ont été violés, au motif que les questions soumises au jury n’ont pas porté sur la connaissance ou l’apparence de la vulnérabilité de la victime, telles que prévues par l’article 376, alinéa 3 (nouveau) du code pénal.
17.
La Cour constate que le requérant a soulevé ce grief pour la première fois dans son mémoire à l’appui de son pourvoi en cassation. À cet égard, il résulte de l’arrêt de la Cour de cassation qu’
«
il n’apparaît pas des pièces de la procédure que le [requérant] ait critiqué la rédaction des questions soumises au jury, ni qu’il ait sollicité une adaptation de leur libellé à la nouvelle loi.
» Par ailleurs, le procès-verbal d’audience du 25 avril 2012 constate qu’interpellé à ce sujet, le requérant n’a pas formulé d’observations quant aux questions proposées. Partant, conformément à sa jurisprudence constante, la Cour de cassation a déclaré le moyen irrecevable au motif qu’il n’avait pas été invoqué devant les juridictions du fond.
18.
En invoquant son grief pour la première fois devant la Cour de cassation, le requérant n’a pas respecté les formes prescrites par le droit interne (voir, en ce sens,
D. c. Belgique
, n
o
13512/88, décision de la Commission du 3 septembre 1991, non publiée, et
De Smedt c. Belgique
(déc.), n
o
76578/11, 12 novembre 2013, § 18).
19.
Par conséquent, la Cour estime que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention et que cette partie à la requête doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
2.Sur la violation alléguée de l’article 7 de la Convention
20.
Le requérant se plaint de ne pas avoir bénéficié de la loi pénale la plus favorable. Il invoque l’article 7 de la Convention qui est ainsi formulé
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
21.
La Cour rappelle que l’article 7 § 1 de la Convention ne garantit pas seulement le principe de non-rétroactivité des lois pénales plus sévères, mais aussi, et implicitement, le principe de la rétroactivité de la loi pénale plus douce. Ce principe se traduit par la règle voulant que, si la loi pénale en vigueur au moment de la commission de l’infraction et les lois pénales postérieures adoptées avant le prononcé d’un jugement définitif sont différentes, le juge doit appliquer celle dont les dispositions sont les plus favorables au prévenu (
Scoppola c. Italie (n
o
2)
[GC], n
o
10249/03, § 109, 17 septembre 2009).
22.
La Cour observe que le code pénal belge, en son article 376, alinéa
1
er
, punit de la réclusion de vingt à trente ans le viol ayant causé la mort de la personne sur laquelle il a été commis, et que la circonstance aggravante de la vulnérabilité de la victime, qui était incriminée tant par l’ancienne que par la nouvelle version de l’article 376, alinéa 3 du code pénal, permet de prononcer une peine de dix à quinze ans de réclusion (voir paragraphes 11 et 12 ci-dessus).
23.
Le requérant se plaint qu’en le condamnant pour violation de l’article 376, alinéa 3 (ancien) du code pénal, tel qu’en vigueur au moment de la commission des faits, alors que l’article 376, alinéa 3 (nouveau) du code pénal, tel qu’en vigueur à l’époque où la cour d’assises a statué, requérait la preuve d’un élément constitutif supplémentaire, à savoir l’apparence ou la connaissance de la vulnérabilité de la victime, la cour d’assisses lui ait appliqué la loi la plus sévère. Cette solution fut entérinée par la Cour de cassation alors que, de l’avis du requérant, celle-ci aurait dû qualifier l’article 376, alinéa 3 (nouveau) du code pénal de plus favorable et lui appliquer cette disposition conformément à l’article 7 de la Convention.
24.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Son rôle à elle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux de règles procédurales telles que celles fixant les délais à respecter pour le dépôt des documents ou l’introduction des recours (
Běleš et autres c. République tchèque
, n
o
‑
IX). La réglementation relative aux formalités et délais à observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, de la sécurité juridique. Les intéressés doivent normalement s’attendre à ce que ces règles soient appliquées (
Běleš et autres
, précité, § 60, et
Erfar-Avef
c. Grèce
, n
o
31150/09, § 39, 27 mars 2014).
25.
En l’espèce, la Cour constate que le requérant ayant été condamné par la cour d’assises à une peine de vingt-cinq ans de réclusion, la circonstance aggravante de la vulnérabilité de la victime, telle qu’incriminée par l’ancienne et la nouvelle version de l’article 376, alinéa 3 du code pénal, n’a pas eu d’incidence sur la fourchette de la peine encourue par le requérant.
26.
Le requérant soutient que l’article 376, alinéa 3 (nouveau) du code pénal, en se référant au cas d’ «
une personne dont la situation de vulnérabilité en raison [...] d’une déficience physique [...] était apparente ou connue de l’auteur des faits
», alors que l’article 376, alinéa 3 (ancien) du code pénal incriminait le viol commis sur «
une personne particulièrement vulnérable en raison [...] d’une déficience physique
», requiert la preuve d’un élément constitutif supplémentaire. À cet égard, la Cour constate que la Cour de cassation a appliqué au requérant les dispositions les plus favorables tant de l’ancienne que de la nouvelle version de l’article 376, alinéa 3 du code pénal. En effet, la Cour de cassation constate tout d’abord que la loi nouvelle, notamment en abandonnant la référence à la vulnérabilité «
particulière
» et en se satisfaisant d’une «
situation de vulnérabilité
», est plus répressive que l’ancienne loi, de sorte que la cour d’assises devait, comme elle l’a fait, retenir l’ancien libellé. Elle note ensuite que l’arrêt de motivation de la cour d’assises n’a pas appliqué la circonstance aggravante sans que soit vérifiée la nouvelle condition d’apparence ou de connaissance requise par la nouvelle version de l’article
376, alinéa 3 du code pénal.
27.
Dans ces circonstances et compte tenu également de ce que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire tant devant la cour d’assises que devant la Cour de cassation, qu’il a pu présenter dans le cadre de ces procédures les arguments et moyens qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause, et que ceux-ci ont été examinés par ces juridictions, la Cour considère que le grief du requérant est manifestement dépourvu de fondement.
28.
Partant, la Cour considère que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 25 juin 2015.
Abel Campos
Nebojša Vučinić
Greffier adjoint
Président