CASE OF CHITOS v. GREECE - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

.

Reclamantul a fost reprezentat de doamna K. Giannakopoulos, avocată în Atena. Guvernul grec („Guvernul

Reclamantul se plânge de încălcarea art. 4 § 2 din Convenție, considerat separat și coroborat cu art. 14 din Convenție.

La 27 septembrie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

Reclamantul s-a născut în 1968 și locuiește în Salonic.

La 15 septembrie 1986, a fost admis la ªcoala Militară de Ofițeri din Corpul de Armată (secția de medicină). Acesta primea un salariu și beneficia de avantaje sociale. Timp de șase ani, a urmat gratuit învățământul academic pentru medicii din serviciul de sănătate, în cadrul Facultății de Medicină a Universității din Salonic.

La 3 iunie 1993, după încheierea studiilor, a fost numit sublocotenent medic al forțelor armate terestre.

În conformitate cu art. 64 alin. 1 din Decretul-lege nr. 1400/1973 privind statutul ofițerilor forțelor armate, în vigoare la momentul faptelor, reclamantul s-a angajat să servească în cadrul forțelor armate pentru o perioadă de trei ori mai mare decât durata studiilor la școala militară, și anume 18 ani. Această dispoziție a fost modificată prin art. 1 din Legea nr. 3257/2004 , iar perioada în cauză a fost redusă la dublul duratei studiilor, respectiv 12 ani.

La 18 ianuarie 1996, Statul Major al forțelor armate terestre a organizat un concurs pentru ocuparea unor posturi de specialiști. Ofițerii medici, precum reclamantul, au fost invitați să participe la concursul respectiv pentru a obține o specializare. Reclamantul a fost integrat în cadrul Spitalului General Militar 424 din Salonic, unde, între 26 iulie 1996 și 30 iulie 1997, va ocupa funcții de intern. Ulterior, între 30 iulie 1997 și 27 iulie 2001, va ocupa în condițiile unui excedent de personal, (în temeiul art. 8 din Legea nr. 123/1975), un post remunerat de medic asistent, cu specializare în anesteziologie la Spitalul General Regional Papanikolaou din Salonic.

După ce a încheiat această specializare de aproape cinci ani, pe parcursul căreia a beneficiat de salariul de ofițer, reclamantul s-a angajat, în conformitate cu art. 64 alin. 7 din Decretul-lege nr. 1400/1973, să servească în armată cu cinci ani mai mult. A fost semnată o declarație sub jurământ, în conformitate cu art. 67 alin. 10 din decretul-lege citat anterior.

Reclamantul a servit în armată până la 22 ianuarie 2006, dată la care a demisionat, la vârsta de 37 de ani, având gradul de colonel medic anestezist.

Prin actul din 12 septembrie 2006, Statul Major al Forțelor Armate Terestre l-a informat pe reclamant că, în temeiul art. 64 din Decretul-lege nr. 1400/1973, trebuie, fie să servească în armată pentru o perioadă suplimentară de nouă ani, patru luni și 12 zile, fie să plătească o despăgubire statului, care ar fi calculată pe baza perioadei care a rămas de servit.

Prin decizia din 26 mai 2007, Serviciul contabil al Statului Major al Forțelor Armate Terestre a estimat despăgubirea la 106.960 de euro (EUR). Decizia preciza că reclamantul putea să introducă recurs în fața Curții de Conturi, recurs ce nu putea să aibă efect suspensiv în ceea ce privește procedura de plată.

La 25 iunie 2007, reclamantul a sesizat a cincea cameră a Curții de Conturi cu un recurs în anulare împotriva actului din 12 septembrie 2006. Acesta a susținut că art. 64 din Decretul-lege nr. 1400/1973 contravine art. 22, alin. 4 din Constituție (interzicerea oricărui fel de muncă obligatorie) și art. 4 § 2 din Convenție, considerat separat și coroborat cu art. 14 din Convenție. La 27 iunie 2007, reclamantul a depus, de asemenea, o cerere de amânare a executării deciziei din 26 mai 2007, menționate anterior.

La 5 iulie 2007, președintele de cameră al Curții de Conturi a emis un ordin provizoriu prin care se suspenda executarea deciziei din 26 mai 2007. La 29 octombrie 2007, a cincea cameră a Curții de Conturi a confirmat suspendarea executării solicitate.

Prin hotărârea nr. 175-2009 din 13 februarie 2009, a cincea cameră a Curții de Conturi a respins ca neîntemeiat recursul în anulare al reclamantului. Aceasta a considerat în special, că despăgubirea care trebuia plătită de reclamant nu reprezenta o amenințare cu sancțiuni, nu încălca principiul proporționalității, era calculată în mod obiectiv și avea ca scop rambursarea către stat a cheltuielilor pe care acesta le efectuase pentru formarea soldaților profesioniști, cărora le plătea, de altfel, salariu pe parcursul etapelor formării lor și obținerii unei specializări.

La 3 martie 2009, reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii respective în fața camerelor reunite ale Curții de Conturi. La 4 martie 2009, acesta a depus, de asemenea, o cerere de suspendare a executării deciziei din 26 mai 2007.

La 17 martie 2009, președintele Curții de Conturi în sesiune plenară a emis un ordin provizoriu prin care a suspendat executarea deciziei menționate anterior. În paralel, la 18 martie, respectiv 9 aprilie 2009, administrația financiară din Salonic l-a somat pe reclamant să plătească suma de 106.960

La 21 octombrie 2009, Curtea de Conturi în sesiune plenară a confirmat suspendarea executării solicitate.

La 10 mai 2010, Direcția Impozite și Taxe a Ministerului de Finanțe l-a informat pe reclamant că, din cauza neplății pe parcursul anului care s-a scurs, a sumei impuse prin decizia din 26 mai 2007, suma în cauză a fost grevată de penalitățile de întârziere cu 13.143,24

La 26 mai 2010, reclamantul a depus suma de 112.155,69 EUR la administrația financiară din Salonic.

Prin hotărârea nr. 3230/2011 din 7 decembrie 2011 (notificată reclamantului la 10 februarie 2012), Curtea de Conturi în sesiune plenară a admis parțial recursul.

Aceasta a considerat că a nu include o perioadă de cinci ani – necesară reclamantului pentru a își încheia specializarea – din durata totală a anilor de serviciu obligatoriu contravenea principiului proporționalității, garantat prin art. 25 din Constituție.

Aceasta a considerat că anii care aveau ca scop dobândirea unei specializări, făceau parte din serviciul militar real efectuat de ofițerul medic. În consecință, aceasta a anulat decizia celei de-a cincea camere a Curții de Conturi, în măsura în care aceasta considerase că anii de specializare reprezentau ani de studii ce nu ar trebui luați în considerare, în ceea ce privește calculul obligațiilor de serviciu asumate de reclamant.

Aceasta a respins ca neîntemeiat motivul privind încălcarea Convenției pentru următoarele motive:

Curtea de Conturi în sesiune plenară a trimis cauza în fața celei de-a cincea camere, întrunită într-un complet cu o compunere diferită. Trimiterea cauzei era limitată la problema revizuirii actului de imputare a despăgubirii, luând în considerare, ca an în serviciu, specializarea de cinci ani a reclamantului.

Prin hotărârea nr. 4909/2013 din 12 decembrie 2013 (notificată reclamantului la 10 ianuarie 2014), a cincea cameră a Curții de Conturi a amendat decizia din 26 mai 2007 a Serviciului contabil al Statului Major al Armatei, reducând suma datorată de reclamant la 49.978,33 EUR.

Mai precis, Curtea de Conturi a considerat, în primul rând, că decizia din 26 mai 2007, citată anterior, era legală, deoarece reclamantul demisionase din armată la sfârșitul perioadei obligatorii de serviciu de 17 de ani. Totuși, aceasta a subliniat că durata serviciului obligatoriu pe care încă trebuia să îl efectueze, nu era de nouă ani, patru luni și 12 zile, după cum a calculat Cartierul General al Armatei, ci de patru ani, patru luni și zece zile. Aceasta a subliniat că în perioada de serviciu scursă ar fi trebuit inclusă și perioada studiilor de specializare a reclamantului, care începuse la 26 iulie 1996 și se încheiase la 27 iulie 2001, deoarece, astfel cum este precizat în hotărârea nr. 3230/2011, durata specializării trebuie considerată ca făcând parte din serviciul efectiv.

La 13 martie 2014, statul i-a rambursat reclamantului suma de 59.749,61 EUR, care corespunde diferenței dintre suma deja plătită de acesta și cea stabilită prin hotărârea nr. 4909/2013, menționată anterior.

Conform informațiilor furnizate de Guvern, reclamantul lucrează, în prezent, într-un mare spital privat din Salonic.

În conformitate cu dispozițiile art. 64 din Decretul-lege nr. 1400/1973 privind statutul ofițerilor forțelor armate, în vigoare la momentul admiterii reclamantului la școala militară și la facultatea de medicină, precum și la data încheierii studiilor sale, ofițerii aveau obligația, o dată cu numirea în gradul de sublocotenent, de a servi în forțele armate pentru o perioadă de trei ori mai mare decât durata studiilor. Ofițerii din serviciul de sănătate care obținuseră o specializare prin intermediul armatei, aveau obligația de a servi în armată o perioadă suplimentară de cinci ani.

Aceste dispoziții au fost amendate prin art. 1 din Legea nr. 3257/2004 (care reglementează probleme referitoare la personalul din forțele armate). Legiuitorul a redus durata obligației de a servi, care le revenea ofițerilor, de la triplul numărului anilor de studiu de la școala militară la dublul numărului respectiv. Acesta a menținut obligația de a servi cu cinci ani mai mult, pentru cei care au obținut o specializare și le-a oferit posibilitatea de a renunța la angajamentul lor, înainte de a îndeplini perioada necesară, prin achitarea unei despăgubiri către stat. Suma despăgubirii respective se obține înmulțind salariul de bază ce corespunde gradului ofițerului cu numărul de luni de serviciu care rămân de efectuat.

Art. 64 citat anterior, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 3257/2004, prevede în prezent:

Ofițerii din corpul medical, care au obținut o specializare pe cheltuiala (armatei), au obligația de a servi în cadrul forțelor armate o perioadă suplimentară de cinci ani.

Ofițerii (...) care sunt trimiși de către serviciul de care aparțin să urmeze o formare sau care sunt selectați în acest scop, ca urmare a unei cereri din partea lor, au obligația de a furniza o declarație sub jurământ, prin care recunosc că au luat la cunoștință de obligațiile pe care le contractează.

Cei care părăsesc forțele armate, ca urmare a unei demisii, reforme sau pensionări din motive speciale (...) sunt obligați să plătească statului o despăgubire egală cu produsul înmulțirii salariului de bază corespunzător gradului pe care îl dețin, cu numărul de luni de serviciu care rămân de efectuat. Cei care părăsesc forțele armate de bunăvoie, înainte de a își îndeplini obligațiile și care au urmat o formare în străinătate, sunt obligați să plătească, pe lângă despăgubirea citată anterior, și cheltuielile care decurg din formarea respectivă. (...)”

Alineatul precedent nu se aplică în cazul celor care părăsesc armata din motive de sănătate.”

Art. 63 alin. 3 și 4 din aceeași lege prevede:

Ofițerilor în activitate le este interzis:

În mod excepțional, li se permite

Raportul introductiv din Legea nr. 3257/2004 preciza că articolele din Decretul nr. 1400/1973, care au fost modificate, îi obligau pe ofițeri și subofițeri să servească în forțele armate pentru perioade de timp deosebit de constrângătoare, și că amendamentele propuse urmăresc armonizarea legislației elene cu obligațiile pe care Grecia le contractase prin ratificarea Cartei sociale europene. În plus, potrivit raportului respectiv, art. 1 paragraful 2 din Carta socială europeană prevede că părțile contractante „se angajează să protejeze în mod eficient dreptul lucrătorului de a își câștiga existența printr-o muncă liber întreprinsă”. Raportul mai menționează că aceste comentarii – bazate pe termenul „muncă întreprinsă în mod liber” – ale organelor Cartei sociale care indicau constrângerea excesivă exercitată asupra personalului din forțele armate privind durata obligației de serviciu, au pus deseori probleme statului, și mai ales Ministerului Apărării .

Prin hotărârea nr. 1571/2010, Consiliul de Stat a considerat că dispozițiile de la art. 64 din Decretul nr. 1400/1973, în vigoare înainte de modificarea operată prin Legea nr. 3257/2004, care impuneau personalului militar obligația de a rămâne în serviciu pentru o perioadă extrem de lungă, fără a putea renunța la angajamentul respectiv, contraveneau art. 1 paragraful 1 din Carta socială europeană. Acesta a considerat că articolul respectiv implica faptul că este „interzis a obliga un lucrător, indiferent de natura juridică a muncii sale, să continue să desfășoare o muncă sau să exercite o profesie pe care nu o mai dorește”

Art.

Art. 38 alin. 2 din Legea nr. 1397/1983 privind sistemul național de sănătate se citește după cum urmează:

Prin hotărârea nr. 2763/2013, a cincea cameră a Curții de Conturi a considerat că, referitor la ofițerii din serviciul de sănătate, această restricție (și anume obligația de a rămâne în serviciu pentru o anumită perioadă), care, în opinia sa, a fost stabilită potrivit unor criterii generale și obiective, constituie o măsură necesară și adecvată pentru a se asigura funcționarea regulată a unităților spitalicești militare și a unităților de îngrijiri medicale, pentru care ar fi fost necesară planificarea pe termen lung a serviciilor furnizate și evitarea deteriorării bruște a acestora, din cauza lipsei de personal specializat. În această privință, Curtea de Conturi a indicat că această obligație nu poate fi considerată o formă de muncă forțată. În opinia Curții de Conturi, persoanele în cauză au acceptat această obligație, care ar fi fost în mod clar prevăzută de lege și prin urmare, cunoscută de acestea dinainte, și anume la momentul admiterii la școala de ofițeri a armatei, după analizarea avantajelor și constrângerilor ce decurg din aceasta. În consecință, au luat cunoștință de consecințele încălcării obligației respective, și anume plata unei despăgubiri. În plus, Curtea de Conturi consideră că nu a existat nici un dezechilibru între scopul formării profesionale a ofițerilor medici și obligația respectivă, întrucât aceștia ar fi beneficiat, în schimb, de posibilitatea de a practica medicina în privat, în afara orelor de serviciu.

Curtea de Conturi a adăugat că obligația de a plăti despăgubirea prevăzută la art. 64 alin. 16, nu era excesivă și nu încălca principiul proporționalității. . Aceasta a precizat că obligația respectivă reprezenta o retribuție pentru cheltuielile efectuate de stat pentru formarea, în același timp acordându-le o remunerație, militarilor profesioniști, care ar fi renunțat la armată în mod prematur și brusc. În opinia sa, prin cheltuieli ar trebui să se înțeleagă nu numai cheltuielile directe efectuate de stat pe parcursul școlarizării militarilor (cheltuieli cu hrana, îmbrăcămintea și întreținerea), ci și costurile administrative indirecte privind utilizarea și întreținerea imobilelor și funcționarea neîntreruptă a școlilor militare în cauză. În cele din urmă, Curtea de Conturi a indicat că, având în vedere imposibilitatea de a stabili cu precizie cheltuielile citate anterior, pentru fiecare militar care a renunțat la armată, suma despăgubirii fusese stabilită în mod obiectiv, în măsura în care ar fi fost în funcție de perioada de serviciu rămasă de efectuat.

Prin hotărârea nr. 3822/2013, a cincea cameră a Curții de Conturi a considerat că serviciul militar obligatoriu, pentru o perioadă de două ori mai mare decât durata studiilor și plata unei despăgubiri au reprezentat restricții adecvate, rezonabile și necesare pentru atingerea unui scop de interes general: a asigura forțelor armate, pentru o perioadă planificată în mod rezonabil, cadre specializate și competente. Aceasta a indicat că scopul respectiv nu putea fi atins printr-un alt mijloc, în măsura în care, în cazul plecării premature și simultane a ofițerilor, înlocuirea rapidă a acestora cu alți ofițeri de formație identică, ar fi fost imposibilă și ar fi compromis apărarea țării.

Curtea de Conturi a mai precizat că despăgubirea impusă cadrelor care părăsesc armata în mod prematur, urmărea să compenseze, pe de o parte, cheltuielile suportate de stat pentru formarea, cazarea, hrana și îmbrăcămintea acestora, precum și pentru întreținerea și funcționarea imobilelor școlilor militare, și, pe de altă parte, cheltuielile care decurg din înlocuirea cadrelor în cauză.

Art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 356/1974 (codul privind colectarea veniturilor statului) prevede că datoriile față de stat se pot plăti într-o singură rată sau, dacă este prevăzut de lege, în mai multe rate.

Prin Avizul nr. 120/2002 din 27 martie 2002, Consiliul Juridic de Stat a recunoscut că art. 96 din Decretul-lege nr. 721/1970 privind dispozițiile financiare și contabilitatea forțelor armate, a introdus posibilitatea ca ofițerii să își poată plăti datoriile față de armată în mai multe rate. Totuși, acesta a precizat că armata urma să stabilească, ținând cont de situația financiară a ofițerului în cauză, de suma datoriei și de existența unor precedente, dacă suma datorată trebuia să fie achitată într-o singură rată sau mai multe, pentru a evita ca debitorul să întâmpine dificultăți financiare.

Art.1 paragraful 2 din din Carta socială europeană prevede:

să protejeze de o manieră eficientă dreptul lucrătorului de a-și câștiga existența printr-o muncă liber întreprinsă;”

În diferite concluzii cu privire la Grecia, Comitetul European pentru Drepturi Sociale a observat:

În concluziile XVII-1 din 2004

În concluziile XVIII-1 din 2006

În concluziile XX-1 din 2012

În plus, în concluziile din 2012 cu privire la Irlanda, Comitetul a precizat:

Recomandarea CM/Rec (2010)4 a Comitetului de Miniștri pentru statele membre privind drepturile omului ale membrilor forțelor armate (adoptată la 24 februarie 2010) prevede:

Autoritățile nu ar trebui să impună membrilor forțelor armate profesioniste durate de serviciu care reprezintă o restricție nerezonabilă a dreptului de a părăsi forțele armate și care ar echivala cu munca forțată.”

Art. 2, pct. 2, lit. a) din Convenție prevede:

În sensul prezentei convenții, termenul

Totuși, termenul

Reclamantul susține că obligația impusă de legislația națională, de a rămâne în serviciul militar pentru o perioadă, în opinia sa, prea lungă sau de a plăti statului o sumă, în opinia sa, excesiv de mare, în schimbul încălcării angajamentului său, reprezintă o muncă forțată sau obligatorie, deoarece ar afecta în mod disproporționat libertatea de muncă și ar fi o restricție nenecesară a acesteia. Acesta invocă, în această privință, art. 4 § 2 din Convenție, redactat după cum urmează:

Curtea a considerat oportun ca în prezenta cauză să precizeze și termenii relevanți de la art. 4 § 3:

Cu privire la calitatea de „victimă” a reclamantului

Declarând că se bazează pe hotărârea pronunțată de Curtea de Conturi în sesiune plenară, Guvernul contestă calitatea de victimă a reclamantului. Acesta precizează, în această privință, că interpretarea dispozițiilor din hotărârea respectivă a avut ca rezultat reducerea duratei obligației de serviciu a reclamantului și diminuarea despăgubirii pe care acesta trebuie să o plătească statului.

Reclamantul susține că nici Hotărârea nr. 3230/2011 pronunțată de Curtea de Conturi în sesiune plenară, care ar fi considerat că durata specializării sale trebuia inclusă în durata obligației de serviciu militar, și nici hotărârea ulterioară nr. 4909/2013, pronunțată de cea de-a cincea cameră a Curții de Conturi nu l-au privat de calitatea de victimă.

Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu, pentru a-i retrage calitatea de “victimă” decât dacă autoritățile naționale au recunoscut în mod explicit sau în materie, apoi au reparat încălcarea Convenției. În ceea ce privește repararea adecvată și suficientă la nivel intern a încălcării dreptului garantat de Convenție, Curtea consideră în general, că aceasta depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în special, natura încălcării Convenției care este în joc [

Curtea precizează că, în speță, capătul de cerere al reclamantului se bazează pe durata obligației de serviciu militar, precum și pe despăgubirea pe care trebuia să o plătească dacă voia să încheie angajamentul înainte de sfârșitul perioadei regulamentare. Curtea constată că, în sesiune plenară, Curtea de Conturi a respins definitiv capetele de cerere privind încălcarea Convenției, iar această decizie era obligatorie și pentru a cincea cameră. În plus, în hotărârea sa, a cincea cameră a Curții de Conturi, pronunțându-se asupra cauzei, s-a limitat să constate că reclamantul trebuia să servească în armată pentru o perioadă suplimentară de patru ani, patru luni și zece zile și să reducă, în consecință, despăgubirea pe care trebuia să o plătească, de la 106.960 EUR la 49.978,33 EUR. Curtea de Conturi nu s-a pronunțat asupra încălcării art. 4 din Convenție, nici în mod explicit, nici pe fond. Diminuarea semnificativă a perioadei de serviciu și a sumei datorate de reclamant, reprezintă un aspect al examinării temeiniciei cauzei și nu ar putea să influențeze calitatea de victimă.

Cu privire la caracterul prematur al cererii

Guvernul susține că cererea a fost depusă în mod prematur, deoarece, potrivit acestuia, reclamantul ar fi trebuit să aștepte înainte de a sesiza Curtea, ca cea de-a cincea cameră să se pronunțe asupra cauzei la 12 decembrie 2013 privind durata exactă a obligației de serviciu militar și valoarea despăgubirii.

Reclamantul a precizat că, prin Hotărârea nr. 3230/2011 din 7 decembrie 2011, Curtea de Conturi în sesiune plenară a respins definitiv capetele de cerere referitoare la încălcarea Convenției. Acesta a adăugat că a cincea cameră a Curții de Conturi era obligată să respecte hotărârea citată anterior și nu putea să se pronunțe din nou asupra problemei încălcării art. 4 din Convenție.

Curtea reamintește că art. 35 § 1 din Convenție nu ar putea fi interpretat într-un mod care ar pretinde unui reclamant să sesizeze Curtea cu privire la capătul său de cerere, înainte ca situația privind problema în cauză să nu fi făcut obiectul unei decizii definitive la nivel intern [

În speță, Curtea precizează că reclamantul a depus cererea la 31 iulie 2012, după pronunțarea hotărârii Curții de Conturi în sesiune plenară. Competența celei de-a cincea camere a Curții de Conturi, care s-a pronunțat asupra cauzei la 12 decembrie 2013, se limita la reexaminarea, în funcție de concluziile în drept ale sesiunii plenare, actelor administrative contestate de reclamant. Camera a cincea nu putea să revină asupra motivului întemeiat pe Convenție, ci doar să includă perioada de specializare de cinci ani în durata totală a serviciului militar al reclamantului și să calculeze, în consecință, despăgubirea pe care acesta trebuia să o plătească. Decizia internă definitivă în sensul art. 35 §

Cu privire la caracterul abuziv al cererii

Guvernul susține că reclamantul a introdus cererea în mod abuziv, cu atât mai mult cu cât persoana în cauză ar contesta faptul că a fost repartizat în condițiile unui excedent de personal la Spitalul General Regional Papanikolaou în calitate de anestezist asistent. Or, atât cea de-a cincea cameră a Curții de Conturi, cât și Curtea de Conturi în sesiune plenară s-au pronunțat definitiv asupra faptului că reclamantul a beneficiat de o repartizare în condiții de excedent de personal, pentru a obține o specializare.

Reclamantul susține că această cerere nu conține nici o formulare cu caracter abuziv, nu este lipsită de o miză reală și nu urmărește să inducă în eroare Curtea.

Curtea reamintește că, în temeiul art. 35 § 3, lit. a) o cerere poate fi declarată abuzivă dacă se bazează în mod deliberat, pe fapte false O informație incompletă și așadar înșelătoare poate fi, de asemenea, calificată ca un abuz al dreptului de recurs individual, în special atunci când privește esența cauzei și când reclamantul nu explică de manieră suficientă de ce nu a furnizat informațiile relevante [

În speță, Curtea nu a identificat în cererea reclamantului nici un element care ar putea să o califice drept abuzivă. Chestiunea de a ști dacă persoana în cauză a fost sau nu repartizată într-un spital în condiții de excedent de personal, pentru a obține o specializare, este o chestiune de fapt a cărei importanță pare foarte limitată, în ceea ce privește motivarea pe care Curtea va trebui să o prezinte cu privire la temeinicia capătului de cerere întemeiat pe încălcarea art. 4 din Convenție.

Concluzie

Curtea respinge excepțiile Guvernului. În plus, constatând că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

Argumentele părților

Guvernul susține că situația denunțată în speță nu reprezintă un caz de muncă forțată, în sensul art. 4 § 2 din Convenție. Acestă precizează că, după încheierea studiilor din cadrul școlii militare, după numirea la gradul de sublocotenent și după obținerea specializării, reclamantul și-a asumat de bunăvoie obligația de a servi în forțele armate pentru o perioadă de 12 ani, mărită cu încă cinci ani. Acesta adaugă că persoana în cauză cunoștea această obligație, care ar fi fost în mod expres prevăzută de lege, întrucât dispozițiile care o enunțau ar fi făcut parte din cadrul care reglementează profesia de ofițer medic, și că s-a folosit de procedurile enunțate în cadrul normativ respectiv, beneficiind de privilegiile oferite de acesta.

De asemenea, Guvernul susține că acuzația reclamantului, conform căreia a fost obligat să obțină o specializare, este nefondată. O asemenea specializare nu ar fi fost obligatorie și nu ar fi fost luată în considerare decât pentru cariera persoanei în cauză. Acesta ar fi participat de bunăvoie la concursul organizat de forțele armate terestre pentru ocuparea unor posturi de specialiști, ar fi beneficiat de un tratament preferențial, care a constat în repartizarea în condiții de excedent de personal, a ofițerilor medici în posturi de medici în curs de specializare, precum și de posibilități de promovare (acesta ar fi fost promovat la gradul de comandant), disponibile ca urmare a obținerii unei astfel de specializări. În plus, potrivit Guvernului, reclamantul ar fi avut posibilitatea, în temeiul art. 63 alin. 4 din Decretul prezidențial nr. 1400/1973, să practice medicina în mediul privat.

Mai mult, Guvernul reiterează că reclamantul a fost repartizat în condiții de excedent de personal pentru a-și obține specializarea, în timp ce medicii civili ar fi trebuit să aștepte ca posturile să se elibereze pentru a fi repartizați, prin ordin de prioritate sau prin tragere la sorți, la momentul înființării de noi posturi. Astfel, persoana în cauză ar fi obținut o specializare fără a fi obligat să aștepte, să întreprindă vreun demers și fără a suporta cheltuielile. În plus, pe toată durata specializării, acesta și-ar fi primit salariul de medic militar.

De altfel, Guvernul susține că reclamantul nu se plânge de încălcarea principiului proporționalității și că, în consecință, Curtea nu are competența de a examina o astfel de chestiune. Acesta precizează că persoana în cauză nu a pretins, nici măcar cu titlu subsidiar, că durata obligației de serviciu trebuia să fie mai scurtă sau că trebuia să plătească o despăgubire mai puțin importantă, ci că s-a limitat la a declara că ar fi trebuit să-și poată întrerupe angajamentul fără restricții și să poată alege momentul ieșirii din armată.

În ceea ce privește scopul și proporționalitatea restricțiilor impuse ofițerilor medici prin art. 64 din Decretul nr. 1400/1973, Guvernul face trimitere la considerentele din hotărârile nr. 2763/2013 și 3822/2013 ale Curții de Conturi (

În cele din urmă, Guvernul precizează că reclamantul a avut posibilitatea de a nu plăti imediat suma datorată administrației financiare și de a aștepta pronunțarea hotărârii Curții de Conturi în sesiune plenară, depunând în prealabil, o cerere de amânare a executării, în temeiul art. 94 din Decretul nr. 721/1970 și 51 din Decretul nr. 1225/1981. Acesta arată că dreptul intern oferea persoanei în cauză și posibilitatea de a cere armatei autorizația de a-și achita datoria față de aceasta în mod eșalonat. Acesta este convins că armata, care în opinia sa, dispune, în această privință, de putere discreționară, ar fi luat în considerare situația financiară a reclamantului, cuantumul datoriei și practica în materie.

Invocând hotărârea

Reclamantul, declarând că face trimitere la jurisprudența

De altfel, susține că autoritățile din cadrul armatei nu l-au informat niciodată cu privire la obligația de a servi în armată pentru o perioadă majorată cu cinci ani. Acesta susține că invitația lansată ofițerilor la 18 ianuarie 1991 – dintre care face parte – a avut ca scop doar să îi impulsioneze să candideze pentru a obține o specializare și pentru a câștiga, astfel, o experiență suplimentară, care să le poată deschide perspective mai bune în cadrul armatei.

În ceea ce privește problema caracterului rezonabil al sarcinei, reclamantul susține că posibilitatea de a publica articole științifice sau de a practica medicina în privat nu este suficientă pentru a compensa sarcina care i-ar fi fost impusă de stat. În această privință, reclamantul subliniază că este anestezist, nu medic generalist. În opinia sa, dacă despăgubirea în litigiu era destinată, conform declarațiilor Guvernului, să compenseze cheltuielile efectuate de stat pentru formarea ofițerilor, aceasta trebuia calculată pe baza perioadei de formare ( și nu pe baza întregii perioade de serviciu obligatoriu) și a cuantumului cheltuielilor corespunzătoare. Or, Guvernul nu ar fi fost în măsură să evalueze o astfel de sumă.

În plus, reclamantul pretinde că, în ciuda declarațiilor Guvernului în acest sens, prezenta cauză nu intră sub incidența art. 4 § 3, lit. b) din Convenție. De fapt, acesta consideră că paragraful respectiv vizează recrutarea și că nu se aplică în cazul militarilor de carieră.

În cele din urmă, reclamantul susține că, nu numai că autoritățile nu i-au acordat niciodată posibilitatea de a plăti suma reclamată în mai multe rate, ci și că a fost constrâns să-și achite datoria cel mai târziu la 31 mai 2010, pentru nu a fi nevoit să plătească integral dobânzile de întârziere care i-ar fi fost impuse.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că, în termenul muncă „forțată sau obligatorie” primul dintre adjective evocă ideea unei constrângeri fizice sau morale. În ceea ce privește al doilea adjectiv, acesta nu poate viza o obligație juridică oarecare. De exemplu, o muncă ce trebuie executată în temeiul unui contract liber încheiat, nu poate intra sub incidența art. 4, deoarece unul dintre cei doi contractanți s-a angajat față de celălalt să îl respecte și se expune la sancțiuni dacă nu își onorează semnătura. Trebuie să fie vorba despre o muncă „pretinsă (...) sub amenințarea cu o pedeapsă oarecare” și, în plus, contrară voinței persoanei în cauză, pentru care aceasta „nu s-a oferit de bunăvoie” (

În ceea ce privește art. 4 § 3, Curtea a considerat deja că nu are competența de a autoriza limitarea exercitării dreptului garantat de § 2, ci de a delimita conținutul dreptului respectiv: acesta formează un întreg cu § 2 și menționează ceea ce nu este considerat ca fiind muncă forțată sau obligatorie (

În decizia

Totuși, Curtea subliniază că în speță, Guvernul pârât nu a invocat excepția de la art. 4 § 3, lit. b), considerând, în aparență, că această dispoziție nu trebuie luată în considerare în cazul reclamantului, medic militar profesionist.

În orice caz, Curtea consideră că § 3, lit. b), de la art. 4 trebuie considerat integral. Astfel, din lectura integrală și contextuală a lit. b) reiese că acesta vizează serviciul militar obligatoriu, în statele în care este instituit, din două motive: pe de o parte, datorită referinței la cei care ridică obiecții de conștiință care sunt în mod evident, recruți și nu militari de carieră, pe de altă parte, datorită referinței explicite la serviciul militar obligatoriu de la sfârșitul alineatului. În această privință, Curtea reiterează principiul general de interpretare, conform căruia excepțiile de la o regulă trebuie interpretate cu strictețe. Acest lucru este valabil cu atât mai mult, având în vedere că interdicțiile de la art. 4 § 1 și 2 din Convenție fac parte din nucleul acesteia.

Curtea constată de altfel, că art. 2 § 2, lit. a) din Convenția nr. 29 a Organizației Internaționale a Muncii (OIM) prevede că munca forțată sau obligatorie nu include „orice muncă sau serviciu pretins în temeiul legilor privind serviciul militar obligatoriu și destinat unor lucrări cu caracter pur militar”, ceea ce înseamnă că excepția respectivă vizează doar recrutarea.

În același timp, Comitetul pentru Drepturi Sociale din cadrul Consiliului Europei distinge, în materie de muncă forțată, între situația militarilor de carieră și cea a recruților. Din concluziile referitoare la diferite țări, inclusiv Grecia, reiese că respectivul Comitet a considerat ca motiv de neconformitate cu art. 1 §

În plus, Recomandarea CM/Rec (2010)4 a Comitetului de Miniștri pentru statele membre privind drepturile omului ale membrilor forțelor armate asociază noțiunii de muncă forțată durata nerezonabilă de serviciu pe care autoritățile pot să o impună membrilor forțelor armate (

Având în vedere ansamblul elementelor respective, Curtea consideră, în conformitate cu obiectul și scopul Convenției, că art. 4 § 3, lit. b) nu acoperă munca întreprinsă de militarii de carieră. În speță, Curtea trebuie să examineze problema respectării art. 4 § 2.

În acest context, în speță, este necesar să se examineze dacă reclamantul „s-a oferit de bunăvoie” să îndeplinească munca respectivă, luând în prealabil, la cunoștință de toate consecințele pe care le-ar putea implica și dacă decizia de a nu continua până la

Curtea subliniază că, în 1986, reclamantul a fost admis la Școala Militară de Ofițeri din corpul armatei (secția medicină) și că, astfel, s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universității din Salonic pentru a studia medicina timp de șase ani. Pe parcursul acestei perioade a primit salariu. La 3 iunie 1993, după încheierea studiilor, a fost numit sublocotenent al forțelor armate terestre și s-a angajat, în conformitate cu art. 64 alin. 1 din Decretul-lege nr. 1400/1973 privind statutul ofițerilor, să servească în cadrul forțelor armate pentru o perioadă de trei ori mai mare decât durata studiilor, și anume pentru 18 ani.

Ulterior, la invitația armatei, reclamantul a decis să se specializeze în anesteziologie și a fost astfel, repartizat, prin intermediul armatei, în cadrul Spitalului General Militar 424 din Salonic, unde, între 26 iulie 1996 și 30 iulie 1997, a ocupat posturi de internist asistent. Ulterior, între 30 iulie 1997 și 27 iulie 2001, a fost repartizat, tot prin intermediul armatei, la Spitalul General Regional Papanikolaou din Salonic, pe un post remunerat de medic asistent specializat în anesteziologie. După obținerea specializării respective, în temeiul art. 64 alin. 7 din Decretul-lege nr. 1400/1973, acesta avea obligația de a servi în forțele armate pentru o perioadă suplimentară de cinci ani.

Curtea observă că, în timp ce reclamantul urma cursurile de formare, a intrat în vigoare noua Lege nr. 3257/2004, care modifica condițiile de ieșire prematură din armată pentru ofițeri. Astfel, art. 1 din legea respectivă a redus durata obligației de serviciu pentru ofițeri la dublul numărului anilor de studii la școala militară, pentru cei care au obținut o specializare, a menținut obligația de a servi cu cinci ani mai mult și le-a oferit posibilitatea de a întrerupe angajamentul înainte de terminarea anilor de serviciu obligatoriu, prin plata unei despăgubiri, egală cu produsul înmulțirii salariului de bază aferent gradului deținut de ofițer, cu numărul de luni de serviciu rămase. Astfel, având în vedere cadrul legislativ în vigoare la 22 ianuarie 2006, dată la care reclamantul, în vârstă de 37 de ani, a decis să demisioneze, Curtea va examina dacă munca pretinsă avea un caracter forțat sau obligatoriu.

Curtea declară de la început, că reclamantul nu poate susține în mod legitim că a ignorat principiul și domeniul de aplicare al obligațiilor contractate atunci când a îmbrățișat cariera de ofițer și medic militar. Unul dintre principalele avantaje care decurg din înrolarea în armată este gratuitatea studiilor. Într-adevăr, forțele armate au suportat costurile studiilor persoanei în cauză, i-au plătit salariu și i-au procurat avantaje sociale recunoscute militarilor de carieră. În schimb, acestea pretind ca ofițerul să se angajeze să servească în armată pentru un anumit număr de ani după obținerea diplomei.

Curtea precizează că obligația ofițerilor, din versiunea originală a art. 64 din Decretul-lege nr. 1400/1973, de a servi pentru o perioadă echivalentă cu triplul anilor de studiu, fără a putea încheia angajamentul contractat a fost considerată de Consiliul de Stat (hotărârea nr. 1571/2010) ca fiind contrară art. 1 § 2 din Carta socială europeană. Obligația respectivă a fost atenuată odată cu intrarea în vigoare, la 29 iulie 2004, a Legii nr. 3257/2004. Despăgubirea pe care reclamantul trebuie să o plătească, a fost calculată pe baza acestei legi.

Curtea consideră că obligația ofițerilor din armată de a servi pentru o anumită perioadă după încheierea formării lor, este adiacentă misiunii care le revine. Calculul duratei angajamentului ofițerilor școlarizați prin intermediul armatei și modalitățile de rupere a angajamentului respectiv fac obiectul marjei de apreciere a statelor. Preocuparea statului de a profita de pe urma investiției în școlarizarea ofițerilor și medicilor militari și de a asigura o încadrare suficientă pentru o perioadă adecvată în raport cu nevoile sale, justifică interzicerea renunțării la angajament pentru o anumită perioadă și impunerea plății unei despăgubiri pentru a acoperi cheltuielile de subzistență și școlarizare, pe care le-a suportat pe parcursul anilor de formare, acordând, în același timp, un salariu și drepturi sociale.

În această privință, Curtea consideră relevante considerațiile hotărârilor nr. 2763/2013 și nr. 3822/2013, pronunțate de Curtea de Conturi, care prevăd că reglementarea în litigiu avea în special, scopul de a preveni plecările bruște, premature ale colectivului de ofițeri și riscul de a compromite capacitățile de apărare ale țării.

Rămâne să se verifice dacă reclamantului i s-a impus o sarcină disproporționată, acesta fiind singurul element care ar putea să determine Curtea să concluzioneze în speță, încălcarea art. 4 § 2 din Convenție.

În hotărârea

Curtea nu poate face abstracție de faptul că prin intermediul armatei, reclamantul a urmat studii de medicină și a obținut specializarea de anestezist, lucrând, din 1996 până în 2001, la Spitalul General Militar 424 din Salonic, apoi la Spitalul General Regional Papanikolaou din Salonic. În această privință, art. 38 alin. 2 din Legea nr. 1397/1983 interzicea repartizarea unui medic în vederea obținerii unei specializări, în afara numărului de locuri disponibile în spitale, dar autoriza o astfel de repartizare pentru medicii permanenți din forțele armate, posibilitate de care reclamantul a beneficiat. În plus, legislația elenă le permite ofițerilor precum reclamantul, să aleagă între a munci o anumită perioadă în armată și a renunța la serviciul militar înainte de încheierea perioadei stabilite, în schimbul unei despăgubiri.

De asemenea, Curtea constată că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 3257/2004, citată anterior, ofițerii din serviciul de sănătate, printre care și reclamantul, erau autorizați să practice medicina în mediul privat, în afara orelor de lucru.

Aceste elemente demonstrează că medicii militari beneficiază, pe parcursul studiilor și specializării, de privilegii pe care studenții civili la medicină nu le au, printre care siguranța unui loc de muncă. Dacă se adaugă și faptul că medicii militari primesc pe parcursul studiilor, un salariu, obligația pentru cei care doresc să renunțe la armată înainte de încheierea perioadei de serviciu obligatoriu, de a plăti statului anumite sume pentru rambursarea cheltuielilor pe care acesta din urmă le-a efectuat pentru formarea acestora, se justifică pe deplin. Prin urmare, Curtea consideră că însuși principiul de răscumpărare a anilor de serviciu restanți, nu ridică nici o problemă în ceea ce privește principiul proporționalității.

Totuși, modalitățile de răscumpărare pot, în anumite cazuri, să contribuie la ruptura echilibrului care trebuie să existe între protecția dreptului individual al militarului în cauză și cea a intereselor colectivității.

În speță, Curtea constată, pe de o parte, că, atunci când reclamantul și-a dat demisia, Statul Major al Armatei l-a informat că mai avea de onorat o obligație de serviciu de nouă ani, patru luni și 12 zile și că, în caz contrar, ar avea de plătit statului o despăgubire de 106.960 EUR (decizia din 26 mai 2007). Pe de altă parte, Curtea de Conturi a considerat, în cele din urmă, la 12 decembrie 2013, că cei cinci ani de specializare ai reclamantului ar trebui incluși în perioada totală de serviciu obligatoriu de 27 de ani, în consecință, a scăzut despăgubirea care trebuie plătită statului la 49.978,33 EUR.

Curtea ia act de imposibilitatea declarată a reclamantului și a Guvernului de a preciza valoarea salariilor și indemnizațiilor percepute de reclamant pe parcursul studiilor și specializării de medic anestezist. Conform propriilor estimări, reclamantul și Guvernul sunt de acord că primul a trebuit să primească în total o sumă cuprinsă între minim 86.976 EUR și maxim 91.476 EUR pentru perioada septembrie 1986-iunie 1993, și respectiv, pentru perioada august 1996-iulie 2001.

Curtea consideră că suma de 49.978,33 EUR pe care reclamantul a trebuit în cele din urmă, să o plătească, în temeiul hotărârii Curții de Conturi din 12 decembrie 2013, se ridica la mai puțin de două treimi din suma pe care o primise pe parcursul perioadei în litigiu (între 86.976 EUR și 91.476 EUR) și în consecință, nu poate fi considerată nerezonabilă.

În plus, Curtea constată că, în urma unei cereri a reclamantului în acest sens, președintele Curții de Conturi în sesiune plenară a emis, la 17 martie 2009, un ordin provizoriu prin care suspenda executarea deciziei din 26 mai 2007, amânare confirmată la 21 octombrie 2009 de Curtea de Conturi în sesiune plenară.

Amânarea executării deciziei nu a împiedicat administrația financiară din Salonic să îl someze, la 18 martie, respectiv 9 aprilie 2009, pe reclamant să plătească suma de 109.527 EUR, formată din suma de 106.960

În ciuda amânării executării deciziei în litigiu acordată reclamantului, prima oară de către președintele completului Curții de Conturi în sesiune plenară, apoi chiar de Curtea de Conturi în sesiune plenară, și deși procedura în fața Curții de Conturi, reunită în sesiune plenară abia începuse, reclamantul s-a văzut obligat, prin intervenția, la 10 mai 2010, a Direcției de Taxe și Impozite a Ministerului de Finanțe, să plătească suma datorată, majorată cu penalități de întârziere între 12 % și 13%. Dacă nu ar fi fost de acord să plătească suma integrală, aceasta ar fi fost majorată și mai mult din cauza perioadei de timp necesare Curții de Conturi pentru a se pronunța.

În plus, Curtea observă că, dacă art. 3 alin. 1 din Codul privind colectarea veniturilor statului și art. 96 din Decretul-lege nr. 721/1970, astfel cum au fost interpretate prin Avizul nr. 120/2002 al Consiliului Juridic de Stat, prevăd că datoriile ofițerilor față de armată pot fi onorate în mod eșalonat, o astfel de posibilitate trebuie menționată și în actul de imputare a despăgubirii. Or, în speță, aceasta nu figurează în decizia din 26 mai 2007.

ținând seama de aceste circumstanțe, Curtea este sigură că reclamantul a fost obligat să acționeze sub constrângere (a se vedea,

Reclamantul pretinde că numai ofițerii medici din forțele armate terestre, la fel ca el, sunt obligați să obțină o specializare în temeiul art. 14 din Legea nr. 1394/1983 și să se angajeze să servească în cadrul armatei pentru o perioadă suplimentară de cinci ani, în timp ce ofițerilor medici din marina națională și celor din forțele aeriene nu li se cere o astfel de specializare. Reclamantul denunță în această privință încălcarea art. 4 § 2 din Convenție, considerat separat și coroborat cu art. 14 din Convenție.

Guvernul susține, în primul rând, că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne. În al doilea rând, arată că art. 64 din Decretul-lege nr. 1400/1973 se aplică fără distincție ofițerilor medici din cele trei corpuri de armată (forțele terestre, forțele aeriene și marina națională).

Curtea subliniază, asemenea Guvernului, că din art. 64 alin. 7 și 15 din Decretul-lege citat anterior, coroborat cu art. 14 alin. 1 din Legea nr 1394/1983 reiese că serviciul obligatoriu pentru o perioadă suplimentară de cinci ani în cazul unei specializări, le revine medicilor din cele trei corpuri de armată. Mai exact, aceasta constată că art. 14 alin. 1 din Legea nr. 1394/1983 nu prevede că specializarea este obligatorie pentru medicii din forțele terestre, precizând doar faptul că persoanele care doresc să obțină o specializare nu pot să o facă decât prin intermediul armatei (căutarea sau înființarea de posturi în condiții de excedent de personal și plata costurilor aferente acestora).

Reiese că acest capăt de cerere trebuie declarat inadmisibil ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3, lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.

În temeiul art. 41 din Convenție,

Pentru prejudiciu material, reclamantul solicită 106.960 de euro (EUR), și anume rambursarea despăgubirii pe care a fost obligat să o plătească statului.

Curtea constată, asemenea Guvernului, că la 13 martie 2014, statul i-a rambursat reclamantului suma de 59.749,61 EUR, care corespunde diferenței dintre suma deja plătită de persoana în cauză și cea stabilită prin hotărârea nr. 4909/2013, menționată anterior. Curtea reiterează că și-a întemeiat constatarea încălcării pe modalitățile de executare ale actului de imputare a despăgubirii datorate de reclamant și nu pe principiul plății unei despăgubiri în caz de demisie prematură din armată. Prin urmare, aceasta consideră că reclamantului nu i se datorează nici o sumă cu titlu de prejudiciu material.

Reclamantul solicită 50.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă și constatarea unei încălcări ar reprezenta o compensație suficientă.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral și constatarea încălcării Convenției nu reprezintă, în această privință, o reparație suficientă. Aceasta îi acordă suma de 5.000

Pentru cheltuielile de judecată pe care susține că le-a efectuat în fața instanțelor interne și în fața Curții, reclamantul solicită rambursarea unei sume totale de 9.102,30 EUR, dintre care 2.460 EUR pentru cele efectuate în fața Curții.

Guvernul consideră că pretențiile reclamantului sunt excesive, vagi și nedovedite. Adaugă că persoana în cauză nu a furnizat elementele care au stat la baza calculului său.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

și art. 77

din Regulament.