SAUMIER c. FRANCE

Comunicat la 9 iunie 2015 CINQUCEA SECȚIUNE Cerere n 74734/14 Laure SAUMIER împotriva Franței introdusă la 24 noiembrie 2014 EXPOSAT DEFICIENTA, dl Laure Saumier, este o resortisantă franceză născută în 1967 și rezidentă în Le Plessis Trevise. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Christophe Pettiti, avocat la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta a fost angajată de un laborator din 11 februarie 1986 până în 28 octombrie 1987. După ce a fost expusă la bioxid de mangan în timpul funcțiilor sale, ea a contractat boala Parkinson, ale cărei consecințe au fost primele la vârsta de 27 de ani. Boala a fost constatată medical în 2000. (1) Judecățile Tribunalului de Securitate Socială din Creteil la 3 mai 2007, Tribunalul de Securitate Socială din Creteil a recunoscut caracterul profesional al bolii recurentei. La 17 iulie 2008, fondul primar de asigurări de sănătate ( 377,22 EUR pe an. Prin hotărârea din 15 octombrie 2010, Tribunalul pentru Afaceri Sociale din Creteil a recunoscut vina de neiertat a angajatorului și a fixat renta la rata maximă, adică 12 749,64 EUR pe an. El a dispus o expertiză pentru evaluarea prejudiciilor extrapatrimoniale. Raportat la 26 martie 2011, raportul reține un deficit funcțional temporar parțial de 33% de la 26 octombrie 1998 la 30 septembrie 2002, de 50% până la 31 decembrie 2004, apoi de 66% până la 31 decembrie 2007, stabilește data consolidării la 1 ianuarie 2008 și reține un deficit funcțional permanent de 50% de la această dată. Acesta evaluează suferința (fizică și morală) de 5 din 7 și deteriorarea estetică la 1 din 7. El observă că, din punct de vedere profesional, recurenta este considerată inaptă definitiv de către organismele de securitate socială și constată un prejudiciu de agresiune cauzat de faptul că aceasta a trebuit să renunțe la anumite activități sportive sau de agrement. De asemenea, Comitetul recomandă să se rețină un ajutor per terță persoană pentru activitățile curente de cinci ore pe zi de la 1 octombrie la 31 decembrie 2004, de la patru ore pe zi până la 16 iulie 2008 și de la 3 ore pe zi de la 17 iulie 2008, În temeiul acestui raport, recurenta a prezentat o rezervă cu privire la eventuala agravare a patologiei prezentate de [rectoreasă] pe baza acestui raport, în ciuda tuturor prejudiciilor sale, în valoare de 1 211 664,90 EUR. printr-o hotărâre din 24 septembrie 2011, Tribunalul pentru Afaceri Sociale al Cretei a alocat 745 042,81 EUR recurentei: 88 934,72 EUR pentru cheltuielile de terță persoană temporară; 457 708,09 EUR pentru cheltuielile de terță persoană permanentă; 100 000 EUR pentru activitățile profesionale; 29 400 EUR pentru deficitul funcțional temporar; 22 000 EUR pentru suferințele suferite; 2 000 EUR pentru prejudicii estetice; 15 000 EUR pentru prejudiciile de aprobare; 30 000 EUR; 000 EUR pentru prejudicii extrapatrimoniale evolutive; de asemenea, el a declarat că CPAM trebuia să avanseze cu privire la toate aceste sume către reclamantă; în schimb, a decăzut-o din pretențiile sale referitoare la pierderea câștigurilor profesionale actuale și viitoare și la deficitul funcțional permanent (reparare forfetară) La încetarea instanței de apel din Paris Sesizată de CPAM, Curtea de Apel din Paris, printr-o hotărâre din 4 aprilie 2013, a infirmat hotărârea în acest sens și a exonerat reclamanta de plata unei despăgubiri în temeiul unui efect profesional, al unui deficit funcțional permanent, al unei terțe persoane permanente temporare și al unui prejudiciu extrapatrimonial evolutiv și a exonerat-o pe reclamantă de cererile sale referitoare la acesta. În special în ceea ce privește prejudiciul extrapatrimonial evolutiv, Curtea de apel a considerat că nu putea fi compensat în măsura în care acest tip de prejudiciu acoperea toate prejudiciile cu caracter personal, atât fizice, cât și psihice, cauzate de boala profesională și că, prin urmare, includea suferințele deja remediate prin suma alocată în acest sens. ; sau prin faptul că a descris prejudiciul suferinței suferite de 5/7, expertul a luat în considerare lungimea de la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la . . . . . . , la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la la 452-3 din Codul de securitate socială, indiferent de creșterea numărului de accidente de muncă, victima are dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de suferința fizică și juridică suferită de victima respectivă, de prejudiciile sale estetice și de agresiune, precum și de prejudiciul cauzat de pierderea sau reducerea posibilităților sale de promovare profesională ; că, în conformitate cu Decizia Consiliului Constituțional din 18 iunie 2010, această dispoziție nu împiedică cererile de despăgubire a prejudiciilor care nu sunt reglementate de cartea IV din Codul de securitate socială, având în vedere totuși că această despăgubire suplimentară nu se extinde la toate pozițiile de despăgubire prevăzute de nomenclatura Dintilhac ; că numai prejudiciile care nu dau naștere niciunei despăgubiri în temeiul cărții IV, chiar forfetară sau plafonată, pot face în prezent obiectul unei despăgubiri în cazul unei abateri de neiertat a angajatorului întrucât pierderea câștigurilor profesionale, a impactului profesional și a deficitului funcțional permanent sunt deja remediate prin creșterea numărului de accidente prevăzute în art. L. 452-2; întrucât cheltuielile de sănătate actuale și viitoare sunt suportate prin art. L. 431-1 și L. 432-1-L. 432-4, precum și costurile de asistență a unei persoane terțe după consolidarea stării de sănătate, prevăzute deja la articolul L. 434-2 alineatul (3), deși nu ar îndeplini condițiile de incapacitate pentru primirea unei despăgubiri în acest sens; (...) Pe de altă parte, Curtea de apel a reformulat hotărârea cu privire la sumele aferente despăgubirii în favoarea persoanei terțe temporare și a deficitului temporar, care le stabilește la 7 266 EUR și 15 000 EUR. În consecință, recurenta obține 91 266 EUR în total. În special, recurenta a invocat art. 6 alineatul (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 din aceasta face trimitere la rezerva emisă de Consiliul Constituțional în decizia sa nr. 2010-8 QPC din 18 iunie 2010 (în continuare), susținând că aceasta urmărește să garanteze victimei despăgubiri integrale pentru prejudiciul suferit, ceea ce implică completarea prestațiilor sociale astfel încât prejudiciul suferit să fie acoperit în întregime. Aceasta a adăugat că numai această interpretare permite atingerea obiectivului stabilit de Consiliul Constituțional, și anume: În opinia sa, în mod similar, nu există nici un motiv pentru a introduce o distincție între victimele bazate pe șefi de prejudiciu care pot fi despăgubite. În timp ce alții au dreptul în mod legitim la repararea integrală a prejudiciului lor pe baza dreptului comun sau a unui regim special Curtea de Casație (denumită în continuare "Camera civilă") a respins recursul printr-o hotărâre din 28 mai 2014. 452-1 și L. 452-3 din Codul de securitate socială, care interzice victimei unui accident la locul de muncă sau unei boli profesionale, cauzate de vina de neiertat a angajatorului, de a exercita împotriva acestuia o acțiune în despăgubire în conformitate cu dreptul comun și care prevăd o despăgubire specifică a prejudiciilor cauzate, nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție (...), nici o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor interzise prin art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la convenție, numai pentru că victima nu poate obține despăgubiri integrale pentru prejudiciul său Dreptul intern relevant Cartea IV din Codul de securitate socială este consacrată în ceea ce privește locurile de muncă și bolile profesionale. Sub rezerva dispozițiilor prevăzute la articolele L. 452-1-L. 452-5, L. 454-1, L. 455-1, L. 455-1-1 și L. 455-2 nicio acțiune în repararea accidentelor și bolilor menționate în prezenta carte nu poate fi efectuată în conformitate cu dreptul comun, de către victimă sau de către titularii săi de drept. Relativi cu faulta de neiertat sau intenționată a angajatorului În cazul în care, în temeiul articolului L. 452-2 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011, se aplică art. 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 543/2011. În cazul menționat la articolul precedent, victima sau titularii săi de drepturi primesc o mărire a indemnizațiilor care le sunt datorate în temeiul prezentei cărți. (...)Articolul L. 452-3 Indiferent de majorarea de răspundere pe care o primește în temeiul articolului precedent, victima are dreptul de a solicita angajatorului în fața instanței de securitate socială repararea prejudiciului cauzat de suferința fizică și juridică suferită de victima respectivă, de prejudiciile sale estetice și de acreditare, precum și de prejudiciul cauzat de pierderea sau reducerea posibilităților sale de promovare profesională. În cazul în care victima a primit o rată permanentă a dobânzii de 100 %, se acordă, de asemenea, o indemnizație forfetară egală cu suma salariului minim legal în vigoare la data consolidării. În mod similar, în cazul unui accident urmat de moarte, titularii de drept ai victimei menționați în art. L. 434-7 și următoarele, precum și ascendenții și descendenții care nu au dreptul la o pensie în temeiul articolelor menționate anterior, pot solicita angajatorului repararea prejudiciului moral în fața instanței menționate anterior. Repararea acestor prejudicii se plătește direct beneficiarilor de către casa care recuperează suma de la angajator Articolul L. 452-5 În cazul în care accidentul este cauzat în mod intenționat de greșeala angajatorului sau a unuia dintre funcționarii săi, victima sau titularii săi de drept păstrează împotriva autorului accidentului dreptul de a solicita repararea prejudiciului cauzat, în conformitate cu normele dreptului comun, în măsura în care acest prejudiciu nu este reparat prin aplicarea prezentei cărți. (...) Consiliul Constituțional a fost sesizat la 10 mai 2010 cu privire la o chestiune prioritară de constituționalitate care vizează aceste articole. Reclamanții au explicat că regimul de despăgubire a accidentelor de muncă a împiedicat ca victima să obțină de la angajatorul său repararea integrală a prejudiciului său chiar și în ipoteza în care acesta din urmă a comis o abatere la originea accidentului, că sistemul de ridicare aplicabil în cazul în care angajatorul a comis o abatere considerată de neiertat nu a permis victimei accidentului de a obține repararea tuturor prejudiciilor suferite, în special, că acesta a exclus de la dreptul la despăgubire prejudiciile care nu sunt menționate la articolul L. 452-3 și mai puțin cu excepția cazului în care greșeala făcută de angajator are un caracter intenționat, aceste dispoziții privau victima de posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul său în conformitate cu procedurile de drept comun. Deduceau că dispozițiile în cauză erau în special contrare principiului constituțional de egalitate în fața legii. 2010-8 QPC din 18 iunie 2010, Consiliul Constituțional a încheiat constituționalitatea cu următoarea rezervă 18.... independent de majorarea [în temeiul articolului L. 452-2 din Codul de securitate socială], victima sau, în caz de deces, titularii săi de drepturi pot, în fața instanței de securitate socială, să solicite angajatorului repararea anumitor capete de prejudiciu enumerate la articolul L. 452-3 din Codul de securitate socială; că, în prezența unei abateri de neiertat a angajatorului, dispozițiile acestui text nu pot, totuși, fără a aduce o atingere disproporționată dreptului victimelor actelor vinovate, să împiedice aceleași persoane, în fața acelorași instanțe, să solicite angajatorului repararea tuturor daunelor care nu sunt acoperite de cartea IV din Codul de securitate socială GRIEF Invocând art. 14 din Convenția combinată cu art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, handicapată din cauza unei boli profesionale a cărei cauză se află într-o greșeală de neiertat a angajatorului său, deplânge faptul că, spre deosebire de victimele greșelilor care intră sub incidența dreptului comun, victimele accidentelor de muncă sau ale bolilor profesionale cauzate de greșeala angajatorului lor nu pot obține despăgubirea integrală a prejudiciului lor. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI Faptele denunțate de recurentă dezvăluie o diferențiere în tratamentul persoanelor aflate în situații comparabile În la, criteriul diferențierii despre care se vorbește se referă la orice altă situație, în sensul art. 14 din Convenție În cazul în care o astfel de diferențiere se bazează pe o justificare obiectivă și rezonabilă În concluzie, recurenta se întemeiază pe faptul că a avut loc în cauza sa încălcarea articolului 14 din Convenția combinată cu art. 1 din Protocolul nr.

Communiquée le 9 juin 2015

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

74734/14

Laure SAUMIER

contre la France

introduite le 24 novembre 2014

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, M

me

Laure Saumier, est une ressortissante française née en 1967 et résidant à Le Plessis Trévise. Elle est représentée devant la Cour par M

e

Christophe Pettiti, avocat à Paris.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante était employée par un laboratoire du 11 février 1986 au 28

octobre 1987. Ayant été exposée à du bioxyde de manganèse au cours de ses fonctions, elle contracta la maladie de Parkinson, dont elle ressentit les premières conséquences à l’âge de 27 ans. La maladie fut constatée médicalement en 2000. Lourdement handicapée, elle dut cesser toute activité professionnelle et a désormais besoin d’une assistance permanente.

Le 3 mai 2007, le tribunal des affaires de sécurité sociale de Créteil reconnut le caractère professionnel de la maladie de la requérante.

Le 17 juillet 2008, la caisse primaire d’assurance maladie («

CPAM

») de Créteil lui reconnut un taux d’incapacité permanent de 70 % et lui alloua une rente d’incapacité de 11

377,22 EUR par an.

Par un jugement du 15 octobre 2010, le tribunal des affaires de sécurité sociale de Créteil reconnut la faute inexcusable de l’employeur et fixa la rente à son taux maximum, soit 12

749,64 EUR par an. Il ordonna une expertise pour l’évaluation des préjudices extrapatrimoniaux.

Déposé le 26 mars 2011, le rapport retient un déficit fonctionnel temporaire partiel de 33 % du 26 octobre 1998 au 30 septembre 2002, de 50

% jusqu’au 31 décembre 2004, puis de 66 % jusqu’au 31 décembre 2007. Il fixe la date de consolidation au 1

er

janvier 2008 et retient un déficit fonctionnel permanent de 50 % à partir de cette date. Il évalue les souffrances (physiques et morales) subies à 5 sur 7 et les atteintes esthétiques à 1 sur 7. Il note que, sur le plan professionnel, la requérante est considérée comme inapte définitive par les organismes de sécurité sociale, et relève un préjudice d’agrément résultant du fait qu’elle a dû renoncer à certaines activités sportives ou de loisir. Il préconise en outre de retenir une aide par tierce personne pour les activités courantes à raison de cinq heures par jour du 1

er

octobre au 31 décembre 2004, de quatre heures par jour jusqu’au 16 juillet 2008 et de 3 heures par jour à partir du 17 juillet 2008, «

date à laquelle la sécurité sociale a fixé un taux d’invalidité à 70 % avec effet rétroactif

». Enfin, il précise que «

des réserves sont à émettre sur l’aggravation éventuelle de la pathologie présentée par [la requérante]

».

Sur la base de ce rapport, la requérante demanda l’indemnisation de l’ensemble de ses préjudices, à hauteur de 1

211

664,90 EUR.

Par un jugement du 24 septembre 2011, le tribunal des affaires de sécurité sociale de Créteil alloua 745

042,81 EUR à la requérante

: 88

934,72 EUR pour les frais de tierce personne temporaire

; 457

708,09

EUR pour les frais de tierce personne permanente

; 100

000

EUR pour l’incidence professionnelle

; 29

400 EUR pour le déficit fonctionnel temporaire

; 22

000 EUR pour les souffrances endurées

; 2

000

EUR pour préjudice esthétique

; 15

000 EUR pour préjudice d’agrément

; 30

000 EUR pour préjudice extrapatrimonial évolutif. Il dit en outre que la CPAM devait faire l’avance de l’ensemble de ces sommes à la requérante. Il la débouta en revanche de ses prétentions relatives à «

la perte de gains professionnels actuels et futurs

et [au] déficit fonctionnel permanent (réparation forfaitaire)

».

2.

L’arrêt de la cour d’appel de Paris

Saisie par la CPAM, la cour d’appel de Paris, par un arrêt du 4

avril 2013, infirma le jugement en ce qu’il allouait une indemnisation au titre de l’incidence professionnelle, du déficit fonctionnel permanent, de la tierce personne permanente temporaire et du préjudice extrapatrimonial évolutif, et débouta la requérante de ses demandes y relatives. S’agissant spécifiquement du préjudice extrapatrimonial évolutif, la cour d’appel jugea qu’il ne pouvait être indemnisé dans la mesure où ce type de préjudice recouvrait l’ensemble des préjudices de caractère personnel, tant physiques que psychiques, consécutifs à la maladie professionnelle, et qu’il incluait par conséquent les souffrances endurées déjà réparées par la somme allouée à ce titre

; or en qualifiant le préjudice des souffrances endurées de 5/7, l’expert avait pris en compte «

la longueur de l’évolution de la maladie

», les traitements subis, les douleurs dues à ce traitement et les souffrances morales endurées. Pour le reste, l’arrêt est ainsi rédigé

:

«

Considérant qu’aux termes de l’article L. 452-3 du code de la sécurité sociale, indépendamment de la majoration de rente d’accident du travail, la victime a le droit de demander la réparation du préjudice causé par les souffrances physiques et morales par elle endurées, de ses préjudices esthétiques et d’agrément ainsi que celle du préjudice résultant de la perte ou de la diminution de ses possibilités de promotion professionnelle

; que, selon la décision du Conseil constitutionnel du 18 juin 2010, cette disposition ne fait pas obstacle aux demandes d’indemnisation des dommages non couverts par le livre IV du code de la sécurité sociale

;

Considérant cependant que cette indemnisation complémentaire ne s’étend pas à l’ensemble des postes d’indemnisation envisagée par la nomenclature Dintilhac

; que seuls les dommages ne donnant lieu à aucune indemnisation au titre du livre IV, même forfaitaire ou plafonnée, peuvent désormais faire l’objet d’une réparation en cas de faute inexcusable de l’employeur

;

Et considérant que la perte de gains professionnels, de l’incidence professionnelle et du déficit fonctionnel permanent sont déjà réparés par la majoration de la rente d’accident prévue à l’article L. 452-2

; que les dépenses de santé actuelles et futures sont prises en charge par les articles L. 431-1 1

o

et L. 432-1 à L. 432-4, et les frais d’assistance d’une tierce personne après la consolidation de l’état de santé, déjà prévus par l’article L. 434-2, alinéa 3, quand bien même l’intéressé ne remplirait pas les conditions d’incapacité pour recevoir une indemnisation à ce titre

; (...)

»

Par ailleurs, la Cour d’appel réforma le jugement quant aux montants relatifs à l’indemnisation au titre de la tierce personne temporaire et du déficit temporaire, fixant ceux-ci à 7

266 EUR et 15

000 EUR. La requérante obtint en conséquence 91

266 EUR au total.

3.

L’arrêt de la Cour de cassation

La requérante se pourvut en cassation. Elle invoquait notamment l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n

o

o

2010-8 QPC du 18 juin 2010 (ci-dessous), faisant valoir qu’elle visait à garantir à la victime l’indemnisation intégrale de son préjudice, ce qui impliquait que les prestations sociales soient complétées de manière à ce que l’intégralité du préjudice subi soit couverte. Elle ajoutait que seule cette interprétation permettait d’atteindre l’objectif fixé par le Conseil constitutionnel, à savoir «

l’égalité entre les «

victimes d’actes fautifs

»

». Selon elle, «

de fait, de la même manière qu’il n’existe aucune raison d’introduire une distinction entre les victimes fondées sur les chefs de préjudice indemnisables, il n’y a pas davantage de justification à ce que certaines «

victimes d’actes fautifs

» fassent l’objet d’une réparation incomplète, forfaitaire ou inexistante, alors que d’autres ont légitimement droit à la réparation intégrale de leur préjudice sur le fondement du droit commun ou d’un régime spécial

».

La Cour de cassation (deuxième chambre civile) rejeta le pourvoi par un arrêt du 28 mai 2014. Elle jugea notamment ce qui suit

:

« 18. (...) les dispositions des articles L. 451-1, L. 452-1 et L. 452-3 du code de la sécurité sociale, qui interdisent à la victime d’un accident du travail ou d’une maladie professionnelle, imputable à la faute inexcusable de l’employeur, d’exercer contre celui-ci une action en réparation conformément au droit commun et prévoient une réparation spécifique des préjudices causés, n’engendrent pas une violation du droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention (...), ni une atteinte au droit au respect des biens prohibée par l’article 1

er

du Protocole additionnel n

o

1, à la Convention, du seul fait que la victime ne peut obtenir une réparation intégrale de son préjudice

».

B.

Le droit interne pertinent

Le livre IV du code de la sécurité sociale est consacré aux «

accidents du travail et maladies professionnelles

». L’article L. 451-1 de ce code est ainsi libellé

:

Article L. 451-1

«

Sous réserve des dispositions prévues aux articles L. 452-1 à L. 452-5, L. 454-1, L. 455-1, L. 455-1-1 et L. 455-2 aucune action en réparation des accidents et maladies mentionnés par le présent livre ne peut être exercée conformément au droit commun, par la victime ou ses ayants droit.

»

Relatifs à la «

faute inexcusable ou intentionnelle de l’employeur

», les articles L. 452-1, L. 452-2, L. 452-3 et L. 452-5 sont rédigés comme il suit :

Article L. 452-1

«

Lorsque l’accident est dû à la faute inexcusable de l’employeur ou de ceux qu’il s’est substitués dans la direction, la victime ou ses ayants droit ont droit à une indemnisation complémentaire dans les conditions définies aux articles suivants

».

Article L. 452-2

«

Dans le cas mentionné à l’article précédent, la victime ou ses ayants droit reçoivent une majoration des indemnités qui leur sont dues en vertu du présent livre. (...)

».

Article L. 452-3

«

Indépendamment de la majoration de rente qu’elle reçoit en vertu de l’article précédent, la victime a le droit de demander à l’employeur devant la juridiction de sécurité sociale la réparation du préjudice causé par les souffrances physiques et morales par elle endurées, de ses préjudices esthétiques et d’agrément ainsi que celle du préjudice résultant de la perte ou de la diminution de ses possibilités de promotion professionnelle. Si la victime est atteinte d’un taux d’incapacité permanente de 100 %, il lui est alloué, en outre, une indemnité forfaitaire égale au montant du salaire minimum légal en vigueur à la date de consolidation.

De même, en cas d’accident suivi de mort, les ayants droit de la victime mentionnés aux articles L. 434-7 et suivants ainsi que les ascendants et descendants qui n’ont pas droit à une rente en vertu desdits articles, peuvent demander à l’employeur réparation du préjudice moral devant la juridiction précitée.

La réparation de ces préjudices est versée directement aux bénéficiaires par la caisse qui en récupère le montant auprès de l’employeur

».

Article L. 452-5

«

Si l’accident est dû à la faute intentionnelle de l’employeur ou de l’un de ses préposés, la victime ou ses ayants droit conserve contre l’auteur de l’accident le droit de demander la réparation du préjudice causé, conformément aux règles du droit commun, dans la mesure où ce préjudice n’est pas réparé par application du présent livre. (...)

».

Le Conseil constitutionnel a été saisi le 10 mai 2010 d’une question prioritaire de constitutionnalité visant ces articles. Les requérants exposaient que le régime d’indemnisation des accidents du travail faisait obstacle à ce que la victime obtienne de son employeur la réparation intégrale de son préjudice même dans l’hypothèse où ce dernier a commis une faute à l’origine de l’accident, que le dispositif de majoration applicable lorsque l’employeur a commis une faute jugée inexcusable ne permettait pas à la victime de l’accident d’obtenir la réparation de tous les préjudices subis, qu’étaient, en particulier, exclus du droit à réparation les préjudices non mentionnés par l’article L. 452-3, et qu’à l’exception du cas où la faute commise par l’employeur revêt un caractère intentionnel, ces dispositions privaient la victime de la possibilité de demander réparation de son préjudice selon les procédures de droit commun. Ils en déduisaient que les dispositions en cause étaient notamment contraires au principe constitutionnel d’égalité devant la loi.

Par une décision n

o

2010-8 QPC du 18 juin 2010, le Conseil constitutionnel a conclu à la constitutionnalité sous la réserve suivante

:

«

».

GRIEF

Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n

o

1, la requérante, handicapée en raison d’une maladie professionnelle dont la cause se trouve dans une faute inexcusable de son employeur, dénonce le fait que, contrairement aux victimes de fautes relevant du droit commun, les victimes d’accidents du travail ou de maladies professionnelles dus à une faute de leur employeur ne peuvent obtenir la réparation intégrale de leur préjudice.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

Les faits dénoncés par la requérante révèlent-ils une différenciation dans le traitement de personnes placées dans des situations comparables

?

2.

Dans l’affirmative, le critère de différenciation dont il est question relève-t-il de «

toute autre situation

», au sens de l’article 14 de la Convention

?

3.

Dans l’affirmative, cette différenciation repose-t-elle sur une justification objective et raisonnable

?

4.

En conclusion, la requérante est-elle fondée à soutenir qu’il y a eu en sa cause violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n

o

1

?