ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO
Sursă originală
CtEDO 13.02.2020 Auto

AFFAIRE SANOFI PASTEUR c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
13.02.2020
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable (Art. 35) Conditions de recevabilité;(Art. 35-1) Épuisement des voies de recours internes;Non-violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Procès équitable);Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Procès équitable);Dommage matériel et préjudice moral - constat de violation suffisant (Article 41 - Préjudice moral;Dommage matériel;Satisfaction équitable)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză 
AFFAIRE SANOFI PASTEUR c. FRANCE (CtEDO, 2020)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A CINCEA PENTRU SANOFI PASTEUR c. Franța (solicitarea nr. 25137/16) Hotărârea Art 6 (civil) • Proces echitabil • Punct de plecare a termenului de prescripție a unei acțiuni în despăgubire de la consolidarea bolii • Boală evolutivă nesustenabilă de consolidare • Drept intern care conferă mai multă greutate dreptului victimelor daunelor corporale unei instanțe Ö dreptului persoanelor responsabile de aceste prejudicii aduse securității juridice • Alegerea neimpusă ca atare ca atare în lumina unei marje semnificative de apreciere recunoscută statelor Õ • lipsa de imprescripbilitate STRASBURG 13 februarie 2020 ÖF 13/06/2020 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Sanofi Pasteur c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află într-o Cameră compusă din: Síofra O 368/Leary, președinte, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, Ganna Yudkivska, André Potoki, Yonko Grozev, Ltif Hüseynov, Anja Seibert-Fohr, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier al secțiunii, după ce a deliberat în camera consiliului la 21 ianuarie 2020, Rend l'hote, adoptat la această dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 25137/16) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care o persoană juridică de drept francez având sediul social la Lyon, societatea anonimă Sanofi Pasteur ( Societatea reclamantă este reprezentată de M e E. Baraduct, avocat în Paris. Guvernul francez este reprezentat de agentul său, M. Alabrune, directorul afacerilor juridice al Ministerului Europei și Afacerilor Externe. Societatea reclamantă se plânge în special de faptul că, prin necunoașterea articolului 6 alineatul (1) din convenție, modalitățile de stabilire a punctului de plecare al termenului de prescripție a unei acțiuni în despăgubire îndreptate împotriva acesteia au făcut, de fapt, imposibilă această acțiune și a faptului că Curtea de Casație a respins fără a indica motivul cererii sale de întrebări preliminare adresate Curții a Uniunii Europene ( La 11 septembrie 2017, cererea a fost comunicată guvernului. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII 5. În calitate de asistentă medicală, X, născută în 1972, a fost supusă obligației de vaccinare împotriva hepatitei B. În perioada 1992-1994, i s-au administrat mai multe injecții cu un vaccin fabricat de societatea reclamantă. Aceasta din urmă nu specifică data la care vaccinul a fost introdus pe piață. Curtea de Apel din Toulouse (hotărârea din 10 februarie 2014 ; punctele 9-11 de mai jos) precizează că această dată este anterioară datei de 30 iulie 1988, data limită de transpunere a Directivei nr. 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre în ceea ce privește răspunderea pentru produsele defectuoase (punctele 28-33 de mai jos). Scleroza multiplă a fost diagnosticată în 1993, iar în 1999, boala Crohn și, în 2004, polimiozita. Deciziile instanțelor administrative 7. Imputând aceste afecțiuni cu vaccinul împotriva hepatitei B care i-a fost administrat, X sesizează judecătorul administrativ în 2002 în temeiul articolului L. 3111-9 din Codul Sănătății Publice a unei acțiuni în responsabilitatea statului. Aceasta obține un câștig de cauză ; statul a fost condamnat să plătească 656 803,83 EUR (EUR) pentru prejudiciile sale și să-i servească o rentă anuală de 10 950 EUR (judecarea Tribunalului Administrativ din Toulouse din 5 iulie 2007 ; hotărârea Tribunalului Administrativ din 10 decembrie 2009). Deciziile instanțelor judecătorești Hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Toulouse din 3 septembrie 2012 și hotărârea Curții din Toulouse din 10 februarie 20148. În 2005, X a atribuit societății reclamante în fața instanței civile în scopul de a obține despăgubiri din cauza agravării prejudiciilor de care a obținut despăgubiri în fața instanței administrative. Aceasta a susținut o încălcare a obligației de securitate a societății reclamante care rezultă din articolele 1135 și 1147 din Codul civil, interpretate în temeiul Directivei nr. 85/374. Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse, prin hotărârea din 3 septembrie 2012, apoi Tribunalul de Primă Instanță din Toulouse, printr-o hotărâre din 10 februarie 2014, au declarat că acțiunea este admisibilă și a făcut obiectul unei prescripții de zece ani de la consolidarea prejudiciului. Cu privire la acest ultim punct, Hotărârea din 10 februarie 2014 este redactată astfel: ... în prezența unei daune corporale, termenul de prescripție a acțiunii în răspundere civilă, pe zece ani (...), nu se scurtează decât de la consolidarea prejudiciului. În cazul de față, experții care au examinat [X] în cadrul procedurii administrative nu au stabilit o dată de consolidare și nu se contestă faptul că statul [X] evoluează. Termenul de prescripție a acțiunii introduse de [X] împotriva fabricantului vaccinului căruia i-a impus o agravare a prejudiciului nu a fost, prin urmare, aplicat, acțiunea sa nu este prescrisă (...) Pe fond, Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse a declarat societatea reclamantă responsabilă pentru prejudiciul suferit de X după ce a precizat următoarele: Confirmând hotărârea luată, instanța de apel a lui Toulouse a subliniat următoarele: Prin urmare, acțiunea se bazează pe dispozițiile articolelor 1135 și 1147 din Codul civil care, în ceea ce privește produsele defecte, impun producătorului unui vaccin o obligație de siguranță a rezultatului: acesta este obligat să livreze un produs care nu prezintă niciun defect de natură să creeze un pericol pentru persoane, un produs care oferă siguranța la care se poate aștepta în mod legitim. Prin urmare, un astfel de producător este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de lipsa de siguranță a vaccinului, cu excepția faptului de a stabili existența unei cauze de exonerare complet imprevizibile și irezistibile. În cazul de față, [X], în vârstă de 19 ani și student asistent medical perfect sănătos, a primit la 19 februarie 1992, 19 mai 1992 și 20 iunie 1992 injecții cu vaccin Hevac B împotriva hepatitei B și, la 19 septembrie 1994, revaccinarea vaccinului Genhevac. În urma fiecărei injecții, aceasta a prezentat tulburări care au permis diagnosticarea în februarie 1996 a unei afecțiuni demielinizante de tip scleroză multiplă. Primul judecător a reținut pe bună dreptate de motive că instanța a recunoscut că: în starea de știință, cauza bolii rămâne necunoscută și ipoteza cea mai probabilă de deviere a mecanismului său este existența unei perturbări a ordinii imune; boala este cauzată de un ansamblu de factori genetici și de mediu; propriul vaccin este diacțiune asupra sistemului imunitar; prin urmare, știința nu poate exclude faptul că vaccinarea împotriva hepatitei B este un factor care declanșează scleroza multiplă, cel mai probabil pe anumite terenuri genetice favorabile; [X] este înfășurată cu un marker de sânge DOCTEUR 15 ale cărui studii științifice au demonstrat că a reprezentat un factor de risc. Aceasta înseamnă că manifestarea simptomelor caracteristice ale unei exacerbări a sclerozei multiple în zilele următoare injecțiilor vaccinului care constituie o stimulare puternică a sistemului imunitar, în timp ce subiectul nu prezenta nici un semn de afecțiune neurologică debutantă și că vaccinul a scos în evidență prezența unui factor de risc care nu a fost precizat de către producător asupra produsului care i-a fost injectat în 1992 și 1994, constituie o prezumție suficient de gravă, precisă și concordantă în sensul art. 1353 din Codul civil, pentru a recunoaște existența unei legături de cauzalitate între vaccinarea în litigiu și scleroza multiplă din care este afectată [X]. Primul judecător a reținut pe bună dreptate că scleroza multiplă și bolile autoimune dezvoltate de [X], boala Crohn și polimiozita, se referă la aceeași perturbare a sistemului imunitar și la tratamentele grele aferente, astfel încât . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Această cauză presupusă a afecțiunii și a vaccinării duce la o prezumție de defecțiune a vaccinului administrat în perioada februarie-iunie 1992, însoțită de absența certitudinii vaccinului, care poate fi combătută doar prin dovada științifică că nu vaccinul a declanșat boala în condiții normale de utilizare. Cu toate acestea, [societatea reclamantă] nu demonstrează că afecțiunea este legată exclusiv de factori străini de vaccin. (...) □ 12. Constatând că instanța administrativă a condamnat statul la plata acestui prejudiciu, instanța civilă a informat înainte de a pronunța dreptul la plata despăgubirii unei înrăutățiri a prejudiciului, o expertiză care vizează în special dacă starea actuală a victimei caracteriza o agravare a prejudiciului deja remediat. Hotărârea Curții de Casație din 12 noiembrie 2015 13. Societatea reclamantă s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii din 10 februarie 2014. X a formulat un recurs incident. 14. În primul său motiv de rupere, invocând în special principiul certitudinii juridice și art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta reproșa instanței judecătorești că a stabilit punctul de plecare al prescrierii la data consolidării prejudiciului, în timp ce patologia lui X era prin natura sa incurabilă de o astfel de consolidare, ceea ce a avut ca efect crearea unei acțiuni imscriptibile. 15. În al cincilea aspect al celui de-al doilea motiv, societatea reclamantă reproșa judecătorului din fond că a reținut o prezumție de defecțiune a vaccinului administrat, care putea fi combătută numai prin dovada științifică că acest lucru nu a fost vaccinul care a declanșat afecțiunea și că și-a întemeiat concluzia pe faptul că nu a demonstrat că afecțiunea era legată exclusiv de factori străini de vaccin. Subliniind faptul că răspunderea unui producător pentru un produs defectuos a fost condiționată de dovada unei defecțiuni de siguranță a produsului și că singura implicare a unui produs în realizarea prejudiciului nu a fost suficientă pentru a-și demonstra neajunsurile, aceasta demasca o inversare a sarcinii probei, încălcând dispozițiile articolului 1315 din Codul civil (fostul articol 1353 din Codul civil), în temeiul căruia cel care a executat o obligație trebuie să dovedească acest lucru [;] reciproc, cel care se pretinde eliberat trebuie să justifice plata sau fapta care a produs încetarea obligației sale (punctul 24 de mai jos). 16. În al șaselea aspect al celui de-al doilea motiv, societatea reclamantă a subliniat că lipsa de siguranță a unui medicament ar putea rezulta dintr-o lipsă de informare a pacientului cu privire la efectele secundare cunoscute în momentul punerii în circulație. În consecință, aceasta a reproșat judecătorului din fond faptul că a reținut că se presupune că vaccinul nu este în siguranță. Potrivit acesteia, ar fi trebuit să verifice dacă presupusa lipsă de securitate ar fi putut rezulta dintr-o lipsă de informare cu privire la efectele adverse ale vaccinului care ar fi fost cunoscute la momentul vaccinării. Întrucât nu a procedat astfel, judecătorul din fond și-ar fi privat decizia de bază legală în conformitate cu art. 1382 din Codul civil (devenit art. 1240), conform căruia orice fapt al omului, care cauzează alte daune, îl obligă pe acela din cauza căruia a reușit să îl repare. 17. În contextul celor de-a cincea și a șasea ramuri ale celui de-al doilea motiv în casare, societatea reclamantă a solicitat Curții de Casație, cu titlu subsidiar, să transmită CJUE întrebări preliminare referitoare la interpretarea Directivei 85/374. 18. Primele două întrebări preliminare propuse vizau art. 4 din directivă, care stabilește că victima este obligată să demonstreze prejudiciul, defectul și legătura cauzală dintre defect și prejudiciu. Acestea au vrut să invite CJUE să precizeze dacă acest articol era legat de faptul că dovada lipsei de siguranță a produsului este făcută numai prin dovada legăturii de cauzalitate dintre produs și prejudiciu sau prin simpla existență a unor prezumții de legătură de cauzalitate între produs și prejudiciu. Cea de-a treia întrebare preliminară privește art. 6 din această directivă, care indică faptul că un produs este defectuos în cazul în care nu oferă siguranța la care se poate presupune în mod legitim că se poate aștepta, având în vedere toate circumstanțele, în special utilizarea produsului care poate fi așteptat în mod rezonabil și momentul punerii în circulație a produsului. Societatea reclamantă a dorit ca CJUE să fie invitată să precizeze dacă acest articol se opunea faptului că lipsa de siguranță a unui vaccin rezultă dintr-o reacție adversă necunoscută a producătorului în momentul punerii sale în circulație în cazul în care această reacție adversă nu pune în discuție utilizarea produsului care poate fi așteptat în mod rezonabil. 19. Raportorul a subliniat, printre altele, următoarele în raportul său: mai exact, (...) Pe temeiul juridic al acțiunii (...) tribunalul a considerat că litigiul trebuie supus dispozițiilor art. 1135 și 1147 din Codul civil, interpretate în lumina directivei, astfel încât fabricantul vaccinului era obligat să respecte o obligație de siguranță a rezultatului, cu excepția faptului de a stabili existența unei cauze complet imprevizibile (...). Acest temei juridic a fost confirmat de instanța de judecată, care a precizat că vaccinul cu [X] a fost introdus pe piață înainte de 13 iulie 1988, termenul limită de transpunere a directivei. În această privință, se reamintește că art. 19 din directivă prevede că termenul de transpunere a acestui text expiră la 30 iulie 1988 și art. 17 din directivă nu se aplică produselor puse în circulație înainte de data intrării în vigoare a dispozițiilor menționate la art. 19. În principiu, obligația de interpretare conformă nu se aplică decât în ceea ce privește dispozițiile unei directive care nu este transpusă la timp sau transpusă incorect și al cărei efect direct nu poate fi invocat (1 era Civ, 24 ianuarie 2006, B. 34). În hotărârea din 24 ianuarie 2006, citată anterior, am considerat că, în conformitate cu art. 17 din Directiva nr. 85/374 din 25 iulie 1985 și din moment ce a constat că produsele în cauză au fost puse în circulație în februarie 1985, a dedus exact acest lucru, în conformitate cu art. 17 din Directiva nr. 85/374 din 25 iulie 1985 și, prin urmare, în cazul în care a fost vorba despre un termen de prescripție, nu a avut loc interpretarea dreptului național în lumina acesteia. Prin urmare, în cazul în care cerința de interpretare conform nu este justificată, alegerea articolului 1147 sau a articolului 1372 din Codul civil, după caz, pare să constituie temeiul juridic adecvat. În conformitate cu aceeași hotărâre din 2006, prima cameră civilă a considerat, într-adevăr, că, în conformitate cu art. 1147 și cu art. 1372 din Codul civil, nu ar trebui să se facă referire la Directiva ale cărei dispoziții nu au avut niciun impact asupra aprecierii sale și că aceasta a avut în primul rând, în mod întemeiat pe faptul că orice producător era responsabil pentru daunele cauzate de produsul său, atât în ceea ce privește victimele imediate, cât și victimele prin ricoșeu, fără a se face distincție între acestea, în funcție de calitatea părților contractante sau a terților (a se vedea în același sens, în același sens, pe baza articolelor 1147 și 1384, §1 , 1 civ, 28 aprilie 1998, B. 158) (...) mai mult. 20. În avizul său, avocatul general a indicat în special următoarele: Regimul de răspundere aplicabil Instanța de apel, precum instanța de judecată de mare instanță, întrucât vaccinul administrat în [X] în 1992 a fost introdus pe piață înainte de 30 iulie 1988, termenul limită de transpunere a Directivei nr. 85-374 din 25 iulie 1985, au considerat că legislația națională, în temeiul articolelor 1135 și 1147 din Codul civil, se aplică în lumina și în conformitate cu scopurile directivei respective. Consilierul raportor subliniază, pe bună dreptate, că relațiile dintre [X] și laborator nu sunt de natură contractuală, observând că, în temeiul articolului 1382 din Codul civil, mijloacele sunt întemeiate și că trebuie luate în considerare problemele ridicate. Cu toate acestea, dreptul intern trebuie interpretat în lumina și în scopurile directivei, astfel cum susține reclamantul recursului? Societatea Sanofi afirmă, fără a da o dată exactă sau o dată la dosar, că vaccinul administrat a fost pus în circulație la scurt timp înainte de vaccinarea efectuată în 1992, fie după 30 iulie 1988, dar înainte de legea din 10 mai 1998 care a transpus directiva în dreptul intern. Hotărârea atacată [...] a considerat că [X] a fost introdus pe piață înainte de 30 iulie 1988, un element de fapt apreciat în mod suveran, și care are un impact redus asupra termenului de prescripție. Într-un caz similar de vaccinare împotriva hepatitei B, efectuat în 1994, urmat pentru pacienta cu scleroză multiplă, ați considerat că textele în vigoare, articolele 1147 și 1382 din Codul Civil, trebuie interpretate în lumina Directivei CEE nr. 85-374 din 25 iulie 1985, a cărei transpunere ar fi trebuit să aibă loc înainte de 30 iulie 1988 (Civ 1 e.n., 23 septembrie 2003, nr. 1-13.063, Bull nr. 188). (...) 3. Responsabilitatea pentru produsele defectuoase Responsabilitatea producătorului este supusă condiției ca reclamantul să demonstreze, în plus față de daună, lipsa produsului și legătura cauzală dintre defect și prejudiciu (art. 4 din Directiva din 25 iulie 1985 menționată la art. 1386-9 din Codul civil). Reamintim că vaccinarea cu [X] datează din 1992, plus o rechemare în 1994, ceea ce exclude aplicarea articolelor 1386-1 și următoarele, provenite din Legea din 19 mai 1998, de transpunere a Directivei din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele defecte. Am văzut mai sus decât în acest caz, în afara chestiunii privind prescrierea acțiunii, jurisprudența aplica dreptul intern în lumina directivei (civ 1 , 23 septembrie 2003, Bull. n° 188). În cauza care vă este supusă, instanța de apel, după ce a indicat că producătorul este obligat să respecte o obligație de siguranță a rezultatului, cu excepția faptului de a demonstra existența unei cauze de exonerare complet imprevizibile și irezistibile, precizează elementele care în acest caz constituie prezumții grave, precise și în conformitate cu o legătură de cauzalitate între vaccinare și bolile de care este afectată [X]. Cauzele astfel stabilite asociate cu incertitudinea cu privire la nivelul de siguranță al vaccinului demonstrează lipsa produsului. (...) Presupunând legătura de cauzalitate stabilită, trebuie să se demonstreze în continuare lipsa produsului. În conformitate cu art. 6 din directiva menționată la art. 1386-4 din Codul civil : Un produs este defectuos atunci când nu oferă siguranța la care se poate aștepta în mod legitim, având în vedere toate circumstanțele, în special: (a) prezentarea produsului; (b) utilizarea produsului care poate fi așteptat în mod rezonabil; (c) momentul punerii în circulație a produsului. Considerentul 6 al directivei prevede în mod clar: " caracterul defectuos al unui produs nu trebuie să se facă din inapt pentru utilizare, ci din lipsa de securitate la care publicul larg poate să se aștepte în mod legitim." Lipsa produsului, care trebuie să fie caracterizată și asupra căreia instanța de Casație își exercită controlul, apreciază, prin urmare, în funcție de ceea ce publicul este în dreptul de a aștepta, care pune în pericol siguranța utilizatorilor indiferent de utilizarea căreia îi este destinat. Singura implicare a produsului în prejudiciu nu este suficientă pentru a caracteriza defectuozitatea sa. Lipsa de siguranță a produsului, în funcție de raportul beneficiu-risc, trebuie să prezinte o gravitate semnificativă, care să depășească așteptarea legitimă de siguranță a consumatorilor care trebuie să o utilizeze, ținând cont de circumstanțele în care acesta este introdus pe piață, și de informațiile privind riscurile asociate utilizării sale, care trebuie să fie apreciate la momentul punerii sale în circulație (Civ 1 e.n., 24 ianuarie 2006 nr. 03-19.534, Raportul Gallet p.11; Civ 1 martie 1998 Bull. 95). (...) □ 21. La 12 noiembrie 2015, prima Cameră civilă a Curții de Casație a respins recursurile printr-o hotărâre astfel motivată: 110-4 din Codul comercial, în redactarea lor anterioară celei care rezultă din Legea nr. 2008-561 din 17 iunie 2008, invocată de părți, nu mai are loc decât de la consolidarea prejudiciului, instanța de apel, care a constatat că nu a existat nici o dată de consolidare a stării de sănătate a doamnei X, care să continue să se deruleze, nu a fost stabilită, tocmai din care a dedus că termenul de prescripție a acțiunii inițiate de aceasta din urmă nu a avut loc și că acțiunea sa nu a fost prescrisă; (...) Pe al doilea motiv al recursului principal: (...) a fost așteptat ca (...) curtea de apel (...) să evidențieze existența unor prezumții grave, precise și consecvente cu privire la o deficiență a vaccinării în litigiu la originea sclerozei în plăci contractate de M me X; (...) Prin aceste motive și fără a fi necesar să se adreseze o întrebare preliminară Curții a Uniunii Europene: Respune recursurile (...) Hotărârea instanței din Toulouse din 17 noiembrie 2015 22. Prin hotărârea din 17 noiembrie 2015, având în vedere raportul de expertiză, Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse a condamnat societatea reclamantă să plătească la X: 8 050 EUR din cauza deficitului funcțional permanent; 1 500 EUR din cauza suferinței suferite și a prejudiciului estetic; o rentă anuală de 5 475 EUR din partea unei persoane terțe; 2 000 EUR din cheltuielile de procedură. Neatins la apel, această hotărâre este definitivă. DREPTUL INTERN CONTINUĂ Codul de Sănătate Publică 23. În perioada faptelor cauzei, articolul L. 3111-9 din Codul de sănătate publică a fost astfel formulată: "Fără a aduce atingere acțiunilor care ar putea fi desfășurate în conformitate cu legislația comună, repararea unui prejudiciu cauzat direct de vaccinarea obligatorie efectuată în condițiile menționate în prezentul capitol este suportată de către statul membru. Până la limita de plată pe care a plătit-o, statul este, dacă este cazul, subrogat în drepturile și acțiunile victimei împotriva celor responsabili de prejudiciu. □ Codul civil 24. Dispozițiile relevante ale codului civil sunt următoarele (versiunea în vigoare la momentul faptelor cauzei) : art. 1135 În cazul în care este necesar, debitorul este condamnat la plata unor despăgubiri, fie pe baza faptului că obligația este îndeplinită, fie pe baza întârzierii în executarea obligațiilor, de fiecare dată când nu justifică executarea unei cauze străine care nu îi poate fi imputată, chiar dacă nu are nicio credință rea din partea sa. mai exact, art. 1315: Cel care solicită executarea unei obligații trebuie să dovedească acest lucru. În mod repetat, cel care pretinde că este eliberat trebuie să justifice plata sau fapta care a dus la încetarea obligației sale. □ art. 1353 □ Prezumțiile care nu sunt stabilite prin lege sunt abandonate la lumina și prudența magistratului, care nu trebuie să recunoască decât prezumții grave, precise și consecvente, și numai în cazurile în care legea admite probele probatorii, cu excepția cazului în care actul este atacat din cauza fraudei sau a dolului. □ art. 1372 mai mult de 10 ani de la manifestarea prejudiciului sau de la agravarea acestuia. (...) □ 25. Curtea de Casație a precizat că, în cazul unei acțiuni în răspundere care vizează despăgubirea prejudiciului corporal, numai data consolidării are ca obiect termenul de prescripție numai pentru a permite reclamantului să măsoare întinderea prejudiciului său (Casurile 1 Civ. 1 iunie 1999, B. 178; Cass. 2 Civ., 4 mai 2000, nr. 97-2-731; Cass 2 Civ. 11 iulie 2002, nr. 01-02.182). 26. art. 1386-1 din Codul civil a fost astfel formulat (redacționare din Legea nr. 98-389 din 19 mai 1998 ; alineatul 28 de mai jos ; astăzi este vorba despre art. 1245 din Codul civil) . ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... □ Codul comercial 27. În perioada faptelor cauzei, articolul L. 110-4 din Codul comercial a fost astfel redactat: mai exact, obligațiile care s-au născut în timpul comerțului dintre comercianți sau între comercianți și necomerciali se prescrie pe o perioadă de 10 ani dacă nu sunt supuse unor cerințe speciale mai scurte. (...) □ Dreptul Uniunii Europene relevant Directiva 85/374 28. Directiva 85/374 instituie un regim de răspundere fără culpă a producătorului atunci când o pagubă a rezultat din defectul produsului său. A fost transpusă cu întârziere în dreptul francez prin Legea nr. 98 - 389 din 19 mai 1998, după o hotărâre a CJUE din 12 ianuarie 1993 (C-293/91; EU:C:1993:4). 29. art. 1 din directivă este astfel redactat: □ Producătorul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său. mai puțin de 30. La art. 3 alineatul (1) din directivă se precizează că termenul "tan" se referă la producătorul unui produs finit, la producătorul unei materii prime sau la producătorul unei părți componente și la orice persoană care se prezintă ca producător prin aplicarea pe produs a numelui, mărcii sau altui semn distinctiv. 31. Articolele 4 și 6 din directivă sunt exprimate după cum urmează: art. 4 □ Victima este obligată să demonstreze prejudiciul, defectul și legătura cauzală dintre defect și prejudiciu. mai mult decât atât, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. (c) momentul punerii în circulație a produsului. Un produs nu poate fi considerat defect numai prin faptul că un produs mai perfecționat a fost pus în circulație după el. mai mult decât atât. Astfel, articolele 10, 11 și 19 din directivă sunt redactate: art. 10 Statele membre prevăd în legislația lor că acțiunea în despăgubire prevăzută în prezenta directivă se prescrie în termen de trei ani de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de prejudiciul, de defectul și de identitatea producătorului. (...) mai puțin de 10 ani de la data la care producătorul a pus în circulație produsul, chiar și cel care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care victima a inițiat o procedură judiciară împotriva acestuia în această perioadă. □ Art. 17 □ Prezenta directivă nu se aplică produselor puse în circulație înainte de data intrării în vigoare a dispozițiilor menționate în art. 19. mai mult decât atât, art. 19 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) și art. 19 alineatul (1) litera (b) punctul (iii) din Regulamentul (UE) nr. Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de cel mult trei ani de la notificarea prezentei directive. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la aceasta. (...) mai mult sau mai puțin La art. 21 din Legea nr. 98-389 din 19 mai 1998 (punctul 28 de mai sus) precizează că dispozițiile transpuse din directivă se aplică produselor a căror punere în circulație este ulterioară datei intrării sale în vigoare (21 mai 1998), chiar dacă au făcut obiectul unui contract anterior. art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și jurisprudența Cilfit a CJUE 34. (a) privind interpretarea prezentului tratat, b) privind validitatea și interpretarea actelor luate de instituțiile Comunității (...) ; (...) atunci când o astfel de chestiune se referă la o jurisdicție a unui stat membru, această instanță poate, dacă consideră că este necesară o decizie cu privire la acest aspect, să solicite Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o astfel de chestiune este invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei hotărâri nu sunt susceptibile de o cale de atac judiciară de drept intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. - 35. Interpretând această dispoziție, CJUE a precizat următoarele în cauza S.r.l. CILFIT și Lanificio di Gavardo S.p.a. Cauza C-283/81, ECLI:EU:C:1982:335, § 21: □ 36. În ceea ce privește inițierea procedurii preliminare, CJUE a indicat acest lucru în cauza György Katz c. István Roland Sós (C-404/07, 9 octombrie 2008, ECLI:EU:C:2008:553, § 37) : Prin urmare, dreptul de a stabili întrebările care urmează să fie prezentate Curții este acordat numai instanței naționale, iar părțile nu pot schimba conținutul acesteia (...) mai mult de 37. În hotărârea sa din 9 noiembrie 2010 în cauza VB Penzügyi Lízing Zrt. Ference Schneider (C-137/08, ECLI:EU:C:2010:659, § 28), CJUE a precizat următoarele: La 25 noiembrie 2016, CJUE a publicat o actualizare a recomandărilor sale în atenția instanțelor naționale referitoare la introducerea de proceduri preliminare (2016/C 439/01), a cărei parte relevantă este următoarea: Competența Curții de a se pronunța, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea sau valabilitatea dreptului Uniunii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În măsura în care este chemată să își asume responsabilitatea pentru hotărârea care urmează să fie pronunțată, aceaceasta este într-adevăr instanța națională sesizată cu privire la un litigiu și numai cu privire la un litigiu care face obiectul unei hotărâri judecătorești, și anume că aceasta trebuie să aprecieze, având în vedere particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să își pronunțe hotărârea, cât și relevanța întrebărilor pe care aceasta le adresează Curții. 6 alin. (1) din Convenție privind modalitățile de fixare a PUNCTUL DE PLĂȚI DIN CLASIFICAREA 39. Societatea reclamantă se plânge de faptul că stabilirea punctului de plecare al prescrierii acțiunii X la data consolidării prejudiciului a făcut, de fapt, ca această acțiune să fie impenetrabilă din moment ce boala care stă la baza prejudiciului nu era susceptibilă de consolidare. Deduce din aceasta o încălcare a principiului securității juridice, garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție și o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. 40. Curtea, stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei (a se vedea, de exemplu, Fernandes de Oliveira c. Portugalia [GC], nr. 78103/14, § 81, 31 ianuarie 2019), consideră că este oportun să se ia în considerare acest aspect numai în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui părți relevante sunt astfel formulate: Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Pe fond Teezele părților (a) Societatea reclamantă 42. Societatea reclamantă subliniază că, în cazul în care reclamantul în despăgubire trebuie să poată acționa în justiție într-un termen suficient, compatibil cu cunoașterea efectivă a prejudiciului său, cel a cărui răspundere este căutată trebuie să fie recunoscut dreptul la un punct de plecare efectiv al prescripției, astfel încât să nu fie expus la o acțiune pe termen nelimitat: acesta trebuie să poată să se prevaleze de dobândirea prescripției fără ca reclamantul să-i poată opune, în mod oportun, natura evolutivă a patriei sale și absența consolidării. Aceasta respinge teza guvernului potrivit căreia nu a fost imposibil de explicat în cazul în care acțiunea va avea loc în orice caz la zece ani de la decesul victimei. În opinia sa, caracterul imnescriptibil al unei acțiuni trebuie să se aprecieze în raport cu titularul său inițial, mai degrabă decât cu titularii săi. Pe de altă parte, incertitudinea cu privire la data decesului și timpul scurt care rezultă din aceasta nu permite stabilirea unei date sigure. În orice caz, utilizarea datei consolidării în prezența unei patologii evolutive ar duce la o flexibilitate excesivă și, prin urmare, ar pune în pericol grav securitatea juridică. 43. Societatea reclamantă recunoaște că există boli evolutive și daune a căror manifestare este tardivă. Cu toate acestea, Comisia observă că acest lucru nu este cazul sclerozei multiple atunci când este vorba despre o vaccinare împotriva hepatitei B, apropierea de actul vaccinal și apariția primelor simptome fiind una dintre elementele reținute de instanțe pentru a stabili o legătură de cauzalitate între una și alta; de îndată ce diagnosticul este pus ca urmare a primelor simptome, bolnavul știe că boala sa este supusă agravării. Cu toate acestea, în speță, reclamantul de reparații, X, a fost conștient de prejudiciul său înainte de zece ani de la data la care a fost vaccinată în termen de zece ani de la data la care a inițiat o procedură împotriva statului în acest termen. 44. Societatea reclamantă respinge teza care constă în a spune că a fost nedescrierea acțiunii în cazul în care a existat în speță despăgubirea nu a prejudiciului inițial, ci a unei agravări a acestuia, fiecare agravare dând naștere unui drept de acțiune distinct. Potrivit acesteia, există impescriptibilitate atunci când consolidarea nu poate fi niciodată stabilită, cum este cazul pentru scleroza multiplă. De asemenea, aceasta își exprimă dezacordul față de guvern în ceea ce privește faptul că îl susține pe reclamant să acționeze în justiție pentru fiecare agravare a prejudiciului său ar fi contrară art. 6 alin. Ea observă în acest sens că scleroza multiplă evoluează prin recidive, care corespund, în general, unei perioade de spitalizare care ar putea caracteriza o agravare și, prin urmare, pot fi datate. Aceasta adaugă că faptul că victima este obligată, dacă este cazul, să facă recursuri succesive pentru a remedia fiecare agravare a prejudiciului său este consecința faptului că dreptul francez de a solicita repararea unui prejudiciu viitor, și observă că reclamantul este în situație de a acționa imediat după apariția simptomelor sclerozei multiple sau, cel puțin, de îndată ce este diagnosticată boala. (b) Guvernul 45. În primul rând, guvernul indică faptul că, contrar celor susținute de societatea reclamantă, acțiunea care a fost îndreptată împotriva acesteia nu a fost de nedescris. El subliniază că instanța de apel a lui Toulouse a considerat în mod suveran că vaccinul administrat reclamantului a fost introdus pe piață înainte de termenul limită de transpunere a Directivei 85/374 (adică înainte de 30 iulie 1988), astfel încât această directivă nu era aplicabilă și că ar trebui reținut termenul de drept comun de zece ani de la consolidarea prejudiciului. El adaugă că, în cazul în care punctul de plecare al acestui termen este probabil să fie reportat atunci când prejudiciul victimei este grav, acesta începe să curgă, în orice caz, la decesul acesteia; astfel, acțiunea titularilor săi de drepturi este prescrisă, în termen de cel mult zece ani de la deces. Guvernul subliniază, de asemenea, că, atunci când stabilește punctul de plecare al termenului de prescripție la data consolidării prejudiciului, jurisprudența analizează agravarea prejudiciului ca o nouă pagubă; repararea prejudiciului inițial este stabilită definitiv în prima hotărâre și nici evaluarea prejudiciului originar și nici condamnarea nu pot fi puse în discuție în cadrul procedurii privind despăgubirile suplimentare. Deoarece există atunci două acțiuni distincte, a căror fapt generator este identic, dar care se referă la daune și prejudicii distincte, societatea reclamantă nu ar putea susține decât lipsa consolidării bolii reclamantului a conferit un caracter imscripibil acțiunii acesteia din urmă. 46. Guvernul susține că, în ceea ce privește termenul de prescripție în ziua consolidării prejudiciului, instanțele franceze nu au arătat o flexibilitate excesivă care să ducă la eliminarea condițiilor de procedură prevăzute de lege. El subliniază că numai la data consolidării reclamantul poate cunoaște amploarea prejudiciului său. Acesta subliniază, de asemenea, că obiectivul este de a permite persoanelor cu afecțiuni evolutive să aibă acces efectiv la un tribunal. Cu toate acestea, ca punct de plecare al termenului de prescripție, data vânzării vaccinului ar priva aceste persoane de orice posibilitate de recurs atunci când patologia lor se manifestă cu întârziere. În ceea ce privește reținerea datei la care boala se agravează, aceasta ar impune victimei să poată stabili cu exactitate data declanșării simptomelor de agravare a bolii sale, în timp ce acestea sunt, prin natura lor, progresive, și să-i impună să multiplice acțiunile în justiție la fiecare agravare, ceea ce ar cauza o formalitate excesivă, care ar putea genera dificultăți financiare și nesiguranță juridică. 47. În plus, guvernul consideră că principiul securității juridice a fost respectat atunci când a decis să nu prevaleze termenul de prescripție prevăzut de Directiva 85/374 menționată anterior și prin stabilirea punctului de plecare al termenului de prescripție în ziua consolidării, Curtea de Casație a aplicat o jurisprudență stabilită, potrivit căreia, în perioada intermediară cuprinsă între sfârșitul termenului de transpunere a unei directive și intrarea în vigoare a legii de transpunere, instanța națională trebuie să aplice normele care decurg din dreptul comun, deoarece o interpretare conformă a directivei ar fi condus la o interpretare contralegem a dreptului național (Cass). 1 ianuarie 2012, 26 septembrie 2012, nr. 11 - 18.117). 48. Guvernul consideră, de asemenea, că societatea reclamantă nu a fost împiedicată să se apere: aceasta a avut posibilitatea în fața instanțelor interne de a contesta cele două rapoarte de expertiză care au stabilit elementele de fapt pe care s-au bazat pentru a constata o legătură de cauzalitate între injectare și locul de desfășurare a activității și defectuozitatea produsului; de asemenea, aceasta a putut solicita o nouă expertiză. În plus, acesta adaugă că nu a fost afectată principiul egalității de arme între părți, deoarece, la 3 septembrie 2012, Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse a dispus, înainte de a spune drept, o expertiză foarte precisă pentru a evalua agravarea prejudiciului suferit de reclamantă. 49. Potrivit guvernului, stabilirea termenului de prescripție în ziua consolidării a permis găsirea unui echilibru corect între dreptul la egalitate de arme și securitatea juridică a societății reclamante și dreptul de acces la o instanță a victimei. Evaluarea Curții 50. Curtea amintește că termenele legale de expirare sau de prescripție, care figurează printre restricțiile legitime ale dreptului la o instanță, au mai multe scopuri importante: garantarea securității juridice prin stabilirea unui termen limită pentru acțiuni, punerea potențialilor pârâti în fața unor plângeri tardive, poate dificil de contracarat, și împiedicarea nedreptății care s-ar putea produce în cazul în care tribunalele ar fi chemate să se pronunțe asupra unor evenimente care au avut loc departe în trecut din motive de probă la care nu s-ar mai putea adăuga credință și care ar fi incomplete din cauza timpului scurs (a se vedea, de exemplu, Stubbings și alte c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 51-52, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, Stagno c. Belgia, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009 și Howald Moor și alții c. Elveția , nr. 52067/10 și 41072/11, § 71-72, 11 martie 2014). 51. Pe baza acestei constatări, Curtea a examinat în cauza Oleksandr Volkov c. Ucraina (nr. 21722/11, §§ 138-140, CEDO 2013) situația unui judecător revocat pentru încălcarea jurământului, care se plângea de lipsa în dreptul intern a termenelor de prescripție în acest tip de procedură. Comisia a observat că reclamantul s. a fost plasat într-o situație dificilă, a trebuit să înființeze un dosar de apărare cu privire la fapte, dintre care unele au avut loc într-un trecut îndepărtat. Subliniind faptul că o abordare la fel de nelimitată a cauzelor disciplinare referitoare la membrii ordinii judiciare reprezintă o amenințare gravă la adresa securității juridice, Comisia a ajuns la concluzia că art. 6 alineatul (1) încalcă principiul securității juridice prin lipsa termenelor de prescripție. 52. Curtea a subliniat în repetate rânduri că principiul securității juridice, care tinde, printre altele, să asigure stabilitatea situațiilor juridice și să favorizeze încrederea publicului în justiție, constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, de exemplu, Parosse greco-catolic Lupeni și alte c. România [GC], nr. 76943/11, § 116, 29 noiembrie 2016). 53. Cu toate acestea, Curtea a statuat, de asemenea, că, în cauzele în care au avut loc despăgubiri pentru victime ale integrității fizice, persoanele în cauză ar trebui să aibă dreptul de a acționa în justiție atunci când erau efectiv în măsură să evalueze prejudiciul suferit și că le-ar fi opus o perioadă de prescripție care a expirat înainte de data la care prejudiciul a fost evaluat ar putea aduce atingere dreptului lor la o instanță. Prin urmare, în cauza Eșim c. Turcia (nr. 59601/09, §§ 25-26, 17 septembrie 2013), unde reclamantul a fost împușcat în 1990. Doctorii au descoperit glonțul în cap în 2007. Instanțele interne au considerat că acțiunea sa în despăgubire era prevăzută deoarece a fost introdusă după expirarea termenului legal de cinci ani, care a început să curgă la data comisiei pentru actul de pagubă. Curtea a considerat că nu putea fi solicitat în mod rezonabil reclamantului să depună cererea de despăgubire în acest termen în care nu știa că un glonț era în capul său la data expirării acestuia. 54. Curtea a ajuns la o concluzie similară în cauza Howald Moor și altele (citată anterior, §§ 71-79), care privea persoane care fuseseră expuse la azbest și a căror acțiune în despăgubire fusese respinsă ca fiind prescrisă. Termenul de prescripție de zece ani a început să curgă la data expunerii la azbest, în timp ce reclamanții nu se puteau îmbolnăvi în acest termen, având în vedere perioada de latență a bolilor legate de expunerea la această substanță. În special, Curtea a precizat că, deși era convinsă de obiectivele legitime urmărite de normele de expirare sau de prescripție aplicate, și anume de securitatea juridică, aceasta punea sub semnul întrebării caracterul proporțional al aplicării lor în cazul de față, în măsura în care aplicarea sistematică a acestor norme victimelor bolilor care nu pot fi diagnosticate decât pe termen lung după evenimentele patogene ar putea priva părțile interesate de posibilitatea de a-și invoca pretențiile în justiție. Aceasta a adăugat că, atunci când este dovedit științific că o persoană este în imposibilitatea de a ști că suferă de o anumită boală, o astfel de circumstanță ar trebui luată în considerare la calcularea termenului de expirare sau de prescriere. Având în vedere circumstanțele excepționale din speță, Curtea a statuat că aplicarea termenelor de expirare sau de prescripție a limitat accesul la o instanță la un punct în care dreptul reclamantelor din statul membru respectiv a fost atins în substanța sa. 55. Este adevărat că, în ambele cazuri, victimele au fost conștiente de afecțiunile care le afectează după expirarea termenului de prescripție a acțiunii în despăgubire. În cazul de față, acțiunea în reparații n mai era prescrisă atunci când scleroza multiplă de care suferă X a fost diagnosticată. Cu toate acestea, astfel cum s-a menționat anterior (punctul 53 de mai sus), din punct de vedere general, dreptul la o instanță este în discuție în cazul în care acțiunea în despăgubire a unei victime care i-a afectat integritatea fizică este afectată de prescripție înainte de a fi efectiv în măsură să își evalueze prejudiciul. Or, aceaceasta este situația lui X: ținând cont de caracterul evolutiv al bolii de care suferă și în absența consolidării acestei boli, aceasta nu poate evalua pe deplin prejudiciul său și, prin urmare, nu este în măsură să acționeze în justiție împotriva societății care a fabricat vaccinul la o dată anterioară consolidării în vederea unei reparații complete. 56. Prin urmare, ne aflăm în speță într-o situație în care un drept pe care o persoană îl trage din Convenție se confruntă cu un drept pe care o altă persoană îl are și în temeiul convenției: dreptul la securitate juridică al societății reclamante pe de o parte și dreptul la o instanță din X pe de altă parte. 57. Într-un astfel de caz, punerea în balanță a intereselor contradictorii este dificil de făcut, ceea ce pledează în favoarea recunoașterii unei marje semnificative de apreciere în beneficiul statului (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, MGN Limited c. Regatul Unit, nr. 39401/04, § 142, 18 ianuarie 2011 și Ashby Donald și alții c. Franța, nr. 366769/08, § 40, 10 ianuarie 2013). În special în ceea ce privește responsabilitatea în contextul prescrierii acțiunii în despăgubire între dreptul de acces la justiție al victimei și dreptul la securitate juridică al pârâtului, Curtea a subliniat, de asemenea, că, prin aplicarea normelor de procedură relevante, instanțele interne ar trebui să evite atât un exces de formalism, care ar aduce atingere echității procedurii, cât și o flexibilitate excesivă, care ar duce la eliminarea condițiilor procedurale prevăzute de legi (Eshim, citată anterior, punctul 21). 58. Având în vedere această marjă de apreciere, Curtea nu intenționează, prin urmare, să se implice în alegerile luate de statele membre pentru a ajunge la acest echilibru. 59. Curtea constată că dreptul francez prevede prescrierea acțiunii în răspundere civilă extracontractuală. În momentul faptelor cauzei, termenul de prescripție era de zece ani, iar Curtea de Casație a precizat că a fost în curs de desfășurare de la data consolidării atunci când acțiunea privește în mod direct un prejudiciu corporal (punctele 24-25 de mai sus). După cum indică guvernul, prin stabilirea punctului de plecare al termenului de prescripție la data consolidării, dreptul pozitiv a avut ca scop să permită victimei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul său fizic, a cărui întindere nu poate fi cunoscută decât după consolidare. Prin urmare, alegerea în acest mod în sistemul juridic francez a fost de a acorda mai multă greutate dreptului victimelor daunelor corporale unui tribunal pe lângă dreptul persoanelor responsabile pentru aceste prejudicii aduse securității juridice. Curtea nu-l poate contesta ca atare. În măsura în care este necesar, Comisia reamintește în această privință importanța pe care Convenția o acordă protecției integrității fizice, care intră sub incidența art. 3 și 8 din Convenție. În plus, Comisia observă că această metodă, pusă în aplicare în sistemul juridic francez, permite să se țină seama de faptul că nevoile persoanelor cu o boală progresivă, cum ar fi scleroza multiplă, în termeni de asistență, sunt susceptibile de a crește ca urmare a progresiei afecțiunii lor. 60. Pe de altă parte, în cazul în care Curtea înțelege că societatea reclamantă poate considera că stabilirea punctului de plecare al prescrierii la data consolidării a avut drept consecință nedescrierea acțiunii civile în despăgubire din moment ce a fost vorba despre o boală evolutivă, aceasta nu împărtășește pe deplin această analiză. Într-adevăr, Comisia observă că taxa pozitivă prevedea un termen de prescripție și stabilește punctul de plecare al acestui termen, care a fost totuși amânat până la constatarea consolidării. În plus, după cum subliniază guvernul, în lipsa consolidării, punctul de plecare al termenului de prescripție începea să curgă cel târziu la data decesului victimei prejudiciului corporal, acțiunea titularilor de drepturi fiind apoi prescrisă la zece ani după deces. Prin urmare, nu era vorba în mod concret de impertinență. 61. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, din cauza modalităților de stabilire a punctului de plecare al prescrierii acțiunii în despăgubire împotriva societății reclamante. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE, DIN VEDEREA DEFICIENȚEI DE INIȚIERE A Deciziei de respingere a cererii de întrebări preliminare către CJUE 62. Invocând art. 6 alineatul (1) menționat anterior, societatea reclamantă se plânge că Curtea de Casație a respins fără a indica niciun motiv cererea sa de întrebări preliminare adresate CJUE. Cu privire la admisibilitate 63. Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Pe fond Teezele părților (a) Societatea reclamantă 64. Societatea reclamantă susține că refuzul Curții de Casație de a trimite CJUE întrebările preliminare referitoare la Directiva 85/374 pe care i le-a transmis nu era motivat în raport cu criteriile Cilfit . Comisia observă că, în lipsa motivării, nu se știe dacă aceste întrebări au fost considerate irelevante sau au fost deja interpretate de CJUE sau sunt pur și simplu ignorate. Aceasta indică faptul că, în ziua în care a fost pronunțată în speță, Curtea de Casație a trimis CJUE întrebări preliminare similare referitoare la această directivă, într-o cauză comparabilă cu cea din prezent, care se referea la o persoană care imputa scleroza multiplă de care suferea la injectarea aceluiași vaccin împotriva hepatitei B (Civ). 1 e.n., 12 noiembrie 2015, nr. 17-18.118). 65. Societatea reclamantă respinge teza guvernului potrivit căreia instanța internă nu trebuia să interpreteze dreptul intern în lumina Directivei 85/374 menționate anterior, din moment ce vaccinul fusese pus în circulație înainte de data limită de transpunere a acesteia. În acest sens, Comisia observă că instanța de apel din Toulouse nu a examinat litigiul în lumina directivei, deoarece vaccinul în cauză a făcut obiectul unei autorizații de introducere pe piață înainte de această dată limită. Cu toate acestea, nu ar fi trebuit luată în considerare data introducerii pe piață, ci data punerii în circulație efective. Având în vedere că vaccinul este un produs care expiră în termen de câteva luni, este la data la care fabricantul și-a pierdut controlul asupra faptului că ar trebui să se așeze pentru a aprecia aplicabilitatea directivei. În speță, având în vedere datele de expirare, punerea în circulație a vaccinului ar fi avut loc în mod necesar în termen de 18 luni înainte de prima injecție, efectuată la 19 februarie 1992, adică după data limită de transpunere din 30 iulie 1988. Societatea reclamantă deduce din aceasta că instanța națională era ținută în mod direct de dreptul intern în lumina textului directivei și a scopului acesteia. În orice caz și presupunând că vaccinul a fost pus în circulație înainte de această dată, cu aproape patru ani înainte de vaccinare, acesta aparținea instanței interne, chiar și înainte de expirarea termenului de transpunere a directivei, dedicând dreptul intern într-o manieră conformă cu această directivă. b) Guvernul 66. Guvernul reamintește că întrebarea dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de a motiva trebuie apreciată în contextul său. În continuare, acesta subliniază că, atunci când, în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe interne care nu este susceptibilă de recurs, o parte solicită sesizarea preliminară a CJUE, principiile Cilfit nu se aplică decât atunci când se ridică o chestiune de drept al Uniunii. Acesta nu ar fi cazul în speță, din moment ce cele trei întrebări preliminare prezentate de societatea reclamantă Curții de Casație vizau interpretarea Directivei 85/374, iar vaccinul injectat în speță a fost pus în circulație înainte de 30 iulie 1988, data limită a transpunerii acestei directive. Într-adevăr, ar rezulta din jurisprudența CJUE că, într-un astfel de caz, instanța internă nu a interpretat legislația națională în lumina directivei menționate; el trebuie doar să se abțină de la interpretarea legislației naționale într-un mod care ar putea compromite în mod serios, atunci când aceasta intră în vigoare, realizarea obiectivului pe care îl urmărește. 67. Guvernul deduce din aceasta că instanțele interne trebuiau să aplice doar dreptul care decurge din articolele 1372 și 1147 din Codul civil, astfel încât întrebările preliminare ridicate de societatea reclamantă n Prin urmare, în ceea ce privește caracterul inoperabil al întrebărilor preliminare ridicate, Curtea de Casație ar fi respins recursul, fără a fi necesar să se adreseze CJUE o întrebare preliminară. El consideră că lipsa motivării refuzului de a retrimite întrebări preliminare referitoare la dispoziții prin natura lor inaplicabile în litigiu, adică lipsa unui răspuns la un motiv inechitabil întemeiat pe aplicarea directivei europene, nu a avut ca efect încălcarea dreptului societății reclamante la un proces echitabil. El adaugă că acest refuz nu a fost afectat în mod negativ, deoarece trimiterea a fost în orice caz imposibilă din moment ce normele dreptului Uniunii nu puteau fi aplicate. În cele din urmă, guvernul subliniază că, în cazul în care este adevărat că ziua în care aceaceasta este pronunțată în speță, Curtea de Casație a trimis CJUE întrebări preliminare similare referitoare la Directiva 85/374 într-o altă cauză care privește societatea reclamantă față de o persoană care a contractat scleroză multiplă după vaccinarea împotriva hepatitei B, a fost vorba despre injecții efectuate în decembrie 1998 și în 1999, fie după intrarea în vigoare a legii din 19 mai 1998 de transpunere a directivei; acțiunea s-a bazat astfel pe noul articol 1386-1 din Codul civil (punctul 26 de mai sus), care rezultă din această transpunere, și, prin urmare, dreptul Uniunii avea vocația de a se aplica. Evaluarea Curții 68. La fel cum Curtea a expus în Tribunalul Ullens de Schooten și Rezabek c. Belgia (n os 3989/07 și 38353/07, § 56, 20 septembrie 2011) rezultă din al treilea paragraf al articolului 267 TFUE că, atunci când o chestiune referitoare în special la interpretarea tratatului sau a actelor luate de instituțiile Uniunii Europene este pronunțată în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe naționale ale cărei hotărâri nu sunt susceptibile de a da curs unei căi de atac judiciare de drept intern Cu toate acestea, această obligație nu este absolută. Într-adevăr, din jurisprudența Cilfit a CJUE reiese că este de competența instanțelor naționale ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de o cale de atac judiciară de drept intern, precum și a altor instanțe naționale, să evalueze dacă este necesară o decizie cu privire la un punct de drept al Uniunii pentru a le permite acestora să ia o decizie. În acest sens, Tribunalul precizează că: în consecință, ele nu sunt obligate să trimită o întrebare de interpretare a dreptului Uniunii în fața lor atunci când: ele 69. Convenția nu garantează, ca atare, că o cauză este trimisă cu titlu preliminar de către instanța internă în fața CJUE ( Baydar c. Țările de Jos, nr. 55385/14, § 39, 24 aprilie 2018; a se vedea, de asemenea, Ullens de Schooten și Rezabek, citată anterior, punctul 57. Cu toate acestea, art. 6 alineatul (1) pune în sarcina instanțelor interne o obligație de a motiva, în temeiul dreptului aplicabil, deciziile prin care refuză să adreseze o întrebare preliminară, cu atât mai mult cu cât dreptul aplicabil nu restrânge un astfel de refuz cu titlu excepțional. Curtea a dedus din aceasta că, atunci când este sesizată pe acest temei a unei acuzații de încălcare a articolului 6 alineatul (1), sarcina sa este de a se asigura că decizia de refuz criticată în fața acesteia este însoțită în mod corespunzător de astfel de motive. Cu toate acestea, Comisia a reamintit că, în cazul în care ar fi trebuit să efectueze cu rigurozitate această verificare, nu este de competența sa să cunoască mai multe erori pe care le-ar fi comis instanțele interne în interpretarea sau aplicarea dreptului relevant (Ullens de Schooten și Rezabek, citată anterior, §§ 60-61, și Dhahbi c. Italia, nr. 17120/09, § 31, 8 aprilie 2014). În ceea ce privește acest ultim aspect, Comisia a reamintit, de asemenea, că este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, în special a instanțelor și instanțelor judecătorești, de litera (d) și de punerea în aplicare a dreptului intern, dacă este cazul în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, rolul Curții care se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele deciziilor lor (Ullens de Schooten și Rezabek, citată anterior, punctul 54). 70. În continuare, Curtea a precizat în hotărârea Ullens de Schooten și Rezabek (§ 62) că, în cadrul specific al celui de-al treilea paragraf din art. 267 TFUE, aceasta înseamnă că instanțele naționale ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de o acțiune judiciară de drept intern care refuză să sesizeze Curtea cu titlu preliminar o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii Europene în fața acestora sunt obligate să motiveze refuzul lor în lumina excepțiilor prevăzute de jurisprudența Curții. 71. Curtea a confirmat aceste principii în hotărâri și decizii ulterioare, precizând în același timp că nu au împiedicat ca, atunci când o instanță internă superioară respinge printr-o motivare sumară o cerere, pentru că nu ridică probleme juridice pe care le are la bază în cazul în care nu are nici o șansă de a o face, aceaceasta este, după caz, acceptabilă în temeiul articolului 6 din convenție, pe care nu o tratează în mod explicit cu privire la cererea de întrebare preliminară ridicată în cadrul acestei cereri (a se vedea în special Baydar, citată anterior, § 42, 46 și 48). Același lucru este valabil și în cazul în care acțiunea este declarată inadmisibilă pentru nerespectarea condițiilor de admisibilitate (Astikos Kai Paratheristicos Oikodomikos Synetaismos Axiomatikon și Karagiorgos c. Grecia (dec.), nr. 29382/16 și 489/17, § 47, 9 mai 2017). În astfel de cazuri, răspunsurile la întrebările avute în vedere, oricare ar fi acestea, nu ar avea niciun efect asupra rezultatului cauzei (ibidem). Curtea admite, de asemenea, că, in concreto, motivele de respingere a cererii de întrebare preliminară în raport cu criteriile Cilfit pot fi deduse din motivarea restului hotărârii instanței în cauză (Krikorian c. Franța (dec.), nr. 6459/07, §§ 97-99, 26 noiembrie 2013, Harisch c. Germania, nr. 50053/16, § 37-42, 11 aprilie 2019 și Ogieriakhi c. Irlanda (dec.), nr. 57551/17, § 62, 30 aprilie 2019) sau motive oarecum implicite indicate în decizia de respingere a cererii ( Repcevirág Szövetkezet c. Ungaria, nr. 70750/14, § 57-58, 30 aprilie 2019). 72. În speță, întrebările preliminare pe care societatea reclamantă dorea să le transmită CJUE de către Curtea de Casație, care vizau interpretarea articolelor 4 și 6 din Directiva 85/374, erau formulate cu precizie și în conformitate cu modalitățile impuse de dreptul intern (punctele 17-18 de mai sus) (comparați cu Somorjai c. Ungaria, nr. 60934/13, § 59-60, 28 august 2018). Acest lucru nu a fost deloc controversat între părți. 73. Pe de altă parte, Curtea de Casație nu a declarat recursul societății reclamante neacceptate ca fiind inadmisibilă sau nefondată pe motive serioase, ci a respins. Prin urmare, nu se află în primul caz menționat la punctul 71 de mai sus. 74. În al doilea rând, ca răspuns la cererea societății reclamante referitoare la sesizarea preliminară a CJUE, Curtea de Casație și-a limitat obligația de a indica faptul că 75. Prin urmare, Curtea de Casație nu este în mod expres legată de una dintre cele trei criterii Cilfit , și nimic nu este clar că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76. Guvernul pare, pe de altă parte, să considere că formula "fără a fi necesar să se adreseze o întrebare preliminară Curții a Uniunii Europene" că Curtea de Casație a reținut că întrebările "n" erau "nu sunt relevante." În acest sens, Comitetul subliniază că nu se putea pune nicio problemă de interpretare a Directivei 85/374, deoarece vaccinul în cauză a fost introdus pe piață înainte de data limită de transpunere a acesteia. 77. Cu toate acestea, Curtea nu vede în motivele hotărârii Curții de Casație niciun element de care s-ar putea deduce că aceasta ar fi fost abordarea Curții de Casație. 78. Desigur, hotărârea Curții de Casație conține cel puțin o trimitere la întrebările preliminare adresate de societatea reclamantă (prin intermediul formulei mai puțin decât ar trebui să se adreseze Curții a Uniunii Europene) (a se vedea, prin contrast, Dhahbi, citată anterior). Cu toate acestea, această hotărâre nu indică motivele pentru care s-a considerat că întrebările ridicate nu meritau să fie transmise CJUE (ibidem, §§ 32-34); a se vedea, de asemenea, Schipani și alte c. Italia, nr. 38369/09, § 70-71, 21 iulie 2015, precum și Baltic Master LTD. Lituania, nr. 55092/16, § 41-43, 16 aprilie 2019). Prin urmare, motivarea hotărârii Curții de Casație nu permite să se stabilească dacă aceste întrebări au fost examinate în conformitate cu criteriile Cilfit și, în cazul în care din aceste criterii a decis să nu le transmită CJUE. 79. În sfârșit, Curtea consideră că circumstanțele din speță au solicitat în special o motivare explicită a deciziei de a nu sesiza CJUE cu privire la întrebările preliminare formulate de societatea reclamantă. 80. Într-adevăr, Comisia observă că, din dosar reiese că: avocatul general a examinat în avizul său în fața Curții de Casație problema dacă Directiva 85/374 ar trebui să fie luată în considerare atunci când a încălcat termenul prevăzut la art. 19 (care a expirat la 30 iulie 1988), aceasta nu a fost transpusă în dreptul francez la momentul faptelor (transpunerea fiind efectuată prin Legea nr. 98-389 din 19 mai 1998). Acesta a reamintit că Curtea de Casație a statuat în 2003 într-o cauză similară că dreptul intern aplicabil trebuie interpretat în lumina acestei directive, notând, de asemenea, că aceaceasta a fost abordarea judecătorului fondului în speță. În plus, Comisia constată că, în ziua în care a fost pronunțată în speță, Curtea de Casație a trimis CJUE întrebări preliminare similare referitoare la această directivă, într-o cauză comparabilă în anumite privințe cu prezenta la care societatea reclamantă era parte (punctele 64 și 67 de mai sus). În acest context și având în vedere natura procedurii pentru societatea reclamantă, era deosebit de important ca motivul respingerii cererii sale de sesizare preliminară a CJUE să fie explicat. 81. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 6 alin. (1) din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1 din motivele menționate anterior, CONDAMNAREA societății reclamante pe baza unei duble prezumții irefutabile 82. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, societatea reclamantă se plânge de faptul că a fost dusă la o dublă prezumție de cauzalitate între vaccinare și națiunile X, pe de o parte, și defectuozitatea vaccinului, pe de altă parte; pe de altă parte; pe de altă parte, dacă ar fi vorba de o prezumție de facto ireproșabilă, acolo ar exista nu numai o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, ci și o atingere disproporționată a dreptului la respectarea proprietății sale. 83. Guvernul susține că societatea reclamantă nu a epuizat căile de atac interne, în sensul articolului 35 din convenție. În primul rând, el îi reproșează că nu a formulat această cauză în fața Curții de Casație, menționând în această privință că, în cazul în care aceaceasta este reclamată în al cincilea aspect al celui de-al doilea motiv în care a încălcat sarcina probei, aceasta nu a denunțat o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la respectarea bunurilor. În al doilea rând, în ceea ce privește în mod specific art. 1 din Protocolul nr. 1, guvernul constată că decizia care a avut un efect direct asupra patrimoniului societății reclamante nu este cea care a dus ulterior la pronunțarea hotărârii de Casație din 12 noiembrie 2015, care se limitează la constatarea admisibilității acțiunii în despăgubire și a răspunderii societății reclamante, ci hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Toulouse din 17 noiembrie 2015, care o condamnă să plătească anumite sume în temeiul despăgubirii (punctul 22 de mai sus). Or, observă guvernul, societatea reclamantă nu a recurs la această hotărâre. 84. Societatea reclamantă răspunde că a invocat în esență acest aspect în fața Curții de Casație în cadrul celui de al cincilea aspect al celui de al doilea motiv. 85. Curtea amintește că regula privind epuizarea prealabilă a căilor de atac interne pe care o introduce art. 35 alineatul (1) din Convenia n Germania [GC], nr. 22978/05, § 142, CEDO 2010). În speță, societatea reclamantă a invocat în fața Curții de Casație problema sarcinii probei în cadrul celei de a cincea ramuri a celui de al doilea motiv în cauză (punctul 15 de mai sus). Cu toate acestea, Comisia nu a menționat în acest motiv nici art. 6 alineatul (1) din Convenție, nici art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu a ajuns la nicio concluzie cu privire la încălcarea dreptului său la un proces echitabil sau la dreptul său la respectarea proprietăților sale. Curtea nu a dedus din aceasta, nici măcar în esenă, în prealabil sesizată Curtea de Casaie a prezentului. Prin urmare, Curtea nu a epuizat în mod corespunzător căile de atac interne. 86. Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 87. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. □ Pacat 88. În ceea ce privește art. 41 din Convenție, societatea reclamantă arată că constatarea încălcării conveniei ar constitui în sine o satisfacie echitabilă suficientă și că nu ar trebui să i se acorde despăgubiri pecuniare pentru încălcările constatate. 89. Guvernul nu comentează acest lucru. 90. Curtea ia act de declarația societății reclamante. Aceasta reține că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din prezenta hotărâre constituie o satisfacție echitabilă pentru orice prejudiciu suferit de societatea reclamantă. Proaspăt și cheltuieli de judecată 91. Societatea reclamantă solicită 14 000 EUR (EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 15 000 EUR pentru cele angajate în fața Curții. Acesta furnizează note de plată corespunzătoare acestor sume. 92. Guvernul consideră că suma înaintată de societatea reclamantă este excesivă și că suma de 5 000 EUR pare rezonabilă. 93. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 EUR, cu toate costurile și acordul acordat societății reclamante. Interesele moratorii 94. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Pe de altă parte, Curtea, în cazul în care Curtea, în cazul în care, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, se aplică o hotărâre în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție și cu privire la modalitățile de stabilire a punctului de plecare al prescrierii acțiunii în despăgubire împotriva societății reclamante; se pronunță în scris admisibil în ceea ce privește supraplusul; se precizează că art. 6 alineatul (1) din Convenție nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție din cauza modalităților de stabilire a punctului de plecare al prescripției acțiunii în despăgubire împotriva societății reclamante; se poate face trimitere la o cerere în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Convenție; se face trimitere la o cerere în temeiul articolului 6a alineatul (1) din Convenție, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, cu privire la modalitățile de stabilire a punctului de plecare al intervenției în despăgubire împotriva societății reclamante; se poate considera că orice sumă în cauză constituie, în mod normal, o cerere în temeiul articolului 2 litera (b) din decizia de respingere a cererii societății reclamante; se face trimitere la art. 2 litera (b) din Regulamentul (CE) nr. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 februarie 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Claudia Westerdiek Síofra O

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2021-02-03
0,94
AFFAIRE SANOFI PASTEUR CONTRE LA FRANCE
Résolution CM/ResDH(2021)7 Exécution de l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme Sanofi Pasteur contre France (adoptée par le Comité des Ministres le 3 février 2021, lors de la 1394 e réunion des Délégués des Ministres) Requête n
CtEDO 2017-09-11
0,94
SANOFI PASTEUR c. FRANCE
Communiquée le 11 septembre 2017 CINQUIÈME SECTION Requête n o 25137/16 SANOFI PASTEUR contre la France introduite le 28 avril 2016 EXPOSÉ DES FAITS La requérante, la société Sanofi Pasteur, est une personne morale de droit français dont le
CtEDO 2024-04-18
0,93
AFFAIRE S.N. c. FRANCE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE S.N. c. FRANCE (Requête n o 14997/19) ARRÊT STRASBOURG 18 avril 2024 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire S.N. c. France, La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième s
CtEDO 2020-06-11
0,93
AFFAIRE BALDASSI ET AUTRES c. FRANCE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE BALDASSI ET AUTRES c. FRANCE (Requêtes n os 15271/16 et 6 autres) ARRÊT Art. 10 • Liberté d’expression • Action militante en faveur du boycott des produits en provenance d’Israël pénalement réprimée comme discrimin
CtEDO 2020-03-26
0,92
AFFAIRE TÊTE c. FRANCE
CINQUIÈME SECTION AFFAIRE TÊTE c. FRANCE (Requête n o 59636/16) ARRÊT Art 10 • Liberté d’expression • Condamnation d’un élu local pour dénonciation calomnieuse d’un tiers dans une lettre ouverte à l’autorité compétente pour poursuivre • Loi
Sursă