Sanofi Pasteur împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25137/16) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care o persoană juridică de drept francez având sediul social la Lyon, societatea anonimă Sanofi Pasteur ( Societatea reclamantă este reprezentată de M e E. Baraduct, avocat în Paris. Guvernul francez este reprezentat de agentul său, M. Alabrune, directorul afacerilor juridice al Ministerului Europei și Afacerilor Externe. Societatea reclamantă se plânge în special de faptul că, prin necunoașterea articolului 6 alineatul (1) din convenție, modalitățile de stabilire a punctului de plecare al termenului de prescripție a unei acțiuni în despăgubire îndreptate împotriva acesteia au făcut, de fapt, imposibilă această acțiune și a faptului că Curtea de Casație a respins fără a indica motivul cererii sale de întrebări preliminare adresate Curții a Uniunii Europene ( La 11 septembrie 2017, cererea a fost comunicată guvernului. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII

În calitate de asistentă medicală, X, născută în 1972, a fost supusă obligației de vaccinare împotriva hepatitei B. În perioada 1992-1994, i s-au administrat mai multe injecții cu un vaccin fabricat de societatea reclamantă. Aceasta din urmă nu specifică data la care vaccinul a fost introdus pe piață. Curtea de Apel din Toulouse (hotărârea din 10 februarie 2014 ; punctele 9-11 de mai jos) precizează că această dată este anterioară datei de 30 iulie 1988, data limită de transpunere a Directivei nr. 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre în ceea ce privește răspunderea pentru produsele defectuoase (punctele 28-33 de mai jos). Scleroza multiplă a fost diagnosticată în 1993, iar în 1999, boala Crohn și, în 2004, polimiozita. Deciziile instanțelor administrative

Imputând aceste afecțiuni cu vaccinul împotriva hepatitei B care i-a fost administrat, X sesizează judecătorul administrativ în 2002 în temeiul articolului L. 3111-9 din Codul Sănătății Publice a unei acțiuni în responsabilitatea statului. Aceasta obține un câștig de cauză ; statul a fost condamnat să plătească 656 803,83 EUR (EUR) pentru prejudiciile sale și să-i servească o rentă anuală de 10 950 EUR (judecarea Tribunalului Administrativ din Toulouse din 5 iulie 2007 ; hotărârea Tribunalului Administrativ din 10 decembrie 2009). Deciziile instanțelor judecătorești Hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Toulouse din 3 septembrie 2012 și hotărârea Curții din Toulouse din 10 februarie 20148. În 2005, X a atribuit societății reclamante în fața instanței civile în scopul de a obține despăgubiri din cauza agravării prejudiciilor de care a obținut despăgubiri în fața instanței administrative. Aceasta a susținut o încălcare a obligației de securitate a societății reclamante care rezultă din articolele 1135 și 1147 din Codul civil, interpretate în temeiul Directivei nr. 85/374. Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse, prin hotărârea din 3 septembrie 2012, apoi Tribunalul de Primă Instanță din Toulouse, printr-o hotărâre din 10 februarie 2014, au declarat că acțiunea este admisibilă și a făcut obiectul unei prescripții de zece ani de la consolidarea prejudiciului. Cu privire la acest ultim punct, Hotărârea din 10 februarie 2014 este redactată astfel: ... în prezența unei daune corporale, termenul de prescripție a acțiunii în răspundere civilă, pe zece ani (...), nu se scurtează decât de la consolidarea prejudiciului. În cazul de față, experții care au examinat [X] în cadrul procedurii administrative nu au stabilit o dată de consolidare și nu se contestă faptul că statul [X] evoluează. Termenul de prescripție a acțiunii introduse de [X] împotriva fabricantului vaccinului căruia i-a impus o agravare a prejudiciului nu a fost, prin urmare, aplicat, acțiunea sa nu este prescrisă (...) Pe fond, Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse a declarat societatea reclamantă responsabilă pentru prejudiciul suferit de X după ce a precizat următoarele: Confirmând hotărârea luată, instanța de apel a lui Toulouse a subliniat următoarele: Prin urmare, acțiunea se bazează pe dispozițiile articolelor 1135 și 1147 din Codul civil care, în ceea ce privește produsele defecte, impun producătorului unui vaccin o obligație de siguranță a rezultatului: acesta este obligat să livreze un produs care nu prezintă niciun defect de natură să creeze un pericol pentru persoane, un produs care oferă siguranța la care se poate aștepta în mod legitim. Prin urmare, un astfel de producător este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de lipsa de siguranță a vaccinului, cu excepția faptului de a stabili existența unei cauze de exonerare complet imprevizibile și irezistibile. În cazul de față, [X], în vârstă de 19 ani și student asistent medical perfect sănătos, a primit la 19 februarie 1992, 19 mai 1992 și 20 iunie 1992 injecții cu vaccin Hevac B împotriva hepatitei B și, la 19 septembrie 1994, revaccinarea vaccinului Genhevac. În urma fiecărei injecții, aceasta a prezentat tulburări care au permis diagnosticarea în februarie 1996 a unei afecțiuni demielinizante de tip scleroză multiplă. Primul judecător a reținut pe bună dreptate de motive că instanța a recunoscut că: în starea de știință, cauza bolii rămâne necunoscută și ipoteza cea mai probabilă de deviere a mecanismului său este existența unei perturbări a ordinii imune; boala este cauzată de un ansamblu de factori genetici și de mediu; propriul vaccin este diacțiune asupra sistemului imunitar; prin urmare, știința nu poate exclude faptul că vaccinarea împotriva hepatitei B este un factor care declanșează scleroza multiplă, cel mai probabil pe anumite terenuri genetice favorabile; [X] este înfășurată cu un marker de sânge DOCTEUR 15 ale cărui studii științifice au demonstrat că a reprezentat un factor de risc. Aceasta înseamnă că manifestarea simptomelor caracteristice ale unei exacerbări a sclerozei multiple în zilele următoare injecțiilor vaccinului care constituie o stimulare puternică a sistemului imunitar, în timp ce subiectul nu prezenta nici un semn de afecțiune neurologică debutantă și că vaccinul a scos în evidență prezența unui factor de risc care nu a fost precizat de către producător asupra produsului care i-a fost injectat în 1992 și 1994, constituie o prezumție suficient de gravă, precisă și concordantă în sensul art. 1353 din Codul civil, pentru a recunoaște existența unei legături de cauzalitate între vaccinarea în litigiu și scleroza multiplă din care este afectată [X]. Primul judecător a reținut pe bună dreptate că scleroza multiplă și bolile autoimune dezvoltate de [X], boala Crohn și polimiozita, se referă la aceeași perturbare a sistemului imunitar și la tratamentele grele aferente, astfel încât … Această cauză presupusă a afecțiunii și a vaccinării duce la o prezumție de defecțiune a vaccinului administrat în perioada februarie-iunie 1992, însoțită de absența certitudinii vaccinului, care poate fi combătută doar prin dovada științifică că nu vaccinul a declanșat boala în condiții normale de utilizare. Cu toate acestea, [societatea reclamantă] nu demonstrează că afecțiunea este legată exclusiv de factori străini de vaccin. (...) □

Constatând că instanța administrativă a condamnat statul la plata acestui prejudiciu, instanța civilă a informat înainte de a pronunța dreptul la plata despăgubirii unei înrăutățiri a prejudiciului, o expertiză care vizează în special dacă starea actuală a victimei caracteriza o agravare a prejudiciului deja remediat. Hotărârea Curții de Casație din 12 noiembrie 2015

Societatea reclamantă s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii din 10 februarie 2014. X a formulat un recurs incident.

În primul său motiv de rupere, invocând în special principiul certitudinii juridice și art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta reproșa instanței judecătorești că a stabilit punctul de plecare al prescrierii la data consolidării prejudiciului, în timp ce patologia lui X era prin natura sa incurabilă de o astfel de consolidare, ceea ce a avut ca efect crearea unei acțiuni imscriptibile.

În al cincilea aspect al celui de-al doilea motiv, societatea reclamantă reproșa judecătorului din fond că a reținut o prezumție de defecțiune a vaccinului administrat, care putea fi combătută numai prin dovada științifică că acest lucru nu a fost vaccinul care a declanșat afecțiunea și că și-a întemeiat concluzia pe faptul că nu a demonstrat că afecțiunea era legată exclusiv de factori străini de vaccin. Subliniind faptul că răspunderea unui producător pentru un produs defectuos a fost condiționată de dovada unei defecțiuni de siguranță a produsului și că singura implicare a unui produs în realizarea prejudiciului nu a fost suficientă pentru a-și demonstra neajunsurile, aceasta demasca o inversare a sarcinii probei, încălcând dispozițiile articolului 1315 din Codul civil (fostul articol 1353 din Codul civil), în temeiul căruia cel care a executat o obligație trebuie să dovedească acest lucru [;] reciproc, cel care se pretinde eliberat trebuie să justifice plata sau fapta care a produs încetarea obligației sale (punctul 24 de mai jos).

În al șaselea aspect al celui de-al doilea motiv, societatea reclamantă a subliniat că lipsa de siguranță a unui medicament ar putea rezulta dintr-o lipsă de informare a pacientului cu privire la efectele secundare cunoscute în momentul punerii în circulație. În consecință, aceasta a reproșat judecătorului din fond faptul că a reținut că se presupune că vaccinul nu este în siguranță. Potrivit acesteia, ar fi trebuit să verifice dacă presupusa lipsă de securitate ar fi putut rezulta dintr-o lipsă de informare cu privire la efectele adverse ale vaccinului care ar fi fost cunoscute la momentul vaccinării. Întrucât nu a procedat astfel, judecătorul din fond și-ar fi privat decizia de bază legală în conformitate cu art. 1382 din Codul civil (devenit art. 1240), conform căruia orice fapt al omului, care cauzează alte daune, îl obligă pe acela din cauza căruia a reușit să îl repare.

În contextul celor de-a cincea și a șasea ramuri ale celui de-al doilea motiv în casare, societatea reclamantă a solicitat Curții de Casație, cu titlu subsidiar, să transmită CJUE întrebări preliminare referitoare la interpretarea Directivei 85/374.

Primele două întrebări preliminare propuse vizau art. 4 din directivă, care stabilește că victima este obligată să demonstreze prejudiciul, defectul și legătura cauzală dintre defect și prejudiciu. Acestea au vrut să invite CJUE să precizeze dacă acest articol era legat de faptul că dovada lipsei de siguranță a produsului este făcută numai prin dovada legăturii de cauzalitate dintre produs și prejudiciu sau prin simpla existență a unor prezumții de legătură de cauzalitate între produs și prejudiciu. Cea de-a treia întrebare preliminară privește art. 6 din această directivă, care indică faptul că un produs este defectuos în cazul în care nu oferă siguranța la care se poate presupune în mod legitim că se poate aștepta, având în vedere toate circumstanțele, în special utilizarea produsului care poate fi așteptat în mod rezonabil și momentul punerii în circulație a produsului. Societatea reclamantă a dorit ca CJUE să fie invitată să precizeze dacă acest articol se opunea faptului că lipsa de siguranță a unui vaccin rezultă dintr-o reacție adversă necunoscută a producătorului în momentul punerii sale în circulație în cazul în care această reacție adversă nu pune în discuție utilizarea produsului care poate fi așteptat în mod rezonabil.

Raportorul a subliniat, printre altele, următoarele în raportul său: mai exact, (...) Pe temeiul juridic al acțiunii (...) tribunalul a considerat că litigiul trebuie supus dispozițiilor art. 1135 și 1147 din Codul civil, interpretate în lumina directivei, astfel încât fabricantul vaccinului era obligat să respecte o obligație de siguranță a rezultatului, cu excepția faptului de a stabili existența unei cauze complet imprevizibile (...). Acest temei juridic a fost confirmat de instanța de judecată, care a precizat că vaccinul cu [X] a fost introdus pe piață înainte de 13 iulie 1988, termenul limită de transpunere a directivei. În această privință, se reamintește că art. 19 din directivă prevede că termenul de transpunere a acestui text expiră la 30 iulie 1988 și art. 17 din directivă nu se aplică produselor puse în circulație înainte de data intrării în vigoare a dispozițiilor menționate la art. 19. În principiu, obligația de interpretare conformă nu se aplică decât în ceea ce privește dispozițiile unei directive care nu este transpusă la timp sau transpusă incorect și al cărei efect direct nu poate fi invocat (1 era Civ, 24 ianuarie 2006, B. 34). În hotărârea din 24 ianuarie 2006, citată anterior, am considerat că, în conformitate cu art. 17 din Directiva nr. 85/374 din 25 iulie 1985 și din moment ce a constat că produsele în cauză au fost puse în circulație în februarie 1985, a dedus exact acest lucru, în conformitate cu art. 17 din Directiva nr. 85/374 din 25 iulie 1985 și, prin urmare, în cazul în care a fost vorba despre un termen de prescripție, nu a avut loc interpretarea dreptului național în lumina acesteia. Prin urmare, în cazul în care cerința de interpretare conform nu este justificată, alegerea articolului 1147 sau a articolului 1372 din Codul civil, după caz, pare să constituie temeiul juridic adecvat. În conformitate cu aceeași hotărâre din 2006, prima cameră civilă a considerat, într-adevăr, că, în conformitate cu art. 1147 și cu art. 1372 din Codul civil, nu ar trebui să se facă referire la Directiva ale cărei dispoziții nu au avut niciun impact asupra aprecierii sale și că aceasta a avut în primul rând, în mod întemeiat pe faptul că orice producător era responsabil pentru daunele cauzate de produsul său, atât în ceea ce privește victimele imediate, cât și victimele prin ricoșeu, fără a se face distincție între acestea, în funcție de calitatea părților contractante sau a terților (a se vedea în același sens, în același sens, pe baza articolelor 1147 și 1384, §1 , 1 civ, 28 aprilie 1998, B. 158) (...) mai mult.

În avizul său, avocatul general a indicat în special următoarele: Regimul de răspundere aplicabil Instanța de apel, precum instanța de judecată de mare instanță, întrucât vaccinul administrat în [X] în 1992 a fost introdus pe piață înainte de 30 iulie 1988, termenul limită de transpunere a Directivei nr. 85-374 din 25 iulie 1985, au considerat că legislația națională, în temeiul articolelor 1135 și 1147 din Codul civil, se aplică în lumina și în conformitate cu scopurile directivei respective. Consilierul raportor subliniază, pe bună dreptate, că relațiile dintre [X] și laborator nu sunt de natură contractuală, observând că, în temeiul articolului 1382 din Codul civil, mijloacele sunt întemeiate și că trebuie luate în considerare problemele ridicate. Cu toate acestea, dreptul intern trebuie interpretat în lumina și în scopurile directivei, astfel cum susține reclamantul recursului? Societatea Sanofi afirmă, fără a da o dată exactă sau o dată la dosar, că vaccinul administrat a fost pus în circulație la scurt timp înainte de vaccinarea efectuată în 1992, fie după 30 iulie 1988, dar înainte de legea din 10 mai 1998 care a transpus directiva în dreptul intern. Hotărârea atacată [...] a considerat că [X] a fost introdus pe piață înainte de 30 iulie 1988, un element de fapt apreciat în mod suveran, și care are un impact redus asupra termenului de prescripție. Într-un caz similar de vaccinare împotriva hepatitei B, efectuat în 1994, urmat pentru pacienta cu scleroză multiplă, ați considerat că textele în vigoare, articolele 1147 și 1382 din Codul Civil, trebuie interpretate în lumina Directivei CEE nr. 85-374 din 25 iulie 1985, a cărei transpunere ar fi trebuit să aibă loc înainte de 30 iulie 1988 (Civ 1 e.n., 23 septembrie 2003, nr. 1-13.063, Bull nr. 188). (...) 3. Responsabilitatea pentru produsele defectuoase Responsabilitatea producătorului este supusă condiției ca reclamantul să demonstreze, în plus față de daună, lipsa produsului și legătura cauzală dintre defect și prejudiciu (art. 4 din Directiva din 25 iulie 1985 menționată la art. 1386-9 din Codul civil). Reamintim că vaccinarea cu [X] datează din 1992, plus o rechemare în 1994, ceea ce exclude aplicarea articolelor 1386-1 și următoarele, provenite din Legea din 19 mai 1998, de transpunere a Directivei din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele defecte. Am văzut mai sus decât în acest caz, în afara chestiunii privind prescrierea acțiunii, jurisprudența aplica dreptul intern în lumina directivei (civ 1 , 23 septembrie 2003, Bull. n° 188). În cauza care vă este supusă, instanța de apel, după ce a indicat că producătorul este obligat să respecte o obligație de siguranță a rezultatului, cu excepția faptului de a demonstra existența unei cauze de exonerare complet imprevizibile și irezistibile, precizează elementele care în acest caz constituie prezumții grave, precise și în conformitate cu o legătură de cauzalitate între vaccinare și bolile de care este afectată [X]. Cauzele astfel stabilite asociate cu incertitudinea cu privire la nivelul de siguranță al vaccinului demonstrează lipsa produsului. (...) Presupunând legătura de cauzalitate stabilită, trebuie să se demonstreze în continuare lipsa produsului. În conformitate cu art. 6 din directiva menționată la art. 1386-4 din Codul civil : Un produs este defectuos atunci când nu oferă siguranța la care se poate aștepta în mod legitim, având în vedere toate circumstanțele, în special: (a) prezentarea produsului; (b) utilizarea produsului care poate fi așteptat în mod rezonabil; (c) momentul punerii în circulație a produsului. Considerentul 6 al directivei prevede în mod clar: " caracterul defectuos al unui produs nu trebuie să se facă din inapt pentru utilizare, ci din lipsa de securitate la care publicul larg poate să se aștepte în mod legitim." Lipsa produsului, care trebuie să fie caracterizată și asupra căreia instanța de Casație își exercită controlul, apreciază, prin urmare, în funcție de ceea ce publicul este în dreptul de a aștepta, care pune în pericol siguranța utilizatorilor indiferent de utilizarea căreia îi este destinat. Singura implicare a produsului în prejudiciu nu este suficientă pentru a caracteriza defectuozitatea sa. Lipsa de siguranță a produsului, în funcție de raportul beneficiu-risc, trebuie să prezinte o gravitate semnificativă, care să depășească așteptarea legitimă de siguranță a consumatorilor care trebuie să o utilizeze, ținând cont de circumstanțele în care acesta este introdus pe piață, și de informațiile privind riscurile asociate utilizării sale, care trebuie să fie apreciate la momentul punerii sale în circulație (Civ 1 e.n., 24 ianuarie 2006 nr. 03-19.534, Raportul Gallet p.11; Civ 1 martie 1998 Bull. 95). (...) □

La 12 noiembrie 2015, prima Cameră civilă a Curții de Casație a respins recursurile printr-o hotărâre astfel motivată: 110-4 din Codul comercial, în redactarea lor anterioară celei care rezultă din Legea nr. 2008-561 din 17 iunie 2008, invocată de părți, nu mai are loc decât de la consolidarea prejudiciului, instanța de apel, care a constatat că nu a existat nici o dată de consolidare a stării de sănătate a doamnei X, care să continue să se deruleze, nu a fost stabilită, tocmai din care a dedus că termenul de prescripție a acțiunii inițiate de aceasta din urmă nu a avut loc și că acțiunea sa nu a fost prescrisă; (...) Pe al doilea motiv al recursului principal: (...) a fost așteptat ca (...) curtea de apel (...) să evidențieze existența unor prezumții grave, precise și consecvente cu privire la o deficiență a vaccinării în litigiu la originea sclerozei în plăci contractate de M me X; (...) Prin aceste motive și fără a fi necesar să se adreseze o întrebare preliminară Curții a Uniunii Europene: Respune recursurile (...) Hotărârea instanței din Toulouse din 17 noiembrie 2015

Prin hotărârea din 17 noiembrie 2015, având în vedere raportul de expertiză, Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse a condamnat societatea reclamantă să plătească la X: 8 050 EUR din cauza deficitului funcțional permanent; 1 500 EUR din cauza suferinței suferite și a prejudiciului estetic; o rentă anuală de 5 475 EUR din partea unei persoane terțe; 2 000 EUR din cheltuielile de procedură. Neatins la apel, această hotărâre este definitivă. DREPTUL INTERN CONTINUĂ Codul de Sănătate Publică

În perioada faptelor cauzei, articolul L. 3111-9 din Codul de sănătate publică a fost astfel formulată: "Fără a aduce atingere acțiunilor care ar putea fi desfășurate în conformitate cu legislația comună, repararea unui prejudiciu cauzat direct de vaccinarea obligatorie efectuată în condițiile menționate în prezentul capitol este suportată de către statul membru. Până la limita de plată pe care a plătit-o, statul este, dacă este cazul, subrogat în drepturile și acțiunile victimei împotriva celor responsabili de prejudiciu. □ Codul civil

Dispozițiile relevante ale codului civil sunt următoarele (versiunea în vigoare la momentul faptelor cauzei) : art. 1135 În cazul în care este necesar, debitorul este condamnat la plata unor despăgubiri, fie pe baza faptului că obligația este îndeplinită, fie pe baza întârzierii în executarea obligațiilor, de fiecare dată când nu justifică executarea unei cauze străine care nu îi poate fi imputată, chiar dacă nu are nicio credință rea din partea sa. mai exact, art. 1315: Cel care solicită executarea unei obligații trebuie să dovedească acest lucru. În mod repetat, cel care pretinde că este eliberat trebuie să justifice plata sau fapta care a dus la încetarea obligației sale. □ art. 1353 □ Prezumțiile care nu sunt stabilite prin lege sunt abandonate la lumina și prudența magistratului, care nu trebuie să recunoască decât prezumții grave, precise și consecvente, și numai în cazurile în care legea admite probele probatorii, cu excepția cazului în care actul este atacat din cauza fraudei sau a dolului. □ art. 1372 mai mult de 10 ani de la manifestarea prejudiciului sau de la agravarea acestuia. (...) □

Curtea de Casație a precizat că, în cazul unei acțiuni în răspundere care vizează despăgubirea prejudiciului corporal, numai data consolidării are ca obiect termenul de prescripție numai pentru a permite reclamantului să măsoare întinderea prejudiciului său (Casurile 1 Civ. 1 iunie 1999, B. 178; Cass. 2 Civ., 4 mai 2000, nr. 97-2-731; Cass 2 Civ. 11 iulie 2002, nr. 01-02.182). 26. art. 1386-1 din Codul civil a fost astfel formulat (redacționare din Legea nr. 98-389 din 19 mai 1998 ; alineatul 28 de mai jos ; astăzi este vorba despre art. 1245 din Codul civil) … □ Codul comercial

În perioada faptelor cauzei, articolul L. 110-4 din Codul comercial a fost astfel redactat: mai exact, obligațiile care s-au născut în timpul comerțului dintre comercianți sau între comercianți și necomerciali se prescrie pe o perioadă de 10 ani dacă nu sunt supuse unor cerințe speciale mai scurte. (...) □ Dreptul Uniunii Europene relevant Directiva 85/374

Directiva 85/374 instituie un regim de răspundere fără culpă a producătorului atunci când o pagubă a rezultat din defectul produsului său. A fost transpusă cu întârziere în dreptul francez prin Legea nr. 98 - 389 din 19 mai 1998, după o hotărâre a CJUE din 12 ianuarie 1993 (C-293/91; EU:C:1993:4). 29. art. 1 din directivă este astfel redactat: □ Producătorul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său. mai puțin de

La art. 3 alineatul (1) din directivă se precizează că termenul "tan" se referă la producătorul unui produs finit, la producătorul unei materii prime sau la producătorul unei părți componente și la orice persoană care se prezintă ca producător prin aplicarea pe produs a numelui, mărcii sau altui semn distinctiv.

Articolele 4 și 6 din directivă sunt exprimate după cum urmează: art. 4 □ Victima este obligată să demonstreze prejudiciul, defectul și legătura cauzală dintre defect și prejudiciu. mai mult decât atât, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. (c) momentul punerii în circulație a produsului. Un produs nu poate fi considerat defect numai prin faptul că un produs mai perfecționat a fost pus în circulație după el. mai mult decât atât. Astfel, articolele 10, 11 și 19 din directivă sunt redactate: art. 10 Statele membre prevăd în legislația lor că acțiunea în despăgubire prevăzută în prezenta directivă se prescrie în termen de trei ani de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de prejudiciul, de defectul și de identitatea producătorului. (...) mai puțin de 10 ani de la data la care producătorul a pus în circulație produsul, chiar și cel care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care victima a inițiat o procedură judiciară împotriva acestuia în această perioadă. □ Art. 17 □ Prezenta directivă nu se aplică produselor puse în circulație înainte de data intrării în vigoare a dispozițiilor menționate în art. 19. mai mult decât atât, art. 19 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) și art. 19 alineatul (1) litera (b) punctul (iii) din Regulamentul (UE) nr. Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de cel mult trei ani de la notificarea prezentei directive. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la aceasta. (...) mai mult sau mai puțin La art. 21 din Legea nr. 98-389 din 19 mai 1998 (punctul 28 de mai sus) precizează că dispozițiile transpuse din directivă se aplică produselor a căror punere în circulație este ulterioară datei intrării sale în vigoare (21 mai 1998), chiar dacă au făcut obiectul unui contract anterior. art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și jurisprudența Cilfit a CJUE

(a) privind interpretarea prezentului tratat, b) privind validitatea și interpretarea actelor luate de instituțiile Comunității (...) ; (...) atunci când o astfel de chestiune se referă la o jurisdicție a unui stat membru, această instanță poate, dacă consideră că este necesară o decizie cu privire la acest aspect, să solicite Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o astfel de chestiune este invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei hotărâri nu sunt susceptibile de o cale de atac judiciară de drept intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. -

Interpretând această dispoziție, CJUE a precizat următoarele în cauza S.r.l. CILFIT și Lanificio di Gavardo S.p.a. Cauza C-283/81, ECLI:EU:C:1982:335, § 21: □

În ceea ce privește inițierea procedurii preliminare, CJUE a indicat acest lucru în cauza György Katz c. István Roland Sós (C-404/07, 9 octombrie 2008, ECLI:EU:C:2008:553, § 37) : Prin urmare, dreptul de a stabili întrebările care urmează să fie prezentate Curții este acordat numai instanței naționale, iar părțile nu pot schimba conținutul acesteia (...) mai mult de

În hotărârea sa din 9 noiembrie 2010 în cauza VB Penzügyi Lízing Zrt. Ference Schneider (C-137/08, ECLI:EU:C:2010:659, § 28), CJUE a precizat următoarele: La 25 noiembrie 2016, CJUE a publicat o actualizare a recomandărilor sale în atenția instanțelor naționale referitoare la introducerea de proceduri preliminare (2016/C 439/01), a cărei parte relevantă este următoarea: Competența Curții de a se pronunța, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea sau valabilitatea dreptului Uniunii … În măsura în care este chemată să își asume responsabilitatea pentru hotărârea care urmează să fie pronunțată, aceaceasta este într-adevăr instanța națională sesizată cu privire la un litigiu și numai cu privire la un litigiu care face obiectul unei hotărâri judecătorești, și anume că aceasta trebuie să aprecieze, având în vedere particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să își pronunțe hotărârea, cât și relevanța întrebărilor pe care aceasta le adresează Curții. 6 alin. (1) din Convenție privind modalitățile de fixare a PUNCTUL DE PLĂȚI DIN CLASIFICAREA

Societatea reclamantă se plânge de faptul că stabilirea punctului de plecare al prescrierii acțiunii X la data consolidării prejudiciului a făcut, de fapt, ca această acțiune să fie impenetrabilă din moment ce boala care stă la baza prejudiciului nu era susceptibilă de consolidare. Deduce din aceasta o încălcare a principiului securității juridice, garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție și o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea, stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei (a se vedea, de exemplu, Fernandes de Oliveira c. Portugalia [GC], nr. 78103/14, § 81, 31 ianuarie 2019), consideră că este oportun să se ia în considerare acest aspect numai în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din Convenție, ale cărui părți relevante sunt astfel formulate: Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Pe fond Teezele părților (a) Societatea reclamantă

Societatea reclamantă subliniază că, în cazul în care reclamantul în despăgubire trebuie să poată acționa în justiție într-un termen suficient, compatibil cu cunoașterea efectivă a prejudiciului său, cel a cărui răspundere este căutată trebuie să fie recunoscut dreptul la un punct de plecare efectiv al prescripției, astfel încât să nu fie expus la o acțiune pe termen nelimitat: acesta trebuie să poată să se prevaleze de dobândirea prescripției fără ca reclamantul să-i poată opune, în mod oportun, natura evolutivă a patriei sale și absența consolidării. Aceasta respinge teza guvernului potrivit căreia nu a fost imposibil de explicat în cazul în care acțiunea va avea loc în orice caz la zece ani de la decesul victimei. În opinia sa, caracterul imnescriptibil al unei acțiuni trebuie să se aprecieze în raport cu titularul său inițial, mai degrabă decât cu titularii săi. Pe de altă parte, incertitudinea cu privire la data decesului și timpul scurt care rezultă din aceasta nu permite stabilirea unei date sigure. În orice caz, utilizarea datei consolidării în prezența unei patologii evolutive ar duce la o flexibilitate excesivă și, prin urmare, ar pune în pericol grav securitatea juridică.

Societatea reclamantă recunoaște că există boli evolutive și daune a căror manifestare este tardivă. Cu toate acestea, Comisia observă că acest lucru nu este cazul sclerozei multiple atunci când este vorba despre o vaccinare împotriva hepatitei B, apropierea de actul vaccinal și apariția primelor simptome fiind una dintre elementele reținute de instanțe pentru a stabili o legătură de cauzalitate între una și alta; de îndată ce diagnosticul este pus ca urmare a primelor simptome, bolnavul știe că boala sa este supusă agravării. Cu toate acestea, în speță, reclamantul de reparații, X, a fost conștient de prejudiciul său înainte de zece ani de la data la care a fost vaccinată în termen de zece ani de la data la care a inițiat o procedură împotriva statului în acest termen.

Societatea reclamantă respinge teza care constă în a spune că a fost nedescrierea acțiunii în cazul în care a existat în speță despăgubirea nu a prejudiciului inițial, ci a unei agravări a acestuia, fiecare agravare dând naștere unui drept de acțiune distinct. Potrivit acesteia, există impescriptibilitate atunci când consolidarea nu poate fi niciodată stabilită, cum este cazul pentru scleroza multiplă. De asemenea, aceasta își exprimă dezacordul față de guvern în ceea ce privește faptul că îl susține pe reclamant să acționeze în justiție pentru fiecare agravare a prejudiciului său ar fi contrară art. 6 alin. Ea observă în acest sens că scleroza multiplă evoluează prin recidive, care corespund, în general, unei perioade de spitalizare care ar putea caracteriza o agravare și, prin urmare, pot fi datate. Aceasta adaugă că faptul că victima este obligată, dacă este cazul, să facă recursuri succesive pentru a remedia fiecare agravare a prejudiciului său este consecința faptului că dreptul francez de a solicita repararea unui prejudiciu viitor, și observă că reclamantul este în situație de a acționa imediat după apariția simptomelor sclerozei multiple sau, cel puțin, de îndată ce este diagnosticată boala. (b) Guvernul

În primul rând, guvernul indică faptul că, contrar celor susținute de societatea reclamantă, acțiunea care a fost îndreptată împotriva acesteia nu a fost de nedescris. El subliniază că instanța de apel a lui Toulouse a considerat în mod suveran că vaccinul administrat reclamantului a fost introdus pe piață înainte de termenul limită de transpunere a Directivei 85/374 (adică înainte de 30 iulie 1988), astfel încât această directivă nu era aplicabilă și că ar trebui reținut termenul de drept comun de zece ani de la consolidarea prejudiciului. El adaugă că, în cazul în care punctul de plecare al acestui termen este probabil să fie reportat atunci când prejudiciul victimei este grav, acesta începe să curgă, în orice caz, la decesul acesteia; astfel, acțiunea titularilor săi de drepturi este prescrisă, în termen de cel mult zece ani de la deces. Guvernul subliniază, de asemenea, că, atunci când stabilește punctul de plecare al termenului de prescripție la data consolidării prejudiciului, jurisprudența analizează agravarea prejudiciului ca o nouă pagubă; repararea prejudiciului inițial este stabilită definitiv în prima hotărâre și nici evaluarea prejudiciului originar și nici condamnarea nu pot fi puse în discuție în cadrul procedurii privind despăgubirile suplimentare. Deoarece există atunci două acțiuni distincte, a căror fapt generator este identic, dar care se referă la daune și prejudicii distincte, societatea reclamantă nu ar putea susține decât lipsa consolidării bolii reclamantului a conferit un caracter imscripibil acțiunii acesteia din urmă.

Guvernul susține că, în ceea ce privește termenul de prescripție în ziua consolidării prejudiciului, instanțele franceze nu au arătat o flexibilitate excesivă care să ducă la eliminarea condițiilor de procedură prevăzute de lege. El subliniază că numai la data consolidării reclamantul poate cunoaște amploarea prejudiciului său. Acesta subliniază, de asemenea, că obiectivul este de a permite persoanelor cu afecțiuni evolutive să aibă acces efectiv la un tribunal. Cu toate acestea, ca punct de plecare al termenului de prescripție, data vânzării vaccinului ar priva aceste persoane de orice posibilitate de recurs atunci când patologia lor se manifestă cu întârziere. În ceea ce privește reținerea datei la care boala se agravează, aceasta ar impune victimei să poată stabili cu exactitate data declanșării simptomelor de agravare a bolii sale, în timp ce acestea sunt, prin natura lor, progresive, și să-i impună să multiplice acțiunile în justiție la fiecare agravare, ceea ce ar cauza o formalitate excesivă, care ar putea genera dificultăți financiare și nesiguranță juridică.

În plus, guvernul consideră că principiul securității juridice a fost respectat atunci când a decis să nu prevaleze termenul de prescripție prevăzut de Directiva 85/374 menționată anterior și prin stabilirea punctului de plecare al termenului de prescripție în ziua consolidării, Curtea de Casație a aplicat o jurisprudență stabilită, potrivit căreia, în perioada intermediară cuprinsă între sfârșitul termenului de transpunere a unei directive și intrarea în vigoare a legii de transpunere, instanța națională trebuie să aplice normele care decurg din dreptul comun, deoarece o interpretare conformă a directivei ar fi condus la o interpretare contralegem a dreptului național (Cass). 1 ianuarie 2012, 26 septembrie 2012, nr. 11 - 18.117).

Guvernul consideră, de asemenea, că societatea reclamantă nu a fost împiedicată să se apere: aceasta a avut posibilitatea în fața instanțelor interne de a contesta cele două rapoarte de expertiză care au stabilit elementele de fapt pe care s-au bazat pentru a constata o legătură de cauzalitate între injectare și locul de desfășurare a activității și defectuozitatea produsului; de asemenea, aceasta a putut solicita o nouă expertiză. În plus, acesta adaugă că nu a fost afectată principiul egalității de arme între părți, deoarece, la 3 septembrie 2012, Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse a dispus, înainte de a spune drept, o expertiză foarte precisă pentru a evalua agravarea prejudiciului suferit de reclamantă.

Potrivit guvernului, stabilirea termenului de prescripție în ziua consolidării a permis găsirea unui echilibru corect între dreptul la egalitate de arme și securitatea juridică a societății reclamante și dreptul de acces la o instanță a victimei. Evaluarea Curții

Curtea amintește că termenele legale de expirare sau de prescripție, care figurează printre restricțiile legitime ale dreptului la o instanță, au mai multe scopuri importante: garantarea securității juridice prin stabilirea unui termen limită pentru acțiuni, punerea potențialilor pârâti în fața unor plângeri tardive, poate dificil de contracarat, și împiedicarea nedreptății care s-ar putea produce în cazul în care tribunalele ar fi chemate să se pronunțe asupra unor evenimente care au avut loc departe în trecut din motive de probă la care nu s-ar mai putea adăuga credință și care ar fi incomplete din cauza timpului scurs (a se vedea, de exemplu, Stubbings și alte c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 51-52, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-IV, Stagno c. Belgia, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009 și Howald Moor și alții c. Elveția , nr. 52067/10 și 41072/11, § 71-72, 11 martie 2014).

Pe baza acestei constatări, Curtea a examinat în cauza Oleksandr Volkov c. Ucraina (nr. 21722/11, §§ 138-140, CEDO 2013) situația unui judecător revocat pentru încălcarea jurământului, care se plângea de lipsa în dreptul intern a termenelor de prescripție în acest tip de procedură. Comisia a observat că reclamantul s. a fost plasat într-o situație dificilă, a trebuit să înființeze un dosar de apărare cu privire la fapte, dintre care unele au avut loc într-un trecut îndepărtat. Subliniind faptul că o abordare la fel de nelimitată a cauzelor disciplinare referitoare la membrii ordinii judiciare reprezintă o amenințare gravă la adresa securității juridice, Comisia a ajuns la concluzia că art. 6 alineatul (1) încalcă principiul securității juridice prin lipsa termenelor de prescripție.

Curtea a subliniat în repetate rânduri că principiul securității juridice, care tinde, printre altele, să asigure stabilitatea situațiilor juridice și să favorizeze încrederea publicului în justiție, constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, de exemplu, Parosse greco-catolic Lupeni și alte c. România [GC], nr. 76943/11, § 116, 29 noiembrie 2016).

Cu toate acestea, Curtea a statuat, de asemenea, că, în cauzele în care au avut loc despăgubiri pentru victime ale integrității fizice, persoanele în cauză ar trebui să aibă dreptul de a acționa în justiție atunci când erau efectiv în măsură să evalueze prejudiciul suferit și că le-ar fi opus o perioadă de prescripție care a expirat înainte de data la care prejudiciul a fost evaluat ar putea aduce atingere dreptului lor la o instanță. Prin urmare, în cauza Eșim c. Turcia (nr. 59601/09, §§ 25-26, 17 septembrie 2013), unde reclamantul a fost împușcat în 1990. Doctorii au descoperit glonțul în cap în 2007. Instanțele interne au considerat că acțiunea sa în despăgubire era prevăzută deoarece a fost introdusă după expirarea termenului legal de cinci ani, care a început să curgă la data comisiei pentru actul de pagubă. Curtea a considerat că nu putea fi solicitat în mod rezonabil reclamantului să depună cererea de despăgubire în acest termen în care nu știa că un glonț era în capul său la data expirării acestuia.

Curtea a ajuns la o concluzie similară în cauza Howald Moor și altele (citată anterior, §§ 71-79), care privea persoane care fuseseră expuse la azbest și a căror acțiune în despăgubire fusese respinsă ca fiind prescrisă. Termenul de prescripție de zece ani a început să curgă la data expunerii la azbest, în timp ce reclamanții nu se puteau îmbolnăvi în acest termen, având în vedere perioada de latență a bolilor legate de expunerea la această substanță. În special, Curtea a precizat că, deși era convinsă de obiectivele legitime urmărite de normele de expirare sau de prescripție aplicate, și anume de securitatea juridică, aceasta punea sub semnul întrebării caracterul proporțional al aplicării lor în cazul de față, în măsura în care aplicarea sistematică a acestor norme victimelor bolilor care nu pot fi diagnosticate decât pe termen lung după evenimentele patogene ar putea priva părțile interesate de posibilitatea de a-și invoca pretențiile în justiție. Aceasta a adăugat că, atunci când este dovedit științific că o persoană este în imposibilitatea de a ști că suferă de o anumită boală, o astfel de circumstanță ar trebui luată în considerare la calcularea termenului de expirare sau de prescriere. Având în vedere circumstanțele excepționale din speță, Curtea a statuat că aplicarea termenelor de expirare sau de prescripție a limitat accesul la o instanță la un punct în care dreptul reclamantelor din statul membru respectiv a fost atins în substanța sa.

Este adevărat că, în ambele cazuri, victimele au fost conștiente de afecțiunile care le afectează după expirarea termenului de prescripție a acțiunii în despăgubire. În cazul de față, acțiunea în reparații n mai era prescrisă atunci când scleroza multiplă de care suferă X a fost diagnosticată. Cu toate acestea, astfel cum s-a menționat anterior (punctul 53 de mai sus), din punct de vedere general, dreptul la o instanță este în discuție în cazul în care acțiunea în despăgubire a unei victime care i-a afectat integritatea fizică este afectată de prescripție înainte de a fi efectiv în măsură să își evalueze prejudiciul. Or, aceaceasta este situația lui X: ținând cont de caracterul evolutiv al bolii de care suferă și în absența consolidării acestei boli, aceasta nu poate evalua pe deplin prejudiciul său și, prin urmare, nu este în măsură să acționeze în justiție împotriva societății care a fabricat vaccinul la o dată anterioară consolidării în vederea unei reparații complete.

Prin urmare, ne aflăm în speță într-o situație în care un drept pe care o persoană îl trage din Convenție se confruntă cu un drept pe care o altă persoană îl are și în temeiul convenției: dreptul la securitate juridică al societății reclamante pe de o parte și dreptul la o instanță din X pe de altă parte.

Într-un astfel de caz, punerea în balanță a intereselor contradictorii este dificil de făcut, ceea ce pledează în favoarea recunoașterii unei marje semnificative de apreciere în beneficiul statului (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, MGN Limited c. Regatul Unit, nr. 39401/04, § 142, 18 ianuarie 2011 și Ashby Donald și alții c. Franța, nr. 366769/08, § 40, 10 ianuarie 2013). În special în ceea ce privește responsabilitatea în contextul prescrierii acțiunii în despăgubire între dreptul de acces la justiție al victimei și dreptul la securitate juridică al pârâtului, Curtea a subliniat, de asemenea, că, prin aplicarea normelor de procedură relevante, instanțele interne ar trebui să evite atât un exces de formalism, care ar aduce atingere echității procedurii, cât și o flexibilitate excesivă, care ar duce la eliminarea condițiilor procedurale prevăzute de legi (Eshim, citată anterior, punctul 21).

Având în vedere această marjă de apreciere, Curtea nu intenționează, prin urmare, să se implice în alegerile luate de statele membre pentru a ajunge la acest echilibru.

Curtea constată că dreptul francez prevede prescrierea acțiunii în răspundere civilă extracontractuală. În momentul faptelor cauzei, termenul de prescripție era de zece ani, iar Curtea de Casație a precizat că a fost în curs de desfășurare de la data consolidării atunci când acțiunea privește în mod direct un prejudiciu corporal (punctele 24-25 de mai sus). După cum indică guvernul, prin stabilirea punctului de plecare al termenului de prescripție la data consolidării, dreptul pozitiv a avut ca scop să permită victimei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul său fizic, a cărui întindere nu poate fi cunoscută decât după consolidare. Prin urmare, alegerea în acest mod în sistemul juridic francez a fost de a acorda mai multă greutate dreptului victimelor daunelor corporale unui tribunal pe lângă dreptul persoanelor responsabile pentru aceste prejudicii aduse securității juridice. Curtea nu-l poate contesta ca atare. În măsura în care este necesar, Comisia reamintește în această privință importanța pe care Convenția o acordă protecției integrității fizice, care intră sub incidența art. 3 și 8 din Convenție. În plus, Comisia observă că această metodă, pusă în aplicare în sistemul juridic francez, permite să se țină seama de faptul că nevoile persoanelor cu o boală progresivă, cum ar fi scleroza multiplă, în termeni de asistență, sunt susceptibile de a crește ca urmare a progresiei afecțiunii lor.

Pe de altă parte, în cazul în care Curtea înțelege că societatea reclamantă poate considera că stabilirea punctului de plecare al prescrierii la data consolidării a avut drept consecință nedescrierea acțiunii civile în despăgubire din moment ce a fost vorba despre o boală evolutivă, aceasta nu împărtășește pe deplin această analiză. Într-adevăr, Comisia observă că taxa pozitivă prevedea un termen de prescripție și stabilește punctul de plecare al acestui termen, care a fost totuși amânat până la constatarea consolidării. În plus, după cum subliniază guvernul, în lipsa consolidării, punctul de plecare al termenului de prescripție începea să curgă cel târziu la data decesului victimei prejudiciului corporal, acțiunea titularilor de drepturi fiind apoi prescrisă la zece ani după deces. Prin urmare, nu era vorba în mod concret de impertinență.

Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, din cauza modalităților de stabilire a punctului de plecare al prescrierii acțiunii în despăgubire împotriva societății reclamante. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE, DIN VEDEREA DEFICIENȚEI DE INIȚIERE A Deciziei de respingere a cererii de întrebări preliminare către CJUE

Invocând art. 6 alineatul (1) menționat anterior, societatea reclamantă se plânge că Curtea de Casație a respins fără a indica niciun motiv cererea sa de întrebări preliminare adresate CJUE. Cu privire la admisibilitate

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Pe fond Teezele părților (a) Societatea reclamantă

Societatea reclamantă susține că refuzul Curții de Casație de a trimite CJUE întrebările preliminare referitoare la Directiva 85/374 pe care i le-a transmis nu era motivat în raport cu criteriile Cilfit . Comisia observă că, în lipsa motivării, nu se știe dacă aceste întrebări au fost considerate irelevante sau au fost deja interpretate de CJUE sau sunt pur și simplu ignorate. Aceasta indică faptul că, în ziua în care a fost pronunțată în speță, Curtea de Casație a trimis CJUE întrebări preliminare similare referitoare la această directivă, într-o cauză comparabilă cu cea din prezent, care se referea la o persoană care imputa scleroza multiplă de care suferea la injectarea aceluiași vaccin împotriva hepatitei B (Civ). 1 e.n., 12 noiembrie 2015, nr. 17-18.118).

Societatea reclamantă respinge teza guvernului potrivit căreia instanța internă nu trebuia să interpreteze dreptul intern în lumina Directivei 85/374 menționate anterior, din moment ce vaccinul fusese pus în circulație înainte de data limită de transpunere a acesteia. În acest sens, Comisia observă că instanța de apel din Toulouse nu a examinat litigiul în lumina directivei, deoarece vaccinul în cauză a făcut obiectul unei autorizații de introducere pe piață înainte de această dată limită. Cu toate acestea, nu ar fi trebuit luată în considerare data introducerii pe piață, ci data punerii în circulație efective. Având în vedere că vaccinul este un produs care expiră în termen de câteva luni, este la data la care fabricantul și-a pierdut controlul asupra faptului că ar trebui să se așeze pentru a aprecia aplicabilitatea directivei. În speță, având în vedere datele de expirare, punerea în circulație a vaccinului ar fi avut loc în mod necesar în termen de 18 luni înainte de prima injecție, efectuată la 19 februarie 1992, adică după data limită de transpunere din 30 iulie 1988. Societatea reclamantă deduce din aceasta că instanța națională era ținută în mod direct de dreptul intern în lumina textului directivei și a scopului acesteia. În orice caz și presupunând că vaccinul a fost pus în circulație înainte de această dată, cu aproape patru ani înainte de vaccinare, acesta aparținea instanței interne, chiar și înainte de expirarea termenului de transpunere a directivei, dedicând dreptul intern într-o manieră conformă cu această directivă. b) Guvernul

Guvernul reamintește că întrebarea dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de a motiva trebuie apreciată în contextul său. În continuare, acesta subliniază că, atunci când, în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe interne care nu este susceptibilă de recurs, o parte solicită sesizarea preliminară a CJUE, principiile Cilfit nu se aplică decât atunci când se ridică o chestiune de drept al Uniunii. Acesta nu ar fi cazul în speță, din moment ce cele trei întrebări preliminare prezentate de societatea reclamantă Curții de Casație vizau interpretarea Directivei 85/374, iar vaccinul injectat în speță a fost pus în circulație înainte de 30 iulie 1988, data limită a transpunerii acestei directive. Într-adevăr, ar rezulta din jurisprudența CJUE că, într-un astfel de caz, instanța internă nu a interpretat legislația națională în lumina directivei menționate; el trebuie doar să se abțină de la interpretarea legislației naționale într-un mod care ar putea compromite în mod serios, atunci când aceasta intră în vigoare, realizarea obiectivului pe care îl urmărește.

Guvernul deduce din aceasta că instanțele interne trebuiau să aplice doar dreptul care decurge din articolele 1372 și 1147 din Codul civil, astfel încât întrebările preliminare ridicate de societatea reclamantă n Prin urmare, în ceea ce privește caracterul inoperabil al întrebărilor preliminare ridicate, Curtea de Casație ar fi respins recursul, fără a fi necesar să se adreseze CJUE o întrebare preliminară. El consideră că lipsa motivării refuzului de a retrimite întrebări preliminare referitoare la dispoziții prin natura lor inaplicabile în litigiu, adică lipsa unui răspuns la un motiv inechitabil întemeiat pe aplicarea directivei europene, nu a avut ca efect încălcarea dreptului societății reclamante la un proces echitabil. El adaugă că acest refuz nu a fost afectat în mod negativ, deoarece trimiterea a fost în orice caz imposibilă din moment ce normele dreptului Uniunii nu puteau fi aplicate. În cele din urmă, guvernul subliniază că, în cazul în care este adevărat că ziua în care aceaceasta este pronunțată în speță, Curtea de Casație a trimis CJUE întrebări preliminare similare referitoare la Directiva 85/374 într-o altă cauză care privește societatea reclamantă față de o persoană care a contractat scleroză multiplă după vaccinarea împotriva hepatitei B, a fost vorba despre injecții efectuate în decembrie 1998 și în 1999, fie după intrarea în vigoare a legii din 19 mai 1998 de transpunere a directivei; acțiunea s-a bazat astfel pe noul articol 1386-1 din Codul civil (punctul 26 de mai sus), care rezultă din această transpunere, și, prin urmare, dreptul Uniunii avea vocația de a se aplica. Evaluarea Curții

La fel cum Curtea a expus în Tribunalul Ullens de Schooten și Rezabek c. Belgia (n os 3989/07 și 38353/07, § 56, 20 septembrie 2011) rezultă din al treilea paragraf al articolului 267 TFUE că, atunci când o chestiune referitoare în special la interpretarea tratatului sau a actelor luate de instituțiile Uniunii Europene este pronunțată în cadrul unei proceduri în fața unei instanțe naționale ale cărei hotărâri nu sunt susceptibile de a da curs unei căi de atac judiciare de drept intern Cu toate acestea, această obligație nu este absolută. Într-adevăr, din jurisprudența Cilfit a CJUE reiese că este de competența instanțelor naționale ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de o cale de atac judiciară de drept intern, precum și a altor instanțe naționale, să evalueze dacă este necesară o decizie cu privire la un punct de drept al Uniunii pentru a le permite acestora să ia o decizie. În acest sens, Tribunalul precizează că: în consecință, ele nu sunt obligate să trimită o întrebare de interpretare a dreptului Uniunii în fața lor atunci când: ele

Convenția nu garantează, ca atare, că o cauză este trimisă cu titlu preliminar de către instanța internă în fața CJUE ( Baydar c. Țările de Jos, nr. 55385/14, § 39, 24 aprilie 2018; a se vedea, de asemenea, Ullens de Schooten și Rezabek, citată anterior, punctul 57. Cu toate acestea, art. 6 alineatul (1) pune în sarcina instanțelor interne o obligație de a motiva, în temeiul dreptului aplicabil, deciziile prin care refuză să adreseze o întrebare preliminară, cu atât mai mult cu cât dreptul aplicabil nu restrânge un astfel de refuz cu titlu excepțional. Curtea a dedus din aceasta că, atunci când este sesizată pe acest temei a unei acuzații de încălcare a articolului 6 alineatul (1), sarcina sa este de a se asigura că decizia de refuz criticată în fața acesteia este însoțită în mod corespunzător de astfel de motive. Cu toate acestea, Comisia a reamintit că, în cazul în care ar fi trebuit să efectueze cu rigurozitate această verificare, nu este de competența sa să cunoască mai multe erori pe care le-ar fi comis instanțele interne în interpretarea sau aplicarea dreptului relevant (Ullens de Schooten și Rezabek, citată anterior, §§ 60-61, și Dhahbi c. Italia, nr. 17120/09, § 31, 8 aprilie 2014). În ceea ce privește acest ultim aspect, Comisia a reamintit, de asemenea, că este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, în special a instanțelor și instanțelor judecătorești, de litera (d) și de punerea în aplicare a dreptului intern, dacă este cazul în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, rolul Curții care se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele deciziilor lor (Ullens de Schooten și Rezabek, citată anterior, punctul 54).

În continuare, Curtea a precizat în hotărârea Ullens de Schooten și Rezabek (§ 62) că, în cadrul specific al celui de-al treilea paragraf din art. 267 TFUE, aceasta înseamnă că instanțele naționale ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de o acțiune judiciară de drept intern care refuză să sesizeze Curtea cu titlu preliminar o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii Europene în fața acestora sunt obligate să motiveze refuzul lor în lumina excepțiilor prevăzute de jurisprudența Curții.

Curtea a confirmat aceste principii în hotărâri și decizii ulterioare, precizând în același timp că nu au împiedicat ca, atunci când o instanță internă superioară respinge printr-o motivare sumară o cerere, pentru că nu ridică probleme juridice pe care le are la bază în cazul în care nu are nici o șansă de a o face, aceaceasta este, după caz, acceptabilă în temeiul articolului 6 din convenție, pe care nu o tratează în mod explicit cu privire la cererea de întrebare preliminară ridicată în cadrul acestei cereri (a se vedea în special Baydar, citată anterior, § 42, 46 și 48). Același lucru este valabil și în cazul în care acțiunea este declarată inadmisibilă pentru nerespectarea condițiilor de admisibilitate (Astikos Kai Paratheristicos Oikodomikos Synetaismos Axiomatikon și Karagiorgos c. Grecia (dec.), nr. 29382/16 și 489/17, § 47, 9 mai 2017). În astfel de cazuri, răspunsurile la întrebările avute în vedere, oricare ar fi acestea, nu ar avea niciun efect asupra rezultatului cauzei (ibidem). Curtea admite, de asemenea, că, in concreto, motivele de respingere a cererii de întrebare preliminară în raport cu criteriile Cilfit pot fi deduse din motivarea restului hotărârii instanței în cauză (Krikorian c. Franța (dec.), nr. 6459/07, §§ 97-99, 26 noiembrie 2013, Harisch c. Germania, nr. 50053/16, § 37-42, 11 aprilie 2019 și Ogieriakhi c. Irlanda (dec.), nr. 57551/17, § 62, 30 aprilie 2019) sau motive oarecum implicite indicate în decizia de respingere a cererii ( Repcevirág Szövetkezet c. Ungaria, nr. 70750/14, § 57-58, 30 aprilie 2019).

În speță, întrebările preliminare pe care societatea reclamantă dorea să le transmită CJUE de către Curtea de Casație, care vizau interpretarea articolelor 4 și 6 din Directiva 85/374, erau formulate cu precizie și în conformitate cu modalitățile impuse de dreptul intern (punctele 17-18 de mai sus) (comparați cu Somorjai c. Ungaria, nr. 60934/13, § 59-60, 28 august 2018). Acest lucru nu a fost deloc controversat între părți.

Pe de altă parte, Curtea de Casație nu a declarat recursul societății reclamante neacceptate ca fiind inadmisibilă sau nefondată pe motive serioase, ci a respins. Prin urmare, nu se află în primul caz menționat la punctul 71 de mai sus.

În al doilea rând, ca răspuns la cererea societății reclamante referitoare la sesizarea preliminară a CJUE, Curtea de Casație și-a limitat obligația de a indica faptul că

Prin urmare, Curtea de Casație nu este în mod expres legată de una dintre cele trei criterii Cilfit , și nimic nu este clar că …

Guvernul pare, pe de altă parte, să considere că formula "fără a fi necesar să se adreseze o întrebare preliminară Curții a Uniunii Europene" că Curtea de Casație a reținut că întrebările "n" erau "nu sunt relevante." În acest sens, Comitetul subliniază că nu se putea pune nicio problemă de interpretare a Directivei 85/374, deoarece vaccinul în cauză a fost introdus pe piață înainte de data limită de transpunere a acesteia.

Cu toate acestea, Curtea nu vede în motivele hotărârii Curții de Casație niciun element de care s-ar putea deduce că aceasta ar fi fost abordarea Curții de Casație.

Desigur, hotărârea Curții de Casație conține cel puțin o trimitere la întrebările preliminare adresate de societatea reclamantă (prin intermediul formulei mai puțin decât ar trebui să se adreseze Curții a Uniunii Europene) (a se vedea, prin contrast, Dhahbi, citată anterior). Cu toate acestea, această hotărâre nu indică motivele pentru care s-a considerat că întrebările ridicate nu meritau să fie transmise CJUE (ibidem, §§ 32-34); a se vedea, de asemenea, Schipani și alte c. Italia, nr. 38369/09, § 70-71, 21 iulie 2015, precum și Baltic Master LTD. Lituania, nr. 55092/16, § 41-43, 16 aprilie 2019). Prin urmare, motivarea hotărârii Curții de Casație nu permite să se stabilească dacă aceste întrebări au fost examinate în conformitate cu criteriile Cilfit și, în cazul în care din aceste criterii a decis să nu le transmită CJUE.

În sfârșit, Curtea consideră că circumstanțele din speță au solicitat în special o motivare explicită a deciziei de a nu sesiza CJUE cu privire la întrebările preliminare formulate de societatea reclamantă.

Într-adevăr, Comisia observă că, din dosar reiese că: avocatul general a examinat în avizul său în fața Curții de Casație problema dacă Directiva 85/374 ar trebui să fie luată în considerare atunci când a încălcat termenul prevăzut la art. 19 (care a expirat la 30 iulie 1988), aceasta nu a fost transpusă în dreptul francez la momentul faptelor (transpunerea fiind efectuată prin Legea nr. 98-389 din 19 mai 1998). Acesta a reamintit că Curtea de Casație a statuat în 2003 într-o cauză similară că dreptul intern aplicabil trebuie interpretat în lumina acestei directive, notând, de asemenea, că aceaceasta a fost abordarea judecătorului fondului în speță. În plus, Comisia constată că, în ziua în care a fost pronunțată în speță, Curtea de Casație a trimis CJUE întrebări preliminare similare referitoare la această directivă, într-o cauză comparabilă în anumite privințe cu prezenta la care societatea reclamantă era parte (punctele 64 și 67 de mai sus). În acest context și având în vedere natura procedurii pentru societatea reclamantă, era deosebit de important ca motivul respingerii cererii sale de sesizare preliminară a CJUE să fie explicat.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 6 alin. (1) din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1 din motivele menționate anterior, CONDAMNAREA societății reclamante pe baza unei duble prezumții irefutabile

Invocând art. 6 alin. (1) din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, societatea reclamantă se plânge de faptul că a fost dusă la o dublă prezumție de cauzalitate între vaccinare și națiunile X, pe de o parte, și defectuozitatea vaccinului, pe de altă parte; pe de altă parte; pe de altă parte, dacă ar fi vorba de o prezumție de facto ireproșabilă, acolo ar exista nu numai o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, ci și o atingere disproporționată a dreptului la respectarea proprietății sale.

Guvernul susține că societatea reclamantă nu a epuizat căile de atac interne, în sensul articolului 35 din convenție. În primul rând, el îi reproșează că nu a formulat această cauză în fața Curții de Casație, menționând în această privință că, în cazul în care aceaceasta este reclamată în al cincilea aspect al celui de-al doilea motiv în care a încălcat sarcina probei, aceasta nu a denunțat o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la respectarea bunurilor. În al doilea rând, în ceea ce privește în mod specific art. 1 din Protocolul nr. 1, guvernul constată că decizia care a avut un efect direct asupra patrimoniului societății reclamante nu este cea care a dus ulterior la pronunțarea hotărârii de Casație din 12 noiembrie 2015, care se limitează la constatarea admisibilității acțiunii în despăgubire și a răspunderii societății reclamante, ci hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Toulouse din 17 noiembrie 2015, care o condamnă să plătească anumite sume în temeiul despăgubirii (punctul 22 de mai sus). Or, observă guvernul, societatea reclamantă nu a recurs la această hotărâre.

Societatea reclamantă răspunde că a invocat în esență acest aspect în fața Curții de Casație în cadrul celui de al cincilea aspect al celui de al doilea motiv.

Curtea amintește că regula privind epuizarea prealabilă a căilor de atac interne pe care o introduce art. 35 alineatul (1) din Convenia n Germania [GC], nr. 22978/05, § 142, CEDO 2010). În speță, societatea reclamantă a invocat în fața Curții de Casație problema sarcinii probei în cadrul celei de a cincea ramuri a celui de al doilea motiv în cauză (punctul 15 de mai sus). Cu toate acestea, Comisia nu a menționat în acest motiv nici art. 6 alineatul (1) din Convenție, nici art. 1 din Protocolul nr. 1 și nu a ajuns la nicio concluzie cu privire la încălcarea dreptului său la un proces echitabil sau la dreptul său la respectarea proprietăților sale. Curtea nu a dedus din aceasta, nici măcar în esenă, în prealabil sesizată Curtea de Casaie a prezentului. Prin urmare, Curtea nu a epuizat în mod corespunzător căile de atac interne.

Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. □ Pacat

În ceea ce privește art. 41 din Convenție, societatea reclamantă arată că constatarea încălcării conveniei ar constitui în sine o satisfacie echitabilă suficientă și că nu ar trebui să i se acorde despăgubiri pecuniare pentru încălcările constatate.

Guvernul nu comentează acest lucru.

Curtea ia act de declarația societății reclamante. Aceasta reține că constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din prezenta hotărâre constituie o satisfacție echitabilă pentru orice prejudiciu suferit de societatea reclamantă. Proaspăt și cheltuieli de judecată

Societatea reclamantă solicită 14 000 EUR (EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 15 000 EUR pentru cele angajate în fața Curții. Acesta furnizează note de plată corespunzătoare acestor sume.

Guvernul consideră că suma înaintată de societatea reclamantă este excesivă și că suma de 5 000 EUR pare rezonabilă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 EUR, cu toate costurile și acordul acordat societății reclamante. Interesele moratorii

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Pe de altă parte, Curtea, în cazul în care Curtea, în cazul în care, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, se aplică o hotărâre în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție și cu privire la modalitățile de stabilire a punctului de plecare al prescrierii acțiunii în despăgubire împotriva societății reclamante; se pronunță în scris admisibil în ceea ce privește supraplusul; se precizează că art. 6 alineatul (1) din Convenție nu a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție din cauza modalităților de stabilire a punctului de plecare al prescripției acțiunii în despăgubire împotriva societății reclamante; se poate face trimitere la o cerere în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Convenție; se face trimitere la o cerere în temeiul articolului 6a alineatul (1) din Convenție, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, cu privire la modalitățile de stabilire a punctului de plecare al intervenției în despăgubire împotriva societății reclamante; se poate considera că orice sumă în cauză constituie, în mod normal, o cerere în temeiul articolului 2 litera (b) din decizia de respingere a cererii societății reclamante; se face trimitere la art. 2 litera (b) din Regulamentul (CE) nr. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 februarie 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Claudia Westerdiek Síofra O

La société requérante est représentée par M e E. Baraduc, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques du ministère de l’Europe et des Affaires étrangères.

La société requérante se plaint en particulier de ce que, en méconnaissance de l’article 6 § 1 de la Convention, les modalités de fixation du point de départ du délai de prescription d’une action en réparation dirigée contre elle ont, de fait, rendu cette action imprescriptible, et de ce que la Cour de cassation a rejeté sans indiquer de motif sa demande de questions préjudicielles à la Cour de Justice de l’Union européenne (« CJUE »).

Le 11 septembre 2017, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT

Une sclérose en plaques lui fut diagnostiquée en 1993, puis, en 1999, la maladie de Crohn et, en 2004, une polymyosite. Les décisions des juridictions administratives

Imputant ces affections au vaccin contre l’hépatite B qui lui avait été administré, X saisit en 2002 le juge administratif sur le fondement de l’article L. 3111-9 du code de la santé publique d’une action en responsabilité de l’État. Elle obtint gain de cause ; l’État fut condamné à lui payer 656 803,83 euros (EUR) en réparation de ses préjudices et à lui servir une rente annuelle de 10 950 EUR (jugement du tribunal administratif de Toulouse du 5 juillet 2007 ; arrêt de la cour administrative d’appel du 10 décembre 2009). Les décisions des juridictions judicaires Le jugement du tribunal de grande instance de Toulouse du 3 septembre 2012 et l’arrêt de la cour d’appel de Toulouse du 10 février 2014

En 2005, X assigna la société requérante devant le juge civil afin d’obtenir réparation à raison de l’aggravation des préjudices dont elle avait obtenu l’indemnisation devant le juge administratif. Elle arguait d’un manquement de la société requérante à l’obligation de sécurité résultant des articles 1135 et 1147 du code civil, interprétés à la lumière de la directive n o 85/374.

Le tribunal de grande instance de Toulouse, par un jugement du 3 septembre 2012, puis la cour d’appel de Toulouse, par un arrêt du 10 février 2014, déclarèrent l’action recevable, faisant courir la prescription décennale à partir de la consolidation du dommage. Sur ce dernier point, l’arrêt du 10 février 2014 est ainsi rédigé : « (...) en présence d’un dommage corporel, le délai de prescription de l’action en responsabilité civil, décennal (...), ne court qu’à compter de la consolidation du dommage. En l’espèce, les experts qui ont examiné [X] dans le cadre de la procédure administrative n’ont pas fixé de date de consolidation, et il n’est pas contesté que l’état de [X] évolue. Le délai de prescription de l’action intentée par [X] à l’encontre du fabricant du vaccin auquel elle impute l’aggravation de son préjudice n’a donc pas couru, son action n’est pas prescrite (...) »

Sur le fond, le tribunal de grande instance de Toulouse déclara la société requérante responsable du préjudice de X après avoir précisé ceci : « Avant la transposition dans le code civil, en 1998, de la directive européenne du 25 juillet 1985, relative à la responsabilité du fait des produits défectueux, il résulte des articles 1135 et 1147 du code civil, interprétés à la lumière de cette directive, que le fabricant du vaccin, tenu d’une obligation de sécurité de résultat, est responsable du dommage causé par le défaut de sécurité du vaccin, sauf à établir l’existence d’une cause exonératoire, totalement imprévisible et irrésistible (...) »

Confirmant le jugement entrepris, la cour d’appel de Toulouse souligna ce qui suit : « (...) Le vaccin administré à [X] a été émis sur le marché avant le 30 juillet 1988, date limite de transposition de la directive du 25 juillet 1985. L’action repose donc sur les dispositions des articles 1135 et 1147 du code civil qui, en matière de produit défectueux, imposent au fabricant d’un vaccin une obligation de sécurité de résultat : il est tenu de livrer un produit exempt de tout défaut de nature à créer un danger pour les personnes, un produit qui offre la sécurité à laquelle on peut légitimement s’attendre. Un tel fabricant se trouve donc responsable du dommage causé par le défaut de sécurité du vaccin sauf à établir l’existence d’une cause exonératoire totalement imprévisible et irrésistible. En l’espèce, [X], âgée de 19 ans et élève infirmière en parfait état de santé, a reçu les 19 février 1992, 19 mai 1992 et 20 juin 1992 des injections du vaccin Hevac B contre l’hépatite B et, le 19 septembre 1994, le rappel de vaccin Génhevac. À la suite de chacune de ces injections, elle a présenté des troubles qui ont permis de diagnostiquer en février 1996 une affection démyélinisante de type sclérose en plaques. Le premier juge a justement retenu par des motifs que la cour adopte que : en l’état de la science, la cause de la maladie demeure inconnue et l’hypothèse la plus probable d’explication de son mécanisme est l’existence d’une perturbation d’ordre immunologique ; la maladie est causée par un ensemble de facteurs génétiques et environnementaux ; le propre d’un vaccin est d’agir sur le système immunitaire ; en conséquence, la science ne peut exclure que la vaccination contre l’hépatite B soit un facteur déclenchant de la sclérose en plaques, très probablement sur certains terrains génétiques propices ; [X] est porteur d’un marqueur sanguin DOCTEUR 15 dont les études scientifiques ont montré qu’il constituait un facteur de risque. Il en résulte que la manifestation de symptômes caractéristiques d’une poussée de sclérose en plaques dans les jours suivants les injections du vaccin qui constitue une stimulation forte du système immunitaire, alors que le sujet ne présentait aucun signe de pathologie neurologique débutante, et que le vaccin a mis en évidence la présence d’un facteur de risque non précisé par le fabricant sur le produit qui lui a été injecté en 1992 et 1994, constituent des présomptions suffisamment graves, précises et concordantes au sens de l’article 1353 du code civil, pour admettre l’existence d’un lien de causalité entre la vaccination litigieuse et la sclérose en plaques dont [X] est affectée. Le premier juge a justement retenu que la sclérose en plaques et les maladies auto-immunes développées par [X], maladie de Crohn et polymyosite, se rattachent à la même perturbation du système immunitaire et aux traitements lourds y afférents, de sorte qu’il n’y a pas lieu de distinguer selon les conséquences de ces différentes maladies. La causalité présumée entre l’affection et la vaccination entraîne, associée à l’absence de certitude sur l’innocuité du vaccin, une présomption de défectuosité du vaccin administré à [X] de février à juin 1992 puis en septembre 1994 qui ne pourrait être combattue que par la preuve scientifique que ce n’est pas le vaccin qui a déclenché l’affection dans des conditions normales d’utilisation. Or la [société requérante] ne démontre pas que l’affection est uniquement liée à des facteurs étrangers au vaccin. (...) »

Constatant que le juge administratif avait condamné l’État à indemniser ce préjudice, le juge civil ordonna « avant dire droit sur l’indemnisation d’une aggravation du préjudice », une expertise visant notamment à dire si l’état actuel de la victime caractérisait une aggravation du préjudice déjà réparé. L’arrêt de la Cour de cassation du 12 novembre 2015

La société requérante se pourvut en cassation contre l’arrêt du 10 février 2014. X forma un pourvoi incident.

Dans son premier moyen en cassation, invoquant notamment le principe de sécurité juridique et l’article 1 du Protocole n o 1, elle reprochait à la cour d’appel d’avoir fixé le point de départ de la prescription à la date de consolidation du dommage, alors que la pathologie de X était par nature insusceptible d’une telle consolidation, ce qui avait eu pour effet de rendre son action imprescriptible.

Dans la cinquième branche de son second moyen, la société requérante reprochait au juge du fond d’avoir retenu une présomption de défectuosité du vaccin administré, ne pouvant être combattue que par la preuve scientifique que ce n’était pas le vaccin qui avait déclenché l’affection, et d’avoir fondé sa conclusion sur la considération qu’elle n’avait pas démontré que l’affection était uniquement liée à des facteurs étrangers au vaccin. Soulignant que la responsabilité d’un fabricant du fait d’un produit défectueux était subordonnée à la preuve d’un défaut de sécurité du produit et que la seule implication d’un produit dans la réalisation du dommage ne suffisait pas à établir son défaut, elle dénonçait une inversion de la charge de la preuve, en violation de l’article 1315 du code civil (ancien article 1353 du code civil), aux termes duquel « celui qui réclame l’exécution d’une obligation doit la prouver [;] réciproquement, celui qui se prétend libéré doit justifier le paiement ou le fait qui a produit l’extinction de son obligation » (paragraphe 24 ci-dessous).

Dans la sixième branche du second moyen, la société requérante soulignait que le défaut de sécurité d’un médicament pouvait résulter d’un défaut d’information du patient quant à des effets secondaires connus au moment de la mise en circulation. Elle reprochait en conséquence au juge du fond d’avoir retenu que le défaut de sécurité du vaccin était présumé. Selon elle, il aurait dû vérifier si le défaut de sécurité allégué pouvait résulter d’un défaut d’information quant à des effets indésirables du vaccin qui auraient été connus à l’époque de la vaccination. N’ayant pas procédé de la sorte, le juge du fond aurait privé sa décision de base légale au regard de l’article 1382 du code civil (devenu l’article 1240), aux termes duquel « tout fait quelconque de l’homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer ».

Dans le contexte des cinquième et sixième branches de son second moyen en cassation, la société requérante demanda à la Cour de cassation, à titre subsidiaire, de transmettre à la CJUE des questions préjudicielles portant sur l’interprétation de la directive 85/374.

Les deux premières questions préjudicielles proposées visaient l’article 4 de la directive, qui établit que la victime est obligée de prouver le dommage, le défaut et le lien de causalité entre le défaut et le dommage. Elles entendaient inviter la CJUE à préciser si cet article s’opposait à ce que la preuve du défaut de sécurité du produit soit constituée par la seule preuve du lien de causalité entre le produit et le dommage, ou par la seule existence de présomptions de lien de causalité entre le produit et le dommage. La troisième question préjudicielle visait l’article 6 de cette directive, qui indique qu’un produit est défectueux lorsqu’il n’offre pas la sécurité à laquelle on peut légitimement s’attendre compte tenu de toutes les circonstances, et notamment de l’usage du produit qui peut être raisonnablement attendu et du moment de la mise en circulation du produit. La société requérante souhaitait que la CJUE soit invitée à préciser si cet article s’opposait à ce que le défaut de sécurité d’un vaccin résulte d’un effet indésirable inconnu du fabricant au moment de sa mise en circulation lorsque cet effet indésirable ne remet pas en cause l’usage du produit qui peut être raisonnablement attendu.

Le rapporteur souligna notamment ce qui suit dans son rapport : « (...) Sur le fondement juridique de l’action (...) Le tribunal a jugé que le litige devait être soumis aux dispositions des articles 1135 et 1147 du code civil, interprétés à la lumière de la directive, de sorte que le fabricant du vaccin était tenu à une obligation de sécurité de résultat, sauf à établir l’existence d’une cause exonératoire totalement imprévisible (...). Ce fondement juridique a été confirmé par la cour d’appel, celle-ci ayant précisé que le vaccin administré à [X] a été mis sur le marché avant le 13 juillet 1988, date limite de transposition de la directive. À cet égard, on rappellera qu’il résulte de l’article 19 de la directive que le délai de transposition de ce texte expirait le 30 juillet 1988 et de l’article 17 de celle-ci qu’elle ne s’applique pas aux produits mis en circulation avant la date à laquelle les dispositions visées à l’article 19 entrent en vigueur. En principe, l’obligation d’interprétation conforme ne s’applique qu’à l’égard de dispositions d’une directive non transposée dans les délais ou mal transposée et dont l’effet direct ne peut être invoqué (1 ère civ, 24 janvier 2006, B. 34). Dans l’arrêt, précité, du 24 janvier 2006, nous avons jugé que « la cour d’appel qui a constaté que les produits litigieux avaient été mis en circulation en février 1985 en a exactement déduit, conformément à l’article 17 de la Directive n o 85/374 du 25 juillet 1985 et dès lors qu’il s’agissait d’un délai de prescription, qu’il n’y avait pas lieu à interprétation du droit national à la lumière de celle-ci. » Si l’exigence d’interprétation conforme n’est donc pas justifiée, le choix de l’article 1147 ou de l’article 1382 du code civil, selon le cas, semble constituer le fondement juridique approprié. Selon le même arrêt de 2006, la 1 ère chambre civile a, en effet, considéré que « la cour d’appel ayant à statuer sur la responsabilité au regard des articles 1147 et 1382 du code civil, n’avait pas à se référer la Directive dont les dispositions étaient sans incidence sur son appréciation » et « qu’elle a d’abord, à bon droit retenu que tout producteur était responsable des dommages causés par son produit, tant à l’égard des victimes immédiates que des victimes par ricochet, sans qu’il y ait lieu de distinguer selon qu’elles avaient la qualité de parties contractantes ou de tiers » (voir, dans le même sens, sur le fondement toutefois des articles 1147 et 1384, alinéa 1 er , 1 ère civ, 28 avril 1998, B. 158) (...) ».

L’avocat général indiqua en particulier ce qui suit dans son avis : « (...) 1. Le régime de responsabilité applicable La cour d’appel, comme le tribunal de grande instance, considérant que le vaccin administré à [X] en 1992 a été mis sur le marché avant le 30 juillet 1988, date limite de transposition de la directive n o 85-374 du 25 juillet 1985, ont estimé que le droit national, sur le fondement des articles 1135 et 1147 du code civil, était applicable à la lumière et selon les finalités de cette directive. M. le conseiller rapporteur souligne à juste titre que les rapports entre [X] et le laboratoire ne sont pas de nature contractuelle, observant que c’est sur la base de l’article 1382 du code civil que les moyens sont fondés, et qu’il convient d’examiner les questions soulevées. Le droit interne doit-il pour autant être interprété à la lumière et selon les finalités de la directive comme le soutient le demandeur au pourvoi ? La société Sanofi affirme, sans pour autant donner de date précise ou d’indication sur cette date au dossier, que le vaccin administré a été mis en circulation « peu de temps » avant la vaccination intervenue courant 1992, soit après le 30 juillet 1988, mais avant la loi du 10 mai 1998 qui a transposé la directive en droit interne. L’arrêt attaqué (...) a estimé que « le vaccin administré à [X] a été mis sur le marché avant le 30 juillet 1988 », élément de fait apprécié souverainement, et qui est de peu d’impact quant au délai de prescription. Dans une affaire similaire de vaccination anti-hépatite B effectuée en 1994, suivie pour la patiente de l’apparition de sclérose en plaques, vous avez jugé que les textes en vigueur applicables, articles 1147 et 1382 du code civil, doivent être interprétés à la lumière de directive CEE n o 85-374 du 25 juillet 1985, dont la transposition aurait dû intervenir avant le 30 juillet 1988 (Civ 1 ère , 23 septembre 2003, n o 1-13.063, Bull n o 188). (...) 3. La responsabilité du fait de produits défectueux La responsabilité du producteur est soumise à la condition que le demandeur prouve, outre le dommage, le défaut du produit, et le lien de causalité entre le défaut et le dommage (article 4 de la directive du 25 juillet 1985 repris à l’identique par l’article 1386-9 du code civil). Rappelons que la vaccination de [X] remonte à 1992, plus un rappel en 1994, ce qui exclut l’application des articles 1386-1 et suivants, issus de la loi du 19 mai 1998, transposant la directive du 25 juillet 1985 relative à la responsabilité du fait des produits défectueux. Nous avons vu plus haut que dans ce cas de figure, hors la question touchant à la prescription de l’action, la jurisprudence appliquait le droit interne à la lumière de la directive (civ 1 ère , 23 septembre 2003, Bull. n o 188). Dans l’affaire qui vous est soumise, la cour d’appel, après avoir indiqué que le producteur est tenu à une obligation de sécurité de résultat, sauf à démontrer l’existence d’une cause exonératoire totalement imprévisible et irrésistible, énonce les éléments qui en l’espèce constituent des présomptions graves, précises et concordantes d’un lien de causalité entre la vaccination et les maladies dont [X] est affectée. La causalité ainsi établie associée à l’incertitude sur l’innocuité du vaccin démontre le défaut du produit. (...) A supposer le lien de causalité établi, encore faut-il que le défaut du produit soit démontré. Selon l’article 6 de la directive repris par l’article 1386-4 du code civil : Un produit est défectueux lorsqu’il n’offre pas la sécurité à laquelle on peut légitimement s’attendre compte tenu de toutes les circonstances, et notamment : a) de la présentation du produit ; b) de l’usage du produit qui peut être raisonnablement attendu ; c) du moment de la mise en circulation du produit. Le considérant n o 6 de la directive énonce clairement : "... que le caractère défectueux d’un produit doit se faire non pas de l’inaptitude à l’usage mais du défaut de sécurité à laquelle le grand public peut légitimement s’attendre". Le défaut du produit, qui doit être caractérisé, et sur lequel la cour de cassation exerce son contrôle, s’apprécie donc en fonction de ce que le public est en droit d’attendre, qui met en danger la sécurité des usagers indépendamment de l’utilisation à laquelle il est destiné. La seule implication du produit dans le dommage ne suffit pas à caractériser sa défectuosité. Le défaut de sécurité du produit, en fonction du rapport bénéfices/risques, doit présenter une gravité importante, qui excède l’attente légitime de sécurité des consommateurs appelés à l’utiliser, compte tenu des circonstances entourant sa mise sur le marché, et des informations données quant aux risques liés à son utilisation, qui doivent être appréciées au moment de sa mise en circulation (Civ 1 ère , 24 janvier 2006 n o 03-19.534, rapport Gallet p.11; Civ 1 ère 3 mars 1998 Bull. n o 95). (...) »

Le 12 novembre 2015, la première chambre civile de la Cour de cassation rejeta les pourvois par un arrêt ainsi motivé : « (...) Sur le premier moyen du pourvoi principal : (...) attendu qu’après avoir énoncé à bon droit qu’en présence d’un dommage corporel, le délai de prescription de l’action en responsabilité civile fondée sur l’administration d’un vaccin pratiquée en 1992, décennal en application des articles 2270-1 du code civil et L. 110-4 du code de commerce, dans leur rédaction antérieure à celle issue de la loi n o 2008-561 du 17 juin 2008, invoqués par les parties, ne court qu’à compter de la consolidation du dommage, la cour d’appel, qui a constaté qu’aucune date de consolidation de l’état de santé de M me X, qui continuait d’évoluer, n’avait été fixée, en a exactement déduit que le délai de prescription de l’action engagée par cette dernière n’avait pas couru et que son action n’était pas prescrite ; (...) Sur le second moyen du pourvoi principal : (...) attendu que (...) la cour d’appel (...) a fait ressortir l’existence de présomptions graves, précises et concordantes d’un défaut de la vaccination litigieuse à l’origine de la sclérose en plaques contractée par M me X ; (...) Par ces motifs et sans qu’il y ait lieu de poser une question préjudicielle à la Cour de justice de l’Union européenne : Rejette les pourvois (...) » Le jugement du tribunal de grande instance de Toulouse du 17 novembre 2015

Par un jugement du 17 novembre 2015, au vu du rapport d’expertise, le tribunal de grande instance de Toulouse condamna la société requérante à payer à X : 8 050 EUR au titre du déficit fonctionnel permanent ; 1 500 EUR au titre des souffrances endurées et du préjudice esthétique ; une rente annuelle de 5 475 EUR pour l’assistance d’une tierce personne ; 2 000 EUR de frais de procédure. Non frappé d’appel, ce jugement est définitif.

Les dispositions pertinentes du code civil sont les suivantes (version en vigueur à l’époque des faits de la cause) : Article 1135 « Les conventions obligent non seulement à ce qui y est exprimé, mais encore à toutes les suites que l’équité, l’usage ou la loi donnent à l’obligation d’après sa nature. » Article 1147 « Le débiteur est condamné, s’il y a lieu, au paiement de dommages et intérêts, soit à raison de l’inexécution de l’obligation, soit à raison du retard dans l’exécution, toutes les fois qu’il ne justifie pas que l’inexécution provient d’une cause étrangère qui ne peut lui être imputée, encore qu’il n’y ait aucune mauvaise foi de sa part. » Article 1315 « Celui qui réclame l’exécution d’une obligation doit la prouver. Réciproquement, celui qui se prétend libéré doit justifier le paiement ou le fait qui a produit l’extinction de son obligation. » Article 1353 « Les présomptions qui ne sont point établies par la loi, sont abandonnées aux lumières et à la prudence du magistrat, qui ne doit admettre que des présomptions graves, précises et concordantes, et dans les cas seulement où la loi admet les preuves testimoniales, à moins que l’acte ne soit attaqué pour cause de fraude ou de dol. » Article 1382 « Tout fait quelconque de l’homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer. » Article 2270-1 « Les actions en responsabilité civile extracontractuelle se prescrivent par dix ans à compter de la manifestation du dommage ou de son aggravation. (...) »

La Cour de cassation a précisé qu’en cas d’action en responsabilité visant à l’indemnisation du préjudice corporel, seule la date de la consolidation fait courir le délai de prescription puisqu’elle seule permet au demandeur de mesurer l’étendue de son dommage (Cass 1 ère civ. 1 er juin 1999, B. 178 ; Cass. 2 ème civ., 4 mai 2000, n o 97-21.731 ; Cass 2 ème civ. 11 juillet 2002, n o 01-02.182).

L’article 1386-1 du code civil était ainsi libellé (rédaction issue de la loi n o 98-389 du 19 mai 1998 ; paragraphe 28 ci-dessous ; il s’agit aujourd’hui de l’article 1245 du code civil) : « Le producteur est responsable du dommage causé par un défaut de son produit, qu’il soit ou non lié par un contrat avec la victime. » Le code de commerce 27. À l’époque des faits de la cause, l’article L. 110-4 du code de commerce était ainsi rédigé : « Les obligations nées à l’occasion de leur commerce entre commerçants ou entre commerçants et non-commerçants se prescrivent par dix ans si elles ne sont pas soumises à des prescriptions spéciales plus courtes. (...) » Le droit de l’Union européenne pertinent La directive 85/374

La directive 85/374 instaure un régime de responsabilité sans faute incombant au producteur lorsqu’un dommage a résulté du défaut de son produit. Elle a été transposée tardivement en droit français par la loi n o 98 ‑ 389 du 19 mai 1998, après un arrêt de manquement de la CJUE du 12 janvier 1993 (C-293/91 ; EU:C:1993:4).

L’article 1 de la directive est ainsi rédigé : « Le producteur est responsable du dommage causé par un défaut de son produit. »

L’article 3 § 1 de la directive précise que le terme « producteur » désigne le fabricant d’un produit fini, le producteur d’une matière première ou le fabricant d’une partie composante, et toute personne qui se présente comme producteur en apposant sur le produit son nom, sa marque ou un autre signe distinctif.

Les articles 4 et 6 de la directive sont libellés comme suit : Article 4 « La victime est obligée de prouver le dommage, le défaut et le lien de causalité entre le défaut et le dommage. » Article 6 « 1. Un produit est défectueux lorsqu’il n’offre pas la sécurité à laquelle on peut légitimement s’attendre compte tenu de toutes les circonstances, et notamment: a) de la présentation du produit; b) de l’usage du produit qui peut être raisonnablement attendu; c) du moment de la mise en circulation du produit. 2. Un produit ne peut être considéré comme défectueux par le seul fait qu’un produit plus perfectionné a été mis en circulation postérieurement à lui. »

Les articles 10, 11 et 19 de la directive sont ainsi rédigés: Article 10 « 1. Les États membres prévoient dans leur législation que l’action en réparation prévue par la présente directive se prescrit dans un délai de trois ans à compter de la date à laquelle le plaignant a eu ou aurait dû avoir connaissance du dommage, du défaut et de l’identité du producteur. (...) » Article 11 « Les États membres prévoient dans leur législation que les droits conférés à la victime en application de la présente directive s’éteignent à l’expiration d’un délai de dix ans à compter de la date à laquelle le producteur a mis en circulation le produit, même qui a causé le dommage, à moins que durant cette période la victime n’ait engagé une procédure judiciaire contre celui-ci. » Article 17 « La présente directive ne s’applique pas aux produits mis en circulation avant la date à laquelle les dispositions visées à l’article 19 entrent en vigueur. » Article 19 « 1. Les États membres mettent en vigueur les dispositions législatives, réglementaires et administratives nécessaires pour se conformer à la présente directive au plus tard trois ans à compter de la notification de la présente directive. Ils en informent immédiatement la Commission. (...) »

L’article 21 de la loi n o 98-389 du 19 mai 1998 (paragraphe 28 ci-dessus) précise que les dispositions transposées de la directive sont applicables aux produits dont la mise en circulation est postérieure à la date de son entrée en vigueur (21 mai 1998), même s’ils ont fait l’objet d’un contrat antérieur. L’article 267 du Traité sur le fonctionnement de l’Union européenne et la jurisprudence Cilfit de la CJUE

L’article 267 du Traité sur le fonctionnement de l’Union européenne (« TFUE » ; ancien article 234 du Traité instituant la Communauté européenne) prévoit la saisine à titre préjudiciel de la CJUE en ces termes : « La Cour de justice est compétente pour statuer, à titre préjudiciel : a) sur l’interprétation du présent traité, b) sur la validité et l’interprétation des actes pris par les institutions de la Communauté (...) ; (...) Lorsqu’une telle question est soulevée devant une juridiction d’un des États membres, cette juridiction peut, si elle estime qu’une décision sur ce point est nécessaire pour rendre son jugement, demander à la Cour de justice de statuer sur cette question. Lorsqu’une telle question est soulevée dans une affaire pendante devant une juridiction nationale dont les décisions ne sont pas susceptibles d’un recours juridictionnel de droit interne, cette juridiction est tenue de saisir la Cour de justice. »

Interprétant cette disposition, la CJUE a précisé ce qui suit dans l’affaire S.r.l. CILFIT et Lanificio di Gavardo S.p.a. c. Ministère de la santé (C-283/81, arrêt du 6 octobre 1982, ECLI:EU:C:1982:335, § 21) : « (...) une juridiction dont les décisions ne sont pas susceptibles d’un recours juridictionnel de droit interne est tenue, lorsqu’une question de droit [de l’Union] se pose devant elle, de déférer à son obligation de saisine, à moins qu’elle n’ait constaté que la question soulevée n’est pas pertinente ou que la disposition [de l’Union] en cause a déjà fait l’objet d’une interprétation de la part de la Cour ou que l’application correcte du droit [de l’Union] s’impose avec une telle évidence qu’elle ne laisse place à aucun doute raisonnable; l’existence d’une telle éventualité doit être évaluée en fonction des caractéristiques propres au droit [de l’Union], des difficultés particulières que présente son interprétation et du risque de divergences de jurisprudence à l’intérieur de la Communauté. »

S’agissant de l’initiation de la procédure préjudicielle, la CJUE a indiqué ceci dans l’affaire György Katz c. István Roland Sós (C-404/07, 9 octobre 2008, ECLI:EU:C:2008:553, § 37) : « (...) il appartient au juge national et non aux parties au litige au principal de saisir la Cour. La faculté de déterminer les questions à soumettre à la Cour est donc dévolue au seul juge national et les parties ne sauraient en changer la teneur (...) »

Dans son jugement du 9 novembre 2010 dans l’affaire VB Pénzügyi Lízing Zrt. v. Ference Schneider (C-137/08, ECLI:EU:C:2010:659, § 28), la CJUE a précisé ce qui suit : « (...) le système instauré à l’article 267 TFUE en vue d’assurer l’unité de l’interprétation du droit de l’Union dans les États membres institue une coopération directe entre la Cour et les juridictions nationales par une procédure étrangère à toute initiative des parties (...) »

Le 25 novembre 2016 the CJUE a publié une actualisation de ses « recommandations à l’attention des juridictions nationales relatives à l’introduction de procédures préjudicielles » (2016/C 439/01), dont la partie pertinente est la suivante : « 3. La compétence de la Cour pour statuer, à titre préjudiciel, sur l’interprétation ou la validité du droit de l’Union s’exerce à l’initiative exclusive des juridictions nationales, que les parties au litige au principal aient ou non exprimé le souhait d’une saisine de la Cour. Dans la mesure où elle est appelée à assumer la responsabilité de la décision judiciaire à intervenir, c’est en effet à la juridiction nationale saisie d’un litige – et à elle seule – qu’il appartient d’apprécier, au regard des particularités de chaque affaire, tant la nécessité d’une demande de décision préjudicielle pour être en mesure de rendre son jugement que la pertinence des questions qu’elle pose à la Cour. » EN DROIT SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION à RAISON des modalités de fixation DU POINT DE DéPART DE LA PRESCRIPTION

La société requérante se plaint de ce que la fixation du point de départ de la prescription de l’action de X à la date de la consolidation du dommage a, de fait, rendu cette action imprescriptible dès lors que la maladie à la base du dommage était insusceptible de consolidation. Elle en déduit une violation du principe de sécurité juridique, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, et une atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (voir, par exemple, Fernandes de Oliveira c. Portugal [GC], n o 78103/14, § 81, 31 janvier 2019), estime approprié d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention uniquement, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond Thèses des parties a) La société requérante

La société requérante souligne que si le demandeur en réparation doit pouvoir agir en justice dans un délai suffisant, compatible avec la connaissance effective de son dommage, celui dont la responsabilité est recherchée doit se voir reconnaître le droit à un point de départ effectif de la prescription afin de ne pas être indéfiniment exposé à un recours : il doit pouvoir se prévaloir de l’acquisition de la prescription sans que le demandeur puisse lui opposer par opportunité la nature évolutive de sa pathologie et l’absence de consolidation. Elle rejette la thèse du Gouvernement selon laquelle il n’y a pas imprescriptibilité en l’espèce dès lors que l’action se prescrira en tout cas dix ans après le décès de la victime. Selon elle, le caractère imprescriptible d’une action doit s’apprécier au regard de son titulaire initial plutôt que de ses ayants-droits. Par ailleurs, l’incertitude quant à la date du décès et le « délai glissant » qui en résulte ne permettent pas de déterminer une date certaine. En toute hypothèse, le recours à la date de consolidation en présence d’une pathologie évolutive aboutirait à une « souplesse excessive » et menacerait donc gravement la sécurité juridique.

La société requérante concède qu’il existe des pathologies évolutives et des dommages dont la manifestation est tardive. Elle observe cependant que tel n’est pas le cas de la sclérose en plaques lorsqu’elle est rapprochée d’une vaccination contre l’hépatite B, la proximité entre l’acte vaccinal et l’apparition des premiers symptômes étant l’un des éléments retenus par les juridictions pour établir un lien de causalité entre l’un et l’autre ; dès que le diagnostic est posé à la suite des premiers symptômes, le malade sait que sa maladie est sujette à aggravation. Or en l’espèce, la demandeuse en réparation, X, avait connaissance de son dommage avant que dix ans se soient écoulés après sa vaccination puisqu’elle avait engagé une procédure contre l’État dans ce délai.

La société requérante rejette la thèse consistant à dire qu’il n’y a pas imprescriptibilité de l’action dès lors qu’il y a eu en l’espèce indemnisation non du dommage initial mais d’une aggravation de celui-ci, chaque aggravation faisant naître un droit d’action distinct. Selon elle, il y a imprescriptibilité dès lors que la consolidation ne peut jamais être établie, comme c’est le cas pour la sclérose en plaques. Elle marque également son désaccord avec le Gouvernement en ce qu’il soutient qu’imposer au demandeur d’agir en justice pour chaque aggravation de son dommage serait contraire à l’article 6 § 1 parce que, s’agissant d’un phénomène progressif s’appréciant dans la durée, l’aggravation du dommage ne pourrait bien souvent être datée. Elle observe sur ce point que la sclérose en plaques évolue par poussées, qui correspondent en général à une période d’hospitalisation susceptible de caractériser une aggravation et qui peuvent donc être datées. Elle ajoute que le fait que la victime soit le cas échéant contrainte d’exercer des recours successifs pour voir réparer chaque aggravation de son préjudice est la conséquence de l’impossibilité en droit français de demander réparation d’un dommage futur, et observe que le demandeur est en situation d’agir dès l’apparition des symptômes de la sclérose en plaques ou, du moins, dès que le diagnostic de la maladie est posé. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement indique tout d’abord que, contrairement à ce que soutient la société requérante, l’action qui a été dirigée contre elle n’était pas imprescriptible. Il souligne que la cour d’appel de Toulouse a souverainement estimé que le vaccin administré à la demandeuse avait été mis sur le marché avant la date limite de transposition de la directive 85/374 (soit avant le 30 juillet 1988) de sorte que cette directive était inapplicable, et qu’il convenait de retenir le délai de droit commun de dix ans à compter de la consolidation du dommage. Il ajoute que, si le point de départ de ce délai est susceptible d’être reporté lorsque le dommage de la victime s’aggrave, il commence à courir, en tout état de cause, au décès de celle-ci ; ainsi, l’action de ses ayant droits est prescrite, au plus tard, dix ans après son décès. Le Gouvernement souligne aussi que lorsqu’elle fixe le point de départ du délai de prescription à la date de la consolidation du dommage, la jurisprudence analyse l’aggravation du dommage comme un nouveau dommage ; la réparation du dommage initial est définitivement fixée lors du premier jugement, et ni l’évaluation du préjudice originaire ni cette condamnation ne peuvent être remises en cause lors de la procédure relative à l’indemnisation complémentaire. Comme il y a alors deux actions distinctes, dont le fait générateur est identique mais qui portent sur des dommages et des préjudices distincts, la société requérante ne pourrait soutenir que l’absence de consolidation de la maladie de la plaignante a conféré un caractère imprescriptible à l’action de cette dernière.

Le Gouvernement soutient qu’en estimant que le dies a quo du délai de prescription se situait au jour de la consolidation du dommage, les juridictions françaises n’ont pas fait montre d’une souplesse excessive aboutissant à supprimer les conditions de procédures établies par la loi. Il souligne que ce n’est qu’à la date de consolidation que le demandeur peut connaître l’étendue de son dommage. Il souligne aussi que l’objectif est de permettre aux personnes atteintes de pathologies évolutives d’avoir un accès effectif à un tribunal. Or retenir comme point de départ du délai de prescription la date de la vente du vaccin priverait ces personnes de toute possibilité de recours lorsque leur pathologie se manifeste tardivement. Quant à retenir la date de l’aggravation du dommage, cela imposerait à la victime de pouvoir déterminer précisément la date d’apparition des symptômes de l’aggravation de sa maladie, alors qu’ils sont par nature progressifs, et de l’obliger à multiplier les recours en justice à chaque aggravation, ce qui ferait peser sur elle un formalisme excessif, source de potentielles difficultés financières et d’insécurité juridique.

Le Gouvernement estime de plus que le principe de sécurité juridique a été respecté dès lors qu’en décidant de ne pas faire prévaloir le délai de prescription prévu par la directive 85/374 précitée et en fixant le point de départ du délai de prescription au jour de la consolidation, la Cour de cassation a appliqué une jurisprudence établie, selon laquelle, pendant la période intermédiaire comprise entre la fin du délai de transposition d’une directive et l’entrée en vigueur de la loi de transposition, le juge national doit appliquer les règles issues du droit commun dès lors qu’une interprétation conforme de la directive aurait conduit à une interprétation contra legem du droit national (Cass. 1ère, 26 septembre 2012, n o 11 ‑ 18.117).

Le Gouvernement considère en outre que la société requérante n’a pas été empêchée de se défendre : elle a eu la possibilité devant les juridictions internes de contester les deux rapports d’expertise qui ont établi les éléments de fait sur lesquelles elles se sont fondées pour constater un lien de causalité entre l’injection et la survenance des pathologies ainsi que la défectuosité du produit ; elle a également pu solliciter une nouvelle expertise. Il ajoute qu’il n’y a pas eu atteinte au principe de l’égalité des armes entre les parties puisque le 3 septembre 2012, le tribunal de grande instance de Toulouse a, avant dire droit, ordonné une expertise très précise pour évaluer l’aggravation du préjudice de la demandeuse.

Selon le Gouvernement, la fixation du dies a quo du délai de prescription au jour de la consolidation a permis de trouver un juste équilibre entre le droit à l’égalité des armes et la sécurité juridique de la société requérante et le droit d’accès à un tribunal de la victime. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les délais légaux de péremption ou de prescription, qui figurent parmi les restrictions légitimes au droit à un tribunal, ont plusieurs finalités importantes : garantir la sécurité juridique en fixant un terme aux actions, mettre les défendeurs potentiels à l’abri de plaintes tardives peut-être difficiles à contrer, et empêcher l’injustice qui pourrait se produire si les tribunaux étaient appelés à se prononcer sur des événements survenus loin dans le passé à partir d’éléments de preuve auxquels on ne pourrait plus ajouter foi et qui seraient incomplets en raison du temps écoulé (voir, par exemple, Stubbings et autres c. Royaume-Uni , 22 octobre 1996, §§ 51-52, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, Stagno c. Belgique , n o 1062/07, § 26, 7 juillet 2009, et Howald Moor et autres c. Suisse , n os 52067/10 et 41072/11, §§ 71-72, 11 mars 2014).

Sur la base de ce constat, la Cour a examiné dans l’affaire Oleksandr Volkov c. Ukraine (n o 21722/11, §§ 138-140, CEDH 2013) la situation d’un juge révoqué pour rupture de serment, qui se plaignait de l’absence en droit interne de délais de prescription dans ce type de procédure. Elle a observé que le requérant s’était trouvé placé dans une situation difficile, ayant dû monter un dossier de défense à l’égard de faits dont certains étaient survenus dans un passé lointain. Soulignant qu’une approche aussi illimitée des affaires disciplinaires concernant des membres de l’ordre judiciaire menaçait gravement la sécurité juridique, elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 à raison de l’atteinte portée au principe de la sécurité juridique par l’absence de délais de prescription.

La Cour a par ailleurs souligné à plusieurs reprises que le principe de sécurité juridique, qui tend notamment à garantir une certaine stabilité des situations juridiques et à favoriser la confiance du public dans la justice, constitue l’un des éléments fondamentaux de l’État de droit (voir, par exemple, Paroisse gréco-catholique Lupeni et autres c. Roumanie [GC], n o 76943/11, § 116, 29 novembre 2016).

Cela étant, la Cour a également jugé que, dans les affaires d’indemnisation de victimes d’atteinte à l’intégrité physique, les personnes concernées devaient avoir le droit d’agir en justice lorsqu’elles étaient effectivement en mesure d’évaluer le dommage subi, et que leur opposer un délai de prescription ayant expiré avant la date à laquelle le dommage était évalué pouvait porter atteinte à leur droit à un tribunal. Elle en a ainsi jugé dans l’affaire Eșim c. Turquie (n o 59601/09, §§ 25-26, 17 septembre 2013), où le requérant avait été blessé par balle en 1990. Les médecins n’avaient découvert la balle logée dans sa tête qu’en 2007. Les tribunaux internes avaient jugé que son action en dommages-intérêts était prescrite car introduite après l’expiration du délai légal de cinq ans, lequel commençait à courir à la date de la commission de l’acte dommageable. La Cour a estimé qu’il ne pouvait raisonnablement être exigé du requérant qu’il dépose sa demande en réparation dans ce délai puisqu’il ignorait qu’une balle était logée dans sa tête à la date de son expiration.

La Cour est parvenue à une conclusion similaire dans l’affaire Howald Moor et autres (précitée, §§ 71-79), qui concernait des personnes qui avaient été exposées à l’amiante et dont l’action en réparation avait été rejetée comme étant prescrite. Le délai de la prescription décennale avait commencé à courir à la date de l’exposition à l’amiante alors que les requérants ne pouvaient se savoir malades dans ce délai étant donné la période de latence des maladies liées à l’exposition à cette substance. La Cour a notamment indiqué que, même si elle était convaincue des buts légitimes poursuivis par les règles de péremption ou de prescription appliquées, à savoir notamment la sécurité juridique, elle s’interrogeait sur le caractère proportionné de leur application au cas d’espèce, dès lors que l’application systématique de ces règles à des victimes de maladies ne pouvant être diagnostiquées que de longues années après les événements pathogènes était susceptible de priver les intéressés de la possibilité de faire valoir leurs prétentions en justice. Elle a ajouté que, lorsqu’il est scientifiquement prouvé qu’une personne est dans l’impossibilité de savoir qu’elle souffre d’une certaine maladie, une telle circonstance devrait être prise en compte pour le calcul du délai de péremption ou de prescription. Au vu des circonstances exceptionnelles de l’espèce, la Cour a jugé que l’application des délais de péremption ou de prescription avait limité l’accès à un tribunal à un point tel que le droit des requérantes s’en était trouvé atteint dans sa substance même.

Il est vrai que dans ces deux affaires les victimes n’avaient eu connaissance des affections qui les frappaient qu’après l’expiration du délai de prescription de l’action en réparation. En l’espèce, l’action en réparation n’était pas prescrite lorsque la sclérose en plaques dont souffre X a été diagnostiquée. Cela étant, comme indiqué précédemment (paragraphe 53 ci-dessus), d’un point de vue général, le droit à un tribunal est en cause lorsque l’action en réparation d’une victime d’atteinte à son intégrité physique se heurte à la prescription avant qu’elle ait été effectivement en mesure d’évaluer son préjudice. Or telle est la situation de X : compte tenu du caractère évolutif de la maladie dont elle souffre et en l’absence de consolidation de cette maladie, elle ne peut évaluer pleinement son préjudice et, de ce fait, n’est pas en mesure d’agir en justice contre la société ayant fabriqué le vaccin à une date antérieure à ladite consolidation en vue d’une complète réparation.

On est donc en l’espèce dans une situation où un droit qu’une personne tire de la Convention se trouve confronté à un droit qu’une autre personne tire également de la Convention : le droit à la sécurité juridique de la société requérante d’un côté, et le droit à un tribunal de X de l’autre.

Dans un tel cas de figure, la mise en balance des intérêts contradictoires des uns et des autres est difficile à faire, ce qui plaide en faveur de la reconnaissance d’une marge d’appréciation importante au bénéfice de l’État (voir, par exemple, mutatis mutandis , MGN Limited c. Royaume-Uni , n o 39401/04, § 142, 18 janvier 2011, et Ashby Donald et autres c. France , n o 36769/08, § 40, 10 janvier 2013). S’agissant en particulier de la balance à faire dans le contexte de la prescription de l’action en réparation entre le droit d’accès à la justice de la victime et le droit à la sécurité juridique du défendeur, la Cour a par ailleurs souligné qu’en appliquant les règles de procédure pertinentes, les juridictions internes devaient éviter à la fois un excès de formalisme, qui porterait atteinte à l’équité de la procédure, et une souplesse excessive, qui aboutirait à supprimer les conditions de procédure établies par les lois ( Eșim , précité, § 21).

Eu égard à cette marge d’appréciation, la Cour n’entend donc pas s’immiscer dans les choix opérés par les États pour parvenir à cet équilibre.

La Cour constate que le droit français prévoit la prescription de l’action en responsabilité civile extracontractuelle. À l’époque des faits de la cause, le délai de prescription était de dix ans, et la Cour de cassation avait précisé qu’il courait à partir de la date de la consolidation lorsque l’action visait à l’indemnisation d’un préjudice corporel (paragraphes 24-25 ci ‑ dessus). Comme l’indique le Gouvernement, en fixant le point de départ du délai de prescription à la date de la consolidation, le droit positif entendait permettre à la victime d’obtenir l’entière réparation de son préjudice corporel, dont l’étendue ne peut être connue qu’après consolidation. Le choix ainsi opéré dans le système juridique français était donc de donner plus de poids au droit des victimes de dommages corporels à un tribunal qu’au droit des personnes responsables de ces dommages à la sécurité juridique. La Cour ne saurait le mettre en cause en tant que tel. Pour autant que de besoin, elle rappelle à cet égard l’importance que la Convention accorde à la protection de l’intégrité physique, qui relève des articles 3 et 8 de la Convention. Elle observe en outre que cette modalité, mise en œuvre dans le système juridique français, permet de prendre en compte le fait que les besoins des personnes atteintes d’une maladie évolutive telle que la sclérose en plaques, en termes par exemple d’assistance, sont susceptibles d’augmenter au fil de la progression de leur affection.

Par ailleurs, si la Cour comprend que la société requérante puisse estimer que la fixation du point de départ de la prescription à la date de la consolidation avait pour conséquence l’imprescriptibilité de l’action civile en réparation dès lors qu’il était question d’une maladie évolutive, elle ne partage pas complètement cette analyse. Elle observe en effet que le droit positif prévoyait un délai de prescription et fixait le point de départ de ce délai, lequel était toutefois décalé tant que la consolidation n’était pas constatée. De plus, ainsi que le souligne le Gouvernement, en l’absence de consolidation, le point de départ du délai de prescription commençait à courir au plus tard à la date du décès de la victime du dommage corporel, l’action des ayants droit étant alors prescrite dix ans après le décès. Il n’y avait donc pas à proprement parler imprescriptibilité.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à raison des modalités de fixation du point de départ de la prescription de l’action en réparation dirigée contre la société requérante. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION à raison du Défaut de motivation DE LA Décision de rejet de la demande de questions préjudicielles à la CJUE

Invoquant l’article 6 § 1 précité, la société requérante se plaint du fait que la Cour de cassation a rejeté sans indiquer de motifs sa demande de questions préjudicielles à la CJUE. Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. Sur le fond Thèses des parties a) La société requérante

La société requérante fait valoir que le refus de la Cour de cassation de renvoyer à la CJUE les questions préjudicielles relatives à la directive 85/374 qu’elle lui avait soumises n’était pas motivé au regard des critères Cilfit . Elle observe qu’en l’absence de motivation, on ne sait pas si ces questions ont été jugées non pertinentes, ou relatives à une disposition claire ou déjà interprétée par la CJUE, ou simplement ignorées. Elle indique que le jour où elle s’est prononcée en l’espèce, la Cour de cassation a renvoyé à la CJUE des questions préjudicielles similaires relatives à cette directive, dans une affaire comparable à la présente, qui l’opposait à une personne qui imputait la sclérose en plaques dont elle souffrait à l’injection du même vaccin contre l’hépatite B (Civ. 1 ère , 12 novembre 2015, n o 17-18.118).

La société requérante rejette la thèse du Gouvernement selon laquelle le juge interne n’avait pas à interpréter le droit national à la lumière de la directive 85/374 précitée dès lors que le vaccin avait été mis en circulation avant la date butoir de transposition de celle-ci. Elle observe à cet égard que la cour d’appel de Toulouse n’a pas examiné le litige à la lumière de la directive parce que le vaccin litigieux avait fait l’objet d’une autorisation de mise sur le marché avant cette date butoir. Or ce ne serait pas la date de mise sur le marché qui aurait dû être prise en considération mais celle de la mise en circulation effective. Le vaccin étant un produit qui se périme dans un délai de quelques mois, c’est à la date à laquelle le fabricant s’en dessaisit qu’il faudrait se placer pour apprécier l’applicabilité de la directive. En l’espèce, compte tenu des dates de péremption, la mise en circulation du vaccin serait nécessairement intervenue dans les dix-huit mois précédant la première injection, réalisée le 19 février 1992, soit après la date butoir de transposition du 30 juillet 1988. La société requérante en déduit que le juge national était tenu d’interpréter le droit interne à la lumière du texte de la directive et de la finalité de celle-ci. En tout état de cause, et à supposer que le vaccin ait été mis en circulation avant cette date, près de quatre ans avant la vaccination, il appartenait au juge interne, même avant l’expiration du délai de transposition de la directive, d’interpréter le droit interne de manière conforme à cette directive. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement rappelle que la question de savoir si un tribunal a manqué à son obligation de motiver doit s’apprécier dans son contexte. Il souligne ensuite que lorsque, dans le cadre d’une procédure devant une juridiction interne qui n’est pas susceptible de recours, une partie demande la saisine préjudicielle de la CJUE, les principes Cilfit ne s’appliquent que lorsqu’une question de droit de l’Union se pose. Tel ne serait pas le cas en l’espèce, dès lors que les trois questions préjudicielles soumises par la société requérante à la Cour de cassation visaient l’interprétation de la directive 85/374, et que le vaccin injecté en l’espèce a été mis en circulation avant le 30 juillet 1988, date butoir de la transposition de cette directive. Il résulterait en effet de la jurisprudence de la CJUE que, dans un tel cas, le juge interne n’a pas à interpréter le droit national à la lumière de la directive visée ; il doit seulement s’abstenir d’interpréter le droit national d’une manière qui risquerait de compromettre sérieusement, lorsqu’elle entrera en vigueur, la réalisation de l’objectif qu’elle poursuit.

Le Gouvernement en déduit que les juridictions internes devaient seulement appliquer le droit issu des articles 1382 et 1147 du code civil, de sorte que les questions préjudicielles soulevées par la société requérante n’étaient pas susceptibles d’avoir un impact sur la solution du litige. Ce serait donc au regard du caractère inopérant des questions préjudicielles soulevées que la Cour de cassation aurait rejeté le pourvoi « sans qu’il y ait lieu de poser une question préjudicielle à la CJUE ». Il estime que l’absence de motivation du refus de renvoyer des questions préjudicielles portant sur des dispositions par nature inapplicables au litige, c’est-à-dire l’absence de réponse à un moyen inopérant tiré de l’application de la directive européenne, n’a pas eu pour effet de violer le droit de la société requérante à un procès équitable. Il ajoute que ce refus n’était pas entaché d’arbitraire puisque le renvoi était en tout état de cause impossible dès lors que les normes du droit de l’Union ne pouvaient pas trouver à s’appliquer. Enfin, le Gouvernement souligne que, s’il est vrai que le jour où elle s’est prononcée en l’espèce, la Cour de cassation a renvoyé à la CJUE des questions préjudicielles similaires relatives à la directive 85/374 dans une autre affaire opposant la société requérante à une personne qui avait contracté une sclérose en plaques postérieurement à sa vaccination contre l’hépatite B, il s’agissait d’injections réalisées en décembre 1998 et en 1999, soit après l’entrée en vigueur de la loi du 19 mai 1998 transposant la directive ; l’action était ainsi fondée sur le nouvel article 1386-1 du code civil (paragraphe 26 ci-dessus), issu de cette transposition, et le droit de l’Union avait donc vocation à s’appliquer. Appréciation de la Cour

Comme la Cour l’a exposé dans l’arrêt Ullens de Schooten et Rezabek c. Belgique (n os 3989/07 et 38353/07, § 56, 20 septembre 2011), il résulte du troisième alinéa de l’article 267 TFUE que, lorsqu’une question relative notamment à l’interprétation du Traité ou des actes pris par les institutions de l’Union européenne est soulevée dans le cadre d’une procédure devant une juridiction nationale dont les décisions ne sont pas susceptibles d’un recours juridictionnel de droit interne – telle, en l’espèce, la Cour de cassation –, cette juridiction est tenue d’en saisir la CJUE à titre préjudiciel. Cette obligation n’est toutefois pas absolue. Il ressort en effet de la jurisprudence Cilfit de la CJUE qu’il revient aux juridictions nationales dont les décisions ne sont pas susceptibles d’un recours juridictionnel de droit interne comme aux autres juridictions nationales, d’apprécier si une décision sur un point de droit de l’Union est nécessaire pour leur permettre de rendre leur décision. L’arrêt précise à cet égard qu’en conséquence, elles ne sont pas tenues de renvoyer une question d’interprétation de droit de l’Union soulevée devant elles lorsqu’elles constatent que « [cette question] n’est pas pertinente », que « la disposition [de l’Union] en cause a déjà fait l’objet d’une interprétation de la part de la Cour [de justice] » ou que « l’application correcte du droit [de l’Union] s’impose avec une telle évidence qu’elle ne laisse place à aucun doute raisonnable » (paragraphes 35-38 ci-dessus).

La Convention ne garantit pas, comme tel, un droit à ce qu’une affaire soit renvoyée à titre préjudiciel par le juge interne devant la CJUE ( Baydar c. Pays-Bas , n o 55385/14, § 39, 24 avril 2018 ; voir aussi Ullens de Schooten et Rezabek , précité, § 57). L’article 6 § 1 met toutefois à la charge des juridictions internes une obligation de motiver au regard du droit applicable les décisions par lesquelles elles refusent de poser une question préjudicielle, d’autant plus lorsque le droit applicable n’admet un tel refus qu’à titre d’exception. La Cour en a déduit que, lorsqu’elle est saisie sur ce fondement d’une allégation de violation de l’article 6 § 1, sa tâche consiste à s’assurer que la décision de refus critiquée devant elle est dûment assortie de tels motifs. Cela étant, elle a rappelé que, s’il lui revient de procéder rigoureusement à cette vérification, il ne lui appartient pas de connaître d’erreurs qu’auraient commises les juridictions internes dans l’interprétation ou l’application du droit pertinent ( Ullens de Schooten et Rezabek , précité, §§ 60-61, et Dhahbi c. Italie , n o 17120/09, § 31, 8 avril 2014). Sur ce dernier point, elle a également rappelé qu’il revient au premier chef aux autorités nationales, tout particulièrement aux cours et tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne, le cas échéant en conformité avec le droit de l’Union européenne, le rôle de la Cour se limitant à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de leurs décisions ( Ullens de Schooten et Rezabek , précité, § 54).

La Cour a ensuite précisé dans l’arrêt Ullens de Schooten et Rezabek (§ 62) que, dans le cadre spécifique du troisième alinéa de l’article 267 TFUE, cela signifie que les juridictions nationales dont les décisions ne sont pas susceptibles d’un recours juridictionnel de droit interne qui refusent de saisir la Cour de justice à titre préjudiciel d’une question relative à l’interprétation du droit de l’Union européenne soulevée devant elles, sont tenues de motiver leur refus au regard des exceptions prévues par la jurisprudence de la Cour de justice.

La Cour a confirmé ces principes dans des arrêts et décisions postérieurs, tout en précisant qu’ils ne faisaient pas obstacle à ce que, lorsqu’une juridiction interne supérieure rejette par une motivation sommaire une requête parce qu’elle ne soulève pas de questions juridique foncièrement importante où qu’elle n’a pas de chance d’aboutir, il est le cas échéant acceptable au regard de l’article 6 de la Convention, qu’elle ne traite pas explicitement de la demande de question préjudicielle soulevée dans le cadre de cette requête (voir, en particulier, Baydar , précité, §§ 42, 46 et 48). Il en va de même lorsque le recours est déclaré irrecevable pour non-respect des conditions de recevabilité ( Astikos Kai Paratheristikos Oikodomikos Synetairismos Axiomatikon et Karagiorgos c. Grèce (déc.), n os 29382/16 et 489/17, § 47, 9 mai 2017). Dans de tels cas de figure, les réponses aux questions envisagées, quelles qu’elles soient, n’auraient pas d’effet sur le résultat de l’affaire ( ibidem ). La Cour admet aussi que, in concreto , les raisons de rejet de la demande de question préjudicielle au regard des critères Cilfit puissent se déduire de la motivation du reste de la décision de la juridiction concernée ( Krikorian c. France (déc.), n o 6459/07, §§ 97-99, 26 novembre 2013, Harisch c. Allemagne , n o 50053/16, §§ 37-42, 11 avril 2019, et Ogieriakhi c. Irlande (déc.), n o 57551/17, § 62, 30 avril 2019) ou de motifs quelque peu implicites indiqués dans la décision rejetant la demande ( Repcevirág Szövetkezet c. Hongrie , n o 70750/14, §§ 57-58, 30 avril 2019).

En l’espèce, les questions préjudicielles que la société requérante souhaitait voir transmises par la Cour de cassation à la CJUE, qui visaient l’interprétation des articles 4 et 6 de la directive 85/374, étaient formulées avec précision et selon les modalités requises par le droit interne (paragraphes 17-18 ci-dessus) (comparer avec Somorjai c. Hongrie , n o 60934/13, §§ 59-60, 28 août 2018). Cela n’a du reste pas prêté à controverse entre les parties.

Par ailleurs, la Cour de cassation n’a pas déclaré le pourvoi de la société requérante non admis comme étant irrecevable ou non fondé sur des moyens sérieux, mais l’a rejeté. On ne se trouve donc pas dans le premier cas évoqués au paragraphe 71 ci-dessus.

Ensuite, en réponse à la demande de la société requérante relative à la saisine préjudicielle de la CJUE, la Cour de cassation s’est limitée à indiquer qu’elle concluait au rejet du pourvoi de la société requérante « sans qu’il y ait lieu de poser une question préjudicielle à la Cour de justice de l’Union européenne » (paragraphe 21 ci-dessus).

La Cour de cassation ne s’est donc pas expressément référée à l’un des trois critères Cilfit , et rien n’indique qu’elle aurait estimé que les dispositions de droit de l’Union en cause avaient « déjà fait l’objet d’une interprétation » par la CJUE ou que « l’application correcte du droit de l’Union européenne s’imposait avec une telle évidence qu’elle ne laissait place à aucun doute raisonnable » ; le Gouvernement ne le soutient du reste pas.

Le Gouvernement semble en revanche considérer que la formule « sans qu’il y ait lieu de poser une question préjudicielle à la Cour de justice de l’Union européenne » indique que la Cour de cassation a retenu que les questions n’étaient « pas pertinentes ». Il fait valoir à cet égard qu’aucune question d’interprétation de la directive 85/374 ne pouvait se poser dès lors que le vaccin litigieux avait été mis sur le marché avant la date butoir de sa transposition.

La Cour ne voit cependant dans les motifs de l’arrêt de la Cour de cassation aucun élément dont il pourrait être déduit que telle aurait été l’approche de la Cour de cassation.

Certes, l’arrêt de la Cour de cassation contient du moins une référence aux questions préjudicielles soulevées par la société requérante (par le biais de la formule « sans qu’il y ait lieu de poser une question préjudicielle à la Cour de justice de l’Union européenne ») (voir, par contraste, Dhahbi , précité). Néanmoins, cet arrêt n’indique pas les raisons pour lesquelles il a été considéré que les questions soulevées ne méritaient pas d’être transmise à la CJUE ( ibidem , §§ 32-34 ; voir aussi Schipani et autres c. Italie , n o 38369/09, §§ 70-71, 21 juillet 2015, ainsi que Baltic Master LTD. c. Lituanie , n o 55092/16, §§ 41-43, 16 avril 2019). La motivation de l’arrêt de la Cour de cassation ne permet donc pas d’établir si ces questions ont été examinées à l’aune des critères Cilfit et, le cas échant, au regard duquel ou desquels de ces critères la haute juridiction a décidé de ne pas les transmettre à la CJUE.

Enfin, la Cour estime que les circonstances de l’espèce appelaient tout particulièrement une motivation explicite de la décision de ne pas saisir la CJUE des questions préjudicielles formulées par la société requérante.

Elle observe en effet qu’il ressort du dossier que l’avocat général a examiné dans son avis devant la Cour de cassation la question de savoir si la directive 85/374 devait être prise en compte alors qu’en méconnaissance du délai prévu par son article 19 (qui avait expiré le 30 juillet 1988), elle n’avait pas été transposée en droit français à l’époque des faits (la transposition ayant été opérée par la loi n o 98-389 du 19 mai 1998). Il a rappelé que la Cour de cassation avait jugé en 2003 dans une affaire similaire que le droit interne applicable devait être interprété à la lumière de cette directive, notant par ailleurs que telle avait été l’approche du juge du fond en l’espèce. Elle note au surplus que le jour où elle s’est prononcée en l’espèce, la Cour de cassation a renvoyé à la CJUE des questions préjudicielles similaires relatives à cette directive, dans une affaire comparable à certains égards à la présente à laquelle la société requérante était partie (paragraphes 64 et 67 ci-dessus). Dans ce contexte et vu l’enjeu de la procédure pour la société requérante, il était particulièrement important que la raison du rejet de sa demande de saisine préjudicielle de la CJUE soit explicitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION et 1 du protocole n o 1 à raison D’UNE PRéTENDUE CONDAMNATION DE LA Société requérante sur le fondement d’une double présomption irréfragable

Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, la société requérante se plaint d’avoir été « condamnée » sur le fondement d’une double présomption de causalité entre la vaccination et les pathologies de X, d’une part, et la défectuosité du vaccin, d’autre part ; dès lors qu’il s’agirait d’une présomption de facto irréfragable, il y aurait là non seulement une atteinte à son droit à un procès équitable, mais aussi une atteinte disproportionnée au droit au respect de ses biens.

Le Gouvernement soutient que la société requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes, au sens de l’article 35 de la Convention. Il lui reproche en premier lieu de ne pas avoir formulé ce grief devant la Cour de cassation, notant à cet égard que, si elle s’est plainte dans la cinquième branche de son deuxième moyen en cassation d’un renversement de la charge de la preuve, elle n’a pas pour autant dénoncé une violation du droit à un procès équitable et du droit au respect des biens. Ensuite, s’agissant spécifiquement de l’article 1 du Protocole n o 1, le Gouvernement constate que la décision qui a eu un effet direct sur le patrimoine de la société requérante n’est pas celle qui a ensuite donné lieu à l’arrêt de cassation du 12 novembre 2015, qui se borne à constater la recevabilité de l’action en réparation et la responsabilité de la société requérante, mais le jugement du tribunal de grande instance de Toulouse du 17 novembre 2015, qui la condamne à verser certaines sommes au titre de la réparation (paragraphe 22 ci-dessus). Or, observe le Gouvernement, la société requérante n’a pas interjeté appel de ce jugement.

La société requérante réplique qu’elle a soulevé ce grief en substance devant la Cour de cassation dans le cadre de la cinquième branche de son second moyen.

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement préalable des voies de recours internes que pose l’article 35 § 1 de la Convention n’exige pas seulement que les requêtes aient été adressées aux tribunaux internes compétents et qu’il ait été fait usage des recours effectifs permettant de contester les décisions déjà prononcées ; le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant ces mêmes juridictions nationales appropriées (voir, parmi de nombreux autres, Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 142, CEDH 2010). En l’espèce, la société requérante a soulevé devant la Cour de cassation la question de la charge de la preuve dans le cadre de la cinquième branche de son second moyen en cassation (paragraphe 15 ci-dessus). Toutefois, elle n’a évoqué dans ce moyen ni l’article 6 § 1 de la Convention, ni l’article 1 du Protocole n o 1, et n’a tiré aucune conclusion quant à une atteinte à son droit à un procès équitable ou à son droit au respect de ses biens. La Cour en déduit qu’elle n’a pas, ne serait-ce qu’en substance, préalablement saisi la Cour de cassation du présent grief, et qu’elle n’a donc pas dûment épuisé les voies de recours internes.

Partant, cette partie de la requête est irrecevable en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

S’agissant de l’article 41 de la Convention, la société requérante indique que le constat de violation de la Convention constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante et qu’il n’y aurait pas lieu de lui accorder une réparation pécuniaire au titre des violations constatées.

Le Gouvernement ne commente pas ce point.

La Cour prend acte de la déclaration de la société requérante. Elle retient que le constat de violation de l’article 6 § 1 figurant dans le présent arrêt constitue une satisfaction équitable pour tout dommage qu’aurait subi la société requérante. Frais et dépens

La société requérante demande 14 000 euros (EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 15 000 EUR pour ceux engagés devant la Cour. Il fournit des notes d’honoraires correspondant à ces montants.

Le Gouvernement considère que la somme avancée par la société requérante est excessive et que le montant de 5 000 EUR apparaît raisonnable.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 EUR tous frais confondus et l’accorde à la société requérante. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et relatif aux modalités de fixation du point de départ de la prescription de l’action en réparation dirigée contre la société requérante ; Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et relatif au défaut de motivation de la décision de rejet de la demande de la société requérante tendant à ce que des questions préjudicielles soient posées à la CJUE ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus ; Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à raison des modalités de fixation du point de départ de la prescription de l’action en réparation dirigée contre la société requérante ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention à raison du défaut de motivation de la décision de rejet de la demande de la société requérante tendant à ce que des questions préjudicielles soient posées à la CJUE ; Dit que le présent arrêt constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour tout dommage pouvant avoir été subi par la société requérante ; Dit a) que l’État défendeur doit verser à la société requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 février 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Síofra O’Leary Greffière Présidente