Société Bouygues Construction și alții împotriva Franței

CINCEA SECȚIUNEA A CINCEA PENTRU SOCIETATEA BOUYGUES CONSTRUCȚIE ȘI ALTELE c. FRANȚA (solicitarea nr. 61265/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 18 iunie 2015 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.

În cauza Société Bouygues Construction și alții c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), care se află într-un comitet compus din Bošjan M. Zupančič, președinte, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, judecători, și de Milano Blaško, grefier adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 mai 2015, Renunță la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 61265/10) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care trei societăți de drept francez, Bouygues Construction, GFC Construction și Quille ( La 29 septembrie 2010, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului).

Recurentele au fost reprezentate de domnul A. Benabent, avocat la Paris. Guvernul francez ( A fost reprezentat de agentul său, F. Alabrune, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. La 15 mai 2014, a fost comunicat guvernului, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. Recurentele sunt societăți de drept francez Bouygues Construction, GFC Construction și Quille, ale căror locuri sociale sunt situate în Guyancourt, Caluire și Rouen.

Printr-o ordonanță din 5 octombrie 2007, judecătorul pentru libertăți și detenție (JLD) al Tribunalului de Mare Instanță din Paris i-a autorizat pe agenții Direcției Generale Concurență, Consumatori și Represalii pentru fraude (DGCRF) să efectueze vizite și confiscări, în special la sediul recurentelor, în temeiul articolului 450-4 din Codul comercial, în cadrul unei anchete deschise la 28 septembrie 2007 de către ministrul economiei, finanțelor și ocupării forței de muncă, pentru a căuta dovezi ale unor activități interzise de acest cod în sectorul construcțiilor și renovării instituțiilor de sănătate. Operațiunile de vizită au avut loc la 23 octombrie 2007 la sediul recurentelor. Numeroase documente și fișiere informatice, precum și toate mesajele electronice ale anumitor angajați, au fost confiscate, inclusiv piese fără legătură cu sectorul spitalicesc vizat de anchetă.

La 21 decembrie 2007, recurentele au prezentat JLD-ului Tribunalului de Mare Instanță din Paris o cerere de anulare a acestor vizite și confiscări, precum și de restituire a anumitor fișiere și documente. Prin ordonanța din 9 septembrie 2008, JLD a constatat că administrația consimțea să restituie anumite documente și le-a exonerat pe reclamante de celelalte cereri. Acesta a arătat că, în cazul în care autorizația acordată de JLD nu putea face obiectul decât unei căi de atac, operațiunile de vizită și de sechestru puteau fi contestate în fața JLD și că acesta dispune de o competență deplină pentru a evalua regularitatea lor în fapt și în drept și, prin urmare, a considerat că procedura era conformă cu art. 6 din convenție.

La 8 aprilie 2010, Curtea de Casație a respins recursul recurentelor și a considerat că controlul care putea fi exercitat de judecător în temeiul articolului L. 450-4 din Codul comercial, în redactarea sa anterioară ordonanței din 13 noiembrie 2008, privind regularitatea, atât a operațiunilor de vizită și de sechestru efectuate, cât și a ordonanței care le-a autorizat, a îndeplinit cerințele Convenției. II.

DREPTUL INTERNE PERTINENT 10. Dispozițiile relevante ale Codului comercial, aplicabile la momentul faptelor, au fost următoarele: Articolul L. 450-4 Anchetatorii pot efectua vizite în orice loc, precum și sechestrarea documentelor și a oricărui suport de informare numai în cadrul anchetelor solicitate de Comisia Europeană, de ministrul responsabil cu economia sau de raportorul general al Consiliului privind concurența, la propunerea raportorului, pe baza unei autorizații judiciare acordate prin ordonanță judecătorului cu privire la libertățile și detenția Tribunalului de Mare Instanță în jurisdicția căruia se află locurile care urmează să fie vizitate. Acestea pot, de asemenea, în aceleași condiții, să sigileze toate spațiile comerciale, documentele și suporturile de informare în limita duratei vizitei acestor spații.

În cazul în care aceste locuri sunt situate în jurisdicția mai multor jurisdicții și când o acțiune simultană trebuie efectuată în fiecare dintre ele, o ordonanță unică poate fi emisă de către unul dintre președinții competenți (1). Judecătorul trebuie să verifice dacă cererea de autorizare care îi este prezentată este întemeiată; această cerere trebuie să cuprindă toate informațiile aflate în posesia reclamantului de natură să justifice vizita. În cazul în care vizita vizează să permită luarea în considerare a dispozițiilor din cartea IV a prezentului cod în curs de desfășurare, cererea de autorizare poate cuprinde numai indicii care să permită să se presupună, în speță, existența practicilor a căror probă este căutată.

(...) În cazul în care o persoană fizică sau juridică este o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică ori juridică, o persoană sau o persoană fizică ori juridică, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau orice persoană fizică sau o face,

o face sau o face sau o face ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori ori de drept ori de drept ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori ori ori ori ori de drept ori de drept ori ori ori de drept ori ori ori ori de drept ori de drept ori de drept ori ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori ori de drept ori ori ori ori ori ori de drept ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori de drept ori de drept ori ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori ori ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept ori de drept Desfășurarea operațiunilor de vizită sau de executare poate face obiectul unei căi de atac în fața instanței care i-a

autorizat în termen de două luni, pentru persoanele care ocupă locurile în care au avut loc aceste operațiuni, de la notificarea ordonanței care i-a autorizat și, pentru celelalte persoane care au fost ulterior puse în discuție prin intermediul documentelor confiscate în cursul acestor operațiuni, de la data la care au avut cunoștință de existența acestor operațiuni și cel târziu de la data notificării privind obiecțiunile prevăzută la articolul L. 463-2. Judecătorul se pronunță cu privire la această acțiune prin ordonanță, care nu este probabil ca un recurs în casare în conformitate cu normele prevăzute în Codul de procedură penală. Acest recurs nu este suspensiv.

În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 11. Recurentele susțin că, având în vedere caracterul neconcurențial al procedurii de autorizare a vizitelor la domiciliu în fața JLD și lipsa unei căi de atac de deplină instanță împotriva instanței judecătorești a JLD, acestea au fost private de dreptul lor la o instanță imparțială și independentă prevăzută la art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărei dispoziții se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Guvernul consideră că cererea trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (b) din Convenție, în lipsa unui prejudiciu important pentru reclamante.

În această privință, acesta constată că … În plus, acesta susține că recurentele nu au solicitat niciodată restituirea documentelor confiscate. În cele din urmă, CESE reamintește că întrebarea a fost deja formulată de Curte, ceea ce a condus la o modificare a dispozițiilor în litigiu din Codul comercial și că cauza a fost examinată în mod corespunzător de o instanță internă, recurentele introducând o acțiune în fața JLD după desfășurarea operațiunilor. 14. Recurentele reamintesc că au solicitat restituirea documentelor confiscate de la JLD, care, în ordonanța sa, a constatat acordul administrației doar pentru a restitui anumite documente. Ele indică faptul că nu au fost văzute niciodată notificand clasificarea fără urmare a anchetei care îi privesc și nu au putut, în consecință, să formuleze o cerere de restituire ulterioară deciziilor judecătorilor interni.

În cele din urmă, ele consideră că au suferit un prejudiciu reprezentat de cheltuielile de avocat expuse pentru a contesta operațiunile de vizită și de sechestrare, pe lângă prejudiciul moral generat. 15. În conformitate cu jurisprudența Curții, principalul element al criteriului admisibilității prevăzut la art. 35 alineatul (3) litera (b) din convenție este dacă reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important (Adrian Mihai Ionescu c. România (dec.), n 36659/04, § 32, 1 iunie 2010). Noțiunea de prejudiciu important, care rezultă din principiul de minimis necurat praetor , face trimitere la ideea că încălcarea unui drept trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a justifica o examinare de către o instanță internațională.

La aprecierea acestui prag este, prin natura sa, relativă și depinde de circumstanțele din speță (Korolev c. Rusia (dec.), nr 25551/05, 1 iulie 2010). Această apreciere trebuie să țină seama atât de percepția subiectivă a reclamantului, cât și de partea obiectivă a litigiului, făcând trimitere la criterii cum ar fi impactul monetar al problemei în litigiu sau la punctul de vedere al cauzei pentru reclamant (Adrian Mihai Ionescu, citată anterior, § 34, și Grand Stevens și alții c. Italia, 18640/10, 18647/10, 18663/10, 18668/10 și 18698/10, § 73, 4 martie 2014). 16. Curtea constată că clasificarea fără urmare a anchetei privind recurentele, după vizitele la domiciliu, nu a avut niciun efect asupra chestiunii accesului la o instanță pentru a contesta autorizarea acestora.

În plus, Comisia constată că recurentele au prezentat în mod corespunzător în fața JLD o cerere de restituire a anumitor documente și fișiere confiscate în cursul operațiunilor de vizită și constată că, printr-o ordonanță din 9 septembrie 2008, acesta a constatat că administrația a consimțit să restituie anumite documente și le-a înlăturat pe reclamante din celelalte cereri.

Or, Curtea amintește că, în trei cauze anterioare, Curtea a considerat că, în cazul în care acțiunea deschisă în fața JLD, în temeiul articolului 450-4 în versiunea sa aplicabilă în momentul faptelor, permitea să se verifice regularitatea desfășurării operațiunilor de vizită și de sechestru de către judecătorul care le-a autorizat în sine, acest lucru nu garanta un control jurisdicțional efectiv al regularității și al temeiniciei ordonanței de autorizare care să îndeplinească cerințele de independență a unei instanțe pronunțate prin art. 6 alineatul (1) din convenție ( Societatea Canal Plus și altele, Franța, n 29408/08, § 42, 21 decembrie 2010, Compania de gaze cu efect de petrol Primagaz c. Franța, n 29613/08, § 30, 21 decembrie 2010 și Societatea Metallurgic Liotard Frays c. Franța, n 29598/08, § 20, 5 mai 2011). Prin urmare, Curtea nu poate urmări glazura Ö cu privire la lipsa unui prejudiciu important.

17. Curtea constată, de asemenea, că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. Prin urmare, trebuie să se declare admisibil. Pe fond 18. În versiunea sa aplicabilă la momentul faptei, ordinul JLD de autorizare a operațiunilor de vizită și de sechestru era susceptibil doar să dea curs unei căi de atac care nu permitea contestarea hotărârii în fapt și în drept. În plus, acestea susțin că existența unei acțiuni în fața JLD pentru a contesta desfășurarea vizitelor la domiciliu nu permite remedierea lipsei de acțiune împotriva deciziei de autorizare, cu această ocazie de a verifica dacă operațiunile s-au desfășurat în conformitate cu ceea ce a fost autorizat și nu de a se pronunța asupra temeiniciei autorizației.

19. Guvernul consimte că Curtea a hotărât deja că recursul în cauză împotriva autorizării de a efectua vizita și a confiscărilor nu garantează un control jurisdicțional efectiv în sensul articolului 6 alineatul (1). Cu toate acestea, Comitetul observă că recurentele au în speță un recurs împotriva desfășurării operațiunilor și consideră că acesta din urmă oferea un control efectiv, în drept și în fapt, precum și o redresare adecvată. 20. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, în ceea ce privește vizita la domiciliu, persoanele vizate trebuie să poată obține un control jurisdicțional, de fapt și în drept, al regularității deciziei de prescriere a vizitei, precum și, dacă este cazul, al măsurilor luate în temeiul acesteia.

; căi de atac disponibile trebuie să permită, în caz de constatare a culpei, fie prevenirea punerii în aplicare a operațiunii, fie, în cazul în care a avut deja loc o operațiune considerată neregulamentară, să furnizeze o redresare corespunzătoare (Ravon și alte activități c. Franța, n 18497/03, § 28, 21 februarie 2008). Curtea a statuat deja că mecanismul prevăzut la articolul L. 450-4 din Codul comercial, în versiunea sa aplicabilă la data la care a avut loc faptele din speță, care nu prevedea decât o acțiune în casare pentru contestarea regularității și a temeiniciei ordonanței JLD care a autorizat operațiunile de vizită și de confiscare, nu permitea un control jurisdicțional efectiv în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție.

De asemenea, Comisia a considerat că acțiunea privind desfășurarea operațiunilor, în fața judecătorului autorizat, nu permitea un control independent al regularității autorizației în sine (Societatea Canal Plus și altele c. Franța, citată anterior, §§ 42-45, Compania de gaze naturale Primagaz c. Franța, menționată anterior, §§ 30-33, Societatea Metalurgic Liotard Frares c. Franța, 29598/08, citată anterior, §§ 20-23, și Vinci Construction și GTM Genie Civil c. Franța, n 63629/10 și 60567/10, § 41, 2 aprilie 2015 21. Curtea nu vede în speță niciun motiv pentru a reveni asupra acestei soluții. Aceasta arată că recurentele nu au dispus decât de un recurs în casare pentru a contesta regularitatea și temeinicia autorizării JLD, această acțiune nepermițând un control jurisdicțional de fapt ca în dreptul ordonanței în cauză.

În plus, după cum a subliniat deja în cauze Compania Canal Plus și alte Compania de gaze de petrol Primagaz Societate Metallurgie Liotard Frați (precipiente), Curtea, nu poate urmări argumentul guvernului potrivit căruia acțiunea deschisă în fața JLD pentru a asigura verificarea regularității desfășurării operațiunilor de vizită și de sechestru ar fi compensat această lipsă de control jurisdicțional efectiv pentru a contesta regularitatea ordonanței de autorizare. 22. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, având în vedere că nu a fost dispus ca un recurs în casare, recurentele nu au beneficiat de un control jurisdicțional efectiv pentru a contesta regularitatea și temeinicia ordonanței JLD care a autorizat vizitele și sesizările.

23. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND PUNEREA ÎN APLICARE A ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 24.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pacat și cheltuieli de judecată 25. Recurentele solicită 15 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, precum și 108 774,86 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. În sprijinul cererii lor, acestea plătesc 27 de note de plată din partea avocaților lor în fața instanțelor interne și în fața Curții.

26. Guvernul consideră că singura constatare a încălcării constituie o despăgubire adecvată a prejudiciului moral.

În plus, solicită Curții să reducă la un nivel mai echitabil suma solicitată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată și, în acest sens, observă că notele de plată prezentate nu permit garantarea faptului că cheltuielile menționate au fost angajate doar pentru a preveni sau a corecta încălcarea convenției invocate 27. Curtea consideră că prejudiciul moral este remediat suficient prin constatarea încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Ravon și alții, citată anterior, § 41, Societatea Metalurgică Liotard Frați, citată anterior, § 27). 28. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea amintește că un solicitant nu poate obține rambursarea acestora decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 30, CEDO 1999-V.

Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce 12 500 EUR recurentelor în acest sens. Interese moratorii 29. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la spătarul întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție A declarat că constatarea încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamante; pe care statul pârât trebuie să le plătească recurentelor în comun, în termen de trei luni, 12 500 EUR (doisprezece mii cinci sute EUR), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către recurente; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 18 iunie 2015, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Milano Blaško Bošjan M. Zupančič Modululr Adjunct Președinte

CINQUIÈME SECTION

AFFAIRE SOCIÉTÉ BOUYGUES CONSTRUCTION ET AUTRES c. FRANCE (Requête n o 61265/10) ARRÊT STRASBOURG 18 juin 2015 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Société Bouygues Construction et autres c. France, La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en un comité composé de : Boštjan M. Zupančič, président, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, juges, et de Milan Blaško, greffier adjoint de section, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 mai 2015, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 61265/10) dirigée contre la République française et dont trois sociétés de droit français, Bouygues Construction, GFC Construction et Quille (« les requérantes »), ont saisi la Cour le 29 septembre 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4. Les requérantes sont les sociétés de droit français Bouygues Construction, GFC Construction et Quille, dont les sièges sociaux respectifs sont situés à Guyancourt, Caluire et Rouen.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

10. Les dispositions pertinentes du code de commerce, applicables à l’époque des faits, étaient les suivantes : Article L. 450-4 « Les enquêteurs ne peuvent procéder aux visites en tous lieux ainsi qu’à la saisie de documents et de tout support d’information que dans le cadre d’enquêtes demandées par la Commission européenne, le ministre chargé de l’économie ou le rapporteur général du Conseil de la concurrence sur proposition du rapporteur, sur autorisation judiciaire donnée par ordonnance du juge des libertés et de la détention du tribunal de grande instance dans le ressort duquel sont situés les lieux à visiter. Ils peuvent également, dans les mêmes conditions, procéder à la pose de scellés sur tous locaux commerciaux, documents et supports d’information dans la limite de la durée de la visite de ces locaux.

Lorsque ces lieux sont situés dans le ressort de plusieurs juridictions et qu’une action simultanée doit être menée dans chacun d’eux, une ordonnance unique peut être délivrée par l’un des présidents (1) compétents. Le juge doit vérifier que la demande d’autorisation qui lui est soumise est fondée ; cette demande doit comporter tous les éléments d’information en possession du demandeur de nature à justifier la visite. Lorsque la visite vise à permettre la constatation d’infractions aux dispositions du livre IV du présent code en train de se commettre, la demande d’autorisation peut ne comporter que les indices permettant de présumer, en l’espèce, l’existence des pratiques dont la preuve est recherchée.

(...) L’ordonnance mentionnée au premier alinéa du présent article n’est susceptible que d’un pourvoi en cassation selon les règles prévues par le code de procédure pénale. Ce pourvoi n’est pas suspensif. (...) Le déroulement des opérations de visite ou saisie peut faire l’objet d’un recours auprès du juge les ayant autorisées dans un délai de deux mois qui court, pour les personnes occupant les lieux où ces opérations se sont déroulées, à compter de la notification de l’ordonnance les ayant autorisées et, pour les autres personnes mises en cause ultérieurement au moyen de pièces saisies au cours de ces opérations, à compter de la date à laquelle elles ont eu connaissance de l’existence de ces opérations et au plus tard à compter de la notification de griefs prévue à l’article L. 463-2.

Le juge se prononce sur ce recours par voie d’une ordonnance, qui n’est susceptible que d’un pourvoi en cassation selon les règles prévues au code de la procédure pénale. Ce pourvoi n’est pas suspensif. » EN DROIT I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

11. Les requérantes allèguent que, compte tenu du caractère non-contradictoire de la procédure d’autorisation des visites domiciliaires devant le JLD et de l’absence de recours de pleine juridiction ouvert contre l’ordonnance de ce dernier, elles ont été privées de leur droit à un tribunal impartial et indépendant prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ».

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage et frais et dépens