Comunicat la 23 iunie 2015 Secțiunea a doua Cerere nr. 45165/14 Giliano MADDALOZZO împotriva Elveției introdusă la 16 iunie 2014 EXPOSAT DE FAPTE Reclamantul, domnul Giuliano Maddalozzo, este un resortisant francez născut în 1954 și rezident în Pupile. Acesta este reprezentat în fața Curții de către Viredaz, avocat în Lausanne. Prin hotărârea din 3 noiembrie 1998, Curtea a Republicii și Cantonul de Geneva (denumită în continuare : CA) a recunoscut reclamantul vinovat de tentativă de viol cu cruzime (agresiune cu un cuțit în mașina sa) și ruperea banului, și, în special în virtutea responsabilității sale restrânse, l-a condamnat la o pedeapsă de cinci ani de condamnare, a ordonat suspendarea acestei pedepse, pronunțată la locul său la internare în conformitate cu art. 43 cifra 1 alineatul (2) din Codul penal anterior (denumit în continuare : aCP) și a ordonat un tratament psihiatric. Această hotărâre a fost confirmată în planurile cantonale și federale, devenind astfel definitivă. Ca urmare a intrării în vigoare a noului cod penal (denumit în continuare CP), la 1 ianuarie 2007, Tribunalul de aplicare a pedepselor și a măsurilor Republicii și Cantonului de Geneva (denumită în continuare "CP") : TAPEM) a ordonat, prin hotărârea din 5 decembrie 2008, pe baza unei expertize, în special, a unei expertize din 3 octombrie 2008, menținerea dreptului de internare al reclamantului în sensul articolului 64 CP, în conformitate cu cifra 2 alineatul (1) din Dispozițiile finale ale CP (a se vedea mai jos, partea B). Această hotărâre a fost confirmată, la 23 martie În 2009, Camera Penală a Curții de Justiție a Republicii și Cantonul de Geneva (denumită în continuare CJ). Din dosar reiese că reclamantul a beneficiat, în 2009 și 2010, de o monitorizare terapeutică la fiecare 15 zile, apoi lunar, fără medicație psihotrope, condusă de doi psihologi. Fără a aduce atingere beneficiilor pentru solicitant, terapeuții au constatat, în cele din urmă, că monitorizarea nu a permis o muncă introsspectivă autentică, astfel încât a încetat. La 20 iunie 2011, reclamantul a solicitat reexaminarea eliberării sale condiționate de internare. La 9 mai 2012, TAPEM l-a însărcinat pe dr. S., psihiatru și psihoterapeut să efectueze o expertiză psihiatrică a reclamantului, în raportul său din 15 noiembrie 2012, dr. diagnosti o tulburare mixtă a personalității cu caracteristici paranoice, dar și cu elemente narcisiste-perverse, și o componentă psihopatică, precum și o tulburare mentală organică, cauzată de o leziune sau de o disfuncție cerebrală, sau de o afecțiune fizică, fără precizie, și de o imaturitate a dezvoltării psiho-sexuale. În continuare, expertul a constatat că a rămas în mod serios de temut că reclamantul nu va comite noi infracțiuni grave care afectează în mod grav integritatea fizică, psihică sau sexuală (pericole și riscuri de recidivă) și a subliniat că un intern, care nu poate fi înlocuit cu o măsură terapeutică instituțională și, cu atât mai puțin, cu un tratament ambulator, rămânea necesar. În această privință, a precizat că șansele de a putea favoriza, prin intermediul unui tratament, o evoluție a reclamantului, în cele din urmă, au fost de o vedere a spiritului . De remarcat din raportul dr. S. că reclamantul a fost supus mai multor expertize psihiatrice, respectiv la 16 mai 1977, 15 februarie 1989, 21 ianuarie 1998, 9 mai 2006, 8 octombrie 2007 și 3 octombrie 2008. La 15 februarie 2013, prin intermediul avocatului său, reclamantul a trimis o scrisoare către TAPEM, în care a criticat concluziile dr S. S., care descrie orice tratament ca fiind o vedere a spiritului. În primul rând, reclamantul concluzionează că internarea a fost oprită și, în subsidiar, că eliberarea condiționată a fost pronunțată sau, în mod subsidiar, că cauza a fost trimisă autorității competente să examineze o schimbare de măsură. Prin hotărârea din 22 aprilie 2013, TAPEM a respins cererea de eliberare condiționată de internare și a confirmat menținerea acestei măsuri. Reclamantul a recurs împotriva acestei hotărâri la 6 mai 2013. Prin hotărârea din 28 iunie 2013, CJ a respins acțiunea, subliniind faptul că dreptul la internare era proporțional în speță. La 2 septembrie 2013, reclamantul a recurs împotriva acestei hotărâri în fața Tribunalului Federal (denumit în continuare TF), solicitând să se poată beneficia de un tratament instituțional sau de libertatea condiționată cu o măsură terapeutică în ambulator De notat că reclamantul, în memoriul său de recurs, a menționat că internarea pe care a făcut-o sub vechiul drept, avea ca obiectiv tratamentul său medical, în timp ce menționa că această idee inițială (...) În această privință, nu este adevărat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a amintit recent că sancțiunea executată trebuie să rămână întotdeauna în legătură cu judecata care l-a pronunțat pe dl. c. Germania, nr. 1939/04, din 19 decembrie 2009) , puțin [important] intrarea în vigoare a noii părți generale a Codului penal Prin hotărârea din 12 decembrie 2013, TF a respins acțiunea, constatând că refuzul organismelor cantonale de a acorda reclamantului eliberarea condiționată de internare a fost justificat având în vedere pericolul și riscul de recidivă, confirmate de rapoartele medicale la dosar, astfel încât respectarea libertății sale să fie încă în mare măsură proporțională. De remarcat faptul că TF nu examinează cauza implicită a reclamantului (legătură de cauzalitate între hotărâre și sancțiune), invocată în legătură cu hotărârea Curții de Justiție din Germania, cauza nr. 1939/04, considerentul insuficient motivat având în vedere cerințele sporite prevăzute la art. 106 alineatul (2) din Legea privind Tribunalul Federal (LTF; a se vedea mai jos). Fost Cod penal din 21 decembrie 1937, versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2006: art. 42 (Măsuri de securitate: Interior al delincvenților de obicei) (1) Judecătorul poate înlocui executarea unei pedepse de reținere sau detenție prin internare dacă, după ce a comis deja numeroase infracțiuni sau infracțiuni intenționate din cauza cărora a fost privat de libertate pe o perioadă globală de cel puțin doi ani, fie prin sentință de reținere sau de închisoare, fie printr-o măsură de educație la locul de muncă sau după ce a fost deja internat ca delincvent de obicei în loc să fie supus unor pedepse privative de libertate, delincventul comite, în termen de cinci ani de la eliberarea sa definitivă, o nouă infracțiune sau infracțiune intențională care își denotă înclinația față de infracțiune. Dacă este necesar, judecătorul va examina starea mentală a delincventului. (2) La internare va fi executat într-o instituție deschisă sau închisă, cu excepția instituțiilor afectate de condamnații primari, de hotărârile judecătorești, de educația la locul de muncă sau de tratamentul alcoolicilor (3). După o perioadă egală cu jumătate din pedeapsă, dar de cel puțin doi ani, internatul care este bine îmbrăcat va putea fi ocupat în afara instituției. Excepțional, această reducere poate fi acordată altor internați, în cazul în care starea lor o impune. (4) La internat va rămâne în instituție pentru o perioadă egală cu două treimi din pedeapsă, dar de cel puțin trei ani, din care se scade detenția preventivă atribuită. Autoritatea competentă va ordona eliberarea condiționată pentru trei ani în momentul în care termenul minim stabilit pentru eliberare nu mai este necesar, în cazul în care internarea nu mai este necesară; ea îl va obliga să fie eliberat la patronaj. În cazul reintegrării, noul intern va dura, în general, cel puțin cinci ani. (5) La propunerea autorității competente, judecătorul va putea, în mod excepțional, să pună capăt interneimentului înainte de expirarea duratei sale minime, în cazul în care acesta nu se mai justifică și în cazul în care au expirat cele două treimi din durata pedepsei. art. 43 (Măsuri privind infractorii anormali) (1) În cazul în care starea mentală a unui delincvent care a comis, în legătură cu acest stat, un act pedepsit de reținere sau de detenție în temeiul prezentului cod, impune un tratament medical sau de îngrijire specială și cu efect de eliminare sau de reducere a pericolului de a vedea infractorul comite alte acte pedepsite, judecătorul poate dispune retrimiterea într-un spital sau într-un azil. În cazul în care, din cauza stării sale mentale, delincventul pune în pericol siguranța publică și dacă această măsură este necesară pentru a preveni punerea în pericol a persoanei respective, judecătorul va fi internat. Acesta va fi executat într-o instituție adecvată. Judecătorul își va pronunța judecata cu privire la starea fizică și mentală a delincventului, precum și cu privire la necesitatea unui intern, a unui tratament sau a unui tratament. (2) În caz de internare sau de plasare într-un spital sau un azil, judecătorul va suspenda executarea unei pedepse privative de libertate. În cazul unui tratament ambulator, judecătorul poate suspenda executarea pedepsei în cazul în care aceasta nu este compatibilă cu tratamentul. În acest caz, acesta poate impune condamnatului norme de conduită în conformitate cu art. 41 cc. 2 și, dacă este necesar, îl poate supune patronajului. (3) Atunci când se pune capăt unui tratament în instituție din lipsă de rezultat, judecătorul va decide dacă și în ce măsură se vor executa pedepsele suspendate. Dacă tratamentul în ambulatoriu pare ineficient sau periculos pentru alții și dacă starea mentală a delincventului necesită totuși tratament sau îngrijire specială, judecătorul va ordona plasarea într-un spital sau un spital. În cazul în care prelucrarea într-o instituție este inutilă, judecătorul va decide dacă și în ce măsură se vor executa pedepsele suspendate. În loc de executarea pedepselor, judecătorul poate dispune o altă măsură de securitate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile. (4) La autoritatea competentă va pune capăt măsurii în momentul în care cauza dispare. În cazul în care cauza măsurii nu a dispărut complet, autoritatea competentă va putea dispune eliberarea la locul de muncă a instituției sau a tratamentului. Cel eliberat poate fi obligat să se ocupe de patronaj. Eliberarea la locul de muncă și patronajul vor fi raportate, în cazul în care acestea nu se mai justifică. Autoritatea competentă va comunica hotărârea sa judecătorului înainte de eliberare. (5) După ședința medicului, judecătorul va decide dacă și în ce măsură pedepsele suspendate vor fi executate în momentul eliberării instituției sau la sfârșitul tratamentului; el va putea renunța complet la aceasta dacă este necesar să se teamă că efectul măsurii respective va fi grav compromis. Durata privării de libertate ca urmare a executării unei măsuri într-o instituție va fi imputată pedepsei suspendate la pronunțarea măsurii. Prin notificarea deciziei sale, autoritatea competentă va spune dacă consideră că executarea pedepsei ar aduce prejudicii eliberării. Noul Cod penal, în vigoare de la 1 ianuarie 2007: art. 56 (Principii) (1) Trebuie ordonată o măsură: a. dacă o singură pedeapsă nu poate înlătura pericolul ca autorul să comită alte infracțiuni; b. dacă autorul are nevoie de un tratament sau dacă securitatea publică o cere și c. dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 59-61, 63 sau 64. (2) Denumirea unei măsuri presupune că respectarea drepturilor personalității care rezultă din aceasta pentru autor nu este disproporționată în ceea ce privește adevărata probabilitate a comiterii unor noi infracțiuni și gravitatea lor. (3) Pentru a ordona una dintre măsurile prevăzute la articolele 59-61, 63 și 64 sau în cazul unei schimbări a sancțiunii în sensul art. 65, judecătorul se bazează pe o expertiză. Aceasta se stabilește: a. asupra necesității și șanselor de succes ale unui tratament; b. asupra faptului că autorul comite alte infracțiuni și asupra naturii acestora; c. asupra posibilităților de executare a măsurii. (4) Dacă autorul a comis o infracțiune în sensul art. 64 al. 1, competența trebuie realizată de un expert care nu a tratat autorul sau nu este ocupat în nici un fel. (4a) Dacă se ia în considerare internarea pe viață, în sensul art. 64 al. 1a, judecătorul ia o decizie pe baza expertizei realizate de cel puțin doi experți independenți, unul de altul și cu experiență, care nu au tratat autorul sau nu sunt ocupați în nici un fel. art. 59 alineatul (1) (Măsuri terapeutice instituționale, tratarea tulburărilor mentale) (1) Atunci când autorul suferă de o tulburare mentală gravă, judecătorul poate dispune un tratament instituțional în următoarele condiții: a. autorul a comis o infracțiune sau o infracțiune în legătură cu această tulburare; b. trebuie să se prevadă că această măsură îl va îndepărta de la noile infracțiuni în legătură cu această tulburare. (2) Tratamentul instituțional se efectuează într-o instituție psihiatrică adecvată sau într-o instituție de aplicare a măsurilor. (3) Prelucrarea se efectuează într-o unitate închisă atâta timp cât este necesar să se teamă că autorul nu se ascunde sau nu comite alte infracțiuni. Se poate efectua, de asemenea, într-o unitate din afara teritoriului, în sensul articolului 76 al doilea paragraf, în măsura în care tratamentul terapeutic necesar este asigurat de personal calificat. (4) În general, privarea de libertate cauzată de tratamentul instituțional nu poate depăși cinci ani. În cazul în care condițiile de eliberare condiționată nu sunt îndeplinite după cinci ani și este necesar să se prevadă că menținerea măsurii va deturna autorul de la noi infracțiuni sau infracțiuni în legătură cu tulburarea mentală, judecătorul poate, la cererea autorității de executare, să dispună prelungirea măsurii cu cel mult cinci ani de fiecare dată. art. 62 alineatul (1) (Examinarea eliberării și ridicării măsurii) (1) La autoritatea competentă examinează, din oficiu sau la cerere, dacă autorul poate fi eliberat condiționat de la executarea măsurii sau dacă măsura poate fi ridicată și, dacă este cazul, atunci când poate fi adoptată, ia o decizie în acest sens cel puțin o dată pe an. (2) În cazul în care autorul a comis o încălcare prevăzută în art. 64 al. 1, autoritatea competentă ia o decizie pe baza unei expertize independente, după ce a auzit o comisie formată din reprezentanți ai autorităților de urmărire penală, ai autorităților de executare și ai mediilor psihiatrice. art. 64 (Intervenții, condiții și executare) (1) Judecătorul ordonă internarea în cazul în care autorul a comis o crimă, o crimă, o leziune corporală gravă, un viol, un jaf, o luare de ostatici, un incendiere, o punere în pericol a vieții lui, sau o altă infracțiune a unei pedepse privative de libertate maximă de cel puțin cinci ani, prin care a purtat sau a dorit să aducă atingere în mod grav integrității fizice, psihice sau sexuale a lui și dacă: a. din cauza caracteristicilor personalității autorului, a circumstanțelor în care a comis o faptă și a experienței sale, el este serios de temut că nu comite alte infracțiuni de același gen sau b. din cauza unei grave tulburări mentale cronice sau recurente în legătură cu fâșia, este serios de temut că autorul nu comite alte infracțiuni de același gen și că măsura prevăzută la art. 59 pare condamnată la eșec. (2) La executarea unei pedepse privative de libertate înainte de internare (...) Art. 65 (Răzbunarea sancțiunii) (1) În cazul în care, înainte sau în timpul executării unei pedepse privative de libertate sau a unei pedepse interne în sensul art. 64 al. 1, condamnatul întrunește condițiile unei măsuri terapeutice instituționale prevăzute la art. 59-61, judecătorul poate dispune această măsură ulterior. Judecătorul competent este cel care a pronunțat pedeapsa sau a dispus internarea. (2) Dacă, în timpul executării pedepsei privative de libertate, faptele sau mijloacele de probă noi permit să se stabilească că un condamnat îndeplinește condițiile de internare și că aceste condiții erau deja îndeplinite în momentul hotărârii, fără ca judecătorul să fi putut să aibă cunoștință de acest lucru, judecătorul poate. Competența și procedura sunt stabilite de normele privind revizuirea. Dispoziții finale privind modificarea CP din 13 decembrie 2002, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007: Cifra 2 (Pronunțarea și punerea în aplicare a măsurilor) (1) Dispozițiile noului drept privind măsurile (articolele 56-65) și punerea lor în aplicare (art. 90) se aplică, de asemenea, autorilor de acțiuni sau care au fost judecați înainte de intrarea lor în vigoare. Totuși: a. pronunțarea ulterioară a internarii în sensul art. 65, al. 2, nu este admisibilă decât dacă internarea ar fi fost posibilă și în temeiul art. 42 sau 43 cc. 1 al. 2 din vechiul drept; b. plasarea tinerilor adulți în căminul de educație la locul de muncă (art. 100a din versiunea sa din 18 martie 1971) și măsurile aplicabile tinerilor adulți (art. 61) nu trebuie să dureze mai mult de patru ani. (2) În termen de douăsprezece luni de la intrarea în vigoare a noului drept, judecătorul examinează dacă persoanele care sunt internate în conformitate cu art. 42 sau 43 cc. 1, al. 2, de la last right îndeplinesc condițiile unei măsuri terapeutice (articolele 59-61 sau 63). În acest caz, instanța dispune această măsură; în caz contrar, inaugurarea continuă în conformitate cu noul drept. Legea privind Tribunalul Federal din 17 iunie 2005, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007 Art. 106 (Applicarea dreptului) (1) Tribunalul Federal aplică dreptul din oficiu. (2) Acesta examinează încălcarea drepturilor fundamentale și a dispozițiilor de drept cantonal și intercantonal numai dacă acest aspect a fost invocat și motivat de recurs. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (a) din Convenție, reclamantul se plânge că pronunțarea ulterioară de internare împotriva sa este aceea de a-l supune unei pedepse privative de libertate incompresibilă despre care nu știe dacă sau când se va încheia. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE [A□ Menținerea internalizării sub noul drept, decisă la 5 decembrie 2008 și confirmat la 22 aprilie 2013, în locul executării pedepsei, a fost și este acesta suficient de previzibil pentru solicitant, astfel cum se prevede la art. 5 alineatul (1) din convenție, având în vedere faptul că noul cod penal prevede că executarea unei pedepse privative de libertate trebuie să preîntâmpine internarea [A] [A1] ITMARKQuestionEnd PLEASE DO NOT REMOVE [A2] ITMARKQuestionEnd PLEASE DO NOT REMOVE
Communiquée le 23 juin 2015
Requête n
o
45165/14
Guiliano MADDALOZZO
contre la Suisse
introduite le 16 juin 2014
Le requérant, M. Giuliano Maddalozzo, est un ressortissant français né en 1954 et résidant à Puplinge. Il est représenté devant la Cour par
M
e
B.
Viredaz, avocat à Lausanne.
A.
Les circonstances de l’espèce
Par jugement du 3 novembre 1998, la Cour d’assises de la République et Canton de Genève (ci-après
: CA) reconnut le requérant coupable de tentative de viol avec cruauté (agression avec un couteau dans sa voiture) et rupture de ban, et, en vertu notamment de sa responsabilité restreinte, le condamna à une peine de cinq ans de réclusion, ordonna la suspension de ladite peine, prononça à sa place l’internement en application de l’article 43 chiffre 1 alinéa 2 de l’ancien code pénal (ci-après
: aCP) et ordonna un traitement psychiatrique. Ce jugement fut confirmé aux plans cantonal et fédéral, devenant ainsi définitif.
Suite à l’entrée en vigueur du nouveau code pénal (ci-après
: CP), le 1
er
janvier 2007, le Tribunal d’application des peines et des mesures de la République et Canton de Genève (ci-après
: TAPEM) ordonna, par jugement du 5 décembre 2008, sur la base notamment d’une expertise du 3
octobre 2008, le maintien de l’internement du requérant au sens de l’article 64 CP, conformément au chiffre 2 alinéa 1 des Dispositions finales du CP (voir ci-dessous, partie B). Ce jugement fut confirmé, le 23
mars
2009, par la Chambre pénale de la Cour de justice de la République et Canton de Genève (ci-après
Il ressort du dossier que le requérant bénéficia, en 2009 et 2010, d’un suivi thérapeutique tous les quinze jours, puis mensuellement, sans médication psychotrope, mené par deux psychologues. Le but de ce suivi était d’expliquer au requérant en quoi consistait un travail introspectif. Nonobstant les bénéfices pour le requérant, les thérapeutes constatèrent en définitive que le suivi ne permit pas un authentique travail introspectif, de sorte qu’il prit fin.
Le 20 juin 2011, le requérant sollicita le réexamen de sa libération conditionnelle de l’internement. Les services pénitentiaires compétents préavisèrent pour le maintien de l’internement.
Le 9 mai 2012, le TAPEM chargea le Dr S., psychiatre et psychothérapeute, de procéder à une expertise psychiatrique du requérant. Dans son rapport du 15 novembre 2012, le Dr S. diagnostiqua un trouble mixte de la personnalité à caractéristique paranoïaque, mais également avec des éléments narcissiques-pervers, et une composante psychopathique, ainsi qu’un trouble mental organique, dû à une lésion ou un dysfonctionnement cérébral, ou à une affection physique, sans précision, et une immaturité du développement psycho-sexuel. L’expert constata qu’il restait toujours sérieusement à craindre que le requérant ne commît de nouvelles infractions portant gravement atteinte à l’intégrité physique, psychique ou sexuelle d’autrui (dangerosité et risque de récidive), et souligna qu’un internement, ne pouvant pas être remplacé par une mesure thérapeutique institutionnelle et, encore moins, par un traitement ambulatoire, demeurait nécessaire. À ce propos, il précisa que les chances de pouvoir favoriser, par le biais d’un traitement, une évolution du requérant, relevaient en définitive d’une «
vue de l’esprit
». À noter qu’il ressort du rapport du Dr S. que le requérant fut soumis à plusieurs expertises psychiatriques, soit les 16 mai 1977, 15
février 1989, 21 janvier 1998, 9 mai 2006, 8 octobre 2007 et 3
octobre 2008.
Le 15 février 2013, par l’intermédiaire de son avocat, le requérant envoya un courrier au TAPEM, dans lequel il critiqua les conclusions du Dr
S., qui qualifiait tout traitement de «
vue de l’esprit
» et de sérieuse la crainte de récidive. Le requérant conclut, principalement, à ce que l’internement fût levé, et, subsidiairement, à ce qu’il fût prononcé sa libération conditionnelle ou, très subsidiairement, au renvoi de la cause à l’autorité compétente pour l’examen d’un changement de mesure.
Par jugement du 22 avril 2013, le TAPEM rejeta la demande de libération conditionnelle de l’internement et confirma le maintien de cette mesure. Le requérant recourut contre ce jugement le 6 mai 2013.
Par jugement du 28 juin 2013, la CJ rejeta le recours, soulignant que l’internement était proportionné en l’espèce. Le 2 septembre 2013, le requérant recourut contre ce jugement devant le Tribunal fédéral (ci-après
: TF), demandant à pouvoir bénéficier d’un «
traitement institutionnel
» ou de la liberté conditionnelle avec une «
mesure thérapeutique ambulatoire
». À noter que le requérant, dans son mémoire de recours, mentionna que l’internement dont il fit l’objet sous l’ancien droit, avait pour objectif son traitement médical, tout en relevant que «
(...)
cette idée initiale
(...)
n’est plus qu’un loin souvenir. À ce propos, n’est-il pas vrai que la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme a, dernièrement encore, rappelé que la sanction exécutée doit toujours rester en lien avec le jugement qui l’a prononcée
(
M. c. Allemagne
, n
o
19359/04, du 19
décembre
2009)
, peu
[important]
l’entrée en vigueur de la nouvelle partie générale du Code pénal
?
».
Par jugement du 12 décembre 2013, le TF rejeta le recours, constatant que le refus des instances cantonales d’accorder au requérant la libération conditionnelle de l’internement était justifié eu égard à sa dangerosité et au risque de récidive, confirmés par les rapports médicaux au dossier, de telle sorte que l’atteinte à sa liberté était encore largement proportionnée. À noter que le TF n’examina pas le grief implicite du requérant (lien de causalité entre jugement et sanction), soulevé en référence à l’arrêt de la Cour
M.
c.
Allemagne
, requête n
o
19359/04, le considérant insuffisamment motivé au regard des exigences accrues de l’article 106 alinéa 2 de la Loi sur le Tribunal fédéral (LTF
; voir ci-dessous).
B.
Le droit interne pertinent
1.
Ancien Code pénal du 21 décembre 1937, version en vigueur jusqu’au 31
décembre 2006 :
Article 42 (Mesures de sûreté : internement des délinquants d’habitude)
«
(1)
Le juge pourra remplacer l’exécution d’une peine de réclusion ou d’emprisonnement par l’internement si, après avoir déjà commis de nombreux crimes ou délits intentionnels en raison desquels il a été privé de liberté pour une durée globale d’au moins deux ans soit par des peines de réclusion ou d’emprisonnement, soit par une mesure d’éducation au travail ou après avoir déjà été interné comme délinquant d’habitude au lieu de subir des peines privatives de liberté, le délinquant commet, dans les cinq ans qui suivent sa libération définitive, un nouveau crime ou délit intentionnel qui dénote son penchant à la délinquance. Si cela est nécessaire, le juge fera examiner l’état mental du délinquant.
(2)
L’internement sera exécuté dans un établissement ouvert ou fermé, à l’exception des établissements affectés aux condamnés primaires, aux arrêts, à l’éducation au travail ou au traitement des alcooliques.
(3)
L’interné sera tenu d’exécuter le travail qui lui sera assigné. Après une durée égale à la moitié de la peine, mais d’au moins deux ans, l’interné qui s’est bien comporté pourra être occupé en dehors de l’établissement. Exceptionnellement, cet allégement pourra être accordé à d’autres internés, si leur état l’exige.
(4)
L’interné demeurera dans l’établissement pendant une durée égale aux deux tiers de la peine, mais d’au moins trois ans, déduction faite de la détention préventive imputée. L’autorité compétente ordonnera la libération conditionnelle pour trois ans au moment où le délai minimum fixé pour cette libération est écoulé, si l’internement ne paraît plus nécessaire; elle astreindra le libéré au patronage. En cas de réintégration, le nouvel internement durera en règle générale au moins cinq ans.
(5)
Sur proposition de l’autorité compétente, le juge pourra exceptionnellement mettre fin à l’internement avant l’expiration de sa durée minimum, si celui-ci ne se justifie plus et si les deux tiers de la durée de la peine sont écoulés.
»
Article 43 (Mesures concernant les délinquants anormaux)
«
(1) Lorsque l’état mental d’un délinquant ayant commis, en rapport avec cet état, un acte punissable de réclusion ou d’emprisonnement en vertu du présent code, exige un traitement médical ou des soins spéciaux et à l’effet d’éliminer ou d’atténuer le danger de voir le délinquant commettre d’autres actes punissables, le juge pourra ordonner le renvoi dans un hôpital ou un hospice. Il pourra ordonner un traitement ambulatoire si le délinquant n’est pas dangereux pour autrui. Si, en raison de son état mental, le délinquant compromet gravement la sécurité publique et si cette mesure est nécessaire pour prévenir la mise en danger d’autrui, le juge ordonnera l’internement. Celui-ci sera exécuté dans un établissement approprié. Le juge rendra son jugement au vu d’une expertise sur l’état physique et mental du délinquant, ainsi que sur la nécessité d’un internement, d’un traitement ou de soins.
(2) En cas d’internement ou de placement dans un hôpital ou un hospice, le juge suspendra l’exécution d’une peine privative de liberté. En cas de traitement ambulatoire, le juge pourra suspendre l’exécution de la peine si celle-ci n’est pas compatible avec le traitement. Dans ce cas, il pourra imposer au condamné des règles de conduite conformément à l’art. 41 ch. 2, et, au besoin, le soumettre au patronage.
(3) Lorsqu’il est mis fin à un traitement en établissement faute de résultat, le juge décidera si et dans quelle mesure des peines suspendues seront exécutées. Si le traitement ambulatoire paraît inefficace ou dangereux pour autrui et que l’état mental du délinquant nécessite néanmoins un traitement ou des soins spéciaux, le juge ordonnera le placement dans un hôpital ou un hospice. Lorsque le traitement dans un établissement est inutile, le juge décidera si et dans quelle mesure des peines suspendues seront exécutées. Au lieu de l’exécution des peines, le juge pourra ordonner une autre mesure de sûreté, si les conditions en sont remplies.
(4) L’autorité compétente mettra fin à la mesure lorsque la cause en aura disparu. Si la cause de la mesure n’a pas complètement disparu, l’autorité compétente pourra ordonner une libération à l’essai de l’établissement ou du traitement. Le libéré pourra être astreint au patronage. La libération à l’essai et le patronage seront rapportés, s’ils ne se justifient plus. L’autorité compétente communiquera sa décision au juge avant la libération.
(5) Après avoir entendu le médecin, le juge décidera si et dans quelle mesure des peines suspendues seront exécutées au moment de la libération de l’établissement ou à la fin du traitement. Il pourra y renoncer totalement s’il y a lieu de craindre que l’effet de la mesure n’en soit sérieusement compromis. La durée de la privation de la liberté consécutive à l’exécution d’une mesure dans un établissement sera imputée sur la peine suspendue lors du prononcé de la mesure. En communiquant sa décision, l’autorité compétente dira si elle considère que l’exécution de la peine porterait préjudice au libéré.
»
2.
Nouveau Code pénal, en vigueur dès le 1
er
janvier 2007 :
Article 56 (Principes)
«
(1) Une mesure doit être ordonnée : a. si une peine seule ne peut écarter le danger que l’auteur commette d’autres infractions ; b. si l’auteur a besoin d’un traitement ou que la sécurité publique l’exige et c. si les conditions prévues aux articles 59 à 61, 63 ou 64 sont remplies.
(2) Le prononcé d’une mesure suppose que l’atteinte aux droits de la personnalité qui en résulte pour l’auteur ne soit pas disproportionnée au regard de la vraisemblance qu’il commette de nouvelles infractions et de leur gravité.
(3) Pour ordonner une des mesures prévues aux articles 59 à 61, 63 et 64 ou en cas de changement de sanction au sens de l’article 65, le juge se fonde sur une expertise. Celle –ci se détermine : a. sur la nécessité et les chances de succès d’un traitement ; b. sur la vraisemblance que l’auteur commette d’autres infractions et sur la nature de celles-ci; c. sur les possibilités de faire exécuter la mesure.
(4) Si l’auteur a commis une infraction au sens de l’article 64 al. 1, l’expertise doit être réalisée par un expert qui n’a pas traité l’auteur ni ne s’en est occupé d’une quelconque manière.
(4bis) Si l’internement à vie, au sens de l’art. 64 al. 1bis, est envisagé, le juge prend sa décision en se fondant sur les expertises réalisées par au moins deux experts indépendants l’un de l’autre et expérimentés qui n’ont pas traité l’auteur ni ne s’en sont occupés d’une quelconque manière.
»
Article 59 alinéa 1 (Mesures thérapeutiques institutionnelles,
traitement des troubles mentaux)
«
(1) Lorsque l’auteur souffre d’un grave trouble mental, le juge peut ordonner un traitement institutionnel aux conditions suivantes : a. l’auteur a commis un crime ou un délit en relation avec ce trouble ; b. il est à prévoir que cette mesure le détournera de nouvelles infractions en relation avec ce trouble.
(2) Le traitement institutionnel s’effectue dans un établissement psychiatrique approprié ou dans un établissement d’exécution des mesures.
(3) Le traitement s’effectue dans un établissement fermé tant qu’il y a lieu de craindre que l’auteur ne s’enfuie ou ne commette de nouvelles infractions. Il peut aussi être effectué dans un établissement pénitentiaire au sens de l’article 76 al. 2, dans la mesure où le traitement thérapeutique nécessaire est assuré par du personnel qualifié.
(4) La privation de liberté entraînée par le traitement institutionnel ne peut en règle générale excéder cinq ans. Si les conditions d’une libération conditionnelle ne sont pas réunies après cinq ans et qu’il est à prévoir que le maintien de la mesure détournera l’auteur de nouveaux crimes ou de nouveaux délits en relation avec son trouble mental, le juge peut, à la requête de l’autorité d’exécution, ordonner la prolongation de la mesure de cinq ans au plus à chaque fois.
»
Article 62
d
alinéa 1 (Examen de la libération et de la levée de la mesure)
«
(1) L’autorité compétente examine, d’office ou sur demande, si l’auteur peut être libéré conditionnellement de l’exécution de la mesure ou si la mesure peut être levée et, si tel est le cas, quand elle peut l’être. Elle prend une décision à ce sujet au moins une fois par an. Au préalable, elle entend l’auteur et demande un rapport à la direction de l’établissement chargé de l’exécution de la mesure.
(2) Si l’auteur a commis une infraction prévue à l’article 64 al. 1, l’autorité compétente prend une décision sur la base d’une expertise indépendante, après avoir entendu une commission composée de représentants des autorités de poursuite pénale, des autorités d’exécution et des milieux de la psychiatrie. L’expert et les représentants des milieux de la psychiatrie ne doivent ni avoir traité l’auteur ni s’être occupés de lui d’une quelconque manière.
»
Article 64 (Internement, conditions et exécution)
«
(1) Le juge ordonne l’internement si l’auteur a commis un assassinat, un meurtre, une lésion corporelle grave, un viol, un brigandage, une prise d’otage, un incendie, une mise en danger de la vie d’autrui, ou une autre infraction passible d’une peine privative de liberté maximale de cinq ans au moins, par laquelle il a porté ou voulu porter gravement atteinte à l’intégrité physique, psychique ou sexuelle d’autrui et si : a. en raison des caractéristiques de la personnalité de l’auteur, des circonstances dans lesquelles il a commis l’infraction et de son vécu, il est sérieusement à craindre qu’il ne commette d’autres infractions du même genre, ou b. en raison d’un grave trouble mental chronique ou récurrent en relation avec l’infraction, il est sérieusement à craindre que l’auteur ne commette d’autres infractions du même genre et que la mesure prévue à l’article 59 semble vouée à l’échec.
(2) L’exécution d’une peine privative de liberté précède l’internement (...)
»
Article 65 (Changement de sanction)
«
(1) Si, avant ou pendant l’exécution d’une peine privative de liberté ou d’un internement au sens de l’art. 64 al. 1, le condamné réunit les conditions d’une mesure thérapeutique institutionnelle prévues aux articles 59 à 61, le juge peut ordonner cette mesure ultérieurement. Le juge compétent est celui qui a prononcé la peine ou ordonné l’internement. L’exécution du solde de la peine est suspendue.
(2) Si, pendant l’exécution de la peine privative de liberté, des faits ou des moyens de preuve nouveaux permettent d’établir qu’un condamné remplit les conditions de l’internement et que ces conditions étaient déjà remplies au moment du jugement sans que le juge ait pu en avoir connaissance, le juge peut ordonner l’internement ultérieurement. La compétence et la procédure sont déterminées par les règles sur la révision.
»
3.
Dispositions finales de la modification du CP du 13 décembre 2002, entrée en vigueur le 1
er
janvier 2007 :
Chiffre 2 (Prononcé et exécution des mesures)
«
(1) Les dispositions du nouveau droit relatives aux mesures (articles 56 à 65) et à leur exécution (article 90) s’appliquent aussi aux auteurs d’actes commis ou jugés avant leur entrée en vigueur. Cependant: a. le prononcé ultérieur de l’internement au sens de l’article 65, al. 2, n’est admissible que si l’internement aurait également été possible sur la base de l’article 42 ou 43 ch. 1 al. 2 de l’ancien droit; b. le placement des jeunes adultes en maison d’éducation au travail (article 100bis dans sa version du 18 mars 1971) et les mesures applicables aux jeunes adultes (art. 61) ne doivent pas durer plus de quatre ans.
(2) Dans un délai de douze mois à compter de l’entrée en vigueur du nouveau droit, le juge examine si les personnes qui sont internées selon les articles 42 ou 43, ch. 1, al. 2, de l’ancien droit remplissent les conditions d’une mesure thérapeutique (articles 59 à 61 ou 63). Dans l’affirmative, le juge ordonne cette mesure; dans le cas contraire, l’internement se poursuit conformément au nouveau droit.
»
4.
Loi sur le Tribunal fédéral du 17 juin 2005, entrée en vigueur le 1
er
janvier 2007
:
Art. 106 (Application du droit)
«
(1) Le Tribunal fédéral applique le droit d’office.
(2) Il n’examine la violation de droits fondamentaux ainsi que celle de dispositions de droit cantonal et intercantonal que si ce grief a été invoqué et motivé par le recourant.
»
GRIEF
Invoquant l’article 5 § 1 a) de la Convention, le requérant se plaint que le prononcé ultérieur de l’internement à son encontre revient à le soumettre à une peine privative de liberté incompressible dont il ne sait pas si ou quand elle se terminera.
[A1]
Le maintien de l’internement sous le nouveau droit, décidé le 5
décembre 2008 et confirmé le 22 avril 2013, à la place de l’exécution de la peine, était-il et est-il suffisamment prévisible pour le requérant, comme l’exige l’article 5 § 1 de la Convention, eu égard au fait que le nouveau code pénal prévoit que l’exécution d’une peine privative de liberté doit précéder l’internement
?
[A2]
[A1]
ITMARKQuestionEnd
[A2]
ITMARKQuestionEnd