Secțiunea a treia Cerere nr. 45165/14 Giliano MADDALOZZO împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 31 mai 2016 într-un comitet compus din Johannes Silvis, președinte, Helen Keller, Alena Poláčková, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată la 16 iunie 2014, Având în vedere observațiile guvernului și ale recurentului în răspuns, având în vedere decizia din 20 octombrie 2015 de a acorda asistență judiciară, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, domnul Giliano Maddalozzo, este un resortisant francez născut în 1954 și rezident în Pupiers. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul B. Viredaz, avocat în Lausanne. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: prin hotărârea din 3 noiembrie 1998, Curtea d Õasisses a Republicii și Cantonul de Geneva (denumită în continuare : CA) a recunoscut reclamantul vinovat de tentativă de viol cu cruzime (agresiune cu un cuțit în mașina sa) și ruperea banului, și, în special în virtutea responsabilității sale restrânse, l-a condamnat la o pedeapsă de cinci ani de condamnare, a ordonat suspendarea acestei pedepse, pronunțată la locul său la internare în conformitate cu art. 43 cifra 1 alineatul (2) din Codul penal anterior (denumit în continuare : aCP) și a ordonat un tratament psihiatric. Această hotărâre a fost confirmată în planurile cantonale și federale, devenind astfel definitivă. Ca urmare a intrării în vigoare a noului cod penal (denumit în continuare CP), la 1 ianuarie 2007, Tribunalul de aplicare a pedepselor și a măsurilor Republicii și Cantonului de Geneva (denumită în continuare "CP") : TAPEM) a ordonat, prin hotărârea din 5 decembrie 2008, pe baza unei expertize, în special, a unei expertize din 3 octombrie 2008, menținerea internalizării reclamantului în sensul articolului 64 CP, în conformitate cu cifra 2 alineatul (1) din Dispozițiile finale ale CP (punctul 14 de mai jos). În 2009, Camera Penală a Curții de Justiție a Republicii și Cantonul de Geneva (denumită în continuare CJ). Reclamantul nu a recurs la această hotărâre. Din dosar reiese că reclamantul a beneficiat, în 2009 și 2010, de o monitorizare terapeutică la fiecare 15 zile, apoi lunar, fără medicație psihotrope, efectuată de doi psihologi. Scopul acestei monitorizări a fost de a explica reclamantului în ce constă munca introspectivă. Fără a aduce atingere beneficiilor pentru solicitant, terapeuții au constatat, în cele din urmă, că monitorizarea nu a permis o adevărată muncă introspectivă, astfel încât a luat sfârșit. La 20 iunie 2011, reclamantul a solicitat reexaminarea eliberării sale condiționate de la internare. Departamentele competente din penitenciare au notificat cu privire la menținerea internarii. La 9 mai 2012, TAPEM l-a însărcinat pe dr. S., psihiatru și psihoterapeut să efectueze o expertiză psihiatrică a reclamantului. În raportul său din 15 noiembrie 2012, dr. S. diagnosti o tulburare mixtă a personalității cu caracteristici paranoice, dar și cu elemente narcisiste-perverse, și o componentă psihopatică, precum și o tulburare mentală organică, cauzată de o leziune sau de o disfuncție cerebrală, sau de o afecțiune fizică, fără precizie, și de o imaturitate a dezvoltării psiho-sexuale. În continuare, expertul a constatat că a rămas în mod serios de temut că reclamantul nu va comite noi infracțiuni grave care afectează în mod grav integritatea fizică, psihică sau sexuală (pericole și riscuri de recidivă) și a subliniat că un intern, care nu poate fi înlocuit cu o măsură terapeutică instituțională și, cu atât mai puțin, cu un tratament ambulator, rămânea necesar. La 15 februarie 2013, prin intermediul avocatului său, reclamantul a trimis o scrisoare către TAPEM, în care a criticat concluziile dr S. S., care descrie orice tratament ca fiind o vedere a spiritului. În primul rând, reclamantul concluzionează că internarea a fost oprită și, în subsidiar, că eliberarea condiționată a fost pronunțată sau, în mod subsidiar, că cauza a fost trimisă autorității competente să examineze o schimbare de măsură. Prin hotărârea din 22 aprilie 2013, TAPEM a respins cererea de eliberare condiționată de internare și a confirmat menținerea acestei măsuri. Reclamantul a recurs împotriva acestei hotărâri la 6 mai 2013. 10. Prin hotărârea din 28 iunie 2013, CJ a respins acțiunea, subliniind că dreptul la internare era proporțional în speță. La 2 septembrie 2013, reclamantul a recurs împotriva acestei hotărâri în fața Tribunalului Federal (în acest caz, după TF), solicitând să se poată beneficia de un tratament instituțional sau de libertatea condiționată cu o măsură terapeutică în ambulator 11. Prin hotărârea din 12 decembrie 2013, TF a respins acțiunea, constatând că refuzul organismelor cantonale de a acorda reclamantului eliberarea condiționată de internare a fost justificat având în vedere pericolul și riscul de recidivă, confirmate de rapoartele medicale la dosar, astfel încât respectarea libertății sale să fie încă în mare măsură proporțională. TF reamintește, de asemenea, că internarea sub vechiul drept a fost transformată în intern în sensul articolului 64 CP prin hotărârea TAPEM din 5 decembrie 2008, care a devenit definitivă și executorie. El este ima că nu a putut reveni în prezenta cauză. Dreptul intern relevant 12. Dispozițiile relevante ale fostului cod penal (aCP) din 21 decembrie 1937, versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2006, au fost formulate după cum urmează: art. 42 (Măsuri de securitate: intern delincvenți de obicei) (1) Judecătorul poate înlocui executarea unei pedepse de detenție sau de detenție prin internare dacă, după ce a comis deja numeroase infracțiuni sau infracțiuni intenționate din cauza cărora a fost privat de libertate pe o perioadă globală de cel puțin doi ani, fie prin pedepse de reținere sau detenție, fie printr-o măsură de educație la locul de muncă sau după ce a fost deja internat ca delincvent de obicei în loc să fie supus unor pedepse privative de libertate, infractorul comite, în termen de cinci ani de la eliberarea sa definitivă, o nouă infracțiune sau infracțiune intențională care își denotă înclinația către delincvență. Dacă este necesar, judecătorul va examina starea mentală a delincventului. (2) Internare va fi executată într-o instituție deschisă sau închisă, cu excepția instituțiilor afectate de condamnații primari, de hotărârile judecătorești, de educația la locul de muncă sau de tratamentul alcoolicilor. (3) Interiorul va fi obligat să efectueze munca care îi va fi atribuită. După o durată egală cu jumătate din pedeapsă, dar de cel puțin doi ani, internat care este bine îmbrăcat va putea fi ocupat în afara instituției. Excepție, această reducere poate fi acordată altor internați, în cazul în care starea lor impune (4) internat va rămâne în instituție pentru o perioadă egală cu două treimi din pedeapsă, dar de cel puțin trei ani, din care se scade detenția preventivă imputată. În cazul reintegrării, noul regim intern va dura, în general, cel puțin cinci ani. (5) La propunerea autorității competente, judecătorul va putea, în mod excepțional, să pună capăt internalizării înainte de expirarea duratei sale minime, dacă aceasta nu se mai justifică și dacă au trecut două treimi din durata pedepsei. art. 43 (Măsuri privind delincvenții anormali) (1) În cazul în care starea mentală a unui delincvent care a comis, în legătură cu acest stat, un act pedepsit de reținere sau de detenție în temeiul prezentului cod, impune un tratament medical sau de îngrijire specială și cu efect de eliminare sau de reducere a pericolului de a vedea infractorul comite alte acte pedepsite, judecătorul poate dispune retrimiterea într-un spital sau într-un azil. În cazul în care, din cauza stării sale mentale, delincventul pune în pericol siguranța publică și dacă această măsură este necesară pentru a preveni punerea în pericol a persoanei respective, judecătorul va fi internat. Acesta va fi executat într-o instituție adecvată. Judecătorul își va pronunța judecata cu privire la starea fizică și mentală a delincventului, precum și cu privire la necesitatea unui intern, a unui tratament sau a unui tratament. (2) În caz de internare sau de plasare într-un spital sau un azil, judecătorul va suspenda executarea unei pedepse privative de libertate. În cazul unui tratament ambulator, judecătorul poate suspenda executarea pedepsei în cazul în care aceasta nu este compatibilă cu tratamentul. În acest caz, acesta poate impune condamnatului norme de conduită în conformitate cu art. 41 cc. 2 și, dacă este necesar, îl poate supune patronajului. (3) Atunci când se pune capăt unui tratament în instituție din lipsă de rezultat, judecătorul va decide dacă și în ce măsură se vor executa pedepsele suspendate. Dacă tratamentul în ambulatoriu pare ineficient sau periculos pentru alții și dacă starea mentală a delincventului necesită totuși tratament sau îngrijire specială, judecătorul va ordona plasarea într-un spital sau un spital. În cazul în care prelucrarea într-o instituție este inutilă, judecătorul va decide dacă și în ce măsură se vor executa pedepsele suspendate. În loc de executarea pedepselor, judecătorul poate dispune o altă măsură de securitate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile. (4) La autoritatea competentă va pune capăt măsurii în momentul în care cauza dispare. În cazul în care cauza măsurii nu a dispărut complet, autoritatea competentă va putea dispune eliberarea la locul de muncă a instituției sau a tratamentului. Cel eliberat poate fi obligat să se ocupe de patronaj. Eliberarea la locul de muncă și patronajul vor fi raportate, în cazul în care acestea nu se mai justifică. Autoritatea competentă va comunica hotărârea sa judecătorului înainte de eliberare. (5) După ședința medicului, judecătorul va decide dacă și în ce măsură pedepsele suspendate vor fi executate în momentul eliberării instituției sau la sfârșitul tratamentului; el va putea renunța complet la aceasta dacă este necesar să se teamă că efectul măsurii respective va fi grav compromis. Durata privării de libertate ca urmare a executării unei măsuri într-o unitate va fi imputată pedepsei suspendate în momentul pronunțării măsurii. Prin notificarea deciziei sale, autoritatea competentă va spune dacă consideră că executarea pedepsei ar aduce atingere eliberării. 13. Dispozițiile relevante ale noului cod penal (CP) în vigoare de la 1 ianuarie 2007 sunt formulate după cum urmează art. 56 (Principiile) (1) O măsură trebuie să fie ordonată: a. dacă o singură pedeapsă nu poate înlătura pericolul pe care autorul îl comite în alte scopuri; b. dacă autorul are nevoie de un tratament sau dacă securitatea publică o cere și c. dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 59-61, 63 sau 64. (2) Denumirea unei măsuri presupune că dreptul la personalitate al autorului care rezultă din aceasta nu este disproporționată în raport cu adevărata ipoteză că acesta comite noi infracțiuni și gravitatea lor. (3) Pentru a ordona una dintre măsurile prevăzute în art. 59-61, 63 și 64 sau în cazul unei schimbări a sancțiunii în sensul art. 65, judecătorul se bazează pe o expertiză. Aceasta se stabilește: a. pe necesitatea și șansele de succes a unui tratament; b. asupra faptului că autorul comite alte infracțiuni și asupra naturii acestora; c. asupra posibilităților de executare a măsurii. (4) În cazul în care autorul a comis o încălcare în sensul articolului 64 al.1, competența trebuie realizată de un expert care nu a tratat autorul sau nu este ocupat în niciun fel. (4a) Dacă se ia în considerare internarea pe viață, în sensul art. 64 al. 1a, judecătorul ia o decizie pe baza expertizei realizate de cel puțin doi experți independenți, unul de altul și cu experiență, care nu au tratat autorul sau nu sunt ocupați în nici un fel. art. 64 (Internare, condiții și executare) (1) Judecătorul ordonă internarea în cazul în care autorul a comis o crimă, o crimă, o leziune corporală gravă, un viol, un jaf, o luare de ostatici, un incendiere, o punere în pericol a vieții lui, sau o altă infracțiune a unei pedepse privative de libertate maximă de cel puțin cinci ani, prin care a purtat sau a dorit să aducă atingere în mod grav integrității fizice, psihice sau sexuale a lui și dacă: a. din cauza caracteristicilor personalității autorului, a circumstanțelor în care a comis o faptă și a experienței sale, el este serios de temut că nu comite alte infracțiuni de același gen sau b. din cauza unei grave afecțiuni mentale cronice sau recurente în legătură cu fâșia, este serios de temut că autorul nu comite alte infracțiuni de același gen și că măsura prevăzută la art. 59 pare să fie condamnată la eșec. (2) La executarea unei pedepse privative de libertate înainte de internare [...] art. 65 (Răzbunarea sancțiunii) (1) În cazul în care, înainte sau în timpul executării unei pedepse privative de libertate sau a unei pedepse interne în sensul art. 64 al. 1, condamnatul întrunește condițiile unei măsuri terapeutice instituționale prevăzute la art. 59-61, judecătorul poate dispune această măsură ulterior. Judecătorul competent este cel care a pronunțat pedeapsa sau a dispus internarea. (2) Dacă, în timpul executării pedepsei privative de libertate, faptele sau mijloacele de probă noi permit să se stabilească că un condamnat îndeplinește condițiile de internare și că aceste condiții erau deja îndeplinite în momentul hotărârii, fără ca judecătorul să fi putut să aibă cunoștință de acest lucru, judecătorul poate. Competența și procedura sunt stabilite de normele privind revizuirea. 14. Cifra 2 din dispozițiile finale ale modificării CP din 13 decembrie 2002, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007, este formulată după cum urmează Cifra 2 (Pronunțată și pusă în aplicare a măsurilor) (1) Dispozițiile noului drept privind măsurile (articolele 56-65) și punerea lor în aplicare (art. 90) se aplică, de asemenea, autorilor de acte comise sau considerate înainte de intrarea lor în vigoare. Totuși: a. pronunțarea ulterioară a internalizării în sensul articolului 65 al.2, nu este admisibilă decât dacă internarea ar fi fost posibilă și în temeiul articolului 42 sau 43 cc. 1 al. 2 din vechiul drept; b. plasarea tinerilor adulți în căminul de educație la locul de muncă (art. 100a din versiunea sa din 18 martie 1971) și măsurile aplicabile tinerilor adulți (art. 61) nu trebuie să dureze mai mult de patru ani. (2) În termen de douăsprezece luni de la intrarea în vigoare a noului drept, judecătorul examinează dacă persoanele care sunt internate în conformitate cu art. 42 sau 43 cc. al. 2, de la fostul drept îndeplinesc condițiile unei măsuri terapeutice (art. 59 - 61 sau 63). În la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că pronunțarea ulterioară de internare împotriva sa este aceea de a-l supune unei pedepse privative de libertate incompresibilă despre care nu știe dacă sau când se va încheia. Prin urmare, ar fi existat o încălcare a acestei dispoziții. Guvernul susține că predictibilitatea menținerii internalizării după intrarea în vigoare a noului drept era deja și în același mod în momentul deciziei TAPEM din 5 Cu toate acestea, după cum reiese din faptele prezentate, această decizie a făcut, într-adevăr, obiectul unei acțiuni în fața CJ (Decizia din 23 martie 2009, alineatul (4) de mai sus), dar nu în fața Tribunalului Federal. Prin urmare, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. 16. El consideră că se confruntă cu o situație în care legătura dintre condamnarea inițială și prelungirea privării de libertate se destramă treptat cu trecerea timpului, în cele din urmă, ca urmare a unei decizii bazate pe motive incompatibile cu obiectivele vizate de decizia inițială. În acest sens, aceasta se bazează pe faptul că încălcarea articolului 5 alineatul (1) din Convenție există începând cu decizia TAPEM pronunțată la 22 aprilie 2013 că va trebui să se respingă faptul că guvernul potrivit căruia căile de atac interne nu au fost epuizate. 17. Curtea amintește că scopul epuizării căilor de atac interne este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste afirmații să fie supuse organelor convenției (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 74, CEDH 1999 V). Prin urmare, statele membre nu trebuie să răspundă la acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a remedia situația în ordinea lor juridică internă (ibidem ..). Astfel, cauza pe care intenionează să o sesizeze Curtea trebuie mai întâi invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (hotărârea Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 34, seria A n 200). 18. În ceea ce privește cazul din speță, Curtea constată că, prin hotărârea din 12 martie 1991, Curtea constată că În decembrie 2013, TF a reamintit faptul că internizarea reclamantului sub vechiul drept a fost transformată în interior în sensul articolului 64 CP prin hotărârea TAPEM din 5 decembrie 2008, care a devenit definitivă și executorie. Această instanță a considerat că nu putea reveni la prezenta cauză. Or, Curtea împărtășește punctul de vedere al guvernului potrivit căruia reclamantul, în cazul în care consideră că trecerea de la vechi la noul drept privind dreptul de internare la: ar fi privat de libertatea sa prin încălcarea articolului 5 § 1, ar fi trebuit să atace hotărârea CJ din 23 martie 2009. În măsura în care nu a sesizat Tribunalul Federal cu privire la o astfel de acțiune, acesta nu a epuizat căile de atac interne în această privință. 19. Curtea consideră că este necesar să se precizeze că, în pofida acestei constatări de neobosire a căilor de atac interne în ceea ce privește conformitatea cu Convenția privind trecerea de la la la mai vechi la noul drept privind internarea, nu este privat, în viitor, de posibilitatea de a examina condițiile concrete ale menținerii sale interne, în ultimă instanță de către Curte, și de a obține eliberarea sa, dacă este cazul. 20. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 iunie 2016. Stephen Phillips Johannes Silvis Modululr de Secțiune Președintele
Requête n
o
45165/14
Guiliano MADDALOZZO
contre la Suisse
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 31 mai 2016 en un comité composé de
:
Johannes Silvis,
président,
Helen Keller,
Alena Poláčková,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 juin 2014,
Vu les observations du Gouvernement et celles du requérant en réponse,
Vu la décision du 20 octobre 2015 d’accorder l’assistance judiciaire,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Guiliano Maddalozzo, est un ressortissant français né en 1954 et résidant à Puplinge. Il a été représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Par jugement du 3 novembre 1998, la Cour d’assises de la République et Canton de Genève (ci-après
: CA) reconnut le requérant coupable de tentative de viol avec cruauté (agression avec un couteau dans sa voiture) et rupture de ban, et, en vertu notamment de sa responsabilité restreinte, le condamna à une peine de cinq ans de réclusion, ordonna la suspension de ladite peine, prononça à sa place l’internement en application de l’article 43 chiffre 1 alinéa 2 de l’ancien code pénal (ci-après
: aCP) et ordonna un traitement psychiatrique. Ce jugement fut confirmé aux plans cantonal et fédéral, devenant ainsi définitif.
4.
Suite à l’entrée en vigueur du nouveau code pénal (ci-après
: CP), le 1
er
janvier 2007, le Tribunal d’application des peines et des mesures de la République et Canton de Genève (ci-après
: TAPEM) ordonna, par jugement du 5 décembre 2008, sur la base notamment d’une expertise du 3
octobre 2008, le maintien de l’internement du requérant au sens de l’article 64 CP, conformément au chiffre 2 alinéa 1 des Dispositions finales du CP (paragraphe 14 ci-dessous). Ce jugement fut confirmé, le 23
mars
2009, par la Chambre pénale de la Cour de justice de la République et Canton de Genève (ci-après : CJ). Le requérant ne recourut pas contre ce jugement.
5.
Il ressort du dossier que le requérant bénéficia, en 2009 et 2010, d’un suivi thérapeutique tous les quinze jours, puis mensuellement, sans médication psychotrope, mené par deux psychologues. Le but de ce suivi était d’expliquer au requérant en quoi consistait un travail introspectif. Nonobstant les bénéfices pour le requérant, les thérapeutes constatèrent en définitive que le suivi ne permit pas un authentique travail introspectif, de sorte qu’il prit fin.
6.
Le 20 juin 2011, le requérant sollicita le réexamen de sa libération conditionnelle de l’internement. Les services pénitentiaires compétents préavisèrent pour le maintien de l’internement.
7.
Le 9 mai 2012, le TAPEM chargea le Dr S., psychiatre et psychothérapeute, de procéder à une expertise psychiatrique du requérant. Dans son rapport du 15 novembre 2012, le Dr S. diagnostiqua un trouble mixte de la personnalité à caractéristique paranoïaque, mais également avec des éléments narcissiques-pervers, et une composante psychopathique, ainsi qu’un trouble mental organique, dû à une lésion ou un dysfonctionnement cérébral, ou à une affection physique, sans précision, et une immaturité du développement psycho-sexuel. L’expert constata qu’il restait toujours sérieusement à craindre que le requérant ne commît de nouvelles infractions portant gravement atteinte à l’intégrité physique, psychique ou sexuelle d’autrui (dangerosité et risque de récidive), et souligna qu’un internement, ne pouvant pas être remplacé par une mesure thérapeutique institutionnelle et, encore moins, par un traitement ambulatoire, demeurait nécessaire.
8.
Le 15 février 2013, par l’intermédiaire de son avocat, le requérant envoya un courrier au TAPEM, dans lequel il critiqua les conclusions du Dr
S., qui qualifiait tout traitement de «
vue de l’esprit
» et de sérieuse la crainte de récidive. Le requérant conclut, principalement, à ce que l’internement fût levé, et, subsidiairement, à ce qu’il fût prononcé sa libération conditionnelle ou, très subsidiairement, au renvoi de la cause à l’autorité compétente pour l’examen d’un changement de mesure.
9.
Par jugement du 22 avril 2013, le TAPEM rejeta la demande de libération conditionnelle de l’internement et confirma le maintien de cette mesure. Le requérant recourut contre ce jugement le 6 mai 2013.
10.
Par jugement du 28 juin 2013, la CJ rejeta le recours, soulignant que l’internement était proportionné en l’espèce. Le 2 septembre 2013, le requérant recourut contre ce jugement devant le Tribunal fédéral (ci
‑
après
:
TF), demandant à pouvoir bénéficier d’un «
traitement institutionnel
» ou de la liberté conditionnelle avec une «
mesure thérapeutique ambulatoire
».
11.
Par jugement du 12 décembre 2013, le TF rejeta le recours, constatant que le refus des instances cantonales d’accorder au requérant la libération conditionnelle de l’internement était justifié eu égard à sa dangerosité et au risque de récidive, confirmés par les rapports médicaux au dossier, de telle sorte que l’atteinte à sa liberté était encore largement proportionnée. Le TF rappela également que l’internement sous l’ancien droit fut transformé en internement au sens de l’article 64 CP par jugement du TAPEM du 5 décembre 2008, qui devint définitif et exécutoire. Il estima qu’il ne pouvait pas y revenir dans la présente cause.
B.
Le droit interne pertinent
12.
Les dispositions pertinentes de l’ancien code pénal (aCP) du 21
décembre 1937, version en vigueur jusqu’au 31 décembre 2006, étaient libellées comme il suit :
Article 42 (Mesures de sûreté : internement des délinquants d’habitude)
«
(1) Le juge pourra remplacer l’exécution d’une peine de réclusion ou d’emprisonnement par l’internement si, après avoir déjà commis de nombreux crimes ou délits intentionnels en raison desquels il a été privé de liberté pour une durée globale d’au moins deux ans soit par des peines de réclusion ou d’emprisonnement, soit par une mesure d’éducation au travail ou après avoir déjà été interné comme délinquant d’habitude au lieu de subir des peines privatives de liberté, le délinquant commet, dans les cinq ans qui suivent sa libération définitive, un nouveau crime ou délit intentionnel qui dénote son penchant à la délinquance. Si cela est nécessaire, le juge fera examiner l’état mental du délinquant.
(2) L’internement sera exécuté dans un établissement ouvert ou fermé, à l’exception des établissements affectés aux condamnés primaires, aux arrêts, à l’éducation au travail ou au traitement des alcooliques.
(3) L’interné sera tenu d’exécuter le travail qui lui sera assigné. Après une durée égale à la moitié de la peine, mais d’au moins deux ans, l’interné qui s’est bien comporté pourra être occupé en dehors de l’établissement. Exceptionnellement, cet allégement pourra être accordé à d’autres internés, si leur état l’exige
(4) L’interné demeurera dans l’établissement pendant une durée égale aux deux tiers de la peine, mais d’au moins trois ans, déduction faite de la détention préventive imputée. L’autorité compétente ordonnera la libération conditionnelle pour trois ans au moment où le délai minimum fixé pour cette libération est écoulé, si l’internement ne paraît plus nécessaire ; elle astreindra le libéré au patronage. En cas de réintégration, le nouvel internement durera en règle générale au moins cinq ans.
(5) Sur proposition de l’autorité compétente, le juge pourra exceptionnellement mettre fin à l’internement avant l’expiration de sa durée minimum, si celui-ci ne se justifie plus et si les deux tiers de la durée de la peine sont écoulés.
Article 43 (Mesures concernant les délinquants anormaux)
(1) Lorsque l’état mental d’un délinquant ayant commis, en rapport avec cet état, un acte punissable de réclusion ou d’emprisonnement en vertu du présent code, exige un traitement médical ou des soins spéciaux et à l’effet d’éliminer ou d’atténuer le danger de voir le délinquant commettre d’autres actes punissables, le juge pourra ordonner le renvoi dans un hôpital ou un hospice. Il pourra ordonner un traitement ambulatoire si le délinquant n’est pas dangereux pour autrui. Si, en raison de son état mental, le délinquant compromet gravement la sécurité publique et si cette mesure est nécessaire pour prévenir la mise en danger d’autrui, le juge ordonnera l’internement. Celui-ci sera exécuté dans un établissement approprié. Le juge rendra son jugement au vu d’une expertise sur l’état physique et mental du délinquant, ainsi que sur la nécessité d’un internement, d’un traitement ou de soins.
(2) En cas d’internement ou de placement dans un hôpital ou un hospice, le juge suspendra l’exécution d’une peine privative de liberté. En cas de traitement ambulatoire, le juge pourra suspendre l’exécution de la peine si celle-ci n’est pas compatible avec le traitement. Dans ce cas, il pourra imposer au condamné des règles de conduite conformément à l’art. 41 ch. 2, et, au besoin, le soumettre au patronage.
(3) Lorsqu’il est mis fin à un traitement en établissement faute de résultat, le juge décidera si et dans quelle mesure des peines suspendues seront exécutées. Si le traitement ambulatoire paraît inefficace ou dangereux pour autrui et que l’état mental du délinquant nécessite néanmoins un traitement ou des soins spéciaux, le juge ordonnera le placement dans un hôpital ou un hospice. Lorsque le traitement dans un établissement est inutile, le juge décidera si et dans quelle mesure des peines suspendues seront exécutées. Au lieu de l’exécution des peines, le juge pourra ordonner une autre mesure de sûreté, si les conditions en sont remplies.
(4) L’autorité compétente mettra fin à la mesure lorsque la cause en aura disparu. Si la cause de la mesure n’a pas complètement disparu, l’autorité compétente pourra ordonner une libération à l’essai de l’établissement ou du traitement. Le libéré pourra être astreint au patronage. La libération à l’essai et le patronage seront rapportés, s’ils ne se justifient plus. L’autorité compétente communiquera sa décision au juge avant la libération.
(5) Après avoir entendu le médecin, le juge décidera si et dans quelle mesure des peines suspendues seront exécutées au moment de la libération de l’établissement ou à la fin du traitement. Il pourra y renoncer totalement s’il y a lieu de craindre que l’effet de la mesure n’en soit sérieusement compromis. La durée de la privation de la liberté consécutive à l’exécution d’une mesure dans un établissement sera imputée sur la peine suspendue lors du prononcé de la mesure. En communiquant sa décision, l’autorité compétente dira si elle considère que l’exécution de la peine porterait préjudice au libéré.
»
13.
Les dispositions pertinentes du nouveau code pénal (CP), en vigueur dès le 1
er
janvier 2007, sont libellées comme il suit
:
Article 56 (Principes)
«
(1) Une mesure doit être ordonnée : a. si une peine seule ne peut écarter le danger que l’auteur commette d’autres infractions ; b. si l’auteur a besoin d’un traitement ou que la sécurité publique l’exige et c. si les conditions prévues aux articles 59 à 61, 63
ou 64 sont remplies.
(2) Le prononcé d’une mesure suppose que l’atteinte aux droits de la personnalité qui en résulte pour l’auteur ne soit pas disproportionnée au regard de la vraisemblance qu’il commette de nouvelles infractions et de leur gravité.
(3) Pour ordonner une des mesures prévues aux articles 59 à 61, 63 et 64 ou en cas de changement de sanction au sens de l’article 65, le juge se fonde sur une expertise. Celle –ci se détermine : a. sur la nécessité et les chances de succès d’un traitement ; b.
sur la vraisemblance que l’auteur commette d’autres infractions et sur la nature de celles-ci ; c. sur les possibilités de faire exécuter la mesure.
(4) Si l’auteur a commis une infraction au sens de l’article 64 al. 1, l’expertise doit être réalisée par un expert qui n’a pas traité l’auteur ni ne s’en est occupé d’une quelconque manière.
(4bis) Si l’internement à vie, au sens de l’art. 64 al. 1bis, est envisagé, le juge prend sa décision en se fondant sur les expertises réalisées par au moins deux experts indépendants l’un de l’autre et expérimentés qui n’ont pas traité l’auteur ni ne s’en sont occupés d’une quelconque manière.
Article 64 (Internement, conditions et exécution)
(1) Le juge ordonne l’internement si l’auteur a commis un assassinat, un meurtre, une lésion corporelle grave, un viol, un brigandage, une prise d’otage, un incendie, une mise en danger de la vie d’autrui, ou une autre infraction passible d’une peine privative de liberté maximale de cinq ans au moins, par laquelle il a porté ou voulu porter gravement atteinte à l’intégrité physique, psychique ou sexuelle d’autrui et si : a. en raison des caractéristiques de la personnalité de l’auteur, des circonstances dans lesquelles il a commis l’infraction et de son vécu, il est sérieusement à craindre qu’il ne commette d’autres infractions du même genre, ou b. en raison d’un grave trouble mental chronique ou récurrent en relation avec l’infraction, il est sérieusement à craindre que l’auteur ne commette d’autres infractions du même genre et que la mesure prévue à l’article 59 semble vouée à l’échec.
(2) L’exécution d’une peine privative de liberté précède l’internement [...]
Article 65 (Changement de sanction)
(1) Si, avant ou pendant l’exécution d’une peine privative de liberté ou d’un internement au sens de l’art. 64 al. 1, le condamné réunit les conditions d’une mesure thérapeutique institutionnelle prévues aux articles 59 à 61, le juge peut ordonner cette mesure ultérieurement. Le juge compétent est celui qui a prononcé la peine ou ordonné l’internement. L’exécution du solde de la peine est suspendue.
(2) Si, pendant l’exécution de la peine privative de liberté, des faits ou des moyens de preuve nouveaux permettent d’établir qu’un condamné remplit les conditions de l’internement et que ces conditions étaient déjà remplies au moment du jugement sans que le juge ait pu en avoir connaissance, le juge peut ordonner l’internement ultérieurement. La compétence et la procédure sont déterminées par les règles sur la révision.
»
14.
Le chiffre 2 des dispositions finales de la modification du CP du 13
décembre 2002, entrée en vigueur le 1
er
janvier 2007, est libellé comme il suit
:
Chiffre 2 (Prononcé et exécution des mesures)
«
(1) Les dispositions du nouveau droit relatives aux mesures (articles 56 à 65) et à leur exécution (article 90) s’appliquent aussi aux auteurs d’actes commis ou jugés avant leur entrée en vigueur. Cependant : a. le prononcé ultérieur de l’internement au sens de l’article 65, al. 2, n’est admissible que si l’internement aurait également été possible sur la base de l’article 42 ou 43 ch. 1 al. 2 de l’ancien droit ; b. le placement des jeunes adultes en maison d’éducation au travail (article 100bis dans sa version du 18 mars 1971) et les mesures applicables aux jeunes adultes (art. 61) ne doivent pas durer plus de quatre ans.
(2) Dans un délai de douze mois à compter de l’entrée en vigueur du nouveau droit, le juge examine si les personnes qui sont internées selon les articles 42 ou 43, ch.
1,
al. 2, de l’ancien droit remplissent les conditions d’une mesure thérapeutique (articles
59 à 61 ou 63). Dans l’affirmative, le juge ordonne cette mesure ; dans le cas contraire, l’internement se poursuit conformément au nouveau droit.
»
GRIEF
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que le prononcé ultérieur de l’internement à son encontre revient à le soumettre à une peine privative de liberté incompressible dont il ne sait pas si ou quand elle se terminera. Dès lors, il y aurait eu violation de cette disposition.
Grief tiré de l’article 5 § 1 de la Convention
15.
Le Gouvernement soutient que la prévisibilité du maintien de l’internement après l’entrée en vigueur du nouveau droit se posait déjà et de la même façon au moment de la décision rendue par le TAPEM du 5
décembre 2008. Or, comme il ressort de l’exposé des faits, cette décision a certes fait l’objet d’un recours devant la CJ (décision du 23 mars 2009, paragraphe 4 ci-dessus), mais non pas devant le Tribunal fédéral. Il s’ensuit que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes.
16.
Le requérant ne partage pas cet avis. Il estime qu’on se trouve confronté à une situation où le lien entre la condamnation initiale et la prolongation de la privation de liberté se distend peu à peu avec l’écoulement du temps, pour finir par se rompre, du fait d’une décision qui se fonde sur des motifs incompatibles avec les objectifs visés par la décision initiale. En l’occurrence, c’est en se basant sur le fait que la violation de l’article 5 § 1 de la Convention existe à partir de la décision rendue par le TAPEM le 22 avril 2013 qu’il faudra rejeter l’argumentation du Gouvernement selon laquelle les voies de recours internes n’ont pas été épuisées.
17.
La Cour rappelle que la finalité de l’épuisement des voies de recours internes est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises aux organes de la Convention (voir, par exemple,
Selmouni c. France
[GC], n
o
‑
V). Les États n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne (
ibidem
.). Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (arrêt
Cardot c. France
, 19 mars 1991, § 34, série A n
o
200).
18.
S’agissant du cas d’espèce, la Cour observe que, par jugement du 12
décembre 2013, le TF a rappelé que l’internement du requérant sous l’ancien droit fut transformé en internement au sens de l’article 64 CP par jugement du TAPEM du 5 décembre 2008, qui devint définitif et exécutoire. Ce tribunal a estimé qu’il ne pouvait pas y revenir dans la présente cause. Or, la Cour partage l’avis du Gouvernement selon lequel le requérant, s’il estimait que le passage de l’ancien vers le nouveau droit relatif à l’internement l’aurait privé de sa liberté en violation de l’article 5 § 1, aurait dû attaquer le jugement de la CJ du 23 mars 2009. Dans la mesure où il n’a pas saisi le Tribunal fédéral d’un tel recours, il n’a pas épuisé les voies de recours internes à cet égard.
19.
La Cour estime nécessaire de préciser que le requérant, en dépit de ce constat de non-épuisement des voies de recours internes quant à la conformité avec la Convention du passage de l’ancien au nouveau droit relatif à l’internement, n’est pas privé, à l’avenir, de la possibilité de faire examiner les conditions concrètes du maintien de son internement, en dernière instance par la Cour, et d’obtenir sa libération le cas échéant.
20.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 23 juin 2016.
Stephen Phillips
Johannes Silvis
Greffier de section
Président