DERUNGS c. SUISSE

Secțiunea a doua Cerere nr. 52089/09 Rudolf DERUNGS împotriva Elveției introdusă la 2 septembrie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Rudolf Derungs, este un cetățean elvețian născut în 1961 și rezident în Regendorf. Este reprezentat în fața Curții de către dl Brunner, avocat în Zurich. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Condamnarea și internarea reclamantului la 6 noiembrie 2002, Tribunalul de District (Bezirksgericht) din Zürich îl condamnă pe reclamant la 5 luni de închisoare pentru conduita în stare de ebrietate. Cu toate acestea, pe baza unei expertize a Serviciilor psihiatrice (Psihiatriische Dienste) ) din cantonul Grisons din 10 iunie 2002, și-a pronunțat, de asemenea, dreptul intern în temeiul articolului 43 ch. 1 al. 2 din Codul penal elvețian și a suspendat executarea pedepsei [art. 43 cc. 2 al. 1 CPS, af. in inf. dreptul intern relevant La nivelul competenței a observat eșecul terapiilor anterioare, absența unei evoluții favorabile a caracteristicilor psihopatologice, dependența puternică de alcool și deducea un risc ridicat de recidivă care punea în pericol grav siguranța publică. Tribunalul de District a subliniat faptul că antecedentele reclamantului, care a făcut obiectul unor numeroase urmăriri din 1982, al unor măsuri ambulatorii și apoi staționate fără rezultate, justificau pronunțarea celei mai incisive, a măsurii de internare. Prin hotărârea din 9 martie 2004, instanța de apel (Obergericht) ) din cantonul lui Zurich a redus pedeapsa la patru luni și jumătate de închisoare și a confirmat pentru restul sentinței judecătorești anterioare. Începând cu 30 noiembrie 2004, reclamantul a fost internat în penitenciarul Pöschwies din Regendorf. din cantonul Zürich a refuzat eliberarea sa la 22 decembrie 2005 și 20 decembrie 2006. Acțiunea împotriva acestei a doua decizii a fost respinsă de către Hotărârea pentru Justiție și Justiție (Dirktion der Justiz und des Innern) a cantonului de Zurich la 7 iunie 2007. Procedura în fața instanței de apel și a Curții de Casație și prima hotărâre a Tribunalului Federal de Casație. La 21 mai 2008, reclamantul a adresat o cerere de eliberare în instanță. La 1 iulie 2008, oficiul de executare judiciară a respins cererea de eliberare. La 9 septembrie 2008, reclamantul a depus o a doua cerere de eliberare în instanță. octombrie 2008, Comisia a declarat din nou incompetentă. Prin Hotărârea din 15 decembrie 2008, Curtea de Casație (Kasationsgericht) din cantonul Zürich a respins acțiunea în nulitate (Nichtigkeitsbeschwerde) ) de la reclamant. Ea a considerat că reclamantul nu putea să se prevaleze de dreptul de a obține în orice moment un control direct judiciar al legalității de internare. Procedura în vigoare, în primul rând internă la administrație printr-o acțiune la autoritatea superioară, a cărei decizie poate fi înaintată într-o a doua etapă Tribunalului Administrativ (Verwaltungsgericht) ) din cantonul lui Zurich, era în conformitate cu art. 5 alin. (4) din Convenție, astfel încât aceaceasta a fost pe bună dreptate, astfel încât instanța de apel își declinase competența. Reclamantul a înaintat o acțiune la Tribunalul Federal. El a făcut să se susțină că sistemul zürichez, bazat pe art. 64 și următorul CPS (examinarea eliberării trebuie să fie condus de autoritatea competentă,) a făcut să pară iluzoriu În conformitate cu art. 5 alineatul (4) din Convenție, orice posibilitate de a obține o hotărâre într-un termen scurt, în conformitate cu art. 5 alineatul (4) din Convenție, trebuia să aibă acces direct la o instanță judecătorească. Prin Hotărârea din 25 februarie 2009, Tribunalul Federal l-a decăzut pe reclamant, considerând că nu era necesar să își modifice jurisprudența cu privire la articolele 64 și următoarele CPS, considerate conforme cu Convenia. Subit ca sub noul Cod, el nu are dreptul de a sesiza în orice moment un judecător pentru a controla legalitatea unui rezident pronunțat inițial de către o instanță. Procedura introdusă în paralel de reclamant și care se desfășoară mai întâi în fața unei autorități interne în cadrul administrației cantonale asigura o protecție suficientă în raport cu art. 5 alineatul (4) din convenție. Procedura în fața Oficiului pentru executarea judiciară, Hotărârea Justiție și Internă și Tribunalul Administrativ și a doua hotărâre a Tribunalului Federal La 21 august 2008, oficiul de execuție judiciară l-a audiat personal pe reclamant în prezența avocatului său în cadrul examinării anuale din oficiu a legalității de internare. În aceeași zi, reclamantul a formulat o cerere de eliberare. La 7 octombrie 2008, oficiul de executare judiciară a refuzat eliberarea reclamantului în urma examinării anuale din oficiu. În ceea ce privește cererea de eliberare, aceaceasta a fost respinsă la 5 decembrie 2008. Împotriva fiecăreia dintre cele două decizii, reclamantul a introdus o acțiune în fața Direcției pentru Justiție și Interior și a respins acțiunea împotriva primei decizii la 22 ianuarie 2009, iar a doua la 5 martie 2009. Tribunalul Administrativ și-a făcut propriile considerente ale hotărârii Tribunalului Federal din 25 februarie 2009. El a adăugat că, în cazul în care era adevărat că sistemul zürichez implica în mod necesar o durată globală a procedurii mai lungă, aceasta rămânea La 21 august 2008 și la 7 octombrie 2008, două luni și jumătate și-au pierdut locul de muncă între recursul reclamantului depus la 10 noiembrie 2008 și decizia Direcției Justiție și Justiție din 22 ianuarie 2009. El a subliniat faptul că reclamantul a sesizat mai multe autorități în paralel și că a trebuit să se aștepte anumite decizii. În plus, principiul celității nu ar avea în plus același domeniu de aplicare în cadrul procedurii de examinare din oficiu ca și în cazul unei cereri de eliberare în condiții diferite, pe baza unei modificări a circumstanțelor, și ar fi, de fapt, valabil pentru pronunțarea, la origine, a sancțiunii de către o instanță. Tribunalul administrativ a considerat, de asemenea, că nu era necesar să se stabilească o nouă competență, notând că reclamantul nu a solicitat acest lucru. De asemenea, el a renunțat să țină o audiere, respingând o cerere expresă din partea reclamantului, considerând că este suficient faptul că a fost auzit personal în prezența avocatului său în cadrul examinării anuale din oficiu la 21 august 2008, el a adăugat că art. 5 alin. (4) și (6) § 1 din Convenție nu au acordat un astfel de drept în cursul unei proceduri privind o cerere de eliberare a unei măsuri de internare. El a confirmat, de altfel, legalitatea de internare, întrucât circumstanțele nu au evoluat de la ultimele decizii de respingere a cererilor de eliberare a reclamantului. În cele din urmă, Tribunalul Administrativ a primit favorabil cererea de executare a internalizării și a trimis cauza în fața Oficiului de executare judiciară pentru o nouă hotărâre. Recurentul a formulat o acțiune la Tribunalul Federal. El a fost decăzut prin hotărârea din 25 ianuarie 2010. Tribunalul Federal a aprobat calculele termenelor efectuate de instanța administrativă. În plus, Tribunalul a constatat că patru luni și jumătate și au trecut între recursul la Tribunalul Administrativ și hotărârea acestuia (2 martie 2009). În ansamblu, procedura a durat 11 luni până la prima hotărâre. Trebuia să se țină seama de reunirea celor două proceduri de către instanța administrativă și de faptul că instanțele anterioare s-ar fi bazat pe expertizele anterioare ( lung, dar nu nejustificabil mai mult decât este necesar, el a confirmat că art. 5 alineatul (4) din Convenție nu conferă niciun drept unei audiențe. Dreptul intern relevant Codul penal din 21 decembrie 1937 (versiune în vigoare până la 31 decembrie 2006) art. 43 În cazul în care starea mentală a unui delincvent care a comis, în legătură cu acest stat, un act pedepsit de reținere sau de detenție în temeiul prezentului cod, impune un tratament medical sau de îngrijire specială și în temeiul unui efect de eliminare sau de reducere a pericolului de a-l vedea pe delincvent comite alte acte pedepsite, judecătorul poate dispune retrimiterea într-un spital sau un azil. În cazul în care, din cauza stării sale mentale, delincventul pune în pericol siguranța publică și dacă această măsură este necesară pentru a preveni punerea în pericol a persoanei respective, judecătorul va fi internat. Acesta va fi executat într-o instituție adecvată. Judecătorul își va pronunța judecata cu privire la starea fizică și mentală a delincventului, precum și cu privire la necesitatea unui intern, a unui tratament sau a unui tratament. (2) În caz de internare sau de plasare într-un spital sau un azil, judecătorul va suspenda executarea unei pedepse privative de libertate. (...) art. 45 (1) Autoritatea competentă se asigură că eliberarea condiționată sau eliberarea condiționată trebuie să fie ordonată. În ceea ce privește eliberarea condiționată sau în condiții de executare a uneia dintre unitățile prevăzute în art. 42 sau mai puțin autoritatea competentă va lua o decizie cel puțin o dată pe an, în caz de internare în conformitate cu art. 42 pentru prima dată la expirarea duratei minime legale a măsurii. (...) Codul penal din 21 decembrie 1937 (versiunea în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007) art. 64 Judecătorul ordonă internarea în cazul în care autorul a comis o crimă, o crimă, o leziune corporală gravă, un viol, un jaf, o luare de ostatici, un incendiere, o punere în pericol a vietii unui om, sau o altă infracțiune a unei pedepse privative de libertate maximă de cel puțin cinci ani, prin care a purtat sau a dorit să aducă atingere în mod grav integrității fizice, psihice sau sexuale a persoanei respective și dacă datorită caracteristicilor personalității autorului, a circumstanțelor în care a comis o faptă și a experienței sale, el este serios de temut că nu comite alte infracțiuni de același gen; sau din cauza unei grave tulburări mentale cronice sau recurente în legătură cu fâșia, este serios de temut că autorul nu comite alte infracțiuni de același gen și că măsura prevăzută la art. 59 pare condamnată la eșec. (...) Art. 64. a. cel puțin o dată pe an și pentru prima dată după o perioadă de doi ani, în cazul în care autorul poate fi eliberat condiționat de la internare și, dacă este cazul, atunci când poate fi eliberat (art. 64 , al. 1) ; (...) GRIFS Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamantul se plânge că perioada dintre cererea sa din 21 august 2008 de a obține încetarea internă a acesteia, iar hotărârea pronunțată de instanța administrativă la 15 iulie 2009 este excesivă și nu satisface cerința termenului scurt. Reclamantul consideră, de asemenea, că procedura care trebuie urmată în cantonul lui Zurich pentru a contesta legalitatea unei detenții face iluzorie pronunțarea unei hotărâri judecătorești într-un termen scurt În opinia sa, termenul scurs între diferitele etape ale acesteia este excesiv. În cele din urmă, reclamantul se plânge, încă pe teren de la art. 5 alineatul (4) din convenție, că instanța administrativă a refuzat să desfășoare o ședință, în pofida cererii sale. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI Lungimea procedurii prin care reclamantul a încercat să conteste legalitatea detenției sale era compatibilă cu condiția de a fi restant 4 din Convenție? În special, această procedură prezintă garanții suficiente în ceea ce privește această cerință În cadrul aceleiași proceduri, refuzul instanței administrative de a ține o audiere a fost compatibil cu art. 4 din Convenție

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

52089/09

Rudolf DERUNGS contre la Suisse

introduite le 2 septembre 2009

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Rudolf Derungs, est un ressortissant suisse né en 1961 et résidant à Regensdorf. Il est représenté devant la Cour par M

e

M.

Brunner, avocat à Zürich.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

La condamnation et l’internement du requérant

Le 6 novembre 2002, le tribunal de district (

Bezirksgericht

) de Zürich condamna le requérant à 5 mois d’emprisonnement pour conduite en état d’ivresse. Toutefois, sur la base d’une expertise des Services psychiatriques (

Psychiatrische Dienste

) du canton des Grisons du 10 juin 2002, il prononça également son internement en application de l’ancien article 43 ch. 1 al. 2 du Code pénal suisse («

CPS

») et suspendit l’exécution de la peine (article

43 ch. 2 al. 1 CPS, cf.

infra

«

Le droit interne pertinent

»). L’expertise constatait l’échec des thérapies antérieures, l’absence d’évolution favorable des caractéristiques psychopathologiques, une forte dépendance à l’alcool et en déduisait un risque élevé de récidive faisant courir un grave danger pour la sécurité publique. Le tribunal de district souligna que les antécédents du requérant, qui avait fait l’objet de nombreuses poursuites depuis 1982, de mesures ambulatoire puis stationnaire restées sans résultats, justifiaient le prononcé de la mesure la plus incisive, l’internement.

Par jugement du 9 mars 2004, la cour d’appel (

Obergericht

) du canton de Zürich réduisit la peine à quatre mois et demi d’emprisonnement et confirma pour le surplus le jugement de l’instance précédente.

Depuis le 30 novembre 2004, le requérant est interné au sein du pénitencier de Pöschwies, à Regensdorf.

L’Office de l’exécution judiciaire (

Amt für Justizvollzug

)

du canton du Zürich refusa sa libération les 22 décembre 2005 et 20 décembre 2006. Le recours dirigé contre cette deuxième décision fut rejeté par la direction de la Justice et de l’Intérieur (

Direktion der Justiz und des Innern

) du canton de Zürich le 7 juin 2007.

2.

La procédure devant la cour d’appel et la Cour de cassation, et le premier arrêt du Tribunal fédéral

Le 21 mai 2008, le requérant adressa une demande de libération à la cour d’appel. S’estimant incompétente, elle n’entra pas en matière et renvoya la demande à l’office de l’exécution judiciaire. La cour d’appel, qui examinait par ailleurs la conformité de l’internement au nouveau droit des sanctions entré en vigueur au 1

er

janvier 2007 (art. 64 al. 1 CPS, cf.

infra

«

Le droit interne pertinent

»), suspendit cette procédure jusqu’à la décision de l’office de l’exécution judiciaire.

Le 1

er

juillet 2008, l’office de l’exécution judiciaire rejeta la demande de libération.

Le 9 septembre 2008, le requérant adressa une seconde demande de libération à la cour d’appel. Par décision du 1

er

octobre 2008, elle se déclara à nouveau incompétente. Ayant repris l’examen de la conformité de l’internement au nouveau droit après la décision du 1

er

juillet 2008, elle ordonna la poursuite de cette mesure sur la base du nouveau droit.

Par arrêt du 15 décembre 2008, la Cour de cassation (

Kassationsgericht

) du canton de Zürich rejeta le recours en nullité (

Nichtigkeitsbeschwerde

) du requérant. Elle estima que le requérant ne pouvait pas se prévaloir d’un droit à obtenir en tout temps un contrôle directement judiciaire de la légalité de l’internement. La procédure en vigueur, d’abord interne à l’administration via un recours auprès de l’autorité supérieure, dont la décision peut dans un second temps être portée devant le Tribunal administratif (

Verwaltungsgericht

) du canton de Zürich, était conforme à l’article 5 § 4 de la Convention, si bien que c’était à bon droit que la cour d’appel avait décliné sa compétence.

Le requérant déposa un recours auprès du Tribunal fédéral. Il fit valoir que le système zürichois, reposant sur les articles 64

a

et suivant CPS (l’examen de la libération doit être conduit par l’«

autorité compétente

»), rendait «

illusoire

» toute possibilité d’obtenir une décision judiciaire dans un «

bref délai

», conformément à l’article 5 § 4 de la Convention. Il devait pouvoir accéder directement à un tribunal.

Par arrêt du 25 février 2009, le Tribunal fédéral débouta le requérant, considérant qu’il n’y avait pas lieu de modifier sa jurisprudence relative aux articles 64

a

et suivant CPS, jugés conformes à la Convention. Sous l’ancien comme sous le nouveau Code, il n’existait pas de droit à saisir en tout temps un juge afin de faire contrôler la légalité d’un internement prononcé à l’origine par un tribunal. La procédure introduite en parallèle par le requérant et se déroulant d’abord devant une autorité interne à l’administration cantonale garantissait une protection suffisante au regard de l’article 5 § 4 de la Convention.

3.

La procédure devant l’office de l’exécution judiciaire, la direction de la justice et de l’intérieur et le tribunal administratif, et le second arrêt du Tribunal fédéral

Le 21 août 2008, l’office de l’exécution judiciaire auditionna le requérant personnellement en présence de son avocat dans le cadre de l’examen annuel d’office de la légalité de l’internement. Le même jour, le requérant formula une demande de libération.

Le 7 octobre 2008, l’office de l’exécution judiciaire refusa la libération du requérant au terme de l’examen annuel d’office. Quant à la demande de libération, elle fut rejetée le 5 décembre 2008.

Contre chacune des deux décisions, le requérant interjeta un recours auprès de la direction de la justice et de l’intérieur. Elle rejeta le recours contre la première décision le 22 janvier 2009, et le second le 5 mars 2009.

Le requérant porta les deux décisions devant le tribunal administratif, qui décida de joindre les deux procédures. Par arrêt du 15 juillet 2009, il rejeta les recours. Le tribunal administratif fit siens les considérants de l’arrêt du Tribunal fédéral du 25 février 2009. Il ajouta que s’il était vrai que le système zürichois entraînait forcément une durée globale de la procédure plus longue, elle restait «

raisonnable

» («

angemessen

»), notant qu’un mois et demi s’était écoulé entre l’audition du requérant dans le cadre de l’examen annuel d’office le 21 août 2008 et la décision de l’office de l’exécution judiciaire du 7 octobre 2008. Ensuite, deux mois et demi s’écoulèrent entre le recours du requérant déposé le 10 novembre 2008 et la décision de la direction de la Justice et de l’Intérieur du 22 janvier 2009. Il souligna que le requérant avait saisit plusieurs autorités en parallèle et qu’il avait fallu attendre certaines décisions. Le principe de célérité n’aurait en sus pas la même portée dans le cadre de l’examen d’office qu’en cas de demande de libération s’appuyant sur une modification des circonstances, et il vaudrait en réalité essentiellement pour le prononcé, à l’origine, de la sanction par un tribunal.

Le tribunal administratif estima par ailleurs que l’établissement d’une nouvelle expertise n’était pas nécessaire, notant que le requérant ne le demandait pas. Il renonça aussi à tenir une audience, rejetant une demande expresse du requérant, en considérant comme suffisant le fait qu’il avait été entendu personnellement en présence de son avocat dans le cadre de l’examen annuel d’office le 21 août 2008. Il ajouta que les articles 5 § 4 et 6

Il confirma au demeurant la légalité de l’internement, considérant que les circonstances n’avaient pas évolué depuis les dernières décisions rejetant les demandes de libération du requérant.

Enfin, le tribunal administratif accueillit favorablement la demande d’allègements dans l’exécution de l’internement et renvoya la cause à l’office de l’exécution judiciaire pour nouvelle décision.

Le requérant déposa un recours auprès du Tribunal fédéral. Il fut débouté par arrêt du 25 janvier 2010. Le Tribunal fédéral approuva les calculs des délais opérés par le tribunal administratif. Il constata en outre que quatre

mois et demi s’étaient écoulés entre le recours au tribunal administratif et l’arrêt de ce dernier (2 mars – 15 juillet 2009). Dans l’ensemble, la procédure avait duré 11 mois jusqu’à la première décision judiciaire. Il fallait tenir compte de la jonction des deux procédures par le tribunal administratif, et du fait que les juridictions précédentes se seraient basées sur des expertises antérieures («

haben auf frühere Gutachten abgestellt

»). En conclusion, selon le Tribunal fédéral, une telle durée était «

longue, mais pas injustifiable

» («

lange, aber nicht [...] unvertretbar

»). Il confirma pour le surplus l’arrêt du tribunal administratif, soulignant que l’article 5 § 4 de la Convention ne conférait aucun droit à une audience.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le Code pénal du 21 décembre 1937 (version en vigueur jusqu’au 31 décembre 2006)

Article 43

«

Si, en raison de son état mental, le délinquant compromet gravement la sécurité publique et si cette mesure est nécessaire pour prévenir la mise en danger d’autrui, le juge ordonnera l’internement. Celui-ci sera exécuté dans un établissement approprié.

Le juge rendra son jugement au vu d’une expertise sur l’état physique et mental du délinquant, ainsi que sur la nécessité d’un internement, d’un traitement ou de soins.

»

Article 45

«

En matière de libération conditionnelle ou à l’essai de l’un des établissements prévus à l’art. 42 ou 43, l’autorité compétente prendra une décision au moins une fois par an, en cas d’internement selon l’art. 42 pour la première fois à l’expiration de la durée minimum légale de la mesure. (...)

»

2.

Le Code pénal du 21 décembre 1937 (version en vigueur dès le 1

er

janvier 2007)

Article 64

«

:

a.

en raison des caractéristiques de la personnalité de l’auteur, des circonstances dans lesquelles il a commis l’infraction et de son vécu, il est sérieusement à craindre qu’il ne commette d’autres infractions du même genre, ou

b.

en raison d’un grave trouble mental chronique ou récurrent en relation avec l’infraction, il est sérieusement à craindre que l’auteur ne commette d’autres infractions du même genre et que la mesure prévue à l’art. 59 semble vouée à l’échec. (...)

»

Article 64

b

«

:

a. au moins une fois par an et pour la première fois après une période de deux ans, si l’auteur peut être libéré conditionnellement de l’internement et, si tel est le cas, quand il peut l’être (art. 64

a

, al. 1)

; (...)

»

GRIEFS

Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint de ce que la période écoulée entre sa demande du 21 août 2008 visant à obtenir qu’il soit mis fin à son internement et la décision rendue par le tribunal administratif le 15 juillet 2009 est excessive et ne satisfait pas à l’exigence du «

bref délai

».

Le requérant estime par ailleurs que la procédure à suivre dans le canton de Zürich pour contester la légalité d’une détention rend illusoire le prononcé d’une décision judiciaire dans un «

bref délai

». Il est d’avis que le délai écoulé entre ses différentes étapes est excessif. L’obligation d’épuiser une voie de recours hiérarchique, auprès de l’autorité administrative supérieure, méconnaîtrait l’article 5 § 4 de la Convention en ce qu’il conférerait selon lui un droit d’accès direct à un tribunal.

Enfin, le requérant se plaint, toujours sur le terrain de l’article 5 § 4 de la Convention, de ce que le tribunal administratif a refusé de tenir une audience, malgré sa demande.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

La longueur de la procédure au travers de laquelle le requérant a cherché à contester la légalité de sa détention était-elle compatible avec la condition de «bref délai» de l’article

5

§

4 de la Convention

? En particulier, cette procédure présente-t-elle des garanties suffisantes au regard de cette exigence

?

2.

Dans le cadre de cette même procédure, le refus du tribunal administratif de tenir une audience était-il compatible avec l’article

5

§

4 de la Convention

?