Comunicat la 29 iunie 2015 SECȚIUNEA a patra Cerere nr. 17911/11 Adrian GJONBOCARI împotriva Italiei introdusă la 3 martie 2011 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Adrian Gjonbocari, este un resortisant albanez născut în 1967 și rezident în Tirana. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Dyrmishi, avocat în Tirana. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost acuzat de trafic internațional de stupefiante. printr-o ordonanță din 10 februarie 2006, judecătorul de investigație preliminară (în continuare, GIP La data de 23 mai 2006, acesta a fost declarat, prin e-mail (latimantă, reclamantul a fost judecat prin contumație și o avocată din oficiu, M. C., a fost numit pentru a-l reprezenta. Actele procedurii au fost notificate direct și numai domnului printr-o hotărâre din 22 aprilie 2008, al cărei text a fost depus la grefă la 15 iulie 2008, Tribunalul din Torino l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 12 ani de închisoare și 90 de ani de închisoare. Această decizie s-a bazat, printre altele, pe conținutul anumitor interceptări telefonice și hertziene. Prin hotărârea din 21 aprilie 2009, al cărei text a fost depus la grefa din 22 iunie 2009, Tribunalul de apel din Torino octoya circumstanțe atenuante reclamantului și-a redus pedeapsa la șapte ani de închisoare și 30 000 EUR de închisoare. La 21 iulie 2009, a obținut o copie a dosarului și la 23 iulie 2009, acesta a numit doi avocați la alegerea sa, M. D. și P. La 30 iulie 2009, aceștia din urmă au introdus o cerere în creștere de obligație în temeiul art. 175 alin. (2) din Codul de procedură penală (CPP Consiliile reclamantului susțineau, printre altele, că clientul lor nu a avut cunoștință de procesele de primă și de a doua instanță, nu a avut contact cu avocatul său din oficiu, M.C., și nici nu a încercat să se deroge de la justiție sau să renunțe la dreptul său de a fi citat. Într-adevăr, din 2002, reclamantul a venit în Italia în mod repetat pentru a vizita membrii familiei sale (unchiul și sora sa), care locuiau în Livorne și Roma, iar acest comportament era incompatibil cu orice presupusă dorință de a fugi. Prin urmare, reclamantul a solicitat redeschiderea termenului pentru a interjecta recursul împotriva hotărârii Tribunalului din Torino din 22 aprilie 2008 și a precizat că cererea de ridicare a obligativității societății M. C. a fost prezentată fără știrea sa. Printr-o ordonanță din 31 iulie 2009, tribunalul din Torino a declarat inadmisibilă cererea de ridicare a obligativității reclamantului. C. a interjucat apelul la judecata în cauză, epuizând astfel dreptul de recurs al pârâtului (cosigo consumando il diritto alla impugnazione . În plus, instanța de apel a primit parțial declarațiile de la M. C., reducerea pedepsei. În cele din urmă, din moment ce a fost depus la grefa din data de 22 iunie 2009, reclamantul a fost încă în măsură să se ocupe de casarea împotriva acestuia. Reclamantul a avut apoi casarea împotriva hotărârii împotriva hotărârii judecătorești a lui Torino din 21 aprilie 2009. În primul rând, el a susținut că declarația de scurgere era nulă și neavenită, dat fiind că a fost efectuată nici o cercetare efectivă n În special în februarie 2006, aceste cercetări ar fi trebuit să fie efectuate și în Albania, iar poliția, pe de altă parte, era încăpățânată să declare că aceasta se făcea în locuri unde, potrivit investigațiilor, erau frecventate pe scară largă. În acest caz nu a fost inclusă nicio altă specificație, ceea ce a dus la concluzia că pârâtul nu a fost căutat de către membrii familiei sale din Livorne și Roma. Reclamantul a fost conștient că, potrivit unei jurisprudențe a secțiunilor reunite ale Curții de Casație (a se vedea mai jos, sub mai jos, dreptul și practica internă relevantă În plus, reclamantul a susținut că condamnarea sa nu a fost motivată în mod corespunzător. Prin hotărârea din 15 aprilie 2010, al cărei text a fost depus la grefare la 23 septembrie 2010, Curtea de Casație, considerând că Tribunalul de apel a motivat în mod logic și corect condamnarea reclamantului, l-a exonerat pe acesta din urmă din recurs. Curtea de Casație a constatat în special că declarația de fugă a fost emisă nu numai pe baza procesului-verbal al procesului-verbal al procesului-verbal al procesului-verbal al procesului-verbal al anchetei vene verbal di vane ricerche ) din Prefectura (Questura) din Torino, dar și ca urmare a unei proceduri complexe care a dus la emiterea unui mandat european de arestare. Acest mandat fusese transmis Interpolului, care efectuase cercetări la nivel internațional. În aceste circumstanțe, Curtea de Casație a considerat că declarația de fugă a fost adoptată în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Circumstanța, subliniată de reclamant, că doi membri ai familiei sale își aveau reședința în Italia, nu a fost de natură să excludă voința pârâtului de a se sustrage detenției provizorii. Nu reiese din dosar dacă reclamantul a fost reținut în executarea sentinței sale sau dacă a fost inițiată o procedură de extrădare. Dreptul și practica internă relevante conform art. 296 alin. se referă în mod voluntar la detenția provizorie, la detenția domestică, la interdicția de expatriere, la obligația de reședință sau la un ordin prin care se prevede în mod expres că ar putea fi introdusă o cerere de ridicare a obligațiilor. În formularea lor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 60 din 2005, părțile relevante ale acestei dispoziții se citesc după cum urmează În caz de condamnare prin contumacie (...), termenul pentru atacarea hotărârii este redeschis, la cererea pârâtului, cu excepția cazului în care acesta din urmă a avut o cunoaștere efectivă a procedurii [diligente împotriva sa] sau a hotărârii [prvvedimento] [provvemento] ] și a renunțat în mod voluntar să prezinte sau să atace hotărârea. Autoritățile judiciare efectuează orice verificare necesară în acest scop. Legea nr. 60 din 2005 a introdus, de asemenea, la art. 175 CPP un alineat (2a), astfel cum a fost redactat Cererea menționată la alin. (2) se depune, în termen de 30 de zile de la data la care pârâtul a avut o cunoștință efectivă a hotărârii. (...). Potrivit unei hotărâri a secțiunilor reunite ale Curții de Casație (n 6026 din 31 ianuarie 2008, Rv 238472, Huzuneanu ), o cerere de ridicare a unei obligații era inadmisibilă atunci când avocatul condamnatului prin contumație a luat cuvântul și/sau a fost ocupat în casare, epuizând astfel căile de atac împotriva condamnării clientului său. Prin hotărârea nr. 317 din 30 noiembrie 2009, Curtea Constituțională a declarat art. 175 alineatul (2) din CPP neconstituțional, în măsura în care acesta nu permitea pârâtului care nu a avut cunoștință de procesul d Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat din contumație, fără a fi avut posibilitatea de a participa la proces și de a se apăra. În plus, Curtea de Casație a refuzat un nou proces în prezența sa. Reclamantul susține că nu a primit nicio notificare cu privire la procesele sale din prima și a doua instanță și că nu a încercat niciodată să se sustragă justiției. Dimpotrivă, în perioada incriminată, acesta ar fi călătorit adesea în Italia și în alte țări Schengen, fără a-și ascunde identitatea. În al doilea rând, în cazul în care nu există nicio dovadă care să demonstreze că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute la art. 2 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. Având în vedere faptul că reclamantul nu este prevăzut în casarea împotriva mai multor hotărâri judecătorești din Torino din 31 iulie 2009 prin care se declară cererea sa în ridicarea de obligații inadmisibile, a avut, în speță, epuizarea căilor de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din Convenție Presupunând că căile de atac interne au fost epuizate, condamnarea prin contumanță a reclamantului, însoțită de refuzul de a redeschide termenul de apel sau de a declara nulă și neavenită declarația de fugă, este compatibilă cu dreptul pârâtului de a lua parte la proces, astfel cum este garantat prin art. 6 din convenție (a se vedea în special principiile generale prevăzute în Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 81 și următoarele, CEDO 2006-II) Având în vedere jurisprudența consacrată de secțiunile reunite ale Curții de Casație în cauza Huzuneanu (hotărârea n 6026 din 31 ianuarie 2008, Rv 238472), a avut reclamantul la dispoziția sa, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din Convenție, o acțiune internă efectivă prin care ar fi putut formula obiecții de necunoaștere a art. 6 din Convenție?
Communiquée le 29 juin 2015
Requête n
o
17911/11
Adrian GJONBOCARI
contre l’Italie
introduite le 3 mars 2011
Le requérant, M. Adrian Gjonbocari, est un ressortissant albanais né en 1967 et résidant à Tirana. Il est représenté devant la Cour par M
e
E.
Dyrmishi, avocat à Tirana.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut accusé de trafic international de stupéfiants. Par une ordonnance du 10 février 2006, le juge des investigations préliminaires (ci
‑
après, le «
GIP
») de Turin ordonna son placement en détention provisoire. Cette ordonnance ne put pas être exécutée malgré l’émission, le 30 mars 2006, d’un mandat d’arrêt européen, car le requérant était introuvable. Le 23
mai 2006, il fut partant déclaré «
en fuite
» (
latitante
).
Le requérant fut jugé par contumace et une avocate commise d’office, M
e
C., fut nommée pour le représenter. Les actes de la procédure furent notifiés directement et uniquement à M
e
C.
Par un jugement du 22 avril 2008, dont le texte fut déposé au greffe le 15
juillet 2008, le tribunal de Turin condamna le requérant à une peine de douze ans d’emprisonnement et 90
000 euros (EUR) d’amende. Cette décision se fonda, entre autres, sur le contenu de certaines écoutes téléphoniques et hertziennes.
M
e
Par un arrêt du 21 avril 2009, dont le texte fut déposé au greffe le 22 juin 2009, la cour d’appel de Turin octroya des circonstances atténuantes au requérant et réduisit sa peine à sept ans d’emprisonnement et 30
000 EUR d’amende.
Le requérant allègue n’avoir eu connaissance de cet arrêt que le 1
er
juillet 2009. Le 21 juillet, il obtint une copie du dossier et le 23 juillet 2009, il nomma deux avocats de son choix, M
es
Le 30 juillet 2009, ces derniers introduisirent une demande en relèvement de forclusion aux termes de l’article 175 § 2 du code de procédure pénale (le «
CPP
» – voir ci-après, sous «
le droit et la pratique internes pertinents
»). Les conseils du requérant alléguaient notamment que leur client n’avait pas eu connaissance des procès de première et deuxième instances, n’avait eu aucun contact avec son avocate commise d’office, M
e
C., et n’avait ni essayé de se dérober de la justice ni renoncé à son droit à comparaître. En effet, depuis 2002, le requérant était à plusieurs reprises venu en Italie pour visiter les membres de sa famille (son oncle et sa sœur), qui résidaient respectivement à Livourne et Rome. Ce comportement était incompatible avec toute prétendue volonté de prendre la fuite. Dès lors, le requérant demandait la réouverture du délai pour interjeter appel contre le jugement du tribunal de Turin du 22 avril 2008 et précisait que l’appel de M
e
Par une ordonnance du 31 juillet 2009, la cour d’appel de Turin déclara irrecevable la demande en relèvement de forclusion du requérant. Elle observa que M
e
così consumando il diritto alla impugnazione
). De plus, la cour d’appel avait partiellement accueilli les allégations de M
e
C., réduisant la peine à infliger. Enfin, puisque l’arrêt d’appel n’avait été déposé au greffe que le 22 juin 2009, il était encore loisible au requérant de se pourvoir en cassation contre celui-ci.
Le requérant se pourvut alors en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel de Turin du 21 avril 2009.
Il allégua, tout d’abord, que la déclaration de fuite était nulle et non avenue, étant donné qu’aucune recherche effective n’avait été accomplie pour l’appréhender en exécution de l’ordonnance de placement en détention provisoire du GIP de Turin du 10
février 2006. Notamment, ces recherches auraient dû être accomplies également en Albanie. La police, par contre, s’était bornée à déclarer qu’elle s’était rendue dans les lieux que, selon ce qui ressortait des investigations, étaient «
notoirement fréquentés
» par le requérant en Italie. Aucune autre spécification ne figurait dans le dossier, ce qui amenait à croire que l’accusé n’avait pas été recherché auprès des membres de sa famille résidant à Livourne et Rome. Le requérant était conscient que selon une jurisprudence des sections réunies de la Cour de cassation (voir ci-après, sous «
le droit et la pratique internes pertinents
»), la circonstance que son avocate d’office avait interjeté appel contre la condamnation de première instance empêchait d’accueillir une demande en relèvement de forclusion. Il n’en demeurait pas moins que des graves violations de ses droits procéduraux avaient eu lieu, ce qui imposait d’annuler son procès.
Au demeurant, le requérant alléguait que sa condamnation n’avait pas été dûment motivée.
Par un arrêt du 15 avril 2010, dont le texte fut déposé au greffe le 23
septembre 2010, la Cour de cassation, estimant que la cour d’appel avait motivé de façon logique et correcte la condamnation du requérant, débouta ce dernier de son pourvoi.
La Cour de cassation observa notamment que la déclaration de fuite avait été émise non seulement sur la base du procès-verbal de «
recherches veines
» (
verbale di vane ricerche
) de la Préfecture (
Questura
) de Turin, mais également à la suite d’une procédure complexe qui avait débouché sur la délivrance d’un mandat d’arrêt européen. Ce mandat avait été transmis à l’Interpol, qui avait effectué des recherches au niveau international. Dans ces circonstances, la Cour de cassation estima que la déclaration de fuite avait été adoptée selon la procédure prescrite par la loi. La circonstance, soulignée par le requérant, que deux membres de sa famille résidaient en Italie, n’était pas de nature à exclure la volonté de l’accusé de se soustraire à la détention provisoire.
Il ne ressort pas du dossier si le requérant a été emprisonné en exécution de sa condamnation ou si une procédure d’extradition a été entamée à son encontre.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Aux termes de l’article 296 § 1 du CPP, est considéré comme étant «
en fuite
» (
latitante
) quiconque «
se soustrait volontairement à la détention provisoire, à la détention domiciliaire, à l’interdiction d’expatrier, à l’obligation de résidence ou à un ordre prévoyant l’emprisonnement
».
L’article 175 § 2 du CPP prévoit la possibilité d’introduire une demande en relèvement de forclusion. Dans leur libellé tel que modifié par la loi n
o
60 de 2005, les parties pertinentes de cette disposition se lisent comme suit
:
«
En cas de condamnation par contumace (...), le délai pour attaquer le jugement est rouvert, à la demande de l’accusé, sauf si ce dernier a eu une connaissance effective de la procédure [diligentée à son encontre] ou du jugement [
provvedimento
] et a volontairement renoncé à comparaître ou à attaquer le jugement. Les autorités judiciaires accomplissent toute vérification nécessaire à ces fins.
»
La loi n
o
60 de 2005 a en outre introduit à l’article 175 CPP un paragraphe 2
bis
, ainsi rédigé
:
«
La demande indiquée au paragraphe 2 est introduite, sous peine d’irrecevabilité, dans les trente jours qui suivent la date à laquelle l’accusé a eu une connaissance effective du jugement. (...).
»
Selon un arrêt des sections réunies de la Cour de cassation (n
o
6026 du 31 janvier 2008, Rv 238472,
Huzuneanu
), une demande en relèvement de forclusion était irrecevable lorsque l’avocat du condamné par contumace avait interjeté appel et/ou s’était pourvu en cassation, épuisant ainsi les voies de recours contre la condamnation de son client.
Par un arrêt n
o
317 du 30 novembre 2009, la Cour constitutionnelle déclara l’article 175 § 2 du CPP inconstitutionnel dans la mesure où il ne permettait pas à l’accusé qui n’avait pas eu connaissance du procès d’attaquer un jugement par contumace lorsqu’un appel avait déjà été interjeté par le défenseur de l’intéressé.
GRIEF
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné par contumace, sans avoir eu la possibilité de participer à son procès et de se défendre. En outre, la Cour de cassation a refusé d’ordonner un nouveau procès en sa présence.
Le requérant allègue n’avoir reçu aucune notification concernant ses procès de première et deuxième instance et n’avoir jamais essayé de se soustraire à la justice. Au contraire, dans la période incriminée, il aurait souvent voyagé en Italie et dans d’autres pays de l’aire Schengen, sans cacher son identité. L’intéressé souligne également que les membres de sa famille résidant à Livourne et Rome n’ont jamais été contactés par les autorités de poursuite.
Le requérant considère également que son procès n’a pas été équitable à cause d’erreurs de fait ou de droit qui auraient été commises dans l’évaluation des preuves à charge.
1.
Compte tenu du fait que le requérant ne s’est pas pourvu en cassation contre l’ordonnance de la cour d’appel de Turin du 31 juillet 2009 déclarant sa demande en relèvement de forclusion irrecevable, y-a-t-il eu, en l’espèce, épuisement des voies de recours internes, comme exigé par l’article 35 § 1 de la Convention
?
2.
À supposer que les voies de recours internes aient été épuisées, la condamnation par contumace du requérant, assortie du refus de rouvrir le délai d’appel ou de déclarer nulle et non avenue la déclaration de fuite, est
‑
elle compatible avec la faculté pour l’accusé de prendre part à l’audience, telle que garantie par l’article 6 de la Convention (voir, notamment, les principes généraux énoncés dans
Sejdovic c. Italie
[GC], n
o
56581/00, §§ 81 et suivants, CEDH 2006-II)
?
3.
Compte tenu de la jurisprudence énoncée par les sections réunies de la Cour de cassation dans l’affaire
Huzuneanu
(arrêt n
o
6026 du 31 janvier 2008, Rv 238472), le requérant avait-il à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel il aurait pu formuler ses griefs de méconnaissance de l’article 6 de la Convention
?