SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 17911/11 Adrian GJONBOCARI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 26 aprilie 2016 într-un comitet compus din Kristina Pardalos, președintele Paul Mahoney, Robert Spano, judecători și Abel Campos, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată la 3 martie 2011, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Adrian Gjonbocari, este un resortisant albanez născut în 1967 și rezident în Tirana. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Dyrmishi, avocat în Tirana. Guvernul italian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost acuzat de trafic internațional de droguri. Prin ordonanța din 10 februarie 2006, judecătorul de investigație preliminară (GIP) La data de 23 mai 2006, acesta a fost declarat, prin e-mail (latimantă, reclamantul a fost judecat prin contumație și o avocată din oficiu, M. C., a fost numit pentru a-l reprezenta. Actele procedurii au fost notificate direct și numai domnului printr-o hotărâre din 22 aprilie 2008, Tribunalul din Torino l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 12 ani de închisoare și 90 000 EUR (EUR) d În iunie 2009, Curtea de Apel din Torino a informat reclamantul cu privire la circumstanțele atenuante și-a redus pedeapsa la șapte ani de închisoare și la 30 000 EUR de închisoare. Reclamantul a declarat că a luat cunoștință de această hotărâre numai la 1 iulie 2009. La 21 iulie 2009, a obținut o copie a dosarului și la 23 iulie 2009, a numit doi avocați la alegerea sa, M.D. și P. 10. La 30 iulie 2009, aceștia din urmă au depus o cerere de înăsprire a obligației. Consiliile reclamantului susțineau, printre altele, că clientul lor nu a avut cunoștință de procesele de primă și de a doua instanță, nu a avut nici un contact cu avocatul său din oficiu, M C., și nu a avut nici încercat să se deroge de la justiție și nici să renunțe la dreptul său de a fi sesizat. Prin urmare, reclamantul a solicitat redeschiderea termenului pentru a interveni împotriva hotărârii Tribunalului din Torino din 22 aprilie 2008 printr-o ordonanță din 31 iulie 2009, instanța de apel a lui Torino a declarat inadmisibilă cererea de ridicare a obligativității reclamantului. C. a interjucat apelul la judecata în cauză, epuizând astfel dreptul de recurs al pârâtului (cosio consumando il diritto alla impugnazione . În plus, instanța de apel primise parțial afirmațiile domnului C. În cele din urmă, deoarece la hotărârea de apel nu fusese depusă la grefa că la 22 iunie 2009, era încă posibil ca reclamantul să se poată adresa în Casație împotriva acestuia. În acest caz, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii din 21 aprilie 2009 a Tribunalului de apel din Torino. În primul rând, acesta a susținut că declarația de scurgere era nulă și neavenită, dat fiind faptul că nu s-a efectuat nici o cercetare efectivă pentru a-l reține în executarea ordonanței de plasare în detenție provizorie. În special, aceste cercetări ar fi trebuit să fie efectuate și în Albania. În al doilea rând, reclamantul a susținut că condamnarea sa nu fusese motivată în mod corespunzător. Printr-o hotărâre din 15 aprilie 2010, al cărei text a fost depus la grefa din 23 septembrie 2010, Curtea de Casație l-a despăgubit pe reclamant cu recursul său. În special, aceasta a observat că declarația de fugă fusese emisă nu numai pe baza procesului-verbal de cercetare ) din Torino, dar și ca urmare a unei proceduri complexe care a dus la emiterea unui mandat european de arestare. Acest mandat fusese transmis la mai multe informații la nivel internațional. În aceste circumstanțe, Curtea de Casație consideră că declarația de fugă fusese adoptată conform procedurii prevăzute de lege. 16. Din dosar nu reiese dacă reclamantul a fost întemnițat în executarea sentinței sale sau dacă a fost inițiată o procedură de extrădare împotriva sa. GRIFS 17. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat din contumație, fără a fi avut posibilitatea de a participa la procesul său și de a se apăra. Curtea constată că, la 29 iunie 2015, în urma unei examinări preliminare a admisibilității cererii, vicepreședintele secțiunii căreia i-a fost atribuită cauza a decis, în temeiul articolului 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții, să dea cunoștință de cererea adresată statului și să îl invite pe acesta să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. La 23 octombrie 2015 și 24 noiembrie 2015, guvernul a solicitat prelungirea termenului acordat în acest scop. Președinta secțiunii a decis să acorde prelungirile solicitate și termenul limită a fost prelungit până la 10 decembrie 2015. Observațiile guvernului cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii au ajuns la grefa Curții la 8 decembrie 2015. 20. Prin scrisoarea din 10 decembrie 2015, grefa Curții l-a invitat pe avocatul reclamantului să transmită, până la 21 ianuarie 2016, observațiile în răspuns și cererile de satisfacție echitabilă în numele reclamantului. 21. Întrucât nu a fost primit niciun răspuns, printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 4 februarie 2016, grefa Curții a informat avocatul reclamantului că termenul acordat pentru prezentarea observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii a fost prelungit începând cu 21 ianuarie 2016 și că nu a fost solicitată nicio prelungire a acestui termen. În plus, grefa Curții a atras atenția avocatului reclamantului asupra articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție, conform căruia Curtea poate elimina o cauză a rolului atunci când circumstanțele sugerează că reclamantul nu intenționează să își mențină cererea. 22. La 11 februarie 2016, avocatul reclamantului a primit scrisoarea din 4 februarie 2016. Curtea ia notă că, până în prezent, nu a primit niciun răspuns din partea reclamantului sau a avocatului său. Părțile interesate nu au prezentat în răspuns nici o explicație a acestei omisiuni și nu au solicitat o prelungire a termenului relevant. În aceste condiții, Curtea consideră că circumstanțele permit să se ajungă la concluzia că reclamantul nu mai intenționează să își mențină cererea în conformitate cu art. 1 lit. (a) din Convenție. 24. Curtea nu are nici un motiv să continue examinarea cererii [art. 37 alin. (1) în fine din Convenție]. În consecință, trebuie să se șteargă cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Făcut în franceză și comunicat în scris la 19 mai 2016. Abel Campos Kristina Pardalos Modulul Președinte
Requête n
o
17911/11
Adrian GJONBOCARI
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 26 avril 2016 en un comité composé de
:
Kristina Pardalos,
présidente
,
Paul Mahoney,
Robert Spano,
juges
,
et de Abel Campos,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 mars 2011,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Adrian Gjonbocari, est un ressortissant albanais né en 1967 et résidant à Tirana. Il a été représenté devant la Cour par M
e
E.
Dyrmishi, avocate à Tirana.
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le requérant fut accusé de trafic international de stupéfiants. Par une ordonnance du 10 février 2006, le juge des investigations préliminaires (le «
GIP
») de Turin ordonna son placement en détention provisoire. Cette ordonnance ne put pas être exécutée malgré l’émission, le 30 mars 2006, d’un mandat d’arrêt européen, car le requérant était introuvable. Le 23
mai 2006, il fut partant déclaré «
en fuite
» (
latitante
).
5.
Le requérant fut jugé par contumace et une avocate commise d’office, M
e
C., fut nommée pour le représenter. Les actes de la procédure furent notifiés directement et uniquement à M
e
C.
6.
Par un jugement du 22 avril 2008, le tribunal de Turin condamna le requérant à une peine de douze ans d’emprisonnement et 90
000 euros (EUR) d’amende.
7.
M
e
8.
Par un arrêt du 21 avril 2009, dont le texte fut déposé au greffe le 22
juin 2009, la cour d’appel de Turin octroya des circonstances atténuantes au requérant et réduisit sa peine à sept ans d’emprisonnement et 30
000
EUR d’amende.
9.
Le requérant allègue n’avoir eu connaissance de cet arrêt que le 1
er
juillet 2009. Le 21 juillet, il obtint une copie du dossier et le 23 juillet 2009, il nomma deux avocats de son choix, M
es
10.
Le 30 juillet 2009, ces derniers introduisirent une demande en relèvement de forclusion. Les conseils du requérant alléguaient notamment que leur client n’avait pas eu connaissance des procès de première et deuxième instances, n’avait eu aucun contact avec son avocate commise d’office, M
e
C., et n’avait ni essayé de se dérober de la justice ni renoncé à son droit à comparaître. Dès lors, le requérant demandait la réouverture du délai pour interjeter appel contre le jugement du tribunal de Turin du 22
avril 2008.
11
.
Par une ordonnance du 31 juillet 2009, la cour d’appel de Turin déclara irrecevable la demande en relèvement de forclusion du requérant. Elle observa que M
e
così consumando il diritto alla impugnazione
). De plus, la cour d’appel avait partiellement accueilli les allégations de M
e
12
.
Le requérant se pourvut alors en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel de Turin du 21 avril 2009.
13.
Il allégua, tout d’abord, que la déclaration de fuite était nulle et non avenue, étant donné qu’aucune recherche effective n’avait été accomplie pour l’appréhender en exécution de l’ordonnance de placement en détention provisoire. Notamment, ces recherches auraient dû être accomplies également en Albanie. Au demeurant, le requérant alléguait que sa condamnation n’avait pas été dûment motivée.
14
.
Par un arrêt du 15 avril 2010, dont le texte fut déposé au greffe le 23
septembre 2010, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi.
15
.
Elle observa notamment que la déclaration de fuite avait été émise non seulement sur la base du procès-verbal de «
recherches vaines
» (
verbale di vane ricerche
) du bureau de police (
Questura
) de Turin, mais également à la suite d’une procédure complexe qui avait débouché sur la délivrance d’un mandat d’arrêt européen. Ce mandat avait été transmis à l’Interpol, qui avait effectué des recherches au niveau international. Dans ces circonstances, la Cour de cassation estima que la déclaration de fuite avait été adoptée selon la procédure prescrite par la loi.
16.
Il ne ressort pas du dossier si le requérant a été emprisonné en exécution de sa condamnation ou si une procédure d’extradition a été entamée à son encontre.
17.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné par contumace, sans avoir eu la possibilité de participer à son procès et de se défendre.
18.
La Cour observe que le 29 juin 2015, à la suite d’un examen préliminaire de la recevabilité de la requête, la vice-présidente de la section à laquelle l’affaire avait été attribuée a décidé, en vertu de l’article 54 § 2 b) du règlement de la Cour, de donner connaissance de la requête au Gouvernement et d’inviter celui-ci à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Les 23
octobre et 24 novembre 2015, le Gouvernement a sollicité des prorogations du délai qui lui avait été imparti à cet effet. La présidente de la section a décidé d’accorder les prorogations demandées et l’échéance du délai en question a été reportée au 10 décembre 2015.
19.
Les observations du Gouvernement sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête sont parvenues au greffe de la Cour le 8 décembre 2015.
20.
Par une lettre du 10 décembre 2015, le greffe de la Cour a invité l’avocate du requérant à faire parvenir au plus tard le 21
janvier 2016 les observations en réponse et les demandes de satisfaction équitable au nom de la partie requérante.
21.
Aucune réponse n’ayant été reçue, par une lettre recommandée avec accusé de réception du 4 février 2016, le greffe de la Cour a informé l’avocate du requérant que le délai imparti pour la présentation de ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête était échus depuis le 21 janvier 2016, et qu’aucune prorogation de ce délai n’avait été sollicitée. Le greffe de la Cour a en outre attiré l’attention de l’avocate du requérant sur l’article 37 § 1 a) de la Convention, aux termes duquel la Cour peut rayer une affaire du rôle lorsque les circonstances donnent à penser que la partie requérante n’entend pas maintenir sa requête.
22.
Le 11 février 2016, l’avocate du requérant a reçu la lettre du 4
février 2016.
23.
La Cour note qu’à ce jour, aucune réponse ne lui est parvenue de la part du requérant ou de son avocate. Les intéressés n’ont pas présenté d’observations en réponse, n’ont fourni aucune explication de cette omission et n’ont pas sollicité une prorogation du délai pertinent. Dans ces conditions, la Cour estime que les circonstances permettent de conclure que le requérant n’entend plus maintenir sa requête aux termes de l’article
37
§
1 a) de la Convention.
24.
La Cour n’aperçoit par ailleurs aucun motif justifiant de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1
in fine
de la Convention). En conséquence, il convient de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Fait en français puis communiqué par écrit le 19 mai 2016.
Abel Campos
Kristina Pardalos
Greffier
Présidente