SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cererea nr. 12613/04 prezentată de Mario FABBROCINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 decembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, V. Zagrebelsky, mele A. Mularoni, D. Jočienė, dnii D. Popović, judecători, și dnii Elens-Passos, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 19 martie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile guvernului pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, Mario Fabbrocino, este un resortisant italian, născut în 1943 și rezident în Tolmezzo. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Gaito, avocat la Roma. Guvernul italian ( Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Recurentul a fost condamnat la mai multe pedepse de condamnare în cadrul mai multor proceduri penale, iar ultima condamnare, la o pedeapsă de opt ani de condamnare, i-a fost impusă printr-o hotărâre a Tribunalului din Napoli din 29 ianuarie 2003 pentru un delict de trafic de droguri comis în cadrul activităților unei asociații criminale de tip mafiot. Regimul special de detenție prevăzut de art. 41a din Legea privind administrația din 7 martie 2001, având în vedere pericolul pe care îl prezintă reclamantul, ministrul justiției a luat un ordin prin care i se impune, pe o perioadă de un an, regimul de detenție specială prevăzut de art. 41a alin. (2) din Legea privind administrația din 26 iulie 1975 ( Acest lucru a permis suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție în cazul în care au fost impuse motive de ordine și siguranță publică, modificat prin Legea nr. 356 din 7 august 1992. interdicția de a avea întrețineri și de a cenzura corespondența cu alți deținuți, chiar dacă este vorba despre membri ai familiei interdicția corespondenței, cu excepția cazului în care este supusă cenzurii directorului închisorii sau unei persoane delegate prin interzicerea întrevederilor cu terțe părți; limitarea întrevederilor cu membrii familiei: nu mai mult de o lună de la o perioadă de o oră la o oră la care nu se poate primi sau trimite în afara teritoriului sume de bani care depășesc o anumită sumă, cu excepția plății cheltuielilor de apărare și a amenzilor de primire a coletelor, cu excepția unui anumit număr care conține lenjerie de pat interdicția de a organiza activități culturale, de gâște și sportive interdicția de a alege reprezentanți ai deținuților și de a fi ales în acest scop interdicția de a desfășura activități artizanale interdicția de a cumpăra produse alimentare care necesită gătit restricționarea plimbării la două ore pe zi. Reclamantul susține că a fost, de asemenea, supus unei serii de alte limitări și restricții, care, în opinia sa, ar fi încălcat demnitatea sa umană. În special, el susține că a fost adesea percheziționat după vizita avocatului său, deși această întâlnire a avut loc într-o sală de judecată aleasă de către administrația Õ și sub constanta supraveghere a agenților săi. La o dată care nu a fost precizată, reclamantul a atacat instanța de aplicare a pedepselor din Peru (TAP) la data de 23 decembrie 2003. se justifica în lumina informațiilor colectate de poliție și de autoritățile judiciare în numele reclamantului. Reclamantul a luat măsuri în casare. Prin hotărârea depusă la 21 ianuarie 2005, Curtea de Casație a respins recursul. Reclamantul susține că a fost supus regimului de detenție specială de la 7 martie 2001 până la 5 august 2004, data la care a fost eliberat. Cu toate acestea, a produs o singură hotărâre care aplică regimul respectiv. În Hotărârea Ospina Vargas, Curtea a rezumat dreptul și practica internă relevante în ceea ce privește regimul special de detenție aplicat în speță (Ospina Vargas c. Italia, n 40550/98, §§ 23-33, 14 octombrie 2004). De asemenea, Curtea a menționat modificările introduse de Legea nr. 279 din 23 decembrie 2002 (ibidem Având în vedere această reformă și deciziile Curții (în ultimă instanță) (în ultimă instanță Ganci c. Italia din 30 octombrie 2003, §§ 19-31), Curtea de Casație și-a retras jurisprudența și a considerat că un deținut are interesul de a avea o decizie , chiar dacă perioada de valabilitate a l mai puțin atacată a expirat, și aceasta din cauza efectelor directe ale deciziei asupra decretelor care nu au fost atacate (Curtea de Casație, prima cameră, Hotărârea din 26 ianuarie 2004, depusă la 5 februarie 2004, n 4599, Zara GrieFS Invocând art. 3 din convenție, reclamantul susținea că regimul de detenție la care a fost supus pentru o lungă perioadă de timp constituie un tratament inuman și degradant. Invocând art. 2 din convenție, reclamantul se plângea că regimul special de detenție constituie o încălcare a dreptului său la viață. Invocând art. 5 alineatul (4) și art. 5, art. 6 alineatul (1) și art. 13 din convenție, reclamantul se plângea în esență că nu a formulat nicio acțiune internă efectivă împotriva deciziilor de prelungire a regimului special de detenție. Invocând art. 6 alineatele (2) și (3) litera (a) și (b) din Convenție, reclamantul se plângea de o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție pe motiv că regimul special de detenție se aplică pe baza unor rapoarte de poliție necontestate. În acest sens, el susținea că el dispunea de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plângea de încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale de familie din cauza restricțiilor la care fusese supus și a modalităților de vizită în familie. Curtea arată că nu mai este necesar să se examineze în continuare acțiunea introdusă de reclamant din următoarele motive: mai întâi, Curtea amintește că, la 29 august 2006, a decis să comunice guvernului cererea reclamantului. La 27 noiembrie 2006, guvernul a transmis grefei observațiile sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Acestea au fost adresate avocatului reclamantului la 13 decembrie 2006, care a fost invitat să transmită observațiile sale ca răspuns înainte de 31 ianuarie 2007. printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 26 octombrie În temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, grefa a atras atenția părții reclamante asupra faptului că termenul care i-a fost acordat pentru prezentarea observațiilor sale a fost . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Transplantul a adăugat că, în termenii aceluiași articol, Curtea putea elimina o cerere din rol atunci când, ca și în speță, circumstanțele au făcut să se gândească la faptul că un reclamant nu inteniona să-și mențină cererea. Curtea constată că această scrisoare a rămas fără răspuns până în prezent. În lumina celor de mai sus, Comisia concluzionează că reclamantul nu mai dorește să își mențină cererea, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. Prin urmare, Curtea decide în unanimitate să elimine cererea de rol. Elens-Passos Tulkens Grefier adjunct președinte
Requête n
o
12613/04
présentée par Mario FABBROCINO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 décembre 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
mes
MM.
juges,
et de M
me
F.
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 19 mars 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations du Gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mario Fabbrocino, est un ressortissant italien, né en 1943 et résidant à Tolmezzo. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Gaito, avocat à Rome. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et par son coagent adjoint, M.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les poursuites pénales
Le requérant a été condamné à différentes peines de réclusions dans le cadre de plusieurs procédures pénales. La dernière condamnation, à une peine de huit ans de réclusion, lui a été infligée par un arrêt de la cour d’appel de Naples du 29 janvier 2003 pour un délit de trafic de stupéfiants commis dans le cadre des activités d’une association criminelle de type mafieux.
2.
Le régime spécial de détention prévu par l’article 41bis de la loi sur l’administration pénitentiaire
Le 7 mars 2001, compte tenu de la dangerosité du requérant, le ministre de la Justice prit un arrêté lui imposant, pour une période d’une année le régime de détention spécial prévu par l’article 41
bis
, alinéa 2, de la loi sur l’administration pénitentiaire - n
o
354 du 26 juillet 1975 («
la loi n
o
354/1975
»). Modifiée par la loi n
o
356 du 7
août 1992, cette disposition permettait la suspension totale ou partielle de l’application du régime normal de détention lorsque des raisons d’ordre et de sécurité publics l’exigeaient. Ledit arrêté imposait les restrictions suivantes
:
a.
interdiction d’utiliser le téléphone
;
b.
interdiction d’avoir des entretiens et d’échanger du courrier avec d’autre détenus, même s’il s’agit de membres de la famille
;
c.
interdiction de la correspondance, sauf si elle est soumise à la censure du directeur de la prison ou d’une personne déléguée par lui
;
d.
interdiction des entrevues avec des tiers ;
e.
limitation des entrevues avec des membres de la famille : au maximum une par mois d’une durée d’une heure
;
f.
interdiction de recevoir ou d’envoyer vers l’extérieur des sommes d’argent au-delà d’un montant déterminé, à l’exception du paiement des frais de défense et des amendes
;
g.
interdiction de recevoir des colis sauf un certain nombre contenant du linge
;
h.
interdiction d’organiser des activités culturelles, récréatives et sportives
;
i.
interdiction d’élire des représentants de détenus et d’être élu à ce titre
;
j.
interdiction d’exercer des activités artisanales
;
k.
interdiction d’acheter des denrées alimentaires nécessitant cuisson
;
l.
limitation de la promenade à deux heures par jour.
Le requérant affirme avoir également été soumis à une série d’autres limitations et restrictions qui, selon lui, auraient méconnu sa dignité humaine. En particulier, il allègue avoir été souvent fouillé après les visite de son avocat, bien que cette rencontre ait eu lieu dans une salle d’audience choisie par l’administration pénitentiaire et sous la constante surveillance d’agents.
A une date qui n’a pas été précisée, le requérant attaqua devant le tribunal d’application des peines de Pérouse (TAP) l’arrêté du 23 décembre 2003.
Il contestait l’application du régime spécial. Par une décision du 15 avril 2004, le TAP rejeta le recours au motif que les conditions pour l’application du régime spécial étaient remplies et que l’application de celui
‑
ci se justifiait à la lumière des informations recueillies par la police et par les autorités judiciaires sur le compte du requérant. Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt déposé le 21 janvier 2005, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.
Le requérant affirme avoir été soumis au régime de détention spécial du 7 mars 2001 au 5 août 2004, date à laquelle il fut mis en liberté. Toutefois, il n’a produit qu’un seul arrêté appliquant ledit régime.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Dans son arrêt Ospina Vargas, la Cour a résumé le droit et la pratique internes pertinents quant au régime de détention spécial appliqué en l’espèce (
Ospina Vargas c. Italie
, n
o
40750/98, §§ 23-33, 14 octobre 2004). Elle a aussi fait état des modifications introduites par la loi n
o
279 du 23
décembre 2002 (
ibidem
).
Compte tenu de cette réforme et des décisions de la Cour (en dernier lieu l’arrêt
Ganci c. Italie
du 30 octobre 2003, §§ 19-31), la Cour de cassation s’est écartée de sa jurisprudence et a estimé qu’un détenu a intérêt à avoir une
décision
, même si la période de validité de l’arrêté attaqué a expiré, et cela en raison des effets directs de la décision sur les arrêtés postérieurs à l’arrêté attaqué (Cour de cassation, première chambre, arrêt du 26 janvier 2004, déposé le 5 février 2004, n
o
4599,
Zara
).
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allèguait que le régime de détention auquel il a été soumis pendant une longue période constitue un traitement inhumain et dégradant.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaignait de ce que le régime de détention spécial constituait une atteinte à son droit à la vie.
Invoquant les articles 5 §§ 4 et 5, 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait en substance de n’avoir disposé d’aucun recours interne effectif contre les décisions de prorogation du régime spécial de détention. Il critiquait notamment le retard mis par les juridictions à examiner son recours contre l’arrêté du ministre de la Justice du 23 décembre 2003.
Invoquant l’article 6 §§ 2 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant se plaignait d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence au motif que le régime spécial de détention est appliqué sur la base de rapports de police non contestables. A ce propos, il affirmait qu’il n’avait pu disposer des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaignait de la violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions auxquelles il avait été soumis et des modalités des visites familiales.
Le requérant se plaignait également d’une violation de l’article 1 de la Convention
La Cour relève qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant le recours introduit par le requérant pour les motifs suivants.
Elle rappelle d’abord que, le 29 août 2006, elle a décidé de communiquer au Gouvernement la requête du requérant.
Le 27 novembre 2006, le Gouvernement a transmis au greffe ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Celles-ci ont été adressées à l’avocat du requérant le 13 décembre 2006, lequel a été invité à faire parvenir les siennes en réponse avant le 31 janvier 2007.
Par une lettre recommandée avec accusé de réception du 26
octobre
2007, sur le fondement de l’article 37 § 1 a) de la Convention, le greffe a attiré l’attention de la partie requérante sur le fait que le délai qui lui avait été imparti pour la présentation de ses observations était échu et qu’elle n’en avait sollicité aucune prolongation. Le greffe a ajouté qu’aux termes de ce même article, la Cour pouvait rayer une requête du rôle lorsque, comme en l’espèce, les circonstances donnaient à penser qu’un requérant n’entendait pas maintenir sa requête. La Cour constate qu’à ce jour, cette lettre est restée sans réponse.
A la lumière de ce qui précède, elle en conclut que le requérant n’entend plus maintenir sa requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1
in fine
, elle estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête. Il y a donc lieu de mettre fin à l’application de l’article 29
§
3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer
la requête
du rôle.
F.
Elens-Passos
F.
Tulkens
Greffière adjointe
Présidente