SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cererea nr. 24686/04 prezentată de Antonio Vincenzo BASTONE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 septembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, domnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, domnul Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și domnul Elens-Passos, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată mai sus la 3 iulie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, domnul Antonio Vincenzo Bastone, este un resortisant italian, născut în 1972 și rezident în Cuneo. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Gaito, avocat la Roma. Guvernul italian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. 2003 și pus în detenție provizorie pe motiv că a fost suspectat de a face parte dintr-o asociație de tip mafiot care vizează traficul internațional de droguri. Din dosar reiese că procesul împotriva reclamantului este încă în desfășurare. Aplicarea regimului special de detenție prevăzut la art. 41a din Legea privind administrația în cauză La 20 ianuarie În 2004, având în vedere pericolul pe care îl prezintă reclamantul, ministrul de Justiție a luat un ordin prin care i se impune, pe o perioadă de un an, regimul special de detenție prevăzut la art. 41a alineatul (2) din Legea privind administrația: n 354 din 26 iulie 1975 ( August 1992, această dispoziție permitea suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție în cazul în care au fost impuse motive de ordine și siguranță publică. Acest decret impune următoarele restricții privind vizitele cu membrii familiei (maxim o dată pe lună timp de o oră) interdicția de a se întâlni cu terți interdicția de a utiliza telefonul interdicție de a primi sau de a trimite în afară sume de bani mai mult decât o anumită sumă interdicție de a primi mai mult de două colete pe lună, dar posibilitatea de a primi două pe an conținând lenjerie interdicție de a alege reprezentanți ai deținuților și de a fi ales ca reprezentant limitarea plimbării la patru ore pe zi (inclusiv două ore în bibliotecă, sala de sport sau în grupuri de maximum cinci persoane); de asemenea, întreaga corespondență a reclamantului trebuia să fie supusă controlului prin autorizarea prealabilă a autorității judiciare. Reclamantul susține că a fost, de asemenea, supus unei serii de alte limitări și restricții care, în opinia sa, au încălcat demnitatea sa umană. În special, a declarat că a fost percheziționat și golit după fiecare vizită a avocatului său. Această percheziție ar fi avut loc într-o sală aleasă de administrația Õ și sub constanta supraveghere a agenților. La o dată nespecificată, reclamantul a atacat tribunalul de aplicare a culpei din Torino, la 20 ianuarie 2004. a contestat aplicarea regimului special și a susținut că nu a existat nicio condamnare definitivă împotriva sa. printr-o decizie din 18 mai În 2004, TAP din Torino a respins recursul reclamantului pe motiv că erau îndeplinite condițiile de aplicare a regimului special și că aplicarea acestuia se justifica în lumina informațiilor colectate de poliție și de autoritățile judiciare în contul reclamantului. În ianuarie 2005, Curtea de Casație și-a respins recursul. Dreptul și practica internă relevante în Hotărârea sa Ospina Vargas, Curtea a rezumat dreptul și practica internă relevante în ceea ce privește regimul de detenție specială aplicat în speță și în ceea ce privește controlul corespondenței (Ospina Vargas c. Italia, 4075/98, §§ 23-33, 14 octombrie 2004. De asemenea, Comisia a menționat modificările introduse de Legea nr. 279 din 23 decembrie 2002 (ibidem Având în vedere această reformă și deciziile Curții (în ultimă instanță Hotărârea Ganci c. Italia din 30 octombrie 2003, §§ 19-31), Curtea de Casație și-a retras jurisprudența și a considerat că un deținuți are interesul de a avea o decizie, chiar dacă perioada de valabilitate a l Zara GRIEFS Invouchant la: art. 3 din convenție, reclamantul susținea că regimul de detenție la care a fost supus a constituit un tratament inuman și degradant. Invocând art. 2 din convenție, reclamantul se plângea că regimul special de detenție a constituit o încălcare a dreptului său la viață. Invocând articolele 5 alineatul (4) și 5, 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamantul se plângea, în esență, că nu a formulat niciun recurs intern efectiv împotriva deciziilor de prelungire a regimului special de detenție. Invocând art. 6 alin. (2) și (3) lit. (a) și (b) din Convenție, reclamantul se plângea de o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție pe motiv că regimul special de detenție fusese aplicat pe baza unor rapoarte de poliție necontestabile și susținea că regimul special de detenție fusese aplicat în timpul detenției sale provizorii. În acest sens, el a afirmat că a putut dispune de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plângea de încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale de familie din cauza restricțiilor la care fusese supus și a modalităților de vizită în familie. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de o încălcare a articolului 1 din Convenție.  La 10 octombrie 2005, Curtea a comunicat cererea guvernului pârât. Acesta din urmă și-a prezentat observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cauzei la 18 ianuarie 2006. Reclamantului i s-a solicitat să își prezinte observațiile ca răspuns înainte de 5 mai 2006. Deoarece a primit un răspuns din partea sa, la 15 mai 2007, grefa i-a trimis o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prin care i-a informat că, în lipsa oricărui răspuns, Curtea ar putea considera că nu mai poate să își mențină cererea și să decidă cu privire la La data de 28 mai 2007, avocatul reclamantului a primit această scrisoare, dar nu a fost trimis niciun răspuns Curții. În plus, din dosar reiese că reclamantul nu a adresat nicio scrisoare Curții începând cu 17 mai 2005. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. În plus, Curtea consideră că nu există circumstanțe speciale privind respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția nr. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Elens-Passos F. Tulkens Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
24686/04
présentée par Antonio Vincenzo BASTONE
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18 septembre 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
F.
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 3 juillet 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Antonio Vincenzo Bastone, est un ressortissant italien, né en 1972 et résidant à Cuneo. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Gaito, avocat à Rome. Le gouvernement italien («
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son coagent, M.
F.
Crisafulli.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les poursuites pénales
Le requérant fut arrêté le 29
mai
2003 et placé en détention provisoire au motif qu’il était soupçonné de faire partie d’une association de type mafieux visant le trafic international de stupéfiants. Il ressort du dossier que le procès à l’encontre du requérant est encore pendant.
2.
L’application du régime spécial de détention prévu par l’article 41bis de la loi sur l’administration pénitentiaire
Le 20
janvier
2004, compte tenu de la dangerosité du requérant, le ministre de la Justice prit un arrêté lui imposant, pour une période d’une année le régime de détention spécial prévu par l’article 41
bis
, alinéa 2, de la loi sur l’administration pénitentiaire - n
o
354 du 26 juillet 1975 («
la loi n
o
354/1975
»). Modifiée par la loi n
o
356 du 7
août 1992, cette disposition permettait la suspension totale ou partielle de l’application du régime normal de détention lorsque des raisons d’ordre et de sécurité publics l’exigeaient. Ledit arrêté imposait les restrictions suivantes
:
-
limitation des visites avec les membres de la famille (au maximum une par mois pendant une heure)
;
-
interdiction de rencontrer des tiers
;
-
interdiction d’utiliser le téléphone
;
-
interdiction de recevoir ou d’envoyer vers l’extérieur des sommes d’argent au-delà d’un montant déterminé
;
-
interdiction de recevoir plus de deux colis par mois mais possibilité d’en recevoir deux par an contenant du linge
;
-
interdiction d’élire des représentants de détenus et d’être élu comme représentant
;
-
limitation de la promenade à quatre heures par jour (dont deux heures à passer dans la bibliothèque, la salle de sport ou dans des groupes de cinq personnes maximum).
En outre, toute la correspondance du requérant devait être soumise à contrôle sur autorisation préalable de l’autorité judiciaire.
Le requérant affirme avoir également été soumis à une série d’autres limitations et restrictions qui, selon lui, ont méconnu sa dignité humaine. En particulier, il allègue avoir été fouillé et dénudé après chaque visite de son avocat. Cette fouille aurait eu lieu dans une salle choisie par l’administration pénitentiaire et sous la constante surveillance d’agents.
L’application du régime spécial au requérant fut prorogée pour des périodes d’un an jusqu’en décembre 2006 au moins.
A une date non précisée, le requérant attaqua l’arrêté du 20
janvier
2004 devant le tribunal de l’application des peines («
le TAP
») de Turin. Il
contestait l’application du régime spécial et il faisait valoir qu’il n’y avait aucune condamnation définitive à son encontre. Par une décision du 18
mai
2004, le TAP de Turin rejeta le recours du requérant au motif que les conditions pour l’application du régime spécial étaient remplies et que l’application de celui-ci se justifiait à la lumière des informations recueillies par la police et par les autorités judiciaires sur le compte du requérant. Le
requérant se pourvut en cassation. Par une décision du 18
janvier 2005, la Cour de cassation rejeta son pourvoi.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Dans son arrêt Ospina Vargas, la Cour a résumé le droit et la pratique internes pertinents quant au régime de détention spécial appliqué en l’espèce et quant au contrôle de la correspondance (
Ospina Vargas c. Italie
, n
o
40750/98, §§ 23-33, 14 octobre 2004). Elle a aussi fait état des modifications introduites par la loi n
o
279 du 23
décembre 2002 (
ibidem
).
Compte tenu de cette réforme et des décisions de la Cour (en dernier lieu l’arrêt
Ganci c. Italie
du 30 octobre 2003, §§ 19-31), la Cour de cassation s’est écartée de sa jurisprudence et a estimé qu’un détenu a intérêt à avoir une décision, même si la période de validité de l’arrêté attaqué a expiré, et cela en raison des effets directs de la décision sur les arrêtés postérieurs à l’arrêté attaqué (Cour de cassation, première chambre, arrêt du 26
janvier
2004, déposé le 5 février 2004, n
o
4599,
Zara
).
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant alléguait que le régime de détention auquel il a été soumis a constitué un traitement inhumain et dégradant.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaignait de ce que le régime de détention spécial a constitué une atteinte à son droit à la vie.
Invoquant les articles 5 §§ 4 et 5, 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait en substance de n’avoir disposé d’aucun recours interne effectif contre les décisions de prorogation du régime spécial de détention. Il
relevait notamment le retard mis par les juridictions à examiner ses recours contre les arrêtés du ministre de la Justice.
Invoquant les articles 6 §§ 2 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant se plaignait d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence au motif que le régime spécial de détention avait été appliqué sur la base de rapports de police non contestables. En outre, il alléguait que le régime spécial de détention avait été appliqué pendant sa détention provisoire. A ce propos, il affirmait qu’il n’avait pu disposer des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaignait de la violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions auxquelles il avait été soumis et des modalités des visites familiales.
Le requérant se plaignait également d’une violation de l’article 1 de la Convention.
Le 10 octobre 2005, la Cour a communiqué la requête au gouvernement défendeur. Ce dernier a présenté ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire le 18 janvier 2006.
Le requérant a été invité à présenter ses observations en réponse avant le 5 mai 2006. Aucune réponse de sa part n’étant parvenue, un courrier en recommandé avec accusé de réception lui a été envoyé par le greffe le 15
mai 2007, l’avertissant qu’en l’absence de toute réponse, la Cour pourrait estimer qu’il n’entendait plus maintenir sa requête et décider de la
rayer du rôle. L’avocat du requérant a reçu cette lettre le 28 mai 2007, mais aucune réponse n’a été envoyée à la Cour. Par ailleurs, il ressort du dossier que le requérant n’a adressé aucune lettre à la Cour depuis le 17 mai 2005.
Partant, la Cour estime que le requérant n’est pas intéressé par l’issue de sa requête, et en conclut qu’il n’entend plus la maintenir au sens de l’article
37 § 1 a) de la Convention.
La Cour considère en outre qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention. Par ailleurs, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
F.
Elens-Passos
Greffière adjointe
Présidente