SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cererea nr. 9880/04 prezentată de Stefano SANTAIQU împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care are loc la 18 septembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, dl Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și dlui Elens-Passos, adjunctă a secțiunii Având în vedere cererea formulată mai sus la 1 martie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și d a lua în considerare în comun admisibilitatea și fondul cauzei, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ pe reclamant, dl Stefano Santaiti, este un resortisant italian, născut în 1972 și rezident în Viterba. Este reprezentat în fața Curții de către dl Stefano Santaiti. A. Gaito, avocat la Roma. Guvernul italian ( Deținut din 2001, reclamantul a fost condamnat în 2003 la 12 ani de închisoare pentru asociere de răufăcători care vizează traficul de droguri și pentru extorcare. Astfel cum reiese din ultimele decrete ministeriale care aplică regimul special de detenție, reclamantul este în prezent acuzat de fapte criminale legate încă de apartenența sa la o organizație de tip mafiot. Aplicarea regimului special de detenție prevăzut la art. 41a din Legea privind administrația Ö 24 septembrie 2002, având în vedere pericolul pe care îl prezintă reclamantul, ministrul de Justiție a luat un decret prin care i se impune, pe o perioadă de un an, regimul special de detenție prevăzut la art. 41a alineatul (2) din Legea privind administrația Õ - n 354 din 26 iulie 1975 ( August 1992, această dispoziție permitea suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție în cazul în care au fost impuse motive de ordine și siguranță publică. Acest decret impune următoarele restricții privind vizitele cu membrii familiei (maxim o dată pe lună timp de o oră) interdicția de a se întâlni cu terți interdicția de a utiliza telefonul cu excepția unui interviu telefonic lunar cu membrii familiei, care face obiectul înregistrării, în absența unei vizite a acestora, interdicția de a primi sau de a trimite în afara teritoriului sume de bani care depășesc o anumită sumă interzisă să primească mai mult de două colete pe lună, dar posibilitatea de a primi două pe an care conțin lenjerie interdicția de a alege reprezentanți ai deținuților și de a fi aleși ca reprezentând limitarea plimbării la patru ore pe zi (dintre care două ore să treacă prin bibliotecă, sala de sport sau în grupuri de maximum cinci persoane); în plus, întreaga corespondență a reclamantului trebuia să fie supusă controlului la autorizarea prealabilă a autorității judiciare. Reclamantul susține că a fost, de asemenea, supus unei serii de alte limitări și restricții care, în opinia sa, ar fi încălcat demnitatea sa umană. În special, a declarat că a fost percheziționat și golit după fiecare vizită a avocatului său. Această percheziție ar fi avut loc într-o sală aleasă de administrația Õ și sub constanta supraveghere a agenților. Liquidement de aplicare a regimului special reclamantului a fost prelungit pentru perioade succesive de trei luni până în decembrie 2002, apoi de cel puțin un an până în decembrie 2004. Reclamantul a atacat anumite hotărâri ale ministrului justiției în fața tribunalului de aplicare a pedepselor (inclusiv TAP) El contesta de fiecare dată aplicarea regimului special împotriva sa și denunța absența unor motive concrete, justificând prelungirea. acțiune la 18 noiembrie 2002 în fața TAP de la Roma împotriva martie 2004 pe motiv că au fost îndeplinite condițiile de aplicare a regimului special și că aplicarea acestuia se justifica în lumina informațiilor colectate de poliție și de autoritățile judiciare în numele reclamantului. Împotriva acestei decizii reclamantul s-a ocupat de casare. printr-o ordonanță din 19 august 2004 Curtea de Casație a respins recursul formulat de solicitant. Controlul corespondenței din 2002, corespondența reclamantului este supusă controlului autorităților penitenciare, cu autorizarea prealabilă a instanțelor de aplicare a pedepselor (deciziile din 27 septembrie 2002, 8 octombrie 2002, 14 ianuarie 2003, 16 ianuarie 2004 și 5 ianuarie) 2005). Deciziile menționate prevăd că întreaga corespondență a reclamantului trebuie să fie verificată, cu excepția celei adresate Consiliului Europei și Curții Europene a Drepturilor Omului și aveau o valabilitate de șase luni și respectiv un an. În Hotărârea Ospina Vargas, Curtea a rezumat dreptul și practica internă relevante în ceea ce privește regimul special de detenție aplicat în speță și în ceea ce privește controlul corespondenței (Ospina Vargas c. Italia, n 40550/98, §§ 23-33, 14 octombrie 2004). Având în vedere această reformă și deciziile Curții (în ultimă instanță Hotărârea Ganci c. Italia din 30 octombrie 2003, §§ 19-31), Curtea de Casație și-a retras jurisprudența și a considerat că un deținuți are interesul de a avea o decizie, chiar dacă perioada de valabilitate a l Zara GrieFS Invouchant la art. 3 din convenție, reclamantul a susținut că regimul de detenție la care a fost supus a constituit un tratament inuman și degradant. Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul se plângea de faptul că regimul special de detenție a constituit o încălcare a dreptului său la viață. Invocând articolele 5 alineatul (4) și 5, 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plângea, în esență, că nu a avut nici o acțiune internă efectivă împotriva deciziilor de prelungire a regimului special de detenție. a făcut referire în special la întârzierea introdusă de instanțele judecătorești în examinarea căilor sale de atac împotriva hotărârilor ministrului justiției. Invocând articolele 6 alineatul (2) și 3 litera (a) și (b) din convenție, reclamantul se plângea de încălcarea dreptului său la prezumția de nevinovăție pe motiv că regimul special de detenție fusese aplicat pe baza unor rapoarte de poliție care nu puteau fi contestate. În acest sens, reclamantul a afirmat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plângea de încălcarea dreptului său de a-și respecta viața de familie din cauza restricțiilor la care fusese supus și a modalităților de vizită în familie și se plângea și de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența. ÎN DREPT la 28 noiembrie 2005, Curtea a comunicat cererea guvernului pârât, care și-a prezentat observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cauzei la 1 martie 2006. Reclamantul a fost invitat să își prezinte observațiile ca răspuns înainte de 24 aprilie 2006. Deoarece a primit un răspuns din partea sa, la 15 mai 2007, grefa ii i-a trimis o scrisoare prin care i-a recomandat să primească o confirmare de primire, prin care i-a informat că, în lipsa oricărui răspuns, Curtea ar putea considera că nu va mai putea să-și mențină cererea și să decidă cu privire la La data de 28 mai 2007, avocatul reclamantului a primit această scrisoare, dar nu a fost trimis niciun răspuns Curții. În plus, din dosar reiese că reclamantul nu a adresat nicio scrisoare Curții începând cu 2 noiembrie 2005. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. În plus, Curtea consideră că nu există circumstanțe speciale privind respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția nr. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Elens-Passos F. Tulkens Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
9880/04
présentée par Stefano SANTAITI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18 septembre 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
F.
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1
er
mars 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Stefano Santaiti, est un ressortissant italien, né en 1972 et résidant à Viterbe. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son coagent, M.
F.
Crisafulli, et son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les poursuites pénales
Détenu depuis 2001, le requérant a été condamné en 2003 à la peine de douze ans de réclusion pour association de malfaiteurs visant le trafic de stupéfiants et pour le délit d’extorsion.
Ainsi qu’il ressort des derniers arrêtés ministériels appliquant le régime spécial de détention, le requérant est actuellement poursuivi pour des faits criminels liés toujours à son appartenance à une organisation de type mafieux.
2.
L’application du régime spécial de détention prévu par l’article 41bis de la loi sur l’administration pénitentiaire
Le 24
septembre
2002, compte tenu de la dangerosité du requérant, le ministre de la Justice prit un arrêté lui imposant, pour une période d’une année le régime de détention spécial prévu par l’article 41
bis
, alinéa 2, de la loi sur l’administration pénitentiaire - n
o
354 du 26 juillet 1975 («
la loi n
o
354/1975
»). Modifiée par la loi n
o
356 du 7
août 1992, cette disposition permettait la suspension totale ou partielle de l’application du régime normal de détention lorsque des raisons d’ordre et de sécurité publics l’exigeaient. Ledit arrêté imposait les restrictions suivantes
:
-
limitation des visites avec les membres de la famille (au maximum une par mois pendant une heure)
;
-
interdiction de rencontrer des tiers
;
-
interdiction d’utiliser le téléphone à l’exception d’un entretien téléphonique mensuel avec les membres de la famille, soumis à enregistrement, à défaut de visite de ceux-ci
;
-
interdiction de recevoir ou d’envoyer vers l’extérieur des sommes d’argent au-delà d’un montant déterminé
;
-
interdiction de recevoir plus de deux colis par mois mais possibilité d’en recevoir deux par an contenant du linge
;
-
interdiction d’élire des représentants de détenus et d’être élu comme représentant
;
-
limitation de la promenade à quatre heures par jour (dont deux heures à passer dans la bibliothèque, la salle de sport ou dans des groupes de cinq personnes maximum).
En outre, toute la correspondance du requérant devait être soumise à contrôle sur autorisation préalable de l’autorité judiciaire.
Le requérant affirme avoir également été soumis à une série d’autres limitations et restrictions qui, selon lui, auraient méconnu sa dignité humaine. En particulier, il allègue avoir été fouillé et dénudé après chaque visite de son avocat. Cette fouille aurait eu lieu dans une salle choisie par l’administration pénitentiaire et sous la constante surveillance d’agents.
L’application du régime spécial au requérant fut prorogée pour des périodes successives de trois mois jusqu’en décembre 2002, puis d’un an jusqu’en décembre 2004 au moins.
Le requérant attaqua certains arrêtés du ministre de la Justice devant le tribunal de l’application des peines («
le TAP
») compétent. Il contestait à chaque fois l’application du régime spécial à son encontre et dénonçait l’absence de raisons concrètes en justifiant la prorogation.
-
recours le18
novembre
2002 devant le TAP de Rome à l’encontre de l’arrêté de septembre
2002
; dont l’issue n’est pas connue
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Turin à l’encontre de l’arrêté du 23 décembre
2003, rejeté le 17
mars
2004 au motif que les conditions pour l’application du régime spécial étaient remplies et que l’application de celui-ci se justifiait à la lumière des informations recueillies par la police et par les autorités judiciaires sur le compte du requérant. Contre cette décision le requérant se pourvut en cassation. Par une ordonnance du 19
août
2004, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant.
3.
Le contrôle de la correspondance
Depuis 2002, la correspondance du requérant est soumise au contrôle des autorités pénitentiaires sur autorisation préalable des juridictions de l’application des peines compétentes (décisions des 27 septembre 2002, 8
octobre
2002, 14
janvier 2003, 16
janvier 2004 et 5
janvier
2005). Lesdites décisions prévoyaient que toute la correspondance du requérant devait être contrôlée, à l’exception de celle adressée «
au Conseil de l’Europe et à la Cour européenne des Droits de l’Homme
» et avaient une validité respectivement de six mois et un an.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Dans son arrêt Ospina Vargas, la Cour a résumé le droit et la pratique internes pertinents quant au régime de détention spécial appliqué en l’espèce et quant au contrôle de la correspondance (
Ospina Vargas c. Italie
, n
o
40750/98, §§ 23-33, 14 octobre 2004). Elle a aussi fait état des modifications introduites par la loi n
o
279 du 23
décembre 2002 (
ibidem
).
Compte tenu de cette réforme et des décisions de la Cour (en dernier lieu l’arrêt
Ganci c. Italie
du 30 octobre 2003, §§ 19-31), la Cour de cassation s’est écartée de sa jurisprudence et a estimé qu’un détenu a intérêt à avoir une décision, même si la période de validité de l’arrêté attaqué a expiré, et cela en raison des effets directs de la décision sur les arrêtés postérieurs à l’arrêté attaqué (Cour de cassation, première chambre, arrêt du 26
janvier
2004, déposé le 5 février 2004, n
o
4599,
Zara
).
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant alléguait que le régime de détention auquel il a été soumis a constitué un traitement inhumain et dégradant.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaignait de ce que le régime de détention spécial a constitué une atteinte à son droit à la vie. Invoquant les articles 5 §§ 4 et 5, 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait en substance de n’avoir disposé d’aucun recours interne effectif contre les décisions de prorogation du régime spécial de détention. Il
relevait notamment le retard mis par les juridictions à examiner ses recours contre les arrêtés du ministre de la Justice.
Invoquant les articles 6 §§ 2 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant se plaignait d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence au motif que le régime spécial de détention avait été appliqué sur la base de rapports de police non contestables. A ce propos, le requérant affirmait qu’il n’avait pu disposer des facilités nécessaires à la préparation de sa défense. De plus, il se plaignait d’une atteinte à ses droits de la défense au motif qu’il n’aurait pu, en prison, faire authentifier sa signature pour donner la procuration à son avocat afin de se faire représenter devant la Cour.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaignait de la violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions auxquelles il avait été soumis et des modalités des visites familiales. Il se plaignait aussi de la violation de son droit au respect de sa correspondance.
Le requérant se plaignait également d’une violation de l’article 1 de la Convention.
Le 28 novembre 2005, la Cour a communiqué la requête au gouvernement défendeur. Ce dernier a présenté ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire le 1
er
mars 2006.
Le requérant a été invité à présenter ses observations en réponse avant le 24 avril 2006. Aucune réponse de sa part n’étant parvenue, un courrier en recommandé avec accusé de réception lui a été envoyé par le greffe le 15
mai 2007, l’avertissant qu’en l’absence de toute réponse, la Cour pourrait estimer qu’il n’entendait plus maintenir sa requête et décider de la
rayer du rôle. L’avocat du requérant a reçu cette lettre le 28 mai 2007, mais aucune réponse n’a été envoyée à la Cour. Par ailleurs, il ressort du dossier que le requérant n’a adressé aucune lettre à la Cour depuis le 2 novembre 2005.
Partant, la Cour estime que le requérant n’est pas intéressé par l’issue de sa requête, et en conclut qu’il n’entend plus la maintenir au sens de l’article
37 § 1 a) de la Convention.
La Cour considère en outre qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention. Par ailleurs, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
F.
Elens-Passos
Greffière adjointe
Présidente