SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 12615/04 prezentată de Giuseppe Salvatore LOMBARDO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 septembrie 2007 într-o cameră compusă din F. Tulkens, președinte, dnii A.B. Baka, I. Cabral Barreto, dl Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și de M. Elens-Passos, adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior la 11 martie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, domnul Giuseppe Salvatore Lombardo, este un resortisant italian, născut în 1967 și rezident în Terni. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Gaito, avocat la Roma. Guvernul italian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: urmărirea penală Deținută din 1997, reclamantul a fost condamnat la 15 ani de închisoare, pentru asociere de răufăcători de tip mafiot, Recel, șantaj și jaf armat. Astfel cum reiese din ultimele decrete ministeriale care aplică regimul special de detenție, reclamantul este acuzat în prezent pentru fapte criminale legate încă de apartenența sa la o organizație de tip mafiot. Regimul special de detenție prevăzut la art. 41a din Legea privind administrația Ö La 9 septembrie 1997, ministrul Justiției a luat un decret prin care solicita reclamantului considerat periculos, pentru o perioadă de un an, regimul special de detenție prevăzut la art. 41a alin. (2) din Legea privind administrația 356 din 7 august 1992, această dispoziție permitea suspendarea totală sau parțială a aplicării regimului normal de detenție în cazul în care din motive de ordine și securitate publică li se cerea acest lucru. Acest decret impunea următoarele restricții privind restricțiile privind vizitele membrilor familiei (până la o lună pe oră) interdicția de a întreține cu terțe părți interzicerea utilizării telefonului cu excepția unui interviu telefonic lunar cu membrii familiei, care face obiectul înregistrării, în absența unei vizite a acestora, interdicția de a primi sume de bani mai mari decât o anumită sumă lunară interdicția de a primi din exterior mai mult de un colet de o greutate determinată, care conține lenjerie și îmbrăcăminte și interdicția de a primi colete care conțin altceva interdicție de a organiza activități culturale, de trahee și sportive interdicția de a alege un reprezentant al deținuților și de a fi ales ca reprezentant al interdicției de a desfășura activități artizanale limitarea plimbării la două ore pe zi; în plus, întreaga corespondență la intrare și la ieșire trebuia să fie supusă controlului, cu aprobarea prealabilă a autorităților judiciare competente. Reclamantul susține că a fost, de asemenea, supus unei serii de alte limitări și restricții care, în opinia sa, ar fi încălcat demnitatea sa umană. În special, a declarat că a fost percheziționat și golit după fiecare vizită a avocatului său. Această percheziție ar fi avut loc într-o sală aleasă de administrația Õ și sub constanta supraveghere a agenților. La 8 septembrie 1998, ministrul Justiției a retras restricția timpului de plimbări. La 28 decembrie Cu toate acestea, în 2002, această restricție a fost reintrodusă, dar în mod ușuratic, deoarece ministrul Justiției a limitat perioada de timp în afara celulei, în grupuri de maximum cinci persoane, la patru ore pe zi, dintre care două ore în aer liber. El a contestat de fiecare dată aplicarea regimului special împotriva sa și a denunțat absența unor motive concrete, justificând prelungirea. Acesta este recursul la o dată care nu a fost precizată în fața TAP din Peru în legătură cu luna septembrie 1997, respins la 9 aprilie 1998 ;cu toate acestea, Tribunalul a eliminat limitările privind numărul de colete care pot fi primite de către reclamant, recurgând la o dată nespecificată în fața TAP din Peru în privința la mai mult de 8 septembrie 1998, respins la 25 februarie 1999; cu toate acestea, instanța a eliminat limitările privind numărul de colete care pot fi primite de reclamant la 16 martie 1999 în fața TAP din Peru în fața TAP din 6 martie 1999, respins la 26 noiembrie 1999, pentru neîncredere, perioada de valabilitate a deciziei contestate care a expirat la 14 septembrie 1999 în fața TAP din Peru în privința acțiune la 8 ianuarie 2000 în fața TAP din Peru împotriva . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, tribunalul a eliminat limitările privind numărul de colete care pot fi primite de reclamant la 30 decembrie 2000 în fața TAP din Peru în ceea ce privește lacudinalul din 22 decembrie 2000, respins la 22 septembrie 2001, pentru lipsa de interes, perioada de valabilitate a deciziei contestate fiind expirată recursul la o dată nespecificată în fața TAP din Peru în privința lacunei din 19 iunie 2001, respins la 15 noiembrie 2001; cu toate acestea, Tribunalul a suprimat limitările privind numărul de colete care pot fi primite de reclamant la o dată nespecificată în fața TAP din Peru în ceea ce privește data de 13 decembrie 2001, respinsă la 23 mai 2002 ;cu toate acestea, Tribunalul a eliminat limitările privind numărul de colete care pot fi primite de către reclamant, recurgând la o dată nespecificată în fața TAP din Peru în privința lalui din 10 iunie 2002, respins la 12 decembrie 2002; cu toate acestea, instanța a eliminat limitările privind numărul de colete care pot fi primite de reclamant recursul la o dată nespecificată în fața TAP din Peru în privința lacunei din 28 decembrie 2002, respins la 17 iunie 2003; cu toate acestea, instanța a eliminat limitările privind numărul de colete care pot fi primite de reclamant la o dată care nu a fost precizată în fața TAP din Peru în ceea ce privește adresa din 23 decembrie 2003, respinsă la 19 aprilie 2004 Cu toate acestea, instanța a eliminat restricțiile privind numărul de colete care pot fi primite de către solicitant. Reclamantul s-a ocupat de casare. Prin decizia din 10 ianuarie 2005, Curtea de Casație a respins recursul formulat de solicitant. Din dosar nu reiese că reclamantul a atacat ministerialul din 17 decembrie 2004. Toate aceste acțiuni, cu excepția celor respinse la 26 noiembrie 1999, 11 februarie 2000, 20 septembrie 2000 și 22 septembrie 2001, au fost respinse pe motiv că condițiile pentru aplicarea regimului special erau îndeplinite și că aplicarea acestuia se justifica în lumina informațiilor colectate de poliție și de autoritățile judiciare în numele reclamantului. Dreptul și practica internă relevante În hotărârea sa Ospina Vargas, Curtea a rezumat dreptul și practica internă relevantă în ceea ce privește regimul special de detenție aplicat în speță și în ceea ce privește controlul corespondenței (Ospina Vargas c. Italia, n 40550/98, §§ 23-33, 14 octombrie 2004). De asemenea, Curtea a menționat modificările introduse prin Legea nr 279 din 23 decembrie 2002 ( ibidem Ținând cont de această reformă și de deciziile Curții (în ultimă instanță Hotărârea Ganci c. Italia din 30 octombrie 2003, §§ 19-31), Curtea de Casație și-a retras jurisprudența și a considerat că un deținuți are interesul de a avea o decizie, chiar dacă perioada de valabilitate a l Zara GRIEFS Invouchant la: art. 3 din convenție, reclamantul susținea că regimul de detenție la care a fost supus a constituit un tratament inuman și degradant. Invocând art. 2 din convenție, reclamantul se plângea că regimul special de detenție a constituit o încălcare a dreptului său la viață. Invocând articolele 5 alineatul (4) și 5, 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamantul se plângea, în esență, că nu a formulat niciun recurs intern efectiv împotriva deciziilor de prelungire a regimului special de detenție. Invocând art. 6 alin. (2) și (3) lit. (a) și (b) din Convenție, reclamantul se plângea de o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție pe motiv că regimul special de detenție fusese aplicat pe baza unor rapoarte de poliție necontestate. În acest sens, reclamantul susținea că a putut dispune de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plângea de încălcarea dreptului său la respectarea vieții sale de familie din cauza restricțiilor la care fusese supus și a modalităților de vizită în familie. Reclamantul se plângea, de asemenea, de o încălcare a articolului 1 din Convenție. La 10 octombrie 2005, Curtea a comunicat cererea guvernului pârât și-a prezentat observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cauzei la 18 ianuarie 2006. Reclamantului i s-a solicitat să își prezinte observațiile ca răspuns înainte de 5 mai 2006. Deoarece a primit un răspuns din partea sa, la 15 mai 2007, grefa i-a trimis o scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prin care i-a informat că, în lipsa oricărui răspuns, Curtea ar putea considera că nu mai poate să își mențină cererea și să decidă cu privire la La data de 28 mai 2007, avocatul reclamantului a primit această scrisoare, dar nu a fost trimis niciun răspuns Curții. În plus, din dosar reiese că reclamantul nu a adresat nicio scrisoare Curții începând cu 17 mai 2005. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. În plus, Curtea consideră că nu există circumstanțe speciale privind respectarea drepturilor omului garantate prin Convenția nr. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Elens-Passos F. Tulkens Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
12615/04
présentée par Giuseppe Salvatore LOMBARDO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18 septembre 2007 en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
A.B. Baka,
M
me
M.
juges,
et de M
me
F.
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 mars 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Giuseppe Salvatore Lombardo, est un ressortissant italien, né en 1967 et résidant à Terni. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Gaito, avocat à Rome. Le gouvernement italien («
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son coagent, M.
F.
Crisafulli.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les poursuites pénales
Détenu depuis 1997, le requérant a été condamné à une peine de quinze ans de prison, pour association de malfaiteurs de type mafieux, recel, extorsion et vol à main armée.
Ainsi qu’il ressort des derniers arrêtés ministériels appliquant le régime spécial de détention, le requérant est actuellement poursuivi pour des faits criminels liés toujours à son appartenance à une organisation de type mafieux.
2.
Le régime spécial de détention prévu par l’article 41bis de la loi sur l’administration pénitentiaire
Le 9
septembre
1997, le ministre de la Justice prit un arrêté imposant au requérant considéré dangereux, pour une période d’une année, le régime de détention spécial prévu par l’article 41
bis
, alinéa 2, de la loi sur l’administration pénitentiaire - n
o
354 du 26 juillet 1975 («
la loi n
o
354/1975
»). Modifiée par la loi n
o
356 du 7 août 1992, cette disposition permettait la suspension totale ou partielle de l’application du régime normal de détention lorsque des raisons d’ordre et de sécurité publics l’exigeaient.
Cet arrêté imposait les restrictions suivantes
:
–
limitation des visites des membres de la famille (au maximum une par mois pendant une heure)
;
–
interdiction d’entretiens avec des tiers
;
–
interdiction d’utiliser le téléphone à l’exception d’un entretien téléphonique mensuel avec les membres de la famille, soumis à enregistrement, à défaut de visite de ceux-ci
;
–
interdiction de recevoir des sommes d’argent au-delà d’un montant mensuel déterminé
;
–
interdiction de recevoir de l’extérieur plus d’un colis mensuel d’un poids déterminé contenant du linge et des vêtements et interdiction de recevoir de colis contenant autre chose
;
–
interdiction d’organiser des activités culturelles, récréatives et sportives
;
–
interdiction d’élire un représentant des détenus et d’être élu comme représentant
;
–
interdiction d’exercer des activités artisanales
;
–
limitation de la promenade à deux heures par jour.
En outre, toute la correspondance en entrée et en sortie devait être soumise à contrôle sur autorisation préalable des autorités judiciaires compétentes.
Le requérant affirme avoir également été soumis à une série d’autres limitations et restrictions qui, selon lui, auraient méconnu sa dignité humaine. En particulier, il allègue avoir été fouillé et dénudé après chaque visite de son avocat. Cette fouille aurait eu lieu dans une salle choisie par l’administration pénitentiaire et sous la constante surveillance d’agents.
L’application du régime spécial au requérant fut prorogée pour des périodes de six mois jusqu’en décembre 2002, puis d’un an jusqu’en décembre 2005 au moins. Le 8
septembre
1998, le ministre de la Justice supprima la limitation du temps de promenade. Le 28
décembre
2002, cette restriction fut toutefois réintroduite mais de façon allégée, car le ministre de la Justice limita la période de temps hors de la cellule, en groupe de cinq personnes maximum, à quatre heures par jour dont deux heures à l’air libre.
Le requérant attaqua certains arrêtés du ministre de la Justice devant le tribunal de l’application des peines («
le TAP
») compétent. Il contestait à chaque fois l’application du régime spécial à son encontre et dénonçait l’absence de raisons concrètes en justifiant la prorogation.
Il s’agit respectivement des
:
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté de septembre 1997, rejeté le 9
avril 1998
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 8
septembre
1998, rejeté le 25
février
1999
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant
;
-
recours le 16
mars
1999 devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 6
mars
1999, rejeté le 26
novembre
1999, pour défaut d’intérêt, la période de validité de la décision contestée ayant expiré
;
-
recours le 14
septembre
1999 devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 6
septembre
1999, rejeté le 11
février
2000, pour défaut d’intérêt, la période de validité de la décision contestée ayant expiré
;
-
recours le 8
janvier
2000 devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 28
décembre
1999, rejeté le 20
septembre
2000, pour défaut d’intérêt, la période de validité de la décision contestée ayant expiré
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 28
juin
2000, rejeté le 23
novembre
2001
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant
;
-
recours le 30
décembre
2000 devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 22
décembre
2000, rejeté le 22
septembre
2001, pour défaut d’intérêt, la période de validité de la décision contestée ayant expiré
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 19
juin
2001, rejeté le 15
novembre
2001
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 13
décembre
2001, rejeté le 23
mai
2002
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 10
juin
2002, rejeté le 12
décembre
2002
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 28
décembre
2002, rejeté le 17
juin 2003
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant
;
-
recours à une date non précisée devant le TAP de Pérouse à l’encontre de l’arrêté du 23
décembre
2003, rejeté le 19
avril
2004
; toutefois, le tribunal supprima les limitations concernant le nombre de colis pouvant être reçus par le requérant. Le requérant se pourvut en cassation. Par une décision du 10
janvier 2005, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant.
Il ne ressort pas du dossier si le requérant a attaqué l’arrêté ministériel du 17
décembre
2004.
Tous ces recours, à l’exception des ceux rejetés les 26
novembre
1999, 11
février
2000, 20
septembre
2000 et 22
septembre
2001, furent rejetés au motif que les conditions pour l’application du régime spécial étaient remplies et que l’application de celui-ci se justifiait à la lumière des informations recueillies par la police et par les autorités judiciaires sur le compte du requérant.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Dans son arrêt Ospina Vargas, la Cour a résumé le droit et la pratique internes pertinents quant au régime de détention spécial appliqué en l’espèce et quant au contrôle de la correspondance (
Ospina Vargas c. Italie
, n
o
40750/98, §§ 23-33, 14 octobre 2004). Elle a aussi fait état des modifications introduites par la loi n
o
279 du 23
décembre 2002 (
ibidem
).
Compte tenu de cette réforme et des décisions de la Cour (en dernier lieu l’arrêt
Ganci c. Italie
du 30 octobre 2003, §§ 19-31), la Cour de cassation s’est écartée de sa jurisprudence et a estimé qu’un détenu a intérêt à avoir une décision, même si la période de validité de l’arrêté attaqué a expiré, et cela en raison des effets directs de la décision sur les arrêtés postérieurs à l’arrêté attaqué (Cour de cassation, première chambre, arrêt du 26
janvier
2004, déposé le 5 février 2004, n
o
4599,
Zara
).
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant alléguait que le régime de détention auquel il a été soumis a constitué un traitement inhumain et dégradant.
Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaignait de ce que le régime de détention spécial a constitué une atteinte à son droit à la vie.
Invoquant les articles 5 §§ 4 et 5, 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait en substance de n’avoir disposé d’aucun recours interne effectif contre les décisions de prorogation du régime spécial de détention. Il
relevait notamment le retard mis par les juridictions à examiner ses recours contre les arrêtés du ministre de la Justice.
Invoquant les articles 6 §§ 2 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant se plaignait d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence au motif que le régime spécial de détention avait été appliqué sur la base de rapports de police non contestables. A ce propos, le requérant affirmait qu’il n’avait pu disposer des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaignait de la violation de son droit au respect de sa vie familiale en raison des restrictions auxquelles il avait été soumis et des modalités des visites familiales.
Le requérant se plaignait également d’une violation de l’article 1 de la Convention.
Le 10 octobre 2005, la Cour a communiqué la requête au gouvernement défendeur. Ce dernier a présenté ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire le 18 janvier 2006.
Le requérant a été invité à présenter ses observations en réponse avant le 5 mai 2006. Aucune réponse de sa part n’étant parvenue, un courrier en recommandé avec accusé de réception lui a été envoyé par le greffe le 15
mai 2007, l’avertissant qu’en l’absence de toute réponse, la Cour pourrait estimer qu’il n’entendait plus maintenir sa requête et décider de la
rayer du rôle. L’avocat du requérant a reçu cette lettre le 28 mai 2007, mais aucune réponse n’a été envoyée à la Cour. Par ailleurs, il ressort du dossier que le requérant n’a adressé aucune lettre à la Cour depuis le 17 mai 2005.
Partant, la Cour estime que le requérant n’est pas intéressé par l’issue de sa requête, et en conclut qu’il n’entend plus la maintenir au sens de l’article
37 § 1 a) de la Convention.
La Cour considère en outre qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention. Par ailleurs, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
F.
Elens-Passos
Greffière adjointe
Présidente