CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 2204/12 Lasha CHKHARTISHVILI împotriva Georgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 30 iunie 2015 în calitate de comitet compus din: Paul Mahoney, președinte, Nona Tsotsoria, Faris Vehabović, judecători și Fatoș Aracı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 7 decembrie 2011, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 3 aprilie 2015, care solicită Curții să elimine aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Lasha Chkhartishvili, este un național georgian, care s-a născut în 1980 și locuiește în Tbilisi. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl L. Tchintcharauli și dna K. Bekauri, avocați care practică în Tbilisi. Guvernul georgian (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl L. Meskhoradze, al Ministerului Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost arestat de poliție la ora 17:00 în centrul Tbilisi, în apropierea clădirii Parlamentului Georgia, în momentul în care s-a alăturat unei demonstrații pașnice. Această demonstrație a fost planificată de un număr de tineri activiști din opoziție, inclusiv de reclamant, care doresc să denunțe public utilizarea excesivă a forței de către poliție în timpul dispersării unei alte manifestații mai mari a forțelor de opoziție care au avut loc la 26 mai 2011. Mai târziu în seara aceleiași zile, aproximativ la ora 20.00, reclamantul a fost judecat de Curtea Municipală Tbilisi. După ce a auzit declarațiile sale, care au fost asistate de un avocat calificat de alegerea sa, ofițerii de poliție care au efectuat arestarea reclamantului, precum și o serie de martori independenți, instanța a constatat că reclamantul este vinovat, în temeiul articolului 166 și 173 din Codul de infracțiuni administrative, infracțiuni administrative de încălcare a ordinului public și de nerespectare cu ordinele legale ale ofițerilor de poliție. În special, acțiunile nedreptate au consistat, potrivit constatărilor instanței, în insultele preferate ale reclamantului într-un ambalaj public și refuzând să renunțe la această activitate nedreptată chiar și după instrucțiunile ofițerilor de poliție de a face acest lucru. El a fost condamnat la zece zile de detenție administrativă. La 8 iulie 2011, Tribunalul de Apel Tbilisi a respins recursul împotriva condamnării sale ca fiind, vădit nefondat. La 1 decembrie 2014, reclamațiile referitoare la dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și libertatea de adunare pașnică au fost comunicate guvernului în temeiul articolelor 10 și 11 din convenție, în timp ce restul cererii, în special reclamațiile prevăzute la articolele 3, 5, 6 și 14 din convenție, au fost declarate inadmisibile de către președintele secțiunii, care stătea într-o formare unică judecător. Reprezentanții reclamantului au fost informați cu privire la această decizie prin scrisoarea Curții din 4 decembrie 2014. După comunicarea cererii, prin scrisoarea din 3 aprilie 2015, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei formulate de cererea. În acest scop, Guvernul a recunoscut o încălcare a dreptului reclamantului garantat de art. 11 din Convenție. Acestea s-au angajat reclamantului 1000 (1 mii) euro pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, care vor fi convertite în moneda națională la rata aplicabilă la data plății, și vor fi eliberate de orice impozite care pot fi aplicabile și plătite în termen de trei luni de la data notificării deciziei luate de Curte. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul s-a angajat să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumutare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale. Prin scrisoarea din 6 iunie 2015, reclamantul a indicat că el nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale, din cauza faptului că guvernul nu a abordat celelalte plângeri pe care le-a formulat în cererea inițială la Curte, în special cele prevăzute la articolele 3, 5, 6 și 14 din convenție. În plus, pe măsură ce se preconizează că guvernul va recunoaște încălcarea tuturor acestor plângeri suplimentare, suma compensației ar trebui, în opinia reclamantului, să fie mai mare decât cea propusă în declarația unilaterală. 11. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. 12. Acesta reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale ale unui guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. Curtea reamintește în continuare că poate accepta o declarație unilaterală chiar și în absența negocierilor de soluționare prietenoasă anterioară (a se vedea În acest scop, Curtea a examinat declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia (ediții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Spóka z o.o. v. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 14. La început, Curtea constată că, având în vedere incapacitatea reclamantului de a participa la o adunare publică, declarația guvernului recunoaște o încălcare a art. 11 din Convenție este suficientă, întrucât ultima dispoziție este lex specialis. În cazul în cauză, și nu este necesar să se ia în considerare plângerea prevăzută la art. 10 separat (a se vedea, de exemplu, Ezelin c. Franța , 26 aprilie 1991, §§ 35 și 37, Serie A nr. 202). 15. În ceea ce privește argumentele reclamantei, Curtea nu consideră că acestea sunt o obiecție valabilă care poate depăși declarația unilaterală a guvernului. În primul rând, consideră că recunoașterea guvernului cu privire la o încălcare a articolului 11 din Convenție este suficient de clară și largă pentru a acoperi toate circumstanțele relevante ale cazului. În ceea ce privește trimiterea reclamantului la celelalte plângeri care au fost inițial formulate în cererea sa la Curte, Curtea reamintește că această parte a cererii a fost deja examinată și declarată inadmisibilă (a se vedea punctul 7 mai sus) de către președintele secțiunii, ședința într-o formație unic judecătorească, la 1 decembrie 2014. 16. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Georgiei, practica sa privind plângerile privind arestarea administrativă și detenția ca mijloc de ingerință în dreptul de a deține o demonstrație pașnică, în încălcarea articolului 11 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Kakabadze și alții c. Georgia , nr. 1484/07, §§ 93, 2 octombrie 2012; Osmani și alții c. „fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” (dec.), nr. 50841/99, CEDH 2001 Galstyan c. Armenia , nr. 26986/03, §§ 100 102, 15 noiembrie 2007; Ashughyan c. Armenia , nr. 33268/03, §§§ 75 77, 17 iulie 2008; și Sergey Kuznetsov c. Rusia , nr. 10877/04, § 36, 23 octombrie 2008). 17. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este pe deplin adecvat în circumstanțele specifice ale prezentului caz –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). 18. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 19. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (a se vedea Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Din aceste motive, Curtea ia notă în unanimitate în conformitate cu art. 11 din Convenție și cu modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 23 iulie 2015. Fatoș Aracı Paul Mahoney grefier adjunct Președintele
Application no. 2204/12
Lasha CHKHARTISHVILI
against Georgia
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 30
June 2015 as a Committee composed of:
Paul Mahoney,
President,
Nona Tsotsoria,
Faris Vehabović,
judges,
and Fatoș Aracı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 7 December 2011,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 3 April 2015 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Lasha Chkhartishvili, is a Georgian national, who was born in 1980 and lives in Tbilisi. He was represented before the Court by Mr L. Tchintcharauli and Ms K. Bekauri, lawyers practising in Tbilisi.
2.
The Georgian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Meskhoradze, of the Ministry of Justice.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
The applicant was arrested by the police at around 5 p.m. on 5
June 2011 in the centre of Tbilisi, nearby the building of Parliament of Georgia at the moment he joined a peaceful demonstration. That demonstration had been planned by a number of young opposition activists, including the applicant, who wished to denounce publicly the allegedly excessive use of force by the police during dispersal of another, larger manifestation of opposition forces which had occurred on 26 May 2011.
5.
Later in the evening of the same day, at around 8.00 p.m., the applicant was tried by the Tbilisi City Court. After having heard his statements, who was assisted by a qualified lawyer of his choice, the police officers who had effectuated the applicant’s arrest, as well as a number of independent witnesses, the court found the applicant guilty, under Article
166 and 173 of the Code of Administrative Offences, of administrative offences of breach of public order and disobedience with police officers’ lawful orders. In particular, the impugned actions consisted, according to the court’s findings, in the applicant’s preferring insults in a public setting and refusing to desist from that wrongful activity even after the police officers’ instruction to do so. He was sentenced to ten days’ of administrative detention.
6.
The applicants’ appeal against his conviction was dismissed as manifestly ill-founded by the Tbilisi Court of Appeals on 8 July 2011.
7.
On 1 December 2014 the complaints concerning the applicant’s rights to freedom expression and freedom of peaceful assembly were communicated to the Government under Articles 10 and 11 of the Convention, whilst the remainder of the application, notably the complaints under Articles 3, 5, 6 and 14 of the Convention, was declared inadmissible by the President of the Section, sitting in a single-judge formation. The applicant’s representatives were informed of that decision by the Court’s letter of 4 December 2014.
8.
After the communication of the application, by a letter of 3 April 2015 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application.
9.
To that end, the Government acknowledged a violation of the applicant’s right guaranteed by Article 11 of the Convention. They undertook to the applicant 1,000 (one thousand) euros to cover any and all pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, which will be converted into the national currency at the rate applicable on the date of payment, and will be free of any taxes that may be applicable and payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertook to pay simple interest on it, from the expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. They further requested the Court to strike out the application.
10.
By a letter of 6 June 2015 the applicant indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration on the ground that the Government’s did not address the other complaints which he had made in his initial application to the Court, notably those under Articles 3, 5, 6 and 14 of the Convention. Furthermore, as the Government were expected to acknowledge violations of all those additional complaints, the amount of the compensation should, in the applicant’s view, be higher than that proposed in the unilateral declaration.
11.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
12.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued. The Court further recalls that it may accept a unilateral declaration even in the absence of prior friendly settlement negotiations (see
Union of Jehova’s Witnesses and Others v. Georgia
(dec.), no.
72874/01, §§ 23-30, 21 April 2015).
13.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (see
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary issues) [GC], no.
WAZA Spółka z o.o. v.
Poland
(dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v.
Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September
2007).
14.
At the outset, the Court notes that since the case relates to the applicant’s inability to participate in a public assembly, the Government’s declaration acknowledging a violation of Article 11 of the Convention is sufficient, as the latter provision is the
lex specialis
in the present case, and it is unnecessary to take the complaint under Article 10 into consideration separately (see, for instance,
Ezelin v. France
, 26 April 1991, §§ 35 and 37, Series A no. 202).
15.
As regards the applicant’s arguments, the Court does not consider them as a valid objection capable of outweighing the Government’s unilateral declaration. It first considers that the Government’s acknowledgment of a violation of Article 11 of the Convention is sufficiently clear and broad to cover all the relevant circumstances of the case. As regards the applicant’s reference to the other complaints which had initially been made in his application to the Court, the Court recalls that that part of the application was already examined and declared inadmissible (see paragraph 7 above) by the President of the Section, sitting in a single-judge formation, on 1 December 2014.
16.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Georgia, its practice concerning complaints about the administrative arrest and detention as a means of interference with the right to hold a peaceful demonstration, in breach of Article 11 of the Convention (see, for example,
Kakabadze and Others v. Georgia
, no. 1484/07, §§
84
‑
93, 2 October 2012;
Osmani and Others v. “the former Yugoslav Republic of Macedonia”
(dec.), no. 50841/99, ECHR 2001
‑
X;
Galstyan v.
Armenia
, no. 26986/03, §§ 100
‑
102, 15 November 2007;
Ashughyan v.
Armenia
, no. 33268/03, §§ 75
‑
77, 17 July 2008; and
Sergey Kuznetsov v.
Russia
, no. 10877/04, § 36, 23 October 2008).
17.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is fully adequate in the particular circumstances of the present case – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)).
18.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
).
19.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (see
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4
March 2008).
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 11 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 23 July 2015.
Fatoș Aracı
Paul Mahoney
Deputy Registrar
President