SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 50165/14 T.A. și altele împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 iulie 2015 într-o cameră compusă din Ișl Karakaș, președinte, András Sajó, Helen Keller, Paul Lémpres, Egidijus Kūris, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Abel Campos, grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 iulie 2014, având în vedere măsura provizorie indicată guvernului pârât în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții, După ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamanților, T.A. (prima reclamantă mai întâi), M.P. (al doilea reclamant precum și P.S.) și P.S. (al treilea reclamant) (al treilea reclamant). Au fost reprezentați în fața Curții la 14 iulie 2014. Președinta secțiunii a acceptat cererea de nedivulgare a identității lor formulată de reclamanți (art. 4 din Regulamentul de procedură). B. Wijkström, avocat la Geneva. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Prima recurentă aparține etniei Tamil. Ea a sosit în Italia la 21 iulie 2012, unde a fost deținută pe scurt de autoritățile italiene, care și-au înregistrat amprentele digitale și și-au confiscat pașaportul fals. La o dată necunoscută s-a dus în Elveția, unde a prezentat o cerere de azil la 22 august 2012. La 13 septembrie 2012, Oficiul Federal pentru Migrație ( februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru (al Uniunii Europene) responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe (Regulamentul Dublin) De asemenea, aceasta se aplică Elveției în temeiul unui acord între Confederația Elvețiană și Uniunea Europeană (a se vedea alineatul (15) de mai jos). Autoritățile italiene nu s-au putut achita de termenul prevăzut la art. 18 alineatul (1) din același regulament. La 16 noiembrie 2012, la 16 noiembrie 2012, la ODM, care a pronunțat o decizie de neintrare în vigoare cu privire la cererea de azil a primei reclamante și a dispus transferul acesteia în Italia. La 30 noiembrie 2012, prima reclamantă a înaintat un apel împotriva deciziei L În ceea ce privește trimiterea în Italia, aceasta nu ar fi beneficiat de un tratament medical adecvat, în special pentru o tumoare în interiorul căreia suferea. La 5 decembrie 2012, TAF a stabilit efectul suspensiv al acțiunii primei reclamante. La 20 februarie 2013, TAF a respins acțiunea, considerând că prima reclamantă nu a inversat prezumția conform căreia Italia își respecta obligațiile internaționale în materie de primire a reclamanților de azil. La 19 aprilie 2013, prima reclamantă a retras cererea de azil. În conformitate cu un ritual hindus, cel de-al treilea reclamant din Lausanne a depus la 19 aprilie 2013 o cerere de autorizare a căsătoriei autorităților din Lausanne. Această cerere nu a fost primită deoarece cel de-al treilea reclamant a fost supus unui ordin de expulzare și legea elvețiană nu permite căsătoria în Elveția a persoanelor care fac obiectul unei astfel de măsuri. La 7 august 2013, prima reclamantă l-a născut pe cel de-al doilea reclamant, al cărui al treilea reclamant a recunoscut paternitatea. La o dată nespecificată, expulzarea celui de-al treilea reclamant în Sri Lanka a fost suspendată. La 30 octombrie 2013, având în vedere nașterea copilului și noua situație a celui de-al treilea reclamant, prima reclamantă a solicitat societății ÖODM să își reconsidere situația. Această cerere a fost declarată inadmisibilă de ÕODM, deoarece prima reclamantă nu a fost achitată din avansul de cheltuieli care i-a fost solicitat. 10. Prima reclamantă a prezentat o a treia cerere la 13 martie 2014. La 24 iunie 2014, prima recurentă a făcut apel la TAF la această decizie. La 3 iulie 2014, TAF a decis să nu acorde acest efect suspensiv acestei noi acțiuni. În plus, întrucât acțiunea a fost vădit nefondată, TAF a impus primei reclamante un avans de cheltuieli de 1 200 de franci elvețieni (CHF). TAF a precizat că, în caz de neplată a avansului de cheltuieli, recursul ar fi declarat în mod vădit nefondat și că statul de competență al primei reclamante nu ar fi acceptat ca justificare a unei eventuale neplăți. În cererea lor, reclamanții au informat Curtea cu privire la stadiul acestei proceduri. 11. La 9 februarie 2015, guvernul a informat Curtea că, printr-o decizie pronunțată la 28 ianuarie 2015, Secretariatul de Stat pentru Migrație ( În scrisoarea sa, guvernul subliniază că decizia care urmează să fie luată cu privire la acest aspect poate face obiectul unei căi de atac efective la TAF și solicită Curții să șteargă cauza rolului în aplicarea articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție. 12. Prin scrisoarea din 27 aprilie 2015, reprezentantul reclamanților a recunoscut că riscul de încălcare a articolului 3 din convenție, în partea sa materială, nu mai este valabil. Prima recurentă s-a căsătorit cu cel de-al treilea reclamant, în conformitate cu legea elvețiană, la 7 aprilie 2015, la Lausanne. Dreptul intern relevant14. Curtea se referă la Õ Õ Õ Ö Õ din dreptul intern relevant, care figurează în Hotărârea Tarakhel c. Elveția ([GC], n 29217/12, § 22-23 și 26-27, CEDO 2014 (extracturi) 15. Standardele relevante de drept al Uniunii Europene se găsesc la alineatele 28-36 din aceeași hotărâre. Curtea amintește, în special, că Regulamentul Dublin s a aplicabil Elveției în temeiul Hotărâreaui de asociere din 26 octombrie 2004 dintre Confederația Elvețiană și Comunitatea Europeană privind criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil de examinarea unei cereri de azil formulată într-un stat membru sau în Elveția. 16. De asemenea, trebuie reamintit faptul că, în conformitate cu art. 107a Procedura în conformitate cu Dublin mai - din Legea federală privind azilul din 26 iunie 1998, acțiunile la TAF împotriva unei măsuri de transfer către un alt stat din Dublin Cu toate acestea, reclamantul de azil poate solicita acordarea unui efect suspensiv, iar TAF trebuie să se pronunțe în termen de cinci zile de la depunerea cererii. În decembrie 1968, la care Legea federală privind Tribunalul Administrativ Federal din 17 iunie 2005 și Legea federală privind azilul se referă că acțiunile sunt, în principiu, suspensive și că retragerea efectului suspensiv de către autoritatea a cărei hotărâre este contestată nu este obligatorie pentru instanța sesizată, care o poate restitui la cererea părții care solicită azilul. GRIFS 18. Invocând art. 3 din Convenție, primul și al doilea reclamant susțin că trimiterea lor în Italia i-ar expune riscului de a se confrunta cu condiții de existență contrare acestei dispoziții. 19. Invocând art. 8 din convenție, reclamanții susțin, pe de o parte, că expulzarea primului și a celui de-al doilea reclamant ar constitui o ingerință disproporționată în dreptul lor la respectarea vieții lor familiale și, pe de altă parte, că expulzarea celui de-al doilea reclamant ar încălca dreptul său la integritate fizică și morală. 20. Pe teren de la art. 13, coroborat cu art. 3, primul și al doilea reclamant susțin că decizia TAF din 3 iulie 2014 de a nu acorda efectul suspensiv al acțiunii împotriva deciziei din 21 mai 2014 și de a impune un avans de cheltuieli de 1 200 CHF le-ar fi încălcat dreptul la o cale de atac efectivă. Curtea arată că, printr-o decizie pronunțată la 28 ianuarie 2015, [jurisdicția] a decis să examineze cererea de azil a primului și a celui de al doilea reclamant și că, prin urmare, aceștia nu vor fi returnați în Italia (punctul 3 de mai sus). Pe de altă parte, orice decizie privind această cerere de azil va fi susceptibilă de recurs la TAF care beneficiază, în principiu, de un efect suspensiv (punctul 17 de mai sus). Având în vedere cele de mai sus, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție și fără a fi necesar să se ia o decizie cu privire la dacă cel de-al treilea reclamant a epuizat căile de atac interne, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din Convenție, Curtea consideră că litigiul a fost soluționat 24. În cele din urmă, nici un motiv special pentru respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și a protocoalelor sale n De asemenea, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 39 din Regulamentul de procedură, din cauza faptului că, în prezent, prima și a doua instanță nu sunt expuse riscului de a fi transferați în Italia. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 10 septembrie 2015. Abel Campos Iși karakaș Președinte adjunct
Requête n
o
50165/14
T.A. et autres
contre la Suisse
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 7 juillet 2015 en une chambre composée de
:
Ișıl Karakaș,
présidente,
András Sajó,
Helen Keller,
Paul Lemmens,
Egidijus Kūris,
Robert Spano,
Jon Fridrik Kjølbro,
juges,
et de Abel Campos,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 juillet 2014,
Vu la mesure provisoire indiquée au gouvernement défendeur en vertu de l’article 39 du règlement de la Cour,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, T.A. (la «
première requérante
»), M.P. (le «
deuxième requérant
») et P.S. (le «
troisième requérant
»), sont des ressortissants sri-lankais nés respectivement en 1974, en 2013 et en 1974. Les deux premiers résident à Vernier, le troisième à Lausanne. Ils ont saisi la Cour le 14
juillet 2014. La présidente de la section a accédé à la demande de non
‑
divulgation de leur identité formulée par les requérants (article
47
§
4 du règlement). Ils ont été représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
3.
La première requérante appartient à l’ethnie Tamil. Elle arriva en Italie le 21 juillet 2012, où elle fut brièvement détenue par les autorités italiennes, qui enregistrèrent ses empreintes digitales et confisquèrent son faux passeport.
4.
A une date inconnue elle se rendit en Suisse, où elle présenta une demande d’asile le 22 août 2012. Le 13 septembre 2012, l’Office fédéral des migrations («
ODM
») soumit aux autorités italiennes compétentes une demande aux fins de la prise en charge de la requérante sur la base de l’article 10, paragraphe 1, du règlement (CE) n
o
343/2003 du Conseil du 18
février 2003 établissant les critères et mécanismes de détermination de l’État membre (de l’Union européenne) responsable de l’examen d’une demande d’asile présentée dans l’un des États membres par un ressortissant d’un pays tiers (le «
règlement Dublin
»), qui s’applique également à la Suisse en vertu d’un accord entre la Confédération et l’Union européenne (voir paragraphe 15, ci-dessous). Les autorités italiennes ne se prononcèrent pas dans les délais prévus à l’article 18, paragraphe 1, du même règlement.
Le 16 novembre 2012, l’ODM prononça une décision de non-entrée en matière concernant la demande d’asile de la première requérante et ordonna son transfert en Italie.
5.
Le 30 novembre 2012, la première requérante introduisit un appel contre la décision de l’ODM devant le Tribunal administratif fédéral («
TAF
») soutenant qu’en cas de renvoi en Italie elle n’aurait pas bénéficié d’un traitement médical adéquat, notamment pour une tumeur au sein dont elle souffrait. Le 5 décembre 2012, le TAF octroya l’effet suspensif au recours de la première requérante. Le 20 février 2013, le TAF rejeta le recours considérant que la première requérante n’avait pas renversé la présomption que l’Italie respectait ses obligations internationales en matière d’accueil des demandeurs d’asile.
6.
Le 19 avril 2013, la première requérante «
épousa
» le troisième requérant, à Lausanne, selon un rite hindou. Le 19 avril 2013 ils présentèrent une demande d’autorisation de mariage aux autorités d’Etat civil de Lausanne. Cette demande ne fut pas accueillie car le troisième requérant faisait l’objet d’un ordre d’expulsion et la loi suisse ne permet pas le mariage, en Suisse, de personnes faisant l’objet d’une telle mesure.
7.
Le 7 août 2013, la première requérante mit au monde le deuxième requérant, dont le troisième requérant reconnut la paternité.
8.
A une date non précisée, l’expulsion du troisième requérant vers le Sri
Lanka fut suspendue.
9.
Le 30 octobre 2013, compte tenu de la naissance de l’enfant et de la nouvelle situation du troisième requérant, la première requérante demanda à l’ODM de reconsidérer sa situation. Cette demande fut déclarée irrecevable par l’ODM car la première requérante ne s’était pas acquittée de l’avance de frais qui lui avait été réclamée.
10.
La première requérante présenta une troisième demande le 13 mars 2014. Elle s’acquitta de l’avance de frais et présenta de nouvelles informations sur son état de santé, précisant d’être enceinte d’un deuxième enfant. Cette demande fut rejetée par l’ODM, sur le fond, le 21 mai 2014.
Le 24 juin 2014, la première requérante fit appel de cette décision devant le TAF. Le 3 juillet 2014, le TAF décida de ne pas octroyer l’effet suspensif à ce nouveau recours. Par ailleurs, considérant que le recours était manifestement mal-fondé, le TAF imposa à la première requérante une avance de frais de 1
200 francs suisses (CHF). Le TAF précisa qu’en cas de non-paiement de l’avance de frais, le recours serait déclaré manifestement mal-fondé et que l’état d’indigence de la première requérante ne serait pas accepté comme justification d’un éventuel non-paiement. Dans leur requête, les requérants précisent qu’ils tiendront la Cour informée de l’état de cette procédure.
11.
Le 9 février 2015, le Gouvernement a informé la Cour que, par une décision rendue le 28 janvier 2015, le Secrétariat d’Etat des migrations («
SEM
»), qui a remplacé l’ODM à compter du 1
er
janvier 2015, avait décidé d’examiner la demande d’asile de la première et du deuxième requérants. La première requérante et le deuxième requérant ne seront donc pas renvoyés en Italie.
Dans son courrier, le Gouvernement souligne que la décision à intervenir du SEM pourra faire l’objet d’un recours effectif auprès du TAF et demande à la Cour de rayer l’affaire du rôle en application de l’article 37 § 1 b) de la Convention.
12.
Par courrier du 27 avril 2015, le représentant des requérants a admis que le risque d’une violation de l’article 3 de la Convention, dans son volet matériel, n’existait plus. En revanche, il a indiqué que les requérants entendaient maintenir leur requête considérant que, lors de la procédure interne, ils n’avaient pas bénéficié d’un recours effectif.
13.
La première requérante a épousé le troisième requérant, selon la loi suisse, le 7 avril 2015, à Lausanne.
B.
Le droit interne pertinent
14.
La Cour se réfère à l’exposé du droit interne pertinent figurant dans l’arrêt
Tarakhel c. Suisse
([GC], n
o
29217/12, §§ 22-23 et 26-27, CEDH
2014 (extraits)).
15.
Les normes pertinentes de droit de l’Union européenne se trouvent aux paragraphes 28 à 36 du même arrêt.
La Cour rappelle notamment que le règlement Dublin s’applique à la Suisse en vertu de l’accord d’association du 26 octobre 2004 entre la Confédération suisse et la Communauté européenne relatif aux critères et aux mécanismes permettant de déterminer l’État responsable de l’examen d’une demande d’asile introduite dans un État membre ou en Suisse.
16.
Il y a lieu également de rappeler que, selon l’Article
107a
‑
«
Procédure selon Dublin
» - de la Loi fédérale sur l’asile du 26 juin 1998, les recours devant le TAF contre une mesure de transfert vers un autre Etat «
Dublin
» n’a pas d’effet suspensif automatique. Toutefois le demandeur d’asile peut demander l’octroi de l’effet suspensif et le TAF doit statuer dans les cinq jours suivant le dépôt de la demande.
17.
En revanche, en ce qui concerne les décisions n’entrant pas dans le champ d’application de la «
Procédure selon Dublin
», il ressort de l’article
55 de la Loi fédérale sur la procédure administrative du 20
décembre 1968, à laquelle la Loi fédérale sur le tribunal administratif fédéral du 17
juin
2005 et la Loi fédérale sur l’asile renvoient, que les recours sont en principe suspensifs et que le retrait de l’effet suspensif par l’autorité dont la décision est contestée ne lie pas la juridiction saisie, qui peut le restituer à la demande de la partie recourante.
18.
Invoquant l’article 3 de la Convention, la première et le deuxième requérants soutiennent que leur renvoi en Italie les exposerait au risque de devoir faire face à des conditions d’existence contraires à cette disposition.
19.
Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants soutiennent, d’une part, que l’expulsion de la première et du deuxième requérants constituerait une ingérence disproportionnée dans leur droit au respect de leur vie familiale
et, d’autre part, que l’expulsion du deuxième requérant violerait son droit à l’intégrité physique et morale.
20.
Sur le terrain de l’article 13, combiné avec l’article 3, la première et le deuxième requérants soutiennent que la décision du TAF du 3 juillet 2014 de ne pas accorder l’effet suspensif au recours contre la décision de l’ODM du 21 mai 2014 et d’imposer une avance de frais de 1
200 CHF aurait violé leur droit à un recours effectif.
21.
La Cour relève que par une décision rendue le 28 janvier 2015, le SEM a décidé d’examiner la demande d’asile de la première et du deuxième requérants et que ces derniers ne seront donc pas renvoyés en Italie (paragraphe 3, ci-dessus).
22.
Par ailleurs, toute décision du SEM concernant cette demande d’asile sera susceptible d’un recours devant le TAF bénéficiant, en principe, d’un effet suspensif (paragraphe 17, ci-dessus).
23.
À la lumière de ce qui précède, conformément à l’article 37 § 1 b) de la Convention et sans qu’il soit nécessaire de se prononcer sur la question de savoir si le troisième requérant a épuisé les voies de recours internes, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention, la Cour considère que le litige a été résolu.
24.
Enfin, aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1
in fine
de la Convention. Il y a donc lieu de la rayer du rôle.
25.
Il convient également de mettre fin à l’application de l’article 39 du Règlement de la Cour, faute désormais pour la première et le deuxième requérants d’être exposés au risque d’être transférés en Italie.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Fait en français puis communiqué par écrit le 10 septembre 2015.
Abel Campos
Ișıl Karakaș
Greffier adjoint
Présidente