I.K. împotriva Elveției

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a intrat în Elveția la 11 noiembrie 2012 și a depus o cerere de azil în aceeași zi. Biroul federal al migrațiilor (denumit acum Secretariatul de Stat pentru migrație [« SEM »]) a audiat reclamantul la 29 noiembrie 2012 , succint, și 25 februarie 2014, cu privire la motivele azilului. În cursul primei audieri, colaboratoarea SEM i-a indicat reclamantului că, având în vedere natura motivelor azilului pe care le invocase, era prevăzut ca cea de-a doua audiere să se țină doar în prezența bărbaților și l-a întrebat dacă acesta era de asemenea dorința sa. Reclamantul a răspuns că nu avea obiecție și că putea de asemenea să se exprime și în prezența femeilor . Cu privire la motivele azilului, reclamantul susținea că era homosexual, că și-a descoperit orientarea sexuală la vârsta de doisprezece ani, după ce fusese răpit de rebeli în cursul războiului, și că una din cunoștințele sale dintre rebeli l-a ales ca partener al său și l-a convins de homosexualitatea sa, fără a-l forța totuși. Reclamantul susținea că familia sa acceptase homosexualitatea sa. El susținea că făcea parte dintr-o organizație care milita pentru drepturile lesbienelor, bărbaților gai, bisexualilor, transgenderilor și intersexualilor (« persoane LGBTI ») în Sierra Leone și că participase la Freetown, la 30 decembrie 2011, la o manifestație care susținea dreptul la căsătoria pentru cuplurile de același sex. El expunea că participanții la această manifestație fuseseră atacați de poliție și de grupuri religioase și că el însuși fusese încarcerat timp de cinci zile, apoi eliberat ca urmare a plății unei cauțiuni de aproximativ 50 franci elvețieni (CHF) (echivalent cu aproximativ 41 de euro (EUR)) de către sora sa. Reclamantul susținea pe lângă aceasta că fusese surprins de portarul noului său partener, în august 2012, în timp ce avea o relație sexuală cu acesta și că portarul au cerut bani partenerului reclamantului, fără succes, înainte de a raporta faptele poliției. Reclamantul expunea că a doua zi poliția emitea un mandat de arestare împotriva sa, ceea de care sora sa, singura persoană care știa, l-avertizase prin telefon. Reclamantul indica că se ascunsese înainte de a pleca din țară, tot în august 2012, trecând prin Guineea și Franța înainte de a ajunge în Elveția. În sfârșit, susținea că era în continuare homosexual. De altfel, reclamantul furnizase un certificat de naștere în sprijinul acuzațiilor sale.

Printr-o decizie din 1 aprilie 2014, SEM a respins cererea de azil a reclamantului și a pronunțat expulzarea sa din Elveția. Considera că acuzațiile reclamantului nu îndeplineau exigențele de plauzibilitate, expunând în special că declarațiile reclamantului cu privire la homosexualitatea sa nu erau convingătoare și că aceasta apărea mult prea implausibilă. SEM remarc ase că acuzațiile reclamantului cu privire la activitățile sale în cadrul unei organizații LGBTI în Sierra Leone erau stereotipate și superficiale, subliniind în special că nu fusese capabil să numească mai mult de doi din membri după mai bine de un an de apartenență aleasă la această organizație și că nu știa unde era situat sediul acesteia. SEM considera de altfel că, chiar și la presupunerea că reclamantul ar fi fost homosexual, această circumstanță nu atrăgea automat o persecuție, legea din 1861, în continuare în vigoare, interzicând actele homosexuale între bărbați neavând fost aplicată datorită faptului că homosexualitatea era practicată în mod ascuns. El indica că bărbații și femeile homosexuali scăpau deci de discriminare și violență provenind dintr-o societate netolerante. SEM sublinia în sfârșit că, în absența mandatului de arestare menționat de reclamant, nimic nu indica că o procedură penală fusese deschisă împotriva sa.

La 28 aprilie 2014, reclamantul a contestat această decizie în fața Tribunalului administrativ federal (« TAF »). În sprijinul contestației sale, reclamantul a depus un document intitulat « Invitation form, family support unit », și mai multe documente ale asociației LGBTI căreia susținea că aparține. El susținea în esență că acuzațiile sale, în special cu privire la orientarea sexuală, erau credibile. Reclamantul susținea în particular că documentul « Invitation form, family support unit », înmânat surorii sale de poliție, era asimilabil unui mandat de arestare datorită faptului că fusese deja reținut, motiv pentru care deciduse imediat să fugă.

Mai târziu, reclamantul, reprezentat de atunci de K. Stutz, a expediat TAF o poziție din 14 iunie 2017 a Queeramnesty , organizație atașată secțiunii elvețiene a organizației neguvernamentale (« ONG ») Amnesty International , bazată pe o serie de trei interviuri conduse cu reclamantul. Queeramnesty expunea în esență că era concepibil ca acuzațiile reclamantului, pe anumite puncte, să apară incongruente sau chiar contradictorii, că totuși niciun din argumentele SEM nu permitea să se judece în mod concludent orientarea sexuală a reclamantului și că, în mai multe rânduri, întrebările puse reclamantului se bazau pe stereotipuri.

Printr-o hotărâre din 24 ianuarie 2017, TAF a respins contestația reclamantului. TAF considera că acuzațiile reclamantului cu privire la persecuția aleasă erau implausibile și că niciun indice obiectiv nu ateста persecuția sa din cauza homosexualității aleasă. El indica că se putea îndoi de autenticitatea documentului intitulat « Invitation form, family support unit », considerat mandat de arestare de reclamant, adresa indicată pe document diferind de cea indicată SEM de reclamant și data emiteri fiind corectată și necorespunzând zilei în care faptele se desfășuraseră potrivit reclamantului. TAF remarc ase că nu era stabilit că acest document privea reclamantul, identitatea acestuia, care furnizase doar un certificat de naștere, nefiind stabilită în mod satisfăcător în droit. TAF expunea că după eliberarea reclamantului după cinci zile de încarcerare, eveniment nesuportate, nu exista nicio indicație că o procedură penală fusese deschisă împotriva sa din cauza homosexualității. El adăuga că nici nu existau nici amenințări serioase nici motive violente provenind din cercul privat al reclamantului, homosexualitatea sa având fost, potrivit spuselor reclamantului, acceptată de familia sa. TAF considera pe lângă aceasta că simplul fapt că cineva era homosexual nu însemna automat că era persecutat. El expunea într-adevăr că Constituția din Sierra Leone nu proteja homosexualii împotriva discriminării legate de orientarea sexuală, că homosexualitatea era respingă de largi segmente ale populației și că, potrivit legii din 1861 privind infracțiunile împotriva persoanei, actele homosexuale între bărbați erau pedepsite cu o pedeapsă de închisoare variind de la 10 ani la pedeapsa pe viață. El indica totuși că această lege, nu formal abrogată, nu era aplicată și că, potrivit jurisprudenței Curții a Uniunii Europene (« CJUE »), era necesar ca pedepsele de închisoare să fie într-adevăr pronunțate pentru acordarea azilului (§12 mai ‑ jos). TAF observa, ținând seama de sursele consultate, că trebuia reținut cu o probabilitate mare că nicio pedeapsă de închisoare nu ar fi pronunțată în Sierra Leone pentru acte de homosexualitate. Considera deci că nu putea fi reținut că reclamantul ar avea motive să se teamă de a fi victimă de prejudicii serioase, declarațiile acestuia referitoare la persecuții aleasă nefiind credibile și teama sa de a fi arestat sau persecutat în țara sa de origine neparând nici realistă nici concepibilă. TAF expunea pe lângă aceasta că poziția lui Queeramnesty , care, în esență, relua declarațiile reclamantului și clarifica contextul din Sierra Leone, nu schimba nimic la această constatare din cauza faptului că nu putea fi reținut că reclamantul putea fi victimă a unei persecuții țintite în țara sa de origine, chiar și la presupunerea că homosexualitatea sa aleasă ar fi fost stabilită. TAF estima în sfârșit că niciun element nu se opunea expulzării reclamantului în Sierra Leone și că o asemenea măsură nu încălca art. 3 al Convenției de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale (« Convenția »). B. Dreptul intern și datele internaționale pertinente 1. Dreptul intern pertinent

Articolele 3 și 7 ale legii azilului din 26 iunie 1998 (« LAzi », RS 142.31) prevedeau următoarele: art. 3 : Definiția termenului de refugiat « 1. Sunt refugiați persoanele care, în statul de origine sau în țara ultimei rezidențe, sunt expuse la prejudicii serioase sau se tem cu temei să fie expuse la asemenea prejudicii din cauza rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un grup social determinat sau a opiniunilor lor politice. 2. Sunt în special considerate prejudicii serioase punerea în pericol a vieții, integrității corporale sau libertății, precum și măsurile care atrăg o presiune psihică intolerabilă. Trebuie să se țină seama de motivele de plecare specifice femeilor. 3. Nu sunt refugiați persoanele care, pe motiv că au refuzat să servească sau au dezertat, sunt expuse la prejudicii serioase sau se tem cu temei să fie expuse la asemenea prejudicii. Prevederile Convenției din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților sunt rezervate. 4. Nu sunt refugiații persoanele care invocă motive rezultând din comportamentul pe care l-au avut după ce au plecat din țara de origine sau de proveniență dacă nu constituie expresia convingerilor sau orientărilor deja manifestate înainte de plecare nici nu se continuă. Prevederile Convenției din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților sunt rezervate. art. 7 : Dovada calității de refugiat 1. Oricine cere azil (reclamant) trebuie să dovedească sau cel puțin să facă vraisemblabil că este refugiat. 2. Calitatea de refugiat este vraisemblablă atunci când autoritatea estimează că aceasta este foarte probabilă. 3. Nu sunt vraisemblables în special acuzațiile care, pe puncte esențiale, nu sunt suficient justificate, care sunt contradictorii, care nu corespund faptelor sau care se bazează hotărâtor pe mijloace de probă false sau falsificate. » 9. art. 6 al Ordonanței 1 privind azilul relativ la procedură din 11 august 1999 (« OA 1 », RS 142.311) prevedea următoarele : art. 6 : Procedură în caz de persecuție de natură sexuală « Dacă există indici concrete de persecuție de natură sexuală sau dacă situația din Statul de proveniență permite deducerea existenței asemenea persecuții, persoana care cere azil este audiată de o persoană de același sex. » 10. art. 83 al legii federale privind străinii din 16 decembrie 2005 (« LEtr », RS 142.20) prevedea următoarele: art. 83 : Decizia de admisiune provizorie « 1. SEM hotărăște admiterea provizorie a străinului dacă executarea expulzării sau a deportării nu este posibilă, nu este legală sau nu poate fi rezonabil cerută. 2. Executarea nu este posibilă atunci când străinul nu poate să plece din Elveția către Statul de origine, Statul de proveniență sau o Stare tiere, nici nu poate fi expulzat într-una din aceste state. 3. Executarea nu este legală atunci când expulzarea străinului în Statul de origine, în Statul de proveniență sau într-o Stare terță este contrară angajamentelor Elveției prevăzute de dreptul internațional. 4. Executarea deciziei poate să nu fie rezonabil cerută dacă expulzarea sau deportarea străinului în țara de origine sau de proveniență-l pune concret în pericol, de exemplu în caz de război, război civil, violență generalizată sau necesitate medicală. (...) » 2. Datele internaționale pertinente

Principiile directoare privind protecția internațională nr 9 ale Inaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru refugiați (« UNHCR ») privind cererile de statut de refugiat bazate pe orientarea sexuală și/sau identitatea de gen în contextul articolului 1A(2) al Convenției din 1951 și/sau al Protocolului din 1967 relativ la statutul refugiaților, publicate la 23 octombrie 2012, în pasajele lor pertinente, prevedeau următoarele : «

O analiză corectă destinată determinării dacă un certor LGBTI este refugiat conform Convenției din 1951 trebuie să pornească de la presupunerea că cărtorii au dreptul de a trăi în societate cu identitatea care le este proprie și că nu trebuie să o ascundă. Așa cum afirmă poziția adoptată în mai multe jurisdicții, orientarea sexuală și/sau identitatea de gen sunt aspecte fundamentale ale identității umane care sunt fie înnăscute fie imuabile, sau că o persoană nu trebuie să fie constrânsă să abandoneze sau să ascundă. (...) 27. Chiar dacă sunt aplicate neregulat, rar, sau niciodată, legile penale care interzic relațiile între persoane de același sex ar putea duce la o situație intolerabilă pentru o persoană LBG atingând un nivel de persecuție. (...) 28. În asemenea cazuri, evaluarea « fricii întemeiate de a fi persecutat » trebuie să se bazeze pe fapte și să se concentreze atât pe circumstanțele individuale cât și contextuale ale cazului. (...) 31. Faptul că un certor ar putea fi capabil să evite persecuția ascunzând orientarea sexuală sau identitatea de gen sau fiind « discret » cu privire la aceasta, sau că a agi așa în trecut, nu este un motiv valid pentru a-i refuza statutul de refugiat. (...) 62. Determinarea situației LGBTI a unui certor este în esență o problemă de credibilitate. Aprecierea credibilității în asemenea cazuri trebuie condusă în mod individualizat și cu delicatețe. Studierea elementelor privind percepțiile, sentimentele și experiențele personale ale certorului cu privire la diferență, stigmatizare și rușine are în general mai multe șanse de a ajuta examinatorul să stabilească orientarea sexuală sau identitatea de gen a certorului decât întrebări axate pe practicile sexuale ale acestuia. » 12. Într-o hotărâre din 7 noiembrie 2013 ( Minister voor Immigratie en Asiel c. X, Y și Z , C 199/12 la C 201/12), CJUE a enunțat în special următoarele : « 26. (...) Deci, în Sierra Leone (cauza C-199/12), potrivit articolului 61 al legii din 1861 privind infracțiunile împotriva persoanei (Offences against the Person Act 1861), actele homosexuale sunt pasibile de pedeapsă de închisoare variind de la zece ani până la pedeapsa pe viață. (...) 49. (...) existența unei legislații penale (...) care vizează în mod specific persoanele homosexuale, permite constatarea că aceste persoane trebuie considerate ca formând un anumit grup social. (...) 61. (...) singura penalizare a actelor homosexuale nu constituie, ca atare, un act de persecuție. Pe de altă parte, o pedeapsă de închisoare care sancționează acte homosexuale și care este cu adevărat aplicată în țara de origine care adoptase o asemenea legislație trebuie considerată ca fiind o sancțiune nepropor ționată sau discriminatoare și constituie deci un act de persecuție. (...) 70. (...) este important să se constate că cererea ca membri ai unui grup social partajând aceeași orientare sexuală să ascundă această orientare este contrară chiar recunoașterii unei caracteristici atât de esențiale pentru identitate încât nu ar trebui cerut interesaților să y renunțe. (...) 75. Rezultă că interesatul va trebui să i se acorde statutul de refugiat conform articolului 13 al directivei atunci când este stabilit că, odată întors în țara de origine, homosexualitatea sa va expune la risc real de persecuție în sensul articolului 9, §1, al directivei. Faptul că ar putea evita riscul prin manifestare de o maiă mare rezervă decât o persoană heterosexuală în exprimarea orientării sexuale nu este, în acest sens, de luat în considerare. »

Comitetul drepturilor omului din Națiunile Unite, în observațiile sale finale din 17 aprilie 2014 privind raportul inițial al Sierra Leone, a indicat în special următoarele: « 11. Comitetul este preocupat de faptul că legislația și Constituția statului parte nu conțin nicio dispoziție care interzice în mod expres discriminarea bazată pe orientarea sexuală sau pe identitatea de gen și că relațiile homosexuale între adulți consimțitori constituie o infracțiune. El remarc ă cu preocupare existența stereotipurilor și prejudecăților împotriva lesbienelor, gailorilor, bisexualilor și transgenderilor (LGBT) și se îngrijorează în special de actele de violență de care ar fi victime persoanele LGBT (...). »

În raportul său 2016 privind practicile în materie de drepturi ale omului în Sierra Leone din 3 martie 2017, Departamentul de Stat al Statelor ‑ Unite ale Americii indica că o lege din 1861 interziceau actele homosexuale între bărbați, prevedând o pedeapsă de închisoare variind de la zece ani la închisoare pe viață, dar că aceasta nu era aplicată. O asemenea interzicere nu exista pe de altă parte cu privire la actele homosexuale între femei. Constituția nu oferea protecție împotriva discriminării legate de gen și orientare sexuală și grupuri din societatea civilă susțineau că legea care interzice actele homosexuale între bărbați limita în același timp persoanele LGBTI în exercitarea libertăților lor de exprimare și de întrunire pașnică. Nu existau pe de altă parte dispoziții penale care acoperă crimele motivate de ură împotriva persoanelor LGBTI. Dacă câteva organizații veneau în ajutorul persoanelor LGBTI, acestea rămâneau discrete. Grupuri LGBTI susțineau că poliția avea o părere împotriva lor și că persoanele LGBTI se temeau să denunțe încălcări poliției. O asociație reporta că poliția pusese capăt unui eveniment la Aberdeen, în mai 2016, arestând și deținând 18 participanți pentru noapte. Pe lângă aceasta, discriminările legate de gen și orientare sexuală interveneau în aproape toate aspectele vieții persoanelor cunoscute ca LGBTI și multe persoane LGBTI aleg să aibă relații heterosexuale și să-și înființeze familii pentru a se proteja. Copiii LGBTI erau frecvent respinși de familiile lor, ceea ce-i împingea pe unii dintre ei să se orienteze către prostituție pentru a supraviețui. În sfârșit, până la august 2016, nicio informație nu fusese raportată cu privire la eventuale acțiuni întreprinse de autoritățile din Sierra ‑ Leone împotriva organismelor publice sau persoane private complice la abuzuri împotriva persoanelor LGBTI.

În raportul internațional 2016/2017 din 22 februarie 2017, Amnesty International indica că Sierra Leone refuza să garanteze drepturile omului ale persoanelor LGBTI. În raportul Freedom in the World 2016 din 23 august 2016, ONG Freedom House sublinia că, în Sierra Leone, membrii comunității LGBT se confruntau cu discriminări și violență, că persoanele LGBT se vedeau adesea refuza servicii medicale și că nu existau legi împotriva crimelor motivate de ură bazate pe orientarea sexuală.

Invocând art. 14 al Convenției, reclamantul susține că reîntoarcerea sa în Sierra Leone l-ar expune la discriminare din cauza orientării sexuale.

Curtea se referă la principiile aplicabile în materie de expulsare ( J.K. și alții c. Suedia [GC], n o 59166/12, §§ 77-105, CEDH 2016).

În special, Curtea consideră că aparține în principiu reclamantului să producă elemente susceptibile de a demonstra că existau motive serioase de a crede că, dacă măsura incriminată ar fi pusă în aplicare, ar fi expus la risc real de a i se aplica tratamente contrare articolului 3 ; și că atunci când asemenea elemente sunt prezentate, aparține Guvernului să disipeze eventualele îndoieli în acest sens ( J.K. și alții c. Suedia , sus-citat, § 91, și Saadi c. Italie [GC], n o 37201/06, § 129, CEDH 2008).

De asemenea reamintește că atunci când a fost o procedură internă, nu intră în atribuțiile Curții să substituie propria viziune asupra faptelor cu cea a curților și tribunalelor interne, cărora le aparține în principiu să cântărească datele pe care le-au adunat ( J.K. și alții c. Suedia , sus-citat, § 84, și F.G. c. Suedia [GC], n o 43611/11, § 118, CEDH 2016).

Pe de altă parte, existența unui risc de abuzuri trebuie examinată la lumina situației generale în țara de expulsare și a circumstanțelor proprii cazului interesatului. Atunci când sursele de care dispune Curtea descriu o situație generală, acuzațiile specifice ale reclamantului trebuie să fie corroborate de alte elemente de probă ( Saadi , sus-citat, §§ 130-131).

În sfârșit, dacă reclamantul nu a fost încă expulzat, data de reținut pentru apreciere trebuie să fie cea a examinării cazului de Curtea ( J.K. și alții , sus-citat, § 83, și Chahal c. Regatul Unit , 15 noiembrie 1996, § 86, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V).

Pe de altă parte, Curtea estimează că orientarea sexuală constituie un aspect fundamental al identității și conștiinței unui individ și că nu ar putea deci să se ceară persoanelor care depun o cerere de protecție internațională bazată pe orientarea sexuală să ascundă aceasta.

În cauza prezentă, Curtea constată de pe acum că nu este contestat că legislația din Sierra Leone incriminează actele homosexuale și că sunt pasibile de pedeapsă de închisoare. Rezultă totuși din documentele internaționale consultate (a se vedea, în particular, §14 mai ‑ sus) că această legislație nu este aplicată.

Rămâne totuși întrebarea de a ști dacă expulzarea reclamantului către Sierra Leone ar atrăge un risc real de abuzuri în sensul articolului 3 al Convenției.

Curtea recunoaște că este adesea dificil în cauzele privind cererile de azil bazate pe motive legate de orientarea sexuală a reclamanților să se stabilească cu precizie faptele pertinente ( A.N. c. Franța (decizie), n o 12956/15, § 43, 19 aprilie 2016). Asemenea UNHCR în principiile sale directoare privind cererile de statut de refugiat bazate pe orientarea sexuală și/sau identitatea de gen, Curtea este de opinie că aprecierea credibilității în asemenea cazuri trebuie condusă în mod individualizat și cu delicatețe (§11 mai ‑ sus). Ea reamintește că autoritățile naționale sunt în principiu cel mai bine plasate să aprecieze credibilitatea reclamantului dacă au avut posibilitatea să-l vadă, să-l audă și să aprecieze comportamentul ( R.C. c. Suedia , n o 41827/07, § 52, 9 martie 2010, M.E. c. Suedia , n o 71398/12, § 78, 26 iunie 2014, și F.G. c. Suedia, sus-citat, § 118). În acest sens, Curtea constată că cauza reclamantului a fost examinată în fond de SEM, care a efectuat două interviuri, și de TAF. Ea subliniază că caracterul sensibil al motivelor azilului legate de orientarea sexuală aleasă de reclamant a fost luat în considerare de SEM. Acesta s-a într-adevăr informat în special cu privire la preferințele reclamantului cu privire la genul persoanelor care efectuau audiția cu privire la motive (§3 mai-sus). SEM și TAF au remarcat că declarațiile reclamantului nu îndeplineau exigențele de plauzibilitate și că documentele pe care le furnizase nu erau de natură să pună în discuție această constatare. Ei au deci estimat că reclamantul nu era expus la risc real de tratament contrare articolului 3 al Convenției în caz de reîntoarcere în Sierra Leone.

Curtea constată că autoritățile interne pun în discuție credibilitatea reclamantului. Ea este conștientă, privind caracterul sensibil al întrebărilor referitoare la sfera personală a unei persoane și în special la sexualitate, de dificultatea pentru reclamant de a-și sprijini acuzațiile ( A.N. c. Franța , decizie sus-citat, § 43). Ea estimează totuși că în cauza prezentă, nu produce suficiente elemente susceptibile de a demonstra că ar fi expus la risc real de tratamente contrare articolului 3 al Convenției. Reclamantul nu a deci furnizat documente atestând detenția sa după o manifestație suportând dreptul la căsătoria pentru cupluri de același sex și plata unei cauțiuni care a permis eliberarea sa. Cu privire la documentul « Invitation form, family support unit » furnizat de reclamant în sprijin al contestației sale depuse în fața TAF, pretins a ateста că un mandat de arestare fusese emis împotriva reclamantului, nu avea forță de probă din cauza numeroaselor incoerențe, privind în special data evenimentelor aleasă și data emiteri documentului sus-menționat, remarc ate de TAF. Acest document nu permite deci de a reține că o procedură penală fusese deschisă împotriva reclamantului și cu atât mai puțin că ar fi fost din cauza orientării sexuale. Curtea remarc ă pe de altă parte că reclamantul nu fusese capabil de a-și sprijini pretinsul activism, așa cum marturisește în special dificultatea sa de a numi membri ai organizației căreia susținea că aparține și unde era situat sediul acesteia. În sfârșit, ea estimează că poziția lui Queeramnesty , care se limitează în esență la retranscrierea relatării reclamantului, fără a ateста fapte la care unul din membrii săi ar fi asistat personal, nu permite mai mult de a întări credibilitatea reclamantului (a se compara cu A.N. c. Franța , decizie sus-citat, § 44).

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea estimează că nu există motive serioase și averate de a crede că reclamantul ar fi expus la riscuri reale de tratamente contrare articolului 3 în caz de expulsare în Sierra Leone.

De altfel, Curtea nu estimează necesară tratarea separat a capetelor de acuzare formulate sub unghiul articolului 14 al Convenției, acesta fiind deja tratat în substanță sub unghiul articolului 3 al Convenției.

În consecință, petitia, în mod evident prost întemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției, trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate, Declară petitia inadmisibilă. Făcut în limba franceză apoi comunicat în scris la 18 ianuarie 2018. Stephen Phillips Helena Jäderblom Grefier Președintă

Le requérant, I.K., est un ressortissant sierra-léonais né en 1988 et résidant dans le canton de Saint-Gall. La présidente de la section a décidé d’accorder d’office l’anonymat au requérant (article 47 § 4 du règlement). Il a été représenté devant la Cour par K. Stutz. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant entra en Suisse le 11 novembre 2012 et y déposa une demande d’asile le même jour. L’Office fédéral des migrations (désormais le Secrétariat d’État aux migrations [« SEM »]) auditionna le requérant les 29 novembre 2012 , sommairement, et 25 février 2014, sur ses motifs d’asile. Lors de la première audition, la collaboratrice du SEM indiqua au requérant que, vu la nature des motifs d’asile qu’il avait invoqués, il était prévu que la deuxième audition se tînt uniquement en présence d’hommes et lui demanda si cela était également son souhait. Le requérant répondit que cela lui était égal et qu’il pouvait aussi s’exprimer en présence de femmes . S’agissant de ses motifs d’asile, le requérant affirmait qu’il était homosexuel, qu’il avait découvert son orientation sexuelle à l’âge de douze ans, après avoir été enlevé par des rebelles durant la guerre, et qu’une de ses connaissances parmi les rebelles l’avait choisi comme son partenaire et convaincu de son homosexualité, sans toutefois le forcer. Le requérant soutenait que sa famille avait accepté son homosexualité. Il alléguait faire partie d’une organisation militant pour les droits des lesbiennes, des hommes gais, des bisexuels, des transgenres et des intersexuels (« personnes LGBTI ») en Sierra Leone et avoir participé à Freetown, le 30 décembre 2011, à une manifestation soutenant le droit au mariage pour les couples de même sexe. Il exposait que les participants à cette manifestation avaient été attaqués par la police et des groupes religieux et qu’il avait lui-même été incarcéré durant cinq jours, puis relâché suite au paiement d’une caution d’environ 50 francs suisses (CHF) (soit environ 41 euros (EUR)) par sa sœur. Le requérant affirmait par ailleurs qu’il avait été surpris par le gardien de son nouveau compagnon, en août 2012, alors qu’il avait une relation sexuelle avec ce dernier et que ledit gardien avait réclamé de l’argent au compagnon du requérant, sans succès, avant de rapporter les faits à la police. Le requérant exposait que le lendemain la police avait émis un mandat d’arrêt contre lui, ce dont sa sœur, seule personne au courant, l’avait averti par téléphone. Le requérant indiquait qu’il s’était caché avant de quitter le pays, toujours en août 2012, transitant par la Guinée et la France avant d’arriver en Suisse. Enfin, il se disait toujours homosexuel. Par ailleurs, le requérant fournit un certificat de naissance à l’appui de ses allégations.

Par une décision du 1 er avril 2014, le SEM rejeta la demande d’asile du requérant et prononça son renvoi de Suisse. Il considérait que les allégations du requérant ne satisfaisaient pas aux exigences de vraisemblance, exposant en particulier que les propos du requérant sur son homosexualité n’étaient pas convaincants et que celle-ci apparaissait très invraisemblable. Le SEM relevait que les allégations du requérant sur ses activités au sein d’une organisation LGBTI en Sierra Leone étaient stéréotypées et superficielles, soulignant notamment qu’il n’avait pas été en mesure de nommer plus de deux de ses membres après pourtant plus d’une année d’appartenance alléguée à cette organisation et qu’il ne savait pas où se trouvait le siège de cette dernière. Le SEM considérait par ailleurs que, même à supposer que le requérant fût homosexuel, cette circonstance n’entraînait pas automatiquement une persécution, la loi de 1861, toujours en vigueur, interdisant les actes homosexuels entre hommes n’ayant pas été appliquée du fait que l’homosexualité était pratiquée de manière dissimulée. Il indiquait que les hommes et femmes homosexuels échappaient ainsi à la discrimination et à la violence émanant d’une société intolérante. Le SEM soulignait enfin que, en l’absence du mandat d’arrêt mentionné par le requérant, rien n’indiquait qu’une procédure pénale avait été ouverte contre lui.

Le 28 avril 2014, le requérant interjeta recours contre cette décision auprès du Tribunal administratif fédéral (« TAF »). À l’appui de son recours, le requérant soumit un document intitulé « Invitation form, family support unit », et plusieurs documents de l’association LGBTI à laquelle il affirmait appartenir. Il faisait en substance valoir que ses allégations, notamment s’agissant de son orientation sexuelle, étaient crédibles. Le requérant affirmait en particulier que le document « Invitation form, family support unit », remis à sa sœur par la police, était assimilable à un mandat d’arrêt du fait qu’il eût déjà été détenu, raison pour laquelle il avait immédiatement décidé de s’enfuir.

Par la suite, le requérant, dès lors représenté par K. Stutz, fit parvenir au TAF une prise de position du 14 juin 2017 de Queeramnesty , organisation rattachée à la section suisse de l’organisation non gouvernementale (« ONG ») Amnesty International , se basant sur une série de trois entretiens conduits avec le requérant. Queeramnesty exposait en substance qu’il était concevable que les allégations du requérant, sur certains points, apparussent incongrues voire contradictoires, que toutefois aucun des arguments du SEM ne permettait de juger de manière concluante de l’orientation sexuelle du requérant et que, à plusieurs reprises, les questions posées au requérant se basaient sur des stéréotypes.

Par un arrêt du 24 janvier 2017, le TAF rejeta le recours du requérant. Le TAF considérait que les allégations du requérant concernant la persécution alléguée étaient invraisemblables et qu’aucun indice objectif n’attestait de sa persécution en raison de son homosexualité alléguée. Il indiquait que l’on pouvait douter de l’authenticité du document intitulé « Invitation form, family support unit », considéré comme un mandat d’arrêt par le requérant, l’adresse indiquée sur le document différant de celle indiquée au SEM par le requérant et la date d’émission ayant été corrigée et ne correspondant pas au jour où les faits s’étaient déroulés selon le requérant. Le TAF relevait qu’il n’était pas établi que ce document concernât le requérant, l’identité de ce dernier, qui n’avait fourni qu’un certificat de naissance, n’ayant pas été établie à suffisance de droit. Le TAF exposait que suite à la libération du requérant après cinq jours d’incarcération, événement non-étayé, il n’existait aucune indication qu’une procédure pénale eût été ouverte contre lui en raison de son homosexualité. Il ajoutait qu’il n’y avait pas non plus de menaces sérieuses ou de réactions violentes émanant de l’entourage privé du requérant, son homosexualité ayant été, selon les dires du requérant, acceptée par sa famille. Le TAF considérait en outre que le simple fait que quelqu’un fût homosexuel ne signifiait pas automatiquement qu’il était persécuté. Il exposait certes que la Constitution de la Sierra Leone ne protégeait pas les homosexuels contre les discriminations liées à l’orientation sexuelle, que l’homosexualité était rejetée par de larges parts de la population et que, selon la loi de 1861 sur les infractions contre la personne, les actes homosexuels entre hommes étaient punis d’une peine de prison allant de 10 ans à la réclusion à perpétuité. Il indiquait toutefois que cette loi, pas formellement abolie, n’était pas appliquée et que, selon la jurisprudence de la Cour de Justice de l’Union européenne (« CJUE »), il était nécessaire que les peines de prison soient réellement prononcées pour octroyer l’asile (paragraphe 12 ci ‑ dessous). Le TAF observait, au vu des sources consultées, qu’il fallait retenir avec une grande probabilité qu’aucune peine de prison ne serait prononcée en Sierra Leone pour des actes d’homosexualité. Il considérait dès lors qu’il ne pouvait être retenu que le requérant eût à craindre d’être victime de sérieux préjudices, les propos de ce dernier relatifs à des persécutions alléguées n’étant pas crédibles et sa crainte d’être arrêté ou persécuté dans son pays d’origine n’apparaissant ni réaliste ni concevable. Le TAF exposait par ailleurs que la prise de position de Queeramnesty , qui, pour l’essentiel, reprenait les propos du requérant et éclairait le contexte sierra-léonais, ne changeait rien à ce constat du fait que l’on ne pouvait pas retenir que le requérant pût être victime d’une persécution ciblée dans son pays d’origine, même à supposer que son homosexualité alléguée fût établie. Le TAF estimait enfin qu’aucun élément ne s’opposait au renvoi du requérant en Sierra Leone et qu’une telle mesure ne violait pas l’article 3 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). B. Le droit interne et les données internationales pertinents 1. Le droit interne pertinent

Les articles 3 et 7 de la loi sur l’asile du 26 juin 1998 (« LAsi », RS 142.31) prévoient ce qui suit : Article 3 : Définition du terme de réfugié « 1. Sont des réfugiés les personnes qui, dans leur État d’origine ou dans le pays de leur dernière résidence, sont exposées à de sérieux préjudices ou craignent à juste titre de l’être en raison de leur race, de leur religion, de leur nationalité, de leur appartenance à un groupe social déterminé ou de leurs opinions politiques. 2. Sont notamment considérées comme de sérieux préjudices la mise en danger de la vie, de l’intégrité corporelle ou de la liberté, de même que les mesures qui entraînent une pression psychique insupportable. Il y a lieu de tenir compte des motifs de fuite spécifiques aux femmes. 3. Ne sont pas des réfugiés les personnes qui, au motif qu’elles ont refusé de servir ou déserté, sont exposées à de sérieux préjudices ou craignent à juste titre de l’être. Les dispositions de la Convention du 28 juillet 1951 relative au statut des réfugiés sont réservées. 4. Ne sont pas des réfugiés les personnes qui font valoir des motifs résultant du comportement qu’elles ont eu après avoir quitté leur pays d’origine ou de provenance s’ils ne constituent pas l’expression de convictions ou d’orientations déjà affichées avant leur départ ni ne s’inscrivent dans leur prolongement. Les dispositions de la Convention du 28 juillet 1951 relative au statut des réfugiés sont réservées. Article 7 : Preuve de la qualité de réfugié 1. Quiconque demande l’asile (requérant) doit prouver ou du moins rendre vraisemblable qu’il est un réfugié. 2. La qualité de réfugié est vraisemblable lorsque l’autorité estime que celle-ci est hautement probable. 3. Ne sont pas vraisemblables notamment les allégations qui, sur des points essentiels, ne sont pas suffisamment fondées, qui sont contradictoires, qui ne correspondent pas aux faits ou qui reposent de manière déterminante sur des moyens de preuve faux ou falsifiés. »

L’article 6 de l’Ordonnance 1 sur l’asile relative à la procédure du 11 août 1999 (« OA 1 », RS 142.311) prévoit ce qui suit : Article 6 : Procédure en cas de persécution de nature sexuelle « S’il existe des indices concrets de persécution de nature sexuelle ou si la situation dans l’Etat de provenance permet de déduire qu’il existe de telles persécutions, la personne requérant l’asile est entendue par une personne du même sexe. »

L’article 83 de la loi fédérale sur les étrangers du 16 décembre 2005 (« LEtr », RS 142.20) prévoit ce qui suit : Article 83 : Décision d’admission provisoire « 1. Le SEM décide d’admettre provisoirement l’étranger si l’exécution du renvoi ou de l’expulsion n’est pas possible, n’est pas licite ou ne peut être raisonnablement exigée. 2. L’exécution n’est pas possible lorsque l’étranger ne peut pas quitter la Suisse pour son État d’origine, son État de provenance ou un État tiers, ni être renvoyé dans un de ces États. 3. L’exécution n’est pas licite lorsque le renvoi de l’étranger dans son État d’origine, dans son État de provenance ou dans un État tiers est contraire aux engagements de la Suisse relevant du droit international. 4. L’exécution de la décision peut ne pas être raisonnablement exigée si le renvoi ou l’expulsion de l’étranger dans son pays d’origine ou de provenance le met concrètement en danger, par exemple en cas de guerre, de guerre civile, de violence généralisée ou de nécessité médicale. (...) » 2. Les données internationales pertinentes

Les principes directeurs sur la protection internationale n o 9 du Haut Commissariat des Nations unies pour les réfugiés (« UNHCR ») portant sur les demandes de statut de réfugié fondées sur l’orientation sexuelle et/ou l’identité de genre dans le contexte de l’article 1A(2) de la Convention de 1951 et/ou de son Protocole de 1967 relatifs au statut des réfugiés, publiés le 23 octobre 2012, dans leurs passages pertinents, prévoient ce qui suit : «

Une analyse correcte visant à déterminer si un demandeur LGBTI est un réfugié en vertu de la Convention de 1951 doit partir du principe que les demandeurs ont le droit de vivre en société avec l’identité qui est la leur et qu’ils n’ont pas à la cacher. Comme l’affirme la position adoptée dans un certain nombre de juridictions, l’orientation sexuelle et/ou l’identité de genre sont des aspects fondamentaux de l’identité humaine qui sont soit innés soit immuables, ou qu’une personne ne doit pas être contrainte d’abandonner ou de dissimuler. (...) 27. Même si elles sont irrégulièrement, rarement, voire jamais appliquées, les lois criminelles interdisant les relations entre personnes du même sexe pourraient aboutir à une situation intolérable pour une personne LBG atteignant un niveau de persécution. (...) 28. Dans de tels cas, l’évaluation de la « crainte fondée d’être persécuté » doit reposer sur des faits et se concentrer à la fois sur les circonstances individuelles et contextuelles du cas. (...) 31. Le fait qu’un demandeur puisse être capable d’éviter les persécutions en dissimulant son orientation sexuelle ou son identité de genre ou en étant « discret » à ce sujet, ou qu’il ait agi ainsi dans le passé, n’est pas une raison valable pour lui refuser le statut de réfugié. (...) 62. La détermination de la situation de LGBTI d’un demandeur est essentiellement une question de crédibilité. L’appréciation de la crédibilité dans de tels cas doit être menée de manière individualisée et avec délicatesse. L’étude d’éléments relatifs aux perceptions, aux sentiments et aux expériences personnels du demandeur en matière de différence, de stigmatisation et de honte a généralement plus de chance d’aider l’examinateur à établir l’orientation sexuelle ou l’identité de genre du demandeur que des questions axées sur ses pratiques sexuelles. » 12. Dans un arrêt du 7 novembre 2013 ( Minister voor Immigratie en Asiel c. X, Y et Z , C 199/12 à C 201/12), la CJUE a notamment énoncé ce qui suit : « 26. (...) Ainsi, en Sierra Leone (affaire C-199/12), aux termes de l’article 61 de la loi de 1861 sur les infractions contre la personne (Offences against the Person Act 1861), les actes homosexuels sont passibles d’une peine d’emprisonnement allant de dix ans jusqu’à la réclusion à perpétuité. (...) 49. (...) l’existence d’une législation pénale (...) qui vise spécifiquement les personnes homosexuelles, permet de constater que ces personnes doivent être considérées comme formant un certain groupe social. (...) 61. (...) la seule pénalisation des actes homosexuels ne constitue pas, en tant que telle, un acte de persécution. En revanche, une peine d’emprisonnement qui sanctionne des actes homosexuels et qui est effectivement appliquée dans le pays d’origine ayant adopté une telle législation doit être considérée comme étant une sanction disproportionnée ou discriminatoire et constitue donc un acte de persécution. (...) 70. (...) il importe de constater que le fait d’exiger des membres d’un groupe social partageant la même orientation sexuelle qu’ils dissimulent cette orientation est contraire à la reconnaissance même d’une caractéristique à ce point essentielle pour l’identité qu’il ne devrait pas être exigé des intéressés qu’ils y renoncent. (...) 75. Il s’ensuit que l’intéressé devra se voir octroyer le statut de réfugié conformément à l’article 13 de la directive lorsqu’il est établi que, une fois de retour dans son pays d’origine, son homosexualité l’exposera à un risque réel de persécution au sens de l’article 9, paragraphe 1, de la directive. Le fait qu’il pourrait éviter le risque en faisant preuve d’une réserve plus grande qu’une personne hétérosexuelle dans l’expression de son orientation sexuelle n’est, à cet égard, pas à prendre en compte. »

Le Comité des droits de l’homme des Nations unies, dans ses observations finales du 17 avril 2014 concernant le rapport initial de la Sierra Leone, a notamment indiqué ce qui suit : « 11. Le Comité est préoccupé par le fait que la législation et la Constitution de l’État partie ne contiennent aucune disposition interdisant expressément la discrimination fondée sur l’orientation sexuelle ou sur l’identité de genre et que les relations homosexuelles entre adultes consentants constituent une infraction. Il relève avec préoccupation l’existence de stéréotypes et de préjugés envers les lesbiennes, gays, bisexuels et transgenres (LGBT) et s’inquiète en particulier des actes de violence dont seraient victimes les personnes LGBT (...). »

Dans son rapport 2016 sur les pratiques en matière de droits de l’homme en Sierra Leone du 3 mars 2017, le Département d’État des États ‑ Unis d’Amérique indiquait qu’une loi de 1861 interdisait les actes homosexuels entre hommes, prévoyant une peine d’emprisonnement allant de dix ans à la prison à vie, mais qu’elle n’était pas appliquée. Une telle interdiction n’existait en revanche pas s’agissant des actes homosexuels entre femmes. La constitution n’offrait pas de protection contre les discriminations liées au genre et à l’orientation sexuelle et des groupes de la société civile alléguaient que la loi interdisant les actes homosexuels entre hommes limitait par la même les personnes LGBTI dans leur exercice de leurs libertés d’expression et de réunion pacifique. Il n’existait par ailleurs pas de dispositions pénales couvrant les crimes motivés par la haine à l’encontre de personnes LGBTI. Si quelques organisations venaient en aide aux personnes LGBTI, celles-ci restaient discrètes. Des groupes LGBTI affirmaient que la police avait un parti pris contre eux et que les personnes LGBTI craignaient de dénoncer des violations à la police. Une association reportait que la police avait mis fin à un événement à Aberdeen, en mai 2016, arrêtant et détenant 18 participants pour la nuit. En outre, les discriminations liées au genre et à l’orientation sexuelle intervenaient dans presque tous les aspects de la vie des personnes connues comme LGBTI et beaucoup de personnes LGBTI faisaient le choix d’avoir des relations hétérosexuelles et de fonder des familles afin de se protéger. Les enfants LGBTI étaient fréquemment rejetés par leurs familles, ce qui amenait certains d’entre eux à se tourner vers la prostitution pour survivre. Enfin, jusqu’au mois d’août 2016, aucune information n’avait été reportée concernant d’éventuelles actions entreprises par les autorités sierra ‑ léonaises à l’encontre d’organismes publics ou de personnes privées complices d’abus contre les personnes LGBTI.

Dans son rapport international 2016/2017 du 22 février 2017, Amnesty International indiquait que la Sierra Leone refusait de garantir les droits de l’homme des personnes LGBTI. Dans son rapport Freedom in the World 2016 du 23 août 2016, l’ONG Freedom House soulignait que, en Sierra Leone, les membres de la communauté LGBT étaient confrontés à des discriminations et violences, que les personnes LGBT se voyaient souvent refuser des prestations médicales et qu’il n’existait pas de lois contre les crimes motivés par la haine fondés sur l’orientation sexuelle. GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant craint d’être soumis à des traitements inhumains ou dégradants en cas de retour en Sierra Leone en raison de son orientation sexuelle.

Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant fait valoir que son retour en Sierra Leone l’exposerait à une discrimination en raison de son orientation sexuelle. EN DROIT

Le requérant allègue qu’un renvoi vers la Sierra Leone l’exposerait à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention en raison de son orientation sexuelle. Cette disposition est ainsi libellée : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

La Cour se réfère aux principes applicables en matière d’expulsion ( J.K. et autres c. Suède [GC], n o 59166/12, §§ 77-105, CEDH 2016).

En particulier, la Cour considère qu’il appartient en principe au requérant de produire des éléments susceptibles de démontrer qu’il y a des raisons sérieuses de penser que, si la mesure incriminée était mise à exécution, il serait exposé à un risque réel de se voir infliger des traitements contraires à l’article 3 ; et que lorsque de tels éléments sont soumis, il incombe au Gouvernement de dissiper les doutes éventuels à ce sujet ( J.K. et autres c. Suède , précité, § 91, et Saadi c. Italie [GC], n o 37201/06, § 129, CEDH 2008).

Elle rappelle également que lorsqu’il y a eu une procédure interne, il n’entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre vision des faits à celle des cours et tribunaux internes, auxquels il appartient en principe de peser les données qu’ils ont recueillies ( J.K. et autres c. Suède , précité, § 84, et F.G. c. Suède [GC], n o 43611/11, § 118, CEDH 2016).

En outre, l’existence d’un risque de mauvais traitements doit être examinée à la lumière de la situation générale dans le pays de renvoi et des circonstances propres au cas de l’intéressé. Lorsque les sources dont la Cour dispose décrivent une situation générale, les allégations spécifiques du requérant doivent être corroborées par d’autres éléments de preuve ( Saadi , précité, §§ 130-131).

Enfin, si le requérant n’a pas encore été expulsé, la date à retenir pour l’appréciation doit être celle de l’examen de l’affaire par la Cour ( J.K. et autres , précité, § 83, et Chahal c. Royaume-Uni , 15 novembre 1996, § 86, Recueil des arrêts et décisions 1996-V).

Par ailleurs, la Cour estime que l’orientation sexuelle constitue un aspect fondamental de l’identité et de la conscience d’un individu et qu’il ne saurait dès lors être exigé de personnes déposant une demande de protection internationale fondée sur leur orientation sexuelle qu’elles dissimulent cette dernière.

En l’espèce, la Cour observe d’emblée qu’il n’est pas contesté que la législation sierra-léonaise criminalise les actes homosexuels et qu’ils sont passibles d’une peine d’emprisonnement. Il ressort cependant des documents internationaux consultés (voir, en particulier, paragraphe 14 ci ‑ dessus) que cette législation n’est pas appliquée.

Demeure cependant la question de savoir si le renvoi du requérant vers la Sierra Leone entraînerait un risque réel de mauvais traitements au sens de l’article 3 de la Convention.

La Cour reconnaît qu’il est souvent difficile dans des affaires concernant des demandes d’asile reposant sur des motifs liés à l’orientation sexuelle des requérants d’établir précisément les faits pertinents ( A.N. c. France (déc.), n o 12956/15, § 43, 19 avril 2016). À l’instar de l’UNHCR dans ses principes directeurs portant sur les demandes de statut de réfugié fondées sur l’orientation sexuelle et/ou l’identité de genre, la Cour est d’avis que l’appréciation de la crédibilité dans de tels cas doit être menée de manière individualisée et avec délicatesse (paragraphe 11 ci ‑ dessus). Elle rappelle que les autorités nationales sont en principe les mieux placées pour apprécier la crédibilité du requérant si elles ont eu la possibilité de le voir, de l’entendre et d’apprécier son comportement ( R.C. c. Suède , n o 41827/07, § 52, 9 mars 2010, M.E. c. Suède , n o 71398/12, § 78, 26 juin 2014, et F.G. c. Suède, précité, § 118). À cet égard, la Cour observe que l’affaire du requérant a été examinée sur le fond par le SEM, qui a procédé à deux entretiens, et par le TAF. Elle souligne que le caractère sensible des motifs d’asile liés à l’orientation sexuelle allégués par le requérant a été pris en compte par le SEM. Celui-ci s’est en effet notamment enquis des préférences du requérant s’agissant du genre des personnes procédant à l’audition sur les motifs (paragraphe 3 ci-dessus). Le SEM et le TAF ont relevé que les déclarations du requérant ne satisfaisaient pas aux exigences de vraisemblance et que les documents qu’il avait fournis n’étaient pas de nature à remettre en cause ce constat. Ils ont dès lors estimé que le requérant n’encourait pas de risque réel de traitement contraire à l’article 3 de la Convention en cas de retour en Sierra Leone.

La Cour observe que les autorités internes mettent en doute la crédibilité du requérant. Elle est consciente, au regard du caractère sensible des questions ayant trait à la sphère personnelle d’une personne et notamment à sa sexualité, de la difficulté pour le requérant d’étayer ses allégations ( A.N. c. France , décision précitée, § 43). Elle estime néanmoins qu’en l’espèce, il ne produit pas suffisamment d’éléments susceptibles de démontrer qu’il serait exposé à un risque réel de traitements contraires à l’article 3 de la Convention. Le requérant n’a ainsi pas fourni de documents attestant sa détention suite à une manifestation soutenant le droit au mariage pour les couples de même sexe et le paiement d’une caution ayant permis de le relâcher. Quant au document « Invitation form, family support unit » fourni par le requérant à l’appui de son recours interjeté auprès du TAF, censé attester qu’un mandat d’arrêt avait été émis contre le requérant, il n’a pas de force probante du fait des nombreuses incohérences, ayant notamment trait à la date des événements allégués et à la date d’émission dudit document, relevées par le TAF. Ce document ne permet donc pas de retenir qu’une procédure pénale a été ouverte contre le requérant et encore moins qu’elle l’aurait été en raison de son orientation sexuelle. La Cour relève par ailleurs que le requérant n’a pas été en mesure d’étayer son prétendu militantisme, comme en témoigne notamment sa difficulté à nommer des membres de l’organisation à laquelle il affirmait avoir appartenu et où se trouvait le siège de cette dernière. Enfin, elle estime que la prise de position de Queeramnesty , qui se limite pour l’essentiel à retranscrire le récit du requérant, sans attester de faits auxquels l’un de ses membres aurait personnellement assisté, ne permet pas plus de renforcer la crédibilité du requérant (comparer avec A.N. c. France , décision précitée, § 44).

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu’il n’existe pas de motifs sérieux et avérés de croire que le requérant serait exposé à des risques réels de traitements contraires à l’article 3 en cas de renvoi en Sierra Leone.

En outre, la Cour n’estime pas nécessaire de traiter séparément le grief formulé sous l’angle de l’article 14 de la Convention, celui-ci ayant déjà été traité en substance sous l’angle de l’article 3 de la Convention.

En conséquence, la requête, manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention, doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 18 janvier 2018. Stephen Phillips Helena Jäderblom Greffier Présidente