Alada împotriva Turciei

Reclamanta, dna Adalet Alada, este o resortisantă turcă născută în 1959 și care locuiește în Istanbul. Ea a fost reprezentată în fața Curții de av. T. Kazan și av. S. Laçin, avocați în Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Acțiunea penală pornită împotriva polițistului pentru rele tratamente

La 30 octombrie 2001, din cauza unor conflicte între conducerea Universității din Istanbul și studenți, aceștia din urmă au organizat manifestații în urma cărora aproximativ treizeci dintre ei au fost arestați. Reclamanta, care era cadru didactic la acea dată la facultatea de științe politice a universității, susține că a fost agresată de un polițist. Acesta i-ar fi stropit fața cu gaz lacrimogen.

Raportul medical întocmit la 31 octombrie 2001 de serviciul de oftalmologie al Universității din Istanbul indica faptul că reclamanta prezenta, în special, o conjunctivită cu hiperemie a ambilor ochi.

La 7 ianuarie 2002, pe baza raportului menționat, institutul medico-legal din Istanbul a recunoscut reclamantei o incapacitate temporară de muncă de șapte zile.

Între timp, la 21 noiembrie 2001, reclamanta depusese la procurorul republicii din Istanbul o plângere penală împotriva polițistului căruia îi reproșa că i-a stropit fața cu gaz lacrimogen.

Ulterior, la 19 noiembrie 2002, procurorul republicii a intentat o acțiune penală împotriva polițistului incriminat pentru rele tratamente. La o dată nespecificată, reclamanta s-a constituit parte intervenientă în procedură.

Printr-o hotărâre din 22 iunie 2006, tribunalul corecțional din Istanbul („tribunalul”) a stabilit că polițistul în cauză o rănise pe reclamantă stropind-o cu gaz lacrimogen. Totuși, l-a achitat pe polițist.

La 13 octombrie 2008, Curtea de Casație a casat această hotărâre.

La 12 februarie 2009, tribunalul a concluzionat că acțiunea publică s-a stins din cauza prescripției faptelor.

La 12 februarie 2009, reclamanta a formulat recurs.

Printr-o hotărâre din 11 iulie 2011, Curtea de Casație a confirmat hotărârea tribunalului corecțional din Istanbul. 2. Data „punerii la dispoziție” a hotărârii Curții de Casație

La 26 august 2011, hotărârea Curții de Casație din 11 iulie 2011 a fost depusă la dosarul cauzei aflat la tribunalul corecțional din Istanbul. Aceasta cuprindea următoarea mențiune, aplicată prin ștampilă: „Puteți obține o copie cu semnătura electronică pe UYAP” (Elektronik imzalı ilamı UYAP'tan alabilirsiniz).

La 28 august 2012, reclamanta a introdus cererea sa în fața Curții.

Printr-o scrisoare din 20 noiembrie 2012, grefa Curții a solicitat reclamantei un document justificativ al datei la care hotărârea Curții de Casație fusese depusă la dosarul cauzei aflat la tribunalul corecțional din Istanbul, sau o copie electronică a paginii cu mențiunea datei punerii online pe UYAP.

În scopul de a completa prezenta cerere, la 18 decembrie 2012 avocații reclamantei au solicitat de la grefa tribunalului corecțional din Istanbul o copie a hotărârii Curții de Casație din 11 iulie 2011.

Tot la 18 decembrie 2012, grefa tribunalului corecțional a informat pe unul dintre avocații reclamantei, av. S. Laçin, că hotărârea Curții de Casație din 11 iulie 2011 fusese depusă la dosarul cauzei la 26 august 2011 și că o copie a acestei hotărâri fusese înmânată la 14 august 2012 unuia dintre avocații persoanei interesate, pe care s-ar fi precizat că hotărârea nu fusese pusă online pe UYAP. B. Dreptul și practica internă pertinente 1. Legislația

În dreptul intern, spre deosebire de hotărârile pronunțate în cauzele civile, hotărârile de casație pronunțate în cauzele penale nu sunt notificate părților. Odată redactate și semnate, ele sunt depuse la dosar la instanța de prim grad care a intervenit în cauza respectivă și sunt astfel puse la dispoziția părților. În principiu, data acestui act este considerată ca dată de închidere a dosarului.

Mai târziu, dacă este necesar, procurorul republicii însărcinat cu executarea pedepselor procedează, în funcție de particularitățile cauzei, la unul dintre actele de executare, și anume ordinul de a executa pedeapsa privativă de libertate, ordinul de plată sau notificarea hotărârii către condamnatul încarcerat. Atunci când o persoană nu dă curs ordinului de a executa o pedeapsă privativă de libertate, parchetul emite un mandat de arestare împotriva sa (Seher Karataș împotriva Turciei, nr. 33179/96, § 28, 9 iulie 2002). 2. Sistemul informatic judiciar național (UYAP)

Sistemul UYAP (Ulusal Yargı Ağı Bilișim Sistemi – sistemul informatic judiciar național), instituit în 2000 de ministerul justiției în scopul de a oferi servicii online avocaților și cetățenilor, este un sistem de informații centralizat la care sunt conectate toate tribunalele și ansamblul instanțelor judiciare. Acesta permite integrarea bazelor de date ale ministerului justiției și ale autorităților care îi sunt afiliate, ale diverselor curți și tribunale, precum și ale altor instituții, cum ar fi poșta și telecomunicațiile (PTT), departamentele de poliție sau organismele de securitate socială. Permite accesul la o gamă largă de date, precum și gestionarea și transmiterea electronică de informații și documente. Este în continuă dezvoltare.

Avocații au acces la un portal UYAP, ceea ce le permite, printre altele, să consulte dosarele cauzelor de care sunt însărcinați, să imprime documente, să adauge documente la un dosar sau să depună o cerere. Pentru aceasta, ei trebuie să dispună de o semnătură electronică (e-imza). Justițiabilii au și ei acces la baza de date UYAP prin intermediul semnăturii electronice.

De asemenea, sistemul UYAP oferă justițiabililor interesați un serviciu care le permite să primească imediat prin SMS toate informațiile și actualizările referitoare la litigiul lor. Totuși, informațiile trimise prin SMS sunt date cu titlu informativ și nu au valoare de notificare oficială. 3. Jurisprudența

Printr-o hotărâre din 10 februarie 2014 (E. 2014/45, K. 2014/3083), camera civilă a 12-a a Curții de Casație a casat o hotărâre pronunțată de tribunalul de prim grad pe motiv că numai data indicată pe avizul de notificare trimis părții reclamante – și nu data la care acest aviz fusese publicat pe UYAP – avea valoare juridică. PLÂNGERI

Invocând articolele 3 și 13 din Convenție, reclamanta susține că a fost supusă unor rele tratamente din partea unui agent de poliție.

Invocând articolul 6 din Convenție, ea susține că durata procedurii a condus la prescripția faptelor în cadrul acțiunii penale pornite împotriva polițistului incriminat, astfel încât acesta ar fi rămas nepedepsit. ÎN DREPT

Reclamanta susține că, în cursul unei manifestații, un polițist i-a stropit fața cu gaz lacrimogen. Ea adaugă că ancheta penală pornită în acest sens împotriva polițistului incriminat s-a încheiat prin stingerea acțiunii publice din cauza prescripției faptelor. Ea invocă articolele 3, 6 și 13 din Convenție. Având în vedere conținutul și formularea plângerilor reclamantei și reamintind că este stăpâna calificării juridice a faptelor (a se vedea, de exemplu, Guerra și alții împotriva Italiei, 19 februarie 1998, § 44, Culegere 1998-I), Curtea consideră adecvat să examineze plângerile reclamantului doar prin prisma articolului 3 din Convenție, redactat după cum urmează: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” A. Argumentele părților 1. Argumentele Guvernului

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni. El expune că, în dreptul turc, hotărârile pronunțate în materie penală de Curtea de Casație nu sunt notificate părților. Făcând referire la jurisprudența Curții, el explică că dies a quo – ziua în care termenul de șase luni începe să curgă – este data la care hotărârea Curții de Casație a fost depusă la dosarul cauzei aflat la grefa instanței de prim grad. El precizează că un reclamant care sesizează Curtea trebuie să acționeze cu diligență pentru a obține o copie a hotărârii astfel depuse la dosarul cauzei.

El expune apoi că sistemul UYAP permitea punerea online a hotărârii Curții de Casație care a fost depusă la dosarul tribunalului de prim grad și că avocatul sau justițiabilul putea atunci consulta hotărârea în cauză. El precizează totuși că hotărârea Curții de Casație din 26 iulie 2011 nu a fost publicată pe UYAP, dar că reclamanta sau avocatul său puteau consulta dosarul cauzei pe UYAP pentru a afla dacă recursul fusese examinat de Curtea de Casație și că reclamanta putea apoi să se adreseze tribunalului competent pentru a obține o copie a hotărârii Curții de Casație. El susține că, până la 18 decembrie 2012, nici reclamanta, nici avocatul său nu au căutat să afle rezultatul procedurii desfășurate în fața Curții de Casație. El consideră că, dacă partea reclamantă ar fi dat dovadă de diligență, ar fi putut afla prin UYAP că hotărârea Curții de Casație dobândise autoritate de lucru judecat la 11 iulie 2011. Adăugând că hotărârea Curții de Casație din 11 iulie 2011 a fost depusă la 26 august 2011 la dosarul cauzei aflat la tribunalul corecțional din Istanbul, el indică faptul că, prin urmare, această dată constituie punctul de plecare al termenului de șase luni. El reproșează reclamantei că nu a introdus cererea în fața Curții decât la 28 august 2012, încălcând, în opinia sa, termenul de șase luni. 2. Argumentele reclamantei

Reclamanta contestă excepția Guvernului. Ea afirmă că, întrucât hotărârea Curții de Casație nu fusese pusă online pe UYAP, nu o putuse consulta. Ea explică faptul că avocatul său nu a lipsit nici de diligență, nici nu a dat dovadă de neglijență, deoarece, în opinia sa, s-a adresat în mai multe rânduri grefei tribunalului instanței de prim grad și nu a obținut decât la 14 august 2012 înmânarea personală a unei copii a hotărârii Curții de Casație de către grefa tribunalului instanței de prim grad, după consultarea arhivelor. Ea susține că această dată trebuie luată în considerare pentru calculul termenului de șase luni. În consecință, ea consideră că a introdus cererea în termenul de șase luni cerut de articolul 35 § 1 din Convenție. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale pertinente

Curtea reamintește că regula termenului de șase luni prevăzut la articolul 35 § 1 din Convenție marchează limita temporală a controlului efectuat de Curte și că indică atât persoanelor private, cât și autorităților perioada după care acest control nu se mai exercită (Walker împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 34979/97, CEDO 2000-I). Existența unui astfel de termen se explică prin preocuparea Înaltelor Părți contractante de a împiedica punerea constantă în discuție a trecutului și este vorba aici de o preocupare legitimă de ordine, stabilitate și pace (De Becker împotriva Belgiei, nr. 214/56, decizia Comisiei din 9 iunie 1958, Decizii și rapoarte (DR) Volumul 2, p. 215, și Sabri Güneș împotriva Turciei [MC], nr. 27396/06, § 40, 29 iunie 2012).

În ceea ce privește calculul lui dies a quo, Curtea a ținut întotdeauna seama de dreptul și practica internă. În această privință, ea a stabilit deja că, atunci când un reclamant avea dreptul să i se comunice din oficiu o copie a deciziei interne definitive, era mai conform obiectului și scopului articolului 35 § 1 din Convenție să se considere că termenul de șase luni începea să curgă de la data comunicării copiei deciziei (Worm împotriva Austriei, 29 august 1997, § 33, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-V). Acesta este motivul pentru care ea a considerat că, atunci când notificarea nu era prevăzută în dreptul intern, trebuia luată în considerare data la care hotărârea Curții de Casație a fost depusă la dosarul cauzei aflat în fața instanței de prim grad. Curtea reamintește în această privință că data care trebuie luată în considerare în acest scop este aceea de la care părțile pot lua cunoștință efectiv de conținutul deciziei respective (Papachelas împotriva Greciei [MC], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999-II).

Curtea a constatat deja că, în ceea ce privește dreptul și practica în vigoare în Turcia, hotărârile pronunțate în materie penală de Curtea de Casație, ca în speță, nu erau notificate părților. Reiese din jurisprudența constantă a Curții că ea a luat întotdeauna în considerare ca punct de plecare al termenului de șase luni data la care hotărârea Curții de Casație în materie penală fusese depusă la dosarul cauzei aflat în fața instanței de prim grad (a se vedea, printre multe altele, İpek împotriva Turciei (dec.), nr. 39706/98, 7 noiembrie 2000, Yavuz și alții împotriva Turciei (dec.), nr. 48064/99, 1 februarie 2005, și Benli împotriva Turciei, nr. 65715/01, § 24, 20 februarie 2007). 2. Aplicarea acestor principii în prezenta speță

Curtea notează că problema juridică care trebuie rezolvată în prezenta cauză este aceea de a ști dacă data la care o hotărâre a Curții de Casație pronunțată în materie penală este depusă la dosarul cauzei accesibil pe UYAP are, conform dreptului și practicii în vigoare în dreptul intern, aceeași valoare juridică ca data punerii la dispoziție a unei copii a acestei hotărâri către părți (paragraful 17 de mai sus).

Curtea constată că sistemul UYAP are ca scop facilitarea comunicării informațiilor și documentelor între diferitele entități sau persoane care utilizează acest serviciu, dar că nu are ca obiectiv să remedieze absența notificării hotărârilor Curții de Casație în materie penală. În practică, UYAP permite, pe de o parte, urmărirea în timp real, cu condiția ca informațiile necesare să fie publicate acolo, a diferitelor etape ale unei proceduri pendinte în fața autorităților judiciare, civile sau administrative și, pe de altă parte, obținerea de copii ale documentelor sau informațiilor referitoare la acestea.

În acest stadiu al examinării cauzei, Curtea nu a remarcat nicio voință manifestă a legiuitorului național de a dori să reformeze, prin intermediul publicării acestor hotărâri pe UYAP, practica absenței notificării hotărârilor Curții de Casație pronunțate în materie penală. Ea consideră că, în absența unei astfel de reforme, instanțele naționale supreme ar trebui să se pronunțe asupra valorii probante, în calitate de notificare, a publicării acestor hotărâri pe UYAP.

În acest context, Curtea observă că, într-o hotărâre pronunțată la 10 februarie 2014, camera civilă a 12-a a Curții de Casație a reafirmat că, în caz de conflict între data avizului de notificare a unei hotărâri pronunțate în civil și aceea a publicării sale pe UYAP, trebuia luată în considerare data avizului de notificare (paragraful 22 de mai sus). Considerând că hotărârile în civil sunt notificate părților, camera civilă a 12-a a Curții de Casație a confirmat astfel că, juridic, numai data avizului de notificare este opozabilă părților într-un proces.

Deși este adevărat că prezenta speță se distinge de situația hotărârilor pronunțate în materie civilă de Curtea de Casație, în măsura în care acestea sunt notificate părților, ceea ce nu este cazul hotărârilor Curții de Casație pronunțate în materie penală, Curtea consideră totuși legitim să facă o paralelă între situația părților într-un proces civil și aceea a părților într-un proces penal. Într-adevăr, în ambele cazuri, regulile aplicabile conform legii referitoare la notificarea deciziilor judiciare rămân valabile. Reiese astfel din dreptul și practica internă pertinente că, contrar hotărârilor pronunțate în materie civilă, hotărârile pronunțate în materie penală nu sunt încă notificate părților. Curtea subliniază că, în virtutea practicii naționale, trebuie deci luată în considerare data la care hotărârea pronunțată în materie penală a fost depusă la dosarul cauzei – aflat la instanța de prim grad – și nu data la care hotărârea ar fi, eventual, publicată pe UYAP.

Pornind de la elementele de care dispune și în absența unor argumente sau fapte noi ori a unei practici contrare a instanțelor naționale, Curtea nu este convinsă de argumentul reclamantei conform căruia aceasta nu a putut obține o copie a hotărârii Curții de Casație pronunțate la 11 iulie 2011 din cauza absenței publicării acesteia pe UYAP. Ea notează că, pentru a-și susține argumentația, reclamanta nu se bazează nici pe o lege aplicabilă în materie, nici pe o practică stabilită de instanțele interne, nici pe o schimbare de jurisprudență care ar fi fost operată de camerele penale ale Curții de Casație.

Acestea fiind spuse, Curtea reamintește că a avut deja ocazia să se pronunțe asupra calculului lui dies a quo al termenului de șase luni în ceea ce privește cererile introduse împotriva Turciei atunci când hotărârea în materie penală pronunțată de Curtea de Casație nu fusese notificată părților. Ea a luat astfel întotdeauna în considerare data punerii la dispoziție a acestei hotărâri la grefa instanței de prim grad implicate. Într-adevăr, de la această dată părțile pot lua cunoștință efectiv de conținutul hotărârii (a se vedea, printre multe altele, İpek, citată anterior, Seher Karataș împotriva Turciei, nr. 33179/96, 9 iulie 2002, Yavuz și alții, decizia citată anterior, și Benli, citată anterior, § 24).

În lumina considerațiilor de mai sus, Curtea notează în speță că, în conformitate cu practica în vigoare în dreptul național, hotărârea Curții de Casație din 11 iulie 2011, care constituie decizia internă definitivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, nu a fost notificată reclamantei sau avocaților săi. La 26 august 2011, această hotărâre a fost depusă la dosarul cauzei aflat la grefa tribunalului corecțional din Istanbul și a fost astfel pusă la dispoziția reclamantei. Acesta este motivul pentru care trebuie reținută data de 26 august 2011 ca dată de la care termenul de șase luni a început să curgă.

În plus, reiese din informațiile furnizate de partea reclamantă că, ca răspuns la o solicitare a avocaților săi, grefa tribunalului corecțional din Istanbul i-a informat că hotărârea Curții de Casație din 11 iulie 2011 fusese depusă la dosarul cauzei la 26 august 2011. Or, reclamanta susține că nu a luat cunoștință de conținutul acestei hotărâri decât după 14 august 2012, dată la care reprezentanții săi s-au adresat grefei tribunalului corecțional din Istanbul și la care au obținut efectiv personal o copie a hotărârii Curții de Casație, care nu fusese publicată pe UYAP.

În pofida mențiunii de pe această hotărâre, potrivit căreia era posibil să se obțină o copie electronică pe UYAP și presupunând chiar că hotărârea în cauză nu a fost efectiv publicată pe UYAP, Curtea consideră că le revenea reprezentanților reclamantei să urmărească procedura în fața instanțelor naționale și să dea dovadă de diligență pentru a obține o copie a acestei hotărâri, în conformitate cu practica dreptului intern național în vigoare. De altfel, ea reamintește că avocații reclamantei puteau, de asemenea, să se informeze cu privire la procedura referitoare la cauza sa pendinte în fața Curții de Casație consultând site-ul său web, care este accesibil celor care doresc (Keskin împotriva Turciei (dec.), nr. 12923/12, § 13, 8 iulie 2014). Acesta este motivul pentru care Curtea consideră că întârzierea constatată în speță se datorează inacțiunii părții reclamante sau a reprezentanților săi. În plus, ea consideră că motivul invocat de reclamantă, conform căruia această hotărâre nu fusese publicată pe UYAP, nu constituie o circumstanță particulară de natură a întrerupe sau suspenda cursul termenului de șase luni. În plus, Curtea reamintește că avocații reclamanților puteau, de asemenea, să se informeze cu privire la procedura referitoare la cauza lor pendinte în fața Curții de Casație consultând site-ul web al acestei instanțe, care este accesibil celor care doresc (Keskin împotriva Turciei, nr. 12923/12, § 13, 8 iulie 2014).

Curtea nu remarcă niciun fapt juridic și niciun argument valabil susceptibil să pună în discuție jurisprudența sa referitoare la absența notificării hotărârilor pronunțate în materie penală de Curtea de Casație a Statului pârât. Prin urmare, ea nu vede niciun motiv să se îndepărteze de concluziile sale anterioare. În consecință, ea consideră că termenul de șase luni a început să curgă de la data la care hotărârea Curții de Casație a fost depusă la dosarul tribunalului corecțional din Istanbul, și anume la 26 august 2011. Or, reclamanta nu a introdus cererea decât la 28 august 2012.

În consecință, cererea este tardivă și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 10 septembrie 2015. Abel Campos András Sajó Grefier adjunct Președinte

La requérante, M me Adalet Alada, est une ressortissante turque née en 1959 et résidant à Istanbul. Elle a été représentée devant la Cour par M e T. Kazan et M e S. Laçin, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. L’action pénale engagée contre le policier du chef de mauvais traitements

Le 30 octobre 2001, en raison de conflits entre la direction de l’université d’Istanbul et les étudiants, ces derniers organisèrent des manifestations à la suite desquelles une trentaine d’entre eux furent arrêtés. La requérante, qui était enseignante à cette date à la faculté des sciences politiques de l’université, allègue avoir été agressée par un policier. Celui ‑ ci lui aurait aspergé le visage avec du gaz lacrymogène.

Le rapport médical établi le 31 octobre 2001 par le service d’ophtalmologie de l’université d’Istanbul indiquait que la requérante présentait, notamment, une conjonctivite avec hyperémie des deux yeux.

Le 7 janvier 2002, sur le fondement dudit rapport, l’institut médico ‑ légal d’Istanbul reconnut à la requérante une incapacité temporaire de travail de sept jours.

Entre-temps, le 21 novembre 2001, la requérante avait déposé devant le procureur de la République d’Istanbul une plainte pénale contre le policier à qui elle reprochait de lui avoir aspergé le visage avec du gaz lacrymogène.

Par la suite, le 19 novembre 2002, le procureur de la République intenta une action pénale contre le policier incriminé du chef de mauvais traitements. À une date non précisée, la requérante se constitua partie intervenante dans la procédure.

Par un jugement du 22 juin 2006, le tribunal correctionnel d’Istanbul (« le tribunal ») établit que le policier en cause avait blessé la requérante en l’aspergeant avec du gaz lacrymogène. Toutefois, il acquitta le policier.

Le 13 octobre 2008, la Cour de cassation cassa ce jugement.

Le 12 février 2009, le tribunal conclut qu’il y avait extinction de l’action publique en raison de la prescription des faits.

Le 12 février 2009, la requérante se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 11 juillet 2011, la Cour de cassation confirma l’arrêt du tribunal correctionnel d’Istanbul. 2. La date de « mise à disposition » de l’arrêt de la Cour de cassation

Le 26 août 2011, l’arrêt de la Cour de cassation du 11 juillet 2011 fut versé au dossier de l’affaire se trouvant au tribunal correctionnel d’Istanbul. Il comportait la mention suivante, apposée par cachet : « Vous pouvez obtenir une copie avec la signature électronique sur UYAP » ( Elektronik imzalı ilamı UYAP’tan alabilirsiniz ).

Le 28 août 2012, la requérante introduisit sa requête devant la Cour.

Par une lettre du 20 novembre 2012, le greffe de la Cour demanda à la requérante un justificatif de la date à laquelle l’arrêt de la Cour de cassation avait été versé au dossier de l’affaire se trouvant au tribunal correctionnel d’Istanbul, ou une copie électronique de la page avec mention de la date de mise en ligne sur UYAP.

Aux fins de compléter la présente requête, le 18 décembre 2012 les avocats de la requérante demandèrent auprès du greffe du tribunal correctionnel d’Istanbul une copie de l’arrêt de la Cour de cassation du 11 juillet 2011.

Toujours le 18 décembre 2012, le greffe du tribunal correctionnel informa l’un des avocats de la requérante, M e S. Laçin, que l’arrêt de la Cour de cassation du 11 juillet 2011 avait été versé au dossier de l’affaire le 26 août 2011 et qu’une copie de cet arrêt avait été remise le 14 août 2012 à l’un des avocats de l’intéressée, sur laquelle il aurait été précisé que l’arrêt n’avait pas été mis en ligne sur UYAP. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. La législation

En droit interne, à la différence des arrêts rendus dans les affaires civiles, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales ne sont pas notifiés aux parties. Une fois mis en page et signés, ils sont versés au dossier auprès de la juridiction de première instance intervenue dans l’affaire en question et sont ainsi mis à la disposition des parties. En principe, la date de cet acte est considérée comme date de clôture du dossier.

Plus tard, si besoin est, le procureur de la République chargé de l’exécution des peines procède, selon les particularités de l’affaire, à l’un des actes d’exécution, à savoir l’ordre de purger la peine privative de liberté, l’ordre de paiement ou la notification de l’arrêt au condamné incarcéré. Lorsqu’une personne ne donne pas suite à l’ordre d’exécuter une peine privative de liberté, le parquet délivre un mandat d’arrêt contre elle ( Seher Karataș c. Turquie , n o 33179/96, § 28, 9 juillet 2002). 2. Le système informatique judiciaire national (UYAP)

Le système UYAP ( Ulusal Yargı Ağı Bilișim Sistemi – système informatique judiciaire national), mis en place en 2000 par le ministère de la Justice dans le but de procurer des services en ligne aux avocats et aux citoyens, est un système d’information centralisé auquel sont connectés tous les tribunaux et l’ensemble des instances judiciaires. Il permet l’intégration des bases de données du ministère de la Justice et des autorités qui y sont rattachées, celles de divers cours et tribunaux, et celles d’autres institutions telles que la poste et les télécommunications (PTT), les départements de police ou les organismes de sécurité sociale. Il permet l’accès à un large éventail de données ainsi que la gestion et la transmission électroniques d’informations et de documents. Il est en continuel développement.

Les avocats ont accès à un portail UYAP, ce qui leur permet notamment, de consulter les dossiers des affaires dont ils ont la charge, d’imprimer des pièces, d’ajouter des documents à un dossier ou de déposer une requête. Pour ce faire, ils doivent disposer d’une signature électronique ( e-imza ). Les justiciables ont eux aussi accès à la base de données UYAP par voie de signature électronique.

Par ailleurs, le système UYAP offre également aux justiciables intéressés un service qui leur permet de recevoir immédiatement par SMS toutes informations et mises à jour concernant leur litige. Toutefois, les renseignements envoyés par SMS sont donnés à titre informatif et n’ont pas valeur de notification officielle. 3. La jurisprudence

Par un arrêt du 10 février 2014 (E. 2014/45, K. 2014/3083), la 12 e chambre civile de la Cour de cassation a infirmé un jugement rendu par le tribunal de première instance au motif que seule la date indiquée sur l’avis de notification envoyé à la partie demanderesse – et non la date à laquelle cet avis avait été publié sur UYAP – avait valeur juridique. GRIEFS

Invoquant les articles 3 et 13 de la Convention, la requérante allègue avoir fait l’objet de mauvais traitements de la part d’un agent de police.

Invoquant l’article 6 de la Convention, elle soutient que la durée de la procédure a conduit à la prescription des faits dans le cadre de l’action pénale engagée contre le policier incriminé, de sorte que celui-ci serait resté impuni. EN DROIT

La requérante allègue que, au cours d’une manifestation, un policier lui a aspergé le visage avec du gaz lacrymogène. Elle ajoute que l’enquête pénale engagée à cet égard contre le policier incriminé s’est terminée par l’extinction de l’action publique en raison de la prescription des faits. Elle invoque les articles 3, 6 et 13 de la Convention. Eu égard au contenu et à la formulation des griefs de la requérante, et rappelant qu’elle est maîtresse de la qualification juridique des faits (voir, par exemple, Guerra et autres c. Italie , 19 février 1998, § 44, Recueil 1998 ‑ I), la Cour juge approprié d’examiner les griefs du requérant uniquement sous l’angle de l’article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » A. Arguments des parties 1. Les arguments du Gouvernement

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-respect du délai de six mois. Il expose qu’en droit turc les arrêts rendus au pénal par la Cour de cassation ne sont pas notifiés aux parties. Disant se référer à la jurisprudence de la Cour, il explique que le dies a quo – le jour où le délai de six mois commence à courir – est la date à laquelle l’arrêt de la Cour de cassation a été versé au dossier de l’affaire se trouvant au greffe de la juridiction de première instance. Il précise qu’un requérant qui saisit la Cour doit agir avec diligence pour obtenir une copie de l’arrêt ainsi versé au dossier de l’affaire.

Il expose ensuite que le système UYAP permettait de mettre en ligne l’arrêt de la Cour de cassation qui a été versé au dossier du tribunal de première instance et que l’avocat ou le justiciable pouvait alors consulter l’arrêt en question. Il précise toutefois que l’arrêt de la Cour de cassation du 26 juillet 2011 n’a pas été publié sur UYAP, mais que la requérante ou son avocat pouvaient consulter le dossier de l’affaire sur UYAP pour savoir si le pourvoi avait été examiné par la Cour de cassation et que la requérante pouvait ensuite s’adresser au tribunal compétent pour obtenir une copie de l’arrêt de la Cour de cassation. Il allègue que, jusqu’au 18 décembre 2012, ni la requérante ni son avocat n’ont cherché à connaître l’issue de la procédure menée devant la Cour de cassation. Il estime que, si la partie requérante avait fait preuve de diligence, elle aurait pu savoir par UYAP que l’arrêt de la Cour de cassation avait acquis force de chose jugée le 11 juillet 2011. Ajoutant que l’arrêt de la Cour de cassation du 11 juillet 2011 a été versé le 26 août 2011 au dossier de l’affaire se trouvant au tribunal correctionnel d’Istanbul, il indique que, dès lors, cette date constitue le point de départ du délai de six mois. Il reproche à la requérante de n’avoir introduit sa requête devant la Cour que le 28 août 2012, au mépris selon lui du délai de six mois. 2. Les arguments de la requérante

La requérante conteste l’exception du Gouvernement. Elle affirme que, dans la mesure où l’arrêt de la Cour de cassation n’avait pas été mis en ligne sur UYAP, elle n’avait pas pu le consulter. Elle explique que son avocat n’a ni manqué de diligence ni fait preuve de négligence puisque, selon elle, il s’était adressé à plusieurs reprises au greffe du tribunal de la juridiction de première instance et qu’il n’avait obtenu que le 14 août 2012 la remise en mains propres d’une copie de l’arrêt de la Cour de cassation par le greffe du tribunal de la juridiction de première instance, après consultation des archives. Elle soutient que c’est cette date-là qui doit être prise en compte pour le calcul du délai de six mois. Partant, elle estime qu’elle a introduit sa requête dans le délai de six mois requis par l’article 35 § 1 de la Convention. B. Appréciation de la Cour 1. Principes généraux pertinents

La Cour rappelle que la règle du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention marque la limite temporelle du contrôle effectué par la Cour et qu’elle indique aux particuliers comme aux autorités la période au ‑ delà de laquelle ce contrôle ne s’exerce plus ( Walker c. Royaume ‑ Uni (déc.), n o 34979/97, CEDH 2000-I). L’existence d’un tel délai s’explique par le souci des Hautes Parties contractantes d’empêcher la constante remise en cause du passé et il s’agit là d’une préoccupation légitime d’ordre, de stabilité et de paix ( De Becker c. Belgique , n o 214/56, décision de la Commission du 9 juin 1958, Décisions et rapports (DR) Volume 2, p. 215, et Sabri Güneș c. Turquie [GC], n o 27396/06, § 40, 29 juin 2012).

Quant à la computation du dies a quo , la Cour a toujours tenu compte du droit et de la pratique internes. À cet égard, elle a déjà jugé que, lorsqu’un requérant était en droit de se voir signifier d’office une copie de la décision interne définitive, il était plus conforme à l’objet et au but de l’article 35 § 1 de la Convention de considérer que le délai de six mois commençait à courir à compter de la date de la signification de la copie de la décision ( Worm c. Autriche , 29 août 1997, § 33, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ V). C’est pourquoi elle a estimé que lorsque la notification n’était pas prévue en droit interne, il convenait de prendre en considération la date à laquelle l’arrêt de la Cour de cassation avait été versé au dossier de l’affaire se trouvant devant la juridiction de première instance. La Cour rappelle à cet égard que la date à prendre en considération à cette fin est celle à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance du contenu de la décision concernée ( Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 30, CEDH 1999-II).

La Cour a déjà constaté que, quant au droit et à la pratique en vigueur en Turquie, les arrêts rendus au pénal par la Cour de cassation, comme en l’espèce, n’étaient pas notifiés aux parties. Il ressort de la jurisprudence constante de la Cour qu’elle a toujours pris en compte comme point de départ du délai de six mois la date à laquelle l’arrêt de la Cour de cassation au pénal avait été versé au dossier de l’affaire se trouvant devant la juridiction de première instance (voir, parmi beaucoup d’autres, İpek c. Turquie (déc.), n o 39706/98, 7 novembre 2000, Yavuz et autres c. Turquie (déc.), n o 48064/99, 1 er février 2005, et Benli c. Turquie , n o 65715/01, § 24, 20 février 2007). 2. Application de ces principes à la présente espèce

La Cour note que la question juridique à résoudre dans la présente affaire est celle de savoir si la date à laquelle un arrêt de la Cour de cassation rendu au pénal est versé au dossier de l’affaire accessible sur UYAP a, selon le droit et la pratique en vigueur en droit interne, la même valeur juridique que la date de la mise à disposition d’une copie de cet arrêt aux parties (paragraphe 17 ci-dessus).

La Cour constate que le système UYAP a pour but de faciliter la communication des informations et des documents entre les différentes entités ou personnes qui utilisent ce service, mais qu’il n’a pas pour objectif de remédier à l’absence de notification des arrêts de la Cour de cassation au pénal. En pratique, UYAP permet, d’une part, de suivre en temps réel, à condition que les informations nécessaires y soient publiées, les différentes étapes d’une procédure pendante devant les autorités judiciaires, civiles ou administratives et, d’autre part, d’obtenir copie des documents ou informations y relatives. 34. À ce stade de son examen de l’affaire, la Cour n’a relevé aucune volonté manifeste du législateur national de vouloir réformer, par le biais de la publication de ces arrêts sur UYAP, la pratique de l’absence de notification des arrêts de la Cour de cassation rendus au pénal. Elle estime que, à défaut d’une telle réforme, les juridictions nationales suprêmes devraient se prononcer sur la valeur probante, en tant que notification, de la publication de ces arrêts sur UYAP.

Dans ce contexte, la Cour relève que, dans un arrêt rendu le 10 février 2014, la 12 e chambre civile de la Cour de cassation a réaffirmé que, en cas de conflit entre la date de l’avis de notification d’un arrêt rendu au civil et celle de sa publication sur UYAP, il convenait de prendre en considération la date de l’avis de notification (paragraphe 22 ci-dessus). Considérant que les arrêts au civil sont notifiés aux parties, la 12 e chambre civile de la Cour de cassation a ainsi confirmé que, juridiquement, seule la date de l’avis de notification est opposable aux parties à un procès.

S’il est vrai que la présente espèce se distingue de la situation des arrêts rendus au civil par la Cour de cassation dans la mesure où ils sont notifiés aux parties, ce qui n’est pas le cas pour les arrêts de la Cour de cassation rendus au pénal, la Cour estime cependant légitime de dresser un parallèle entre la situation des parties à un procès au civil et celle des parties à un procès au pénal. En effet, dans les deux cas, les règles applicables conformément à la loi relative à la notification des décisions de justice restent valables. Il ressort ainsi du droit et de la pratique internes pertinents que, contrairement aux arrêts rendus au civil, les arrêts rendus au pénal ne sont toujours pas notifiés aux parties. La Cour souligne que, en vertu de la pratique nationale, il convient donc de prendre en considération la date à laquelle l’arrêt rendu au pénal a été versé au dossier de l’affaire – se trouvant auprès de la juridiction de première instance – et non pas la date à laquelle l’arrêt serait, le cas échéant, publié sur UYAP. 37. À partir des éléments dont elle dispose et en l’absence d’arguments ou de faits nouveaux ou d’une pratique contraire des juridictions nationales, la Cour n’est pas convaincue par l’argument de la requérante selon lequel elle n’a pas pu obtenir copie de l’arrêt de la Cour de cassation rendu le 11 juillet 2011 en raison de l’absence de publication de celui-ci sur UYAP. Elle note que, pour étayer son argumentation, la requérante ne s’appuie ni sur une loi applicable en la matière ni sur une pratique établie par les juridictions internes ni sur un revirement de jurisprudence qui aurait été opéré par les chambres criminelles de la Cour de cassation.

Cela dit, la Cour rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion de se prononcer sur la computation du dies a quo du délai de six mois s’agissant de requêtes introduites contre la Turquie lorsque l’arrêt au pénal rendu par la Cour de cassation n’avait pas été notifié aux parties. Elle a ainsi toujours pris en considération la date de la mise à disposition de cet arrêt au greffe de la juridiction de première instance concerné. En effet, c’est à partir de cette date que les parties peuvent réellement prendre connaissance du contenu de l’arrêt (voir, parmi beaucoup d’autres, İpek , précité, Seher Karataș c. Turquie , n o 33179/96, 9 juillet 2002 , Yavuz et autres, décision précitée , et Benli , précité, § 24). 39. À la lumière des considérations ci-dessus, la Cour note en l’espèce que, conformément à la pratique en vigueur en droit national, l’arrêt de la Cour de cassation du 11 juillet 2011, qui constitue la décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, n’a pas été notifié à la requérante ou à ses avocats. Le 26 août 2011, cet arrêt a été versé au dossier de l’affaire se trouvant au greffe du tribunal correctionnel d’Istanbul et a ainsi été mis à la disposition de la requérante. C’est pourquoi il convient de retenir la date du 26 août 2011 comme date à laquelle le délai de six mois a commencé à courir.

En outre, il ressort des informations fournies par la partie requérante que, en réponse à une demande de ses avocats, le greffe du tribunal correctionnel d’Istanbul les a informés que l’arrêt de la Cour de cassation du 11 juillet 2011 avait été versé au dossier de l’affaire le 26 août 2011. Or la requérante soutient qu’elle n’a eu connaissance du contenu de cet arrêt qu’après le 14 août 2012, date à laquelle ses représentants se sont adressés au greffe du tribunal correctionnel d’Istanbul et à laquelle ils ont effectivement obtenu en mains propres une copie de l’arrêt de la Cour de cassation, lequel n’avait pas été publié sur UYAP.

Nonobstant la mention sur cet arrêt, selon laquelle il était possible d’en obtenir une copie électronique sur UYAP et à supposer même que l’arrêt en question n’a effectivement pas été publié sur UYAP, la Cour considère qu’il appartenait aux représentants de la requérante de suivre la procédure devant les juridictions nationales et de faire preuve de diligence pour obtenir une copie de cet arrêt, conformément à la pratique du droit interne national en vigueur. Par ailleurs, elle rappelle que les avocats de la requérante pouvaient également s’informer au sujet de la procédure concernant son affaire pendante devant la Cour de cassation en consultant son site Internet, lequel est accessible à ceux qui le souhaitent ( Keskin c. Turquie (déc.), n o 12923/12, § 13, 8 juillet 2014). C’est pourquoi la Cour estime que le retard constaté en l’occurrence est dû à l’inaction de la partie requérante ou de ses représentants. En outre, elle considère que le motif avancé par la requérante, selon lequel cet arrêt n’avait pas été publié sur UYAP, ne constitue pas une circonstance particulière pouvant interrompre ou suspendre le cours du délai de six mois. En outre, la Cour rappelle que les avocats des requérants pouvaient également s’informer au sujet de la procédure concernant leur affaire pendante devant la Cour de cassation en consultant le site Internet de cette juridiction qui est accessible à ceux qui le souhaitent ( Keskin c. Turquie , n° 12923/12, § 13, 8 juillet 2014).

La Cour ne relève aucun fait juridique ni argument valable susceptible de remettre en question sa jurisprudence relative à l’absence de notification des arrêts rendus au pénal par la Cour de cassation de l’État défendeur. Elle n’aperçoit donc aucun motif de se départir de ses précédentes conclusions. Partant, elle considère que le délai de six mois a commencé à courir à la date à laquelle l’arrêt de la Cour de cassation a été versé au dossier du tribunal correctionnel d’Istanbul, soit le 26 août 2011. Or la requérante n’a introduit sa requête que le 28 août 2012.

Partant, la requête est tardive et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 10 septembre 2015. Abel Campos András Sajó Greffier adjoint Président