AFFAIRE NEAGOE c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

21.07.2015

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-2 - Présomption d'innocence)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE NEAGOE c. ROUMANIE (CtEDO, 2015)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 23319/08) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 iulie 2015 DEFINITIVF 21/10/2015 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Neagoe c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Branko Lubarda, judecători, și Marialena Tsirli, asistent adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera de consiliu la 30 iunie 2015, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o hotărâre (n 23319/08) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, dl Ionel-Ionuț Neagoe ( A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. 2 din Convenție, reclamantul se plânge în special de o încălcare a prezumției de nevinovăție, din cauza declarațiilor făcute de președintele României și de purtătorul de cuvânt al instanței judecătorești a lui Galați înainte de a-și stabili vinovăția printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În urma deportării dlui Iulia Antoanella Motoc, judecător ales în temeiul României (art. 28 din Regulamentul de procedură), președintele Camerei l-a desemnat pe dl Luis López Guerra ca judecător special [art. 26 alineatul (4) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Reclamantul s-a născut în 1963 și își are reședința în Craiova. Contextul cauzei la 24 mai 2004, un camion care transporta 20 de tone de îngrășăminte agricole (azotat de amoniu) a deraiat într-o curbă în apropiere de satul Mihailești și s-a răsturnat. Un incendiu s-a produs la bordul camionului ; Pompierii și trecătorii au încercat să-l oprească. O oră mai târziu, s-a produs o explozie semnificativă din cauza unei motive între laazotat și motorină. Reclamantul este administratorul societății comerciale care a angajat șoferul camionului. Camionul a fost proprietatea societății M. L Acuzarea a fost pusă sub acuzare de omucidere involuntară, violarea involuntară a integrității persoanei, nerespectarea dispozițiilor legale privind siguranța la locul de muncă și distrugerea involuntară. Printr-un rechizitoriu din 30 septembrie 2004, Parchetul l-a trimis la judecată pe reclamant și pe coinvidenții acestuia cu privire la șefii menționați anterior. Prin hotărârea din 20 decembrie 2006, Tribunalul de Primă Instanță din Focșani l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de patru ani de închisoare fermă. Tribunalul a hotărât că, prin nerespectarea obligațiilor sale legale privind securitatea la locul de muncă, reclamantul a făcut posibilă explozia care a dus la decesul sau la rănirea victimelor, precum și la daune materiale. Recurentul a făcut apel prin hotărârea nr. 5 În octombrie 2007, tribunalul departamental din Vrancea a dat dreptul la recurs și a luat cuvântul. Pe baza a două expertize desfășurate în speță, tribunalul departamental concluzionează că explozia a avut cauze accidentale care nu puteau fi imputate reclamantului, deși acesta nu și-ar fi respectat obligațiile legale în materie de securitate la locul de muncă. 12. La 7 octombrie 2007, după ce reclamantul a fost achitat, președintele României, Traian Băsescu, a făcut următoarea declarație: Nu pot discuta hotărârea, dar mi se pare nedreaptă (...) Este extrem de dificil pentru un președinte să contrazică hotărârea unei instanțe, dar am înțeles că hotărârea nu este definitivă și irevocabilă, că există căi de atac și cred că este de datoria celor care au depus plângere să continue. 13. La 25 februarie 2008, după audierea părților, Parchetul și părțile civile au recurs la hotărârea Tribunalului de apel din Galați au încetat dezbaterile și au anunțat pronunțarea deciziei sale până la 29 februarie 2008. La 29 februarie 2008, instanța de apel, considerând că are nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 3 martie 2008. În aceeași zi, judecătorul G.I., în calitate de purtător de cuvânt al instanței de apel, a informat presa cu privire la acest lucru. (...) Este probabil ca instanța de apel să rupă judecata [departamentală]. Presupun că [va fi] condamnarea inculpatilor și confirmarea hotărârii Tribunalului de Primă Instanță. Prin hotărârea din 3 martie 2008, instanța de judecată se afla într-o formă de formare a trei judecători din care G.I. nu făcea parte, a pronunțat hotărârea din 5 martie 2008. octombrie 2007 și a confirmat condamnarea reclamantului, astfel cum a fost pronunțată în primă instanță. Curtea de apel a considerat că există o legătură directă de cauzalitate între atitudinea pasivă a șoferului după deraparea camionului său și consecințele exploziei. În al doilea rând, instanța de apel concluzionează că a existat, de asemenea, o legătură directă de cauzalitate între comportamentul reclamantului, care nu a format șoferul, și explozia. II. LEGĂTURA ȘI PRACTICA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ PERTINENTE 16. Dispoziția relevantă în speță a Constituției române se citește după cum urmează art. 23: Libertatea individuală 11. Orice persoană este considerată nevinovată până când o hotărâre judecătorească de condamnare devine definitivă. 17. La art. 5 din Codul de procedură penală, în vigoare în momentul faptelor, a fost redactată în aceleași condiții. Pasajele relevante în acest sens din Recomandarea Rec(2003)13 a Comitetului miniștrilor către statele membre privind difuzarea de informații de către mass-media în legătură cu procedurile penale, adoptată la 10 iulie 2003, cu ocazia celei de-a 848-a reuniuni a delegaților miniștrilor, sunt astfel formulate. Reamintind că mass-media au dreptul de a informa publicul cu privire la dreptul acestuia de a primi informații, inclusiv informații privind aspecte de interes public, în conformitate cu art. 10 din convenție, și că au datoria profesională de a face acest lucru. Reamintind că drepturile la prezumția de nevinovăție, la un proces echitabil și la respectarea vieții private și de familie, garantate prin articolele 6 și 8 din convenție, constituie cerințe fundamentale care trebuie respectate în orice societate democratică Subliniind importanța reportajelor realizate de mass-media cu privire la procedurile penale pentru a informa publicul, pentru a face vizibilă funcția disuasivă a dreptului penal și pentru a permite publicului să aibă un drept de control asupra funcționării sistemului judiciar penal (...) Recomandă, recunoscând diversitatea sistemelor juridice naționale în ceea ce privește procedurile penale, guvernele statelor membre să ia sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare pentru punerea în aplicare a principiilor anexate la prezenta recomandare, în limitele dispozițiilor constituționale respective ale acestora; (...) Anexă la Recomandarea Rec.(2003)13 Principii privind difuzarea de informații de către mass-media în legătură cu procedurile penale Principiul 1 - Informarea publicului de către mass-media Publicul trebuie să poată primi informații despre activitățile autorităților judiciare și ale serviciilor de poliție prin intermediul mijloacelor de informare în masă și, prin urmare, jurnaliștii trebuie să aibă libertatea de a raporta și de a face comentarii cu privire la funcționarea sistemului judiciar penal, sub rezerva limitărilor prevăzute în aplicarea principiilor următoare. Principiul 2 - Prezumția de nevinovăție Respectarea principiului prezumției de nevinovăție face parte integrantă din dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, opiniile și informațiile referitoare la procedurile penale în curs nu ar trebui comunicate sau difuzate prin mass-media decât dacă acest lucru nu aduce atingere prezumției de nevinovăție a suspectului sau a pârâtului. La 13 aprilie 2006, Consiliul Superior al Magistraturii Române a adoptat, în sesiune plenară, Ghidul de bune practici pentru cooperarea dintre instanțe, parchete și mass-media, al cărui Anexă este astfel redactată, în părțile sale relevante în speță Purtătorii de cuvânt (1) Un purtător de cuvânt este numit în fiecare instanță și, respectiv, în fiecare Parchet (2). Purtătorul de cuvânt poate fi un judecător sau un procuror, sau un absolvent al unei facultăți de jurnalism sau un specialist în comunicare (...) (4) Purtătorul de cuvânt trebuie să dea dovadă de interes pentru activitatea jurnalistică. Succesul relației dintre mass-media și justiție depinde de deschiderea sa față de activitatea mediatică, de disponibilitatea sa pentru dialog, de diplomația sa, de capacitățile sale de comunicare și de specializarea sa în relații publice (...) Informațiile destinate reprezentanților mass-media (1) Purtătorii de cuvânt trebuie să furnizeze informații mass-media, în limitele cadrului legal, ale reglementărilor interne ale instanțelor și ale Parchetelor, respectiv ale prezentului ghid (...) (4) Informațiile comunicate reprezentanților mass-media nu trebuie să compromită buna desfășurare a activităților judiciare, să submineze principiul confidențialității sau să ducă la încălcarea drepturilor garantate de legile interne, pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului la care este parte România (...) Conținutul, domeniul de aplicare, momentul și forma informației (1) Purtătorul de cuvânt desfășoară o activitate de relații publice. Printre obligațiile sale se numără obligația față de persoana publică de a informa, prin intermediul mass-mediei, și problemele judiciare și orice altă activitate de interes public a instanței sau a Parchetului (...) (3) Cu toate acestea, trebuie să se țină seama de faptul că informațiile referitoare la hotărârile instanței sau ale Parchetului nu pot fi comunicate reprezentanților mass-media decât după pronunțarea sau comunicarea lor sau dacă există o prezumție că părțile au luat cunoștință de acest lucru (...) Recomandări privind redactarea informațiilor pentru mass-media În relațiile lor cu mass-media, purtătorii de cuvânt respectă și respectă dispozițiile Recomandării 13(2003) a Comitetului miniștrilor și ale Anexei la acest document, în special cele care se referă la respectarea prezumției de nevinovăție, a independenței judiciare, a imparțialității și a proporției administrației justiției. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ DE LA ARTICOLUL 6 2 DIN CONVENȚIA 20. Reclamantul se plânge de o încălcare a prezumției de nevinovăție din cauza declarațiilor președintelui României și a purtătorului de cuvânt al Tribunalului de apel Galați. Orice persoană acuzată de încălcarea dreptului comunitar este presupusă nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Cu privire la admisibilitate Cu privire la declarația președintelui României 21. Guvernul consideră că cauza reclamantului referitoare la declarația președintelui României este inadmisibilă pentru nu epuizarea căilor de atac interne și, în subsidiar, pentru întârzieri. Curtea va examina aceste două excepții separat. Excepția de la epuizarea căilor de atac interne 22. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne și indică faptul că reclamantul poate, pe de o parte, să își ridice argumentele întemeiate pe presupusa încălcare a prezumției sale de nevinovăție în fața instanței judecătorești care a examinat cauza în ultimă instanță și, pe de altă parte, să solicite Biroului de relații publice al administrației prezidențiale clarificări cu privire la declarația în cauză. În special în ceea ce privește prima cale de atac sugerată de acesta, guvernul susține că instanța de apel ar fi putut examina argumentele reclamantului și să decidă cu privire la cele mai bune măsuri de executare a garanțiilor prevăzute la art. 6 din convenție. 23. Recurentul răspunde că o cerere de înălțare adresată Biroului de relații publice al administrației prezidențiale nu este o cale de atac, nici în sensul dreptului intern, nici în sensul articolului 35 din Convenție. 24. Curtea amintește că art. 35 din Convenia n Tsomtsos și altele, precum Grecia, 15 noiembrie 1996, § 32, Rec., 1996 V și Nada c. Elveția [GC], n 10593/08, § 140, CEDO 2012 25. Guvernul excitant al neobosirii îi revine sarcina de a convinge Curtea că o cale de atac era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, adică era accesibilă, era susceptibilă de a oferi reclamantului despăgubiri pentru obiecțiunile sale și prezenta perspective rezonabile de succes (V.c. Regatul Unit [GC], nr. 24888/94, § 57, CEDH 1999 IX; și D.H. și altele, precum Republica Cehă [GC], n 57325/00, § 115, CEDO 2007 IV. Mai mult, având în vedere natura însăși a dreptului consacrat articolului 2 din Convenție, orice acțiune internă efectivă care vizează încuviințarea unei presupuse încălcări a prezumției de nevinovăție care s-ar fi produs în cursul urmăririi penale pendinte trebuie să fie imediat deschisă justițiabilului și nu trebuie să fie dependentă de la sfârșitul procesului său. Admiterea opusă ar însemna eliminarea principiului însuși al respectării prezumției de nevinovăție ( Gutsanovi c. Bulgaria, nr 34529/10, § 176, CEDO 2013 (extracturi), și Toni Kostadinov Bulgaria, n 37124/10, § 108, 27 ianuarie 2015). În speță, Curtea constată că, potrivit guvernului, reclamantul ar fi putut exercita două căi de atac înainte de a sesiza aceasta. În ceea ce privește prima cale de atac sugerată de guvern, care ar fi constat în cazul reclamantului să ridice în cadrul procedurii pe fond în fața instanței judecătorești a argumentelor întemeiate pe o încălcare a prezumției sale de nevinovăție de către președintele României, Curtea remarcă faptul că Registrul nu a indicat în mod concret ce măsuri ar fi putut lua instanța de apel pentru a remedia litigiul reclamantului. Prin urmare, Comisia consideră că, chiar dacă ar fi invocat aceste argumente în fața instanței de apel, examinarea de către aceasta din urmă nu ar fi fost decât formală și nu ar fi vizat nici măcar esența ei, și anume încălcarea prezumției de nevinovăție derivate din declarația publică a președintelui României. 28. În ceea ce privește cea de-a doua cale de atac indicată de guvern, Curtea consideră că nu este vorba despre o cale de atac în fața unui organism național în sensul convenției, ci despre o simplă cerere de informații care nu era susceptibilă de a lua o decizie cu caracter obligatoriu. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu dispunea de o cale de atac la dispoziția sa în sensul articolului 35 1 din convenție și că este necesar să se respingă excepția de Guvern. Excepția de întârziere 30. În subsidiar, guvernul susține că, în lipsa unor căi de atac interne, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 din Convenție a început să curgă la data la care actul a fost incriminat, în speță la 7 octombrie 2007, data declarației președintelui. Reclamantul care a sesizat Curtea la 16 mai 2008 ar fi întârziat. 31. Reclamantul consideră că termenul de șase luni a început să curgă în instanță începând cu data de 3 martie 2008, data hotărârii definitive a Tribunalului din Galați. 32. Curtea amintește că, în trecut, Curtea a afirmat că, în cazul în care nu există nicio cale de atac internă pentru a denunța un act presupus a încălca Convenția, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 1 din Convenție începe, în principiu, să curgă ziua în care actul incriminat a fost luat sau ziua în care un solicitant a avut de suferit direct din actul respectiv, a luat cunoștință de acest fapt sau ar fi putut lua cunoștință de acesta (Ayd.n. Turcia (dec.), nr. 28295/95, 29494/95 și 30219/96, CEDO 2000 III (extracturi) 33. În cazul de față, Curtea a remarcat deja că încălcarea nu era dependentă de rezultatul procedurii și a concluzionat că reclamantul nu dispunea de o cale de atac la dispoziția sa (punctele 26 și 29 de mai sus). Prin urmare, termenul de șase luni a început să curgă în discuție la data declarației președintelui României, respectiv la 7 octombrie 2007. 34. Or, Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu l-a sesizat decât la 16 mai 2008, în afara termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se accepte excepia de la întârzierile guvernului și să se declare inadmisibilă această cauză, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenie. Pe declaraia purtătorului de cuvânt al Tribunalului de apel din Galaþi 35. Constatând că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 litera (a) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fond Tezele părților 36. Reclamantul arată că purtătorul de cuvânt al Tribunalului de apel a sugerat, în declarația sa din 29 februarie 2008, că a fost vinovat de faptele reproșate, în timp ce instanța de apel nu își pronunțase încă hotărârea definitivă. El adaugă că această declarație a avut loc în contextul unei campanii de presă ostile, care a trebuit să influențeze formarea de opinie a judecătorilor în cauză. El consideră că, atunci când au informat presa cu privire la procesul penal împotriva sa, autoritățile au depășit limitele impuse de o bună administrare a justiției. 37. Reclamantul susține, de asemenea, că afirmațiile făcute de purtătorul de cuvânt au avut un caracter În opinia sa, în lipsă de cunoștință a declarațiilor sale privind dispozițiile legale interne referitoare la prezumția de nevinovăție. În opinia sa, prin exprimarea înaintea judecătorilor prinși în cauză, purtătorul de cuvânt nu a respectat deontologia profesională. 38. Guvernul susține că, din cauza consecințelor dramatice ale accidentului de la Mihailești, a existat un interes public major atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru publicul larg de a fi informat cu privire la desfășurarea procesului penal în cauză. Astfel, potrivit acestuia, purtătorul de cuvânt al instanței de apel a lui Galați a avut loc în scopul de a informa presa cu privire la desfășurarea procedurii, din moment ce pronunțarea hotărârii definitive fusese amânată. 39. Guvernul susține că purtătorul de cuvânt și-a exprimat doar opinia potrivit căreia durata deliberărilor ar fi putut avea ca cauză o posibilă poziție diferită de cea a instanței de ultimă instanță față de cea a instanței judecătorești da quape. El adaugă că declarația sa nu conținea nicio referire concretă la vinovăția reclamantului și că numele acestuia din urmă nu era menționat. În plus, în ceea ce privește sensul real al declarației, el arată că a fost menționat pentru purtătorul de cuvânt de la informând presa în mod profesional posibilele motive de amânare a pronunțării hotărârii, și nu de a se pronunța cu privire la aprecierea faptelor înainte de judecătorii competenți. 40. În cele din urmă, guvernul susține că declarația porții Cuvântul nu a putut influența nici formarea de cuvânt a judecătorilor care s-au pronunțat în cauză, nici la sfârșitul deliberărilor. Acesta indică faptul că formarea de judecată este supusă unei examinări detaliate a motivelor recursului și a argumentelor părților și că decizia sa a fost motivată în mod corespunzător. Curtea reamintește că art. 6 alineatul (2) protejează dreptul oricărei persoane de a fi nevinovată până la stabilirea legală a vinovăției sale ( Allen c. Regatul Unit [GC], nr 25424/09, §§ 92-94, CEDH 2013). Astfel, prezumția de nevinovăție este ignorată dacă o hotărâre judecătorească referitoare la o persoană reflectă sentimentul că aceasta este vinovată, în timp ce vinovăția sa nu a fost stabilită în prealabil. : este suficient, chiar și în lipsa unei constatări formale, să existe o motivare care să sugereze că judecătorul consideră că persoana respectivă este vinovată. Domeniul său de aplicare este extins și impune ca nici un reprezentant al statului sau al unei autorități publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune înainte ca vinovăția sa să fi fost stabilită de un tribunal ( Allenet de Ribemont c. Franța , 10 februarie 1995, §§ 35-36, seria A n 308, Daktaras c. Lituania, n 4909/98, § 41-44, CEDO 2000 Lavents c. Letonia, n 58442/00, § 126, 28 noiembrie 2002 și Butkevičius c. Lituania, n 48297/99, § 50-52, CEDH 2002 II (extracturi) 42. Trebuie făcută o distincție între, pe de o parte, deciziile sau declarațiile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată și, pe de altă parte, cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele violează prezumția de nevinovăție, în timp ce a doua sunt considerate conforme cu spiritul articolului 6 din Convenție (Marziano c. Italia, 45313/99, § 31, 28 noiembrie 2002 și Nešdák c. Slovacia , n 65559/01, § 89, 27 februarie 2007). 43. În acest sens, ceea ce contează este sensul real al declarațiilor în cauză, și nu forma literală a acestora. Într-adevăr, faptul că aceste cuvinte sunt ținute într-o formă interogativă sau dubitativă nu este suficient pentru a le elimina în afara domeniului de aplicare al articolului 6 2 din Convenție ; În caz contrar, prezumția de nevinovăție ar fi privată de orice efect (Lavents , citată anterior, § 126). 44. În conformitate cu aceste principii în speță, Curtea constată în primul rând că, la 29 februarie 2008, data la care purtătorul de cuvânt al Tribunalului de apel al Galați a făcut declarația în litigiu presei, vinovația reclamantului nu a fost încă stabilită în mod legal. Întradevăr, instanța de apel nu a făcut hotărârea definitivă decât după trei zile, la 3 În martie 2008 (punctele 14 și 15 de mai sus). 45. Curtea constată apoi că judecătorul G.I. a intervenit în calitate oficială de purtător de cuvânt al Tribunalului de apel din Galați pentru a informa presa cu privire la procedura în cauză. Pe lângă guvern, Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele cauzei, în special numărul victimelor accidentului din Mihailești și amploarea daunelor materiale (punctul 6 de mai sus), a existat un interes important de a informa publicul cu privire la desfășurarea procedurii (a se vedea în acest sens Axel Springer AG c. Germania [GC], nr. 39954/08, § 90, 7 februarie 2012). 46. Cu toate acestea, Curtea constată că purtătorul de cuvânt nu este limitat la o simplă comunicare de informații cu privire la etapele procedurale ale cauzei în cauză, ci a făcut aprecieri cu privire la vinovăția reclamantului prin faptul că o hotărâre de condamnare urma să fie pronunțată (punctul 14 de mai sus). Într-adevăr, Curtea este de părere că declarația în litigiu a îndemnat publicul să creadă în vinovăția reclamantului, chiar dacă instanța de apel nu a pronunțat încă hotărârea în cauza respectivă. Ea constată că purtătorul de cuvânt a folosit anumite termeni care exprimă îndoiala, ca fiind Cu toate acestea, Comisia consideră că acest loc de muncă nu a schimbat sensul real al declarației (Lavents , citată anterior, § 126). 47. În această privință, Curtea ia notă de faptul că, prin funcțiile sale oficiale, purtătorul de cuvânt era obligat să acționeze în conformitate cu prezumția de nevinovăție, cu independența judiciară, cu imparțialitatea și cu legalitatea administrării justiției (punctele 18 și 19 de mai sus). 48. În plus, Curtea arată că purtătorul de cuvânt a intervenit în public și în scopul de a informa presa (a se vedea, a contrario A.L. Germania, nr. 72758/01, § 38, 28 aprilie 2005) și că nu a acționat în mod spontan pentru a exprima o opinie personală (a se vedea, a contrario Gutsanovi, citată anterior, §§ 195-196). Curtea consideră că, având în vedere funcția sa și circumstanțele speciale ale cauzei, purtătorul de cuvânt ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă prudență și de rezervă în alegerea cuvintelor sale pentru a evita orice confuzie ( Allenet de Ribemont, citată anterior, § 41, Gutsanovi, citată anterior, § 199, și Khoujine și alte c. Rusia, n 13770/02, § 96, 23 octombrie 2008) 49. În cele din urmă, Curtea subliniază că faptul că reclamantul a fost condamnat în cele din urmă la o pedeapsă cu închisoarea nu poate să își șteargă dreptul inițial de a fi prezumat nevinovat până în momentul în care a fost stabilit legal vinovăția sa. Curtea a amintit în repetate rânduri că art. 6 2 din Convenția care reglementează întreaga procedură penală, În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se șteargă de la aceasta, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 000 de euro (EUR) pentru prejudiciile morale pe care le-a suferit, din cauza suferințelor și a neplăcerilor pe care el și familia sa le-ar fi suferit în timpul procedurilor penale diligente împotriva sa. 53. Guvernul consideră că reclamantul nu a demonstrat în mod satisfăcător că a suferit prejudiciul moral pretins și că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudența Curții în această privință. În conformitate cu art. 41 din Convenție, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 3 600 EUR pentru daune morale. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 55. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuieli de judecată angajate în timpul procedurii. Interese restante 56. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚII, LA L A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 2 din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului pentru daune morale în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 600 EUR (trei mii șase sute EUR) plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 21 iulie 2015, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Marialena Tsirli Josep Casadevall Președinte adjunct