REPCEVIRÁG SZÖVETKEZET v. HUNGARY

Comunicat la 1 septembrie 2015 FORMER SECOND SECȚIUNE Cerere nr. 70750/14 REPCEVIRÁG SZÖVETKEZET împotriva Ungariei depusă la 28 octombrie 2014 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, Repcevirág Szövetkezet, este o cooperativă cu ședința sa înregistrată în Aranyosgadány. Este reprezentat în fața Curții de către dl P. Metzinger, un avocat practicant în Budapesta. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul urmărește să sprijine membrii săi în activitatea lor agricolă, în special prin achiziționarea de mașini scumpe și prin împrumutul gratuit al membrilor. Membrii plătesc o „taxă de contribuție” regulată cooperativă. Reclamantul a considerat că împrumutul mașinilor constituie esența activităților sale economice și că mărfurile achiziționate au fost „utilizate în sensul tranzacțiilor sale impozabile” (a se vedea art. 17 din a șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislației statelor membre privind impozitele asupra cifrei de afaceri („Sexa directivă”), menționată mai jos). Prin urmare, aceasta a dedus impozitul pe valoarea adăugată plătit pentru mașini din impozitul pe care îl putea plăti (a se vedea art. 17 alineatul (2) litera (a) din a șasea directivă). În 2008, Autoritatea fiscală maghiară a amendat reclamantul deoarece a constatat că împrumutul de mașini către membrii nu era o „tranzacție impozabilă” sau, în conformitate cu formularea legislației maghiare care a transpus a șasea directivă (în special LXXIV din 1992 privind impozitul pe valoarea adăugată), o „activitate economică”. În consecință, reclamantul nu a avut dreptul la deducere fiscală în ceea ce privește bunurile în cauză. Reclamantul a contestat decizia Autorității Fiscale în fața instanțelor administrative, dar în zadar. La 17 februarie 2009, Curtea județului Baranya a susținut decizia administrativă, iar Curtea Supremă, în cadrul procedurii de reexaminare, a confirmat această hotărâre la 26 noiembrie 2009. Curtea Supremă a făcut trimitere la Aardappelenbewaarplaats Cauza Curții a Comunităților Europene (cauza nr. C-154/80, EU:C:1981:38), în care Curtea Luxemburgului a susținut că „o furnizare de servicii pentru care nu este primită o considerație subjectivă definitivă nu constituie o furnizare de servicii „contra plata” și, prin urmare, nu este impozibilă în sensul a doua directivă”. La 9 decembrie 2010, reclamantul a introdus o acțiune în daune împotriva Curții Supreme în fața Curții Regionale de Budapesta, susținând că hotărârea Curții Supreme din 2009 a încălcat legislația Uniunii Europene din cauza calificării nelegiuite a activității reclamantului în scopul deducerii impozitelor pe valoarea adăugată. Cazul Aardappelenbewaarplaats a fost art. 8 din cea de-a doua directivă a Consiliului 67/228 (definind baza de evaluare a impozitului pe valoarea adăugată), mai degrabă decât art. 17 din a șasea directivă a Consiliului 77/388/CEE (pentru deducerea impozitului) – care, în cele din urmă, ar fi trebuit să fie aplicabilă în cazul dinaintea Curții Supreme. În opinia reclamantului, Aardappelenbewaarplaats Cauza se referea la întrebarea dacă impozitul asupra cifrei de afaceri ar putea fi impus pentru serviciile de stocare furnizate membrilor unei asociații cooperative gratuit, în timp ce cazul în fața Curții Supreme se referă la o întrebare diferită, și anume deductibilitatea TVA-ului de intrare. Hotărârea (a se vedea punctul 28 de mai jos) a Curții a Uniunii Europene („CJUE”), în special pe punctul 55 al acesteia, care menționează în mod expres „nerespectarea de către [a] instanță ... cu obligația sa de a face o trimitere pentru o hotărâre preliminară” ca factor care trebuie luat în considerare în scopul evaluării răspunderii unui stat pentru încălcarea dreptului comunitar. Acesta a solicitat Curtea Regională de Budapesta să obțină o hotărâre preliminară de la CJUE cu privire la conformitatea hotărârii Curții Supreme cu dreptul Uniunii Europene și cu condițiile pentru stabilirea răspunderii Curții Supreme pentru o hotărâre eventual nedreptată. La 31 mai 2011, Curtea Regională de Budapesta a respins cererea reclamantului împotriva Curții Supreme. Fără a solicita o hotărâre preliminară, a afirmat că hotărârea Köbler nu a fost relevantă în acest caz deoarece reclamantul a depus în judecată Curții Supreme pe baza Codului Civil maghiar, mai degrabă decât statul maghiar în sine în temeiul legislației Uniunii Europene. Reclamantul a apelat și a solicitat instanței de a doua instanță să obțină o hotărâre preliminară, de asemenea, cu privire la întrebarea dacă principiile Köbler sunt aplicabile în cazul în care reclamația de reparație a fost adresată împotriva Curții Supreme și nu a statului. 10. La 28 august 2012, Curtea de Apel din Budapesta a susținut hotărârea de primă instanță, fără a solicita o hotărâre preliminară. Cu toate acestea, Curtea de Apel nu a anulat hotărârea de primă instanță, susținând că, în orice caz, afirmația reclamantului a fost nefondată pe alte motive. Prevăzând că dreptul Uniunii Europene trebuia să fie aplicat ex officio , chiar și fără o trimitere explicită de la reclamant , reclamantul a solicitat revizuirea hotărârii finale de către Kúria . De asemenea , acesta a reiterat propunerea de referință preliminară și a propus o întrebare suplimentară privind dacă Köbler -punerea de tip a unui stat poate fi supusă unei astfel de condiții prealabile care impun o trimitere explicită la dispozițiile relevante ale legislației UE formulate de reclamant în procedura principală. 12. Întrebarile astfel propuse de solicitant în sensul unei trimiteri preliminare se citesc după cum urmează: „1. Cererea de reparare intră în domeniul de aplicare al dreptului european în cadrul procedurilor civile, cum ar fi acțiunile în daune bazate pe art. 349 din Codul civil maghiar, introduse de un individ împotriva instanței supreme a statului membru în cauză, în care reclamantul susține că instanța supremă a încălcat dreptul conferit acestuia printr-o dispoziție direct aplicabilă a dreptului european în cadrul procedurilor administrative anterioare. Dacă da, în ce măsură? În sistemul comun de impozitare pe valoarea adăugată, în ceea ce privește specificitățile acestora, Directiva 77/388/CEE a Consiliului, în special art. 17 alineatul (2) litera (a), poate fi interpretată în sensul că o măsură națională (de exemplu, o hotărâre) este incompatibilă cu aceasta dacă refuză dreptul unei cooperative, altfel sub rezerva impozitului pe valoarea adăugată în statul membru în cauză, de a deduce TVA la intrare plătită pe mașinile achiziționate și că, din singurul motiv pentru care cooperativa a predat aceste mașini membrilor săi, ca „gruparea de cultivatori”, fără a lua în considerare? Este responsabilitatea instanței supreme a unui stat membru exclusă în temeiul normelor legislației europene prin faptul că un individ nu pretinde în mod explicit încălcarea unei dispoziții specifice ale legislației europene în cadrul procedurii judiciare de revizuire a unei decizii administrative care să-i refuze dreptul de deducere fiscală; sau instanța internă impune ex officio dispoziția direct aplicabilă a dreptului european (aici, art. 17 alineatul (2) litera (a) din a șasea directivă)? Este încălcarea suficient de gravă în cazul în care instanța supremă a unui stat membru refuză, în cadrul procedurilor administrative, dreptul unei persoane la deducere fiscală fără să analizeze dispozițiile subjacente ale legislației europene în mod direct sau se referă la cazul de pronunțare preliminară, în circumstanțe în care raționarea refuzului unei trimiteri preliminare se bazează pe invocarea unei hotărâri ale Curții Europene de Justiție adoptate pe un subiect diferit și atunci când aceasta din urmă nu a adoptat încă o hotărâre cu privire la chestiunea în cauză?” 13. La 2 octombrie 2013, Kúria a respins cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a reclamantului. În primul rând, acesta a remarcat că nu era în litigiu între părți că cazul era în domeniul de aplicare al legislației Uniunii Europene, prin urmare, trimiterea primei întrebări ar fi fost inutilă. În al doilea rând, în ceea ce privește cele de-a doua, a treia și a patra întrebări, Kúria a susținut că acestea ar fi putut fi luate în considerare în procedurile anterioare, subjacente, dar acestea au căzut în afara domeniul de aplicare al acțiunii în daune aduse împotriva Curții Supreme din cauza presupusei practici judiciare. Acesta a susținut, de asemenea, că evaluarea consecințelor nerespectării acuzațiilor explicite ale unui reclamant cu privire la încălcarea legislației Uniunii Europene (a se vedea întrebarea 3 citată mai sus) era sarcina instanțelor naționale și că aceasta nu susține nici o întrebare de interpretare care ar face obiectul jurisdicției CJUE. 14. Reclamantul a încercat fără succes să caute un remediu împotriva refuzului de a face o trimitere preliminară; potrivit Kúria, nu a fost posibilă niciun recurs împotriva acestui tip de decizie. 15. La 11 decembrie 2013, Kúria a confirmat hotărârea finală a Curții de Apel din Budapesta. Curtea Supremă în cadrul procedurii din 2009. Întrucât reclamantul nu a reușit, Curtea Supremă a fost, într-adevăr, împiedicată, prin forța normelor procedurale aplicabile, să examineze argumentele susținute în procedura ulterioară pentru daune, cu privire la compatibilitatea hotărârii finale din 2009 cu dreptul comunitar. Prin urmare, Curtea Supremă nu a putut suporta răspunderea pentru încălcarea legislației Uniunii Europene, presupusă de către reclamant. Hotărârea Kúria a fost înaintata pe reclamant la 7 februarie 2014. 16. La 13 martie 2014, reclamantul a depus o plângere constituțională susținând nejustificarea procedurii în fața Kúria. din cauza presupusului refuz arbitrar al acesteia de a se pronunța cauzei de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Contând faptul că Curtea Constituțională ar trebui să fie considerată „cort sau tribunal” în sensul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (a se vedea punctul 21 de mai jos), reclamantul a solicitat, de asemenea, Curtea Constituțională să se îndrepte către CJUE pentru a întreba dacă un refuz „arbitrar” de o jurisdicție de ultima instanță de a face o trimitere preliminară poate încălca dreptul părții la un proces echitabil garantat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea punctul 22 de mai jos) și, dacă este cazul, în ce condiții un astfel de refuz ar putea fi considerat arbitrar. nu a recunoscut o chestiune de importanță fundamentală, și anume faptul că întrebarea privind dacă o anumită chestiune juridică (în special consecințele nerespectării unor acuzații explicite cu privire la încălcarea dreptului Uniunii Europene, a se vedea punctul 13 de mai sus în amendă ) se încadrează în cadrul legislației naționale sau al legislației UE a fost în sine o întrebare care aparține neapărat în domeniul dreptului european. Ignorarea acestui concept, Kúria a „solutat” problema în mod arbitrar, adică refuzând trimiterea și interzicând accesul reclamantului la „judecătorul său legal”, CJUE în aceste circumstanțe. 17. La 19 mai 2014, Curtea Constituțională a declarat că plângerea constituțională este inadmisibilă, fără a prezenta o cerere de hotărâre preliminară. În plus, Comisia a remarcat că singurul lucru pe care un reclamant ar putea pretinde în procedurile de plângere constituționale inițiate în temeiul articolului 27 din Legea nr. CLI din 2011 privind Curtea Constituțională (a se vedea punctul 19 de mai jos) era anularea unei hotărâri. Prin urmare, nu a fost posibilă o cerere de referință preliminară în temeiul acestei legi, iar propunerea reclamantului în acest sens trebuia să fie respinsă. Dreptul intern al Uniunii Europene și internul intern 18. art. 24 alineatul (2) litera (d) din Legea fundamentală prevede următoarele: „Curtea Constituțională, pe baza unei plângeri constituționale, revizuiește conformitatea cu Legea fundamentală a oricărei decizii judiciare” 19. Secțiunea 27 din Legea nr. CLI din 2011 privind Curtea Constituțională („Legea Curții Constituționale”) prevede după cum urmează: „În conformitate cu art. 24 alineatul (2) d) din Legea fundamentală, persoanele sau organizațiile afectate de decizii judiciare contrar Legii fundamentale pot prezenta Curții Constituționale o plângere constituțională în cazul în care decizia luată cu privire la fondul cauzei sau al altor decizii care încheie procedura judiciară încalcă drepturile lor prevăzute în Legea fundamentală, și posibilitățile de remediere juridică au fost deja epuizate de reclamantul sau nu există nici o posibilitate de remediere juridică pentru el.” 20. Secțiunea 155/A din Codul de Procedură Civilă prevede următoarele: „(1) Curtea poate solicita Curții Europene de Justiție o hotărâre preliminară în conformitate cu normele prevăzute în Tratatul de instituire a Comunității Europene. (2) Curtea face trimitere la o hotărâre preliminară prin hotărâre (végzés) și suspendă în mod simultan procedura. În ordinea, instanța stabilește întrebarea pentru care se solicită o hotărâre preliminară și descrie circumstanțele cauzei și legislația internă relevantă, în măsura în care este necesară răspunsul la întrebarea adresată Curții Europene de Justiție. Ordinul este notificat Curții Europene de Justiție și, în vederea informațiilor, ministrului responsabil de justiție în același timp. (3) Nu există recurs împotriva unei hotărâri judiciare care să facă trimitere la o hotărâre preliminară sau să respingă o cerere de trimitere la o hotărâre preliminară.” Legea Uniunii Europene 21. art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene („TFUE”) [1] prevede următoarele: „Curtea are competența de a pronunța hotărâri preliminare privind: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor instituțiilor, organismelor, birourilor sau agențiilor Uniunii ...; În cazul în care o astfel de întrebare este susținută în fața oricărei instanțe sau tribunale ale unui stat membru, instanța sau tribunalul respectiv poate, dacă consideră că o decizie privind această chestiune este necesară pentru a-i permite să se pronunțe, solicită Curții să se pronunțe în acest sens. În cazul în care o astfel de întrebare este susținută într-un caz pe calea unei instanțe sau a unui tribunal al unui stat membru împotriva căror hotărâri nu există remediere judiciară în temeiul dreptului național, această instanță sau instanța de judecată pune chestiunea în fața Curții.” 22. art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene prevede, după caz: „Dreapta la o soluție eficace și la un proces echitabil Fiecare a căror drepturi și libertăți garantate de legislația Uniunii sunt încălcate are dreptul la o soluție eficace în fața unui tribunal, în conformitate cu condițiile prevăzute în prezentul articol. Toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial înființat anterior prin lege. Toată lumea are posibilitatea de a fi sfătuită, apărată și reprezentată. ...” 23. art. 17 alineatul (2) litera (a) din a șasea directivă (Directiva 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la impozitele asupra cifrei de afaceri), astfel cum a fost modificată de art. 28f din respectiva directivă, prevede: „În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul tranzacțiilor sale impozibile, persoana impozabilă are dreptul să deducă din impozitul pe care îl poate plăti: (a) [VAT] datorată sau plătită pe teritoriul țării în ceea ce privește bunurile sau serviciile furnizate sau care trebuie furnizate de către un alt om impozabil; ...” jurisprudența relevantă a CJUE 24. În cazul S.r.l. CILFIT și Lanificio di Gavardo S.p.a. c. Ministerul Sănătății (283/81, EU:C:1982:335), CJUE a primit o cerere de hotărâre preliminară de la Curtea Italiană de Cassare. Această cerere se referă la întrebarea dacă art. 177 alineatul al treilea paragraf din Tratatul CEE [2] a stabilit obligația de a trimite o chestiune, care a împiedicat instanța națională să stabilească dacă întrebarea susținută a fost justificată sau dacă aceasta a condiționat această obligație cu privire la constatarea prealabilă a unei îndoieli interpretative rezonabile. 25. În hotărârea sa, CJUE a explicat, în primul rând, după cum urmează: „... În al doilea paragraf din articolul respectiv [art. 267] se prevede că orice instanță sau tribunal al unui stat membru poate, dacă consideră că o decizie privind o chestiune de interpretare este necesară pentru a-i permite să se pronunțe, solicită Curții să se pronunțe în acest sens. Al treilea paragraf din acest articol prevede că, în cazul în care o chestiune de interpretare este susținută într-un caz pe calea unei instanțe sau a unui tribunal al unui stat membru împotriva căror hotărâri nu există un recurs judiciar în temeiul dreptului național, această instanță sau instanța de judecată prezintă această chestiune în fața Curții. Această obligație de a trimite o chestiune Curții se bazează pe cooperare, înființată în vederea asigurării aplicării corecte și a interpretării uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, între instanțe naționale, în calitate de instanțe responsabile de aplicarea dreptului comunitar, și Curtea. Mai ales, art. 267 al treilea paragraf urmărește să împiedice apariția în Comunitate a divergențelor în deciziile judiciare cu privire la chestiuni ale dreptului comunitar. Prin urmare, domeniul de aplicare al acestei obligații trebuie evaluat, având în vedere obiectivele respective, prin trimitere la competențele instanțelor naționale, pe de o parte, și la cele ale Curții, pe de altă parte, în cazul în care o astfel de chestiune de interpretare este susținută în sensul articolului [267]. 8. În acest sens, este necesar să se definească sensul în sensul dreptului comunitar al expresiei „în cazul în care se pune o astfel de întrebare” pentru a determina circumstanțele în care o instanță națională sau un tribunal împotriva căruia hotărârile nu există remediere judiciară în temeiul dreptului național sunt obligate să pună o chestiune în fața Curții. În acest sens, trebuie, în primul rând, subliniat faptul că articolul [267] nu constituie un mijloc de redresare disponibil părților la o procedură pe care o așteaptă în fața unei instanțe naționale. Prin urmare, pur și simplul fapt că o parte susține că diferența dă naștere la o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar nu înseamnă că instanța sau tribunalul în cauză este obligată să ia în considerare faptul că o întrebare a fost susținută în sensul articolului [267]. ...” 26. CJUE a continuat să respecte faptul că instanțele sau tribunalele împotriva cărora nu există niciun recurs judiciar au avut aceeași discreție ca orice alt tribunal național pentru a se asigura „să fie o decizie privind o chestiune de drept comunitar [a fost] necesară pentru a le permite să se judece”. Acesta a concluzionat că nu au fost obligați să facă referire la o chestiune de interpretare a dreptului comunitar susținută în următoarele situații: (1) în cazul în care întrebarea nu era relevantă, în sensul că răspunsul la întrebarea, indiferent de ce ar putea fi, nu ar putea afecta în niciun fel rezultatul cazului; (2) în cazul în care întrebarea era material identică cu o chestiune care era deja obiectul unei hotărâri preliminare într-un caz similar, sau în cazul în care hotărârile anterioare ale Curții au abordat deja punctul de lege în cauză, indiferent de natura procedurii care a condus la aceste decizii, chiar dacă întrebările în cauză nu erau strict identice; (3) în cazul în care aplicarea corectă a dreptului comunitar era atât de evidentă încât să nu se lase nicio dobândă rezonabilă cu privire la modul în care această chestiune ar fi fost soluționată (considerând că înainte de prezentarea acestei concluzii, instanța sau instanța națională ar fi convinsă la această decizie). 27. Hotărârea s - a încheiat după cum urmează (punctul 21): „... Articolul [267] al treilea paragraf din [Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene] trebuie interpretat în sensul că o instanță sau instanță împotriva a căror hotărâri nu există nicio soluție judiciară în temeiul legislației naționale este obligată, în cazul în care se pune în fața acesteia o problemă cu privire la dreptul comunitar, să se conformeze obligația de a pune chestiunea în fața Curții, cu excepția cazului în care a stabilit că întrebarea susținută este irelevantă sau că dispoziția comunitară în cauză a fost deja interpretată de Curte sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar este atât de evidentă încât să nu lase nicio dovadă rezonabilă. În hotărârea sa Köbler (C-224/01, EU:C:2003:513, punctul 1 din partea operativă), CJUE a stat după cum urmează: „ Principiul conform căruia statele membre sunt obligate să producă daune bune pentru persoanele fizice cauzate de încălcarea legislației comunitare pentru care acestea sunt responsabile este, de asemenea, aplicabil atunci când presupusa încălcare provine dintr-o decizie a unei instanțe de judecată, în ultima instanță, în cazul în care statul de drept comunitar încalcat este destinat conferirii drepturilor persoanelor fizice, încălcarea este suficient de gravă și există o legătură cauzală directă între această încălcare și pierderea sau prejudiciul suferit de părțile rănite. Pentru a stabili dacă încălcarea este suficient de gravă atunci când încălcarea în cauză provine de la o astfel de decizie, instanța națională competentă, ținând seama de natura specifică a funcției judiciare, trebuie să stabilească dacă această încălcare este manifestată. Statul juridic al fiecărui stat membru este obligat să desemneze instanța competentă să stabilească litigiile referitoare la această reparație.” 29. În motivul acestei hotărâri, acesta a declarat: „30. ... [A] Curtea a reținut în mod repetat, principiul răspunderii din partea unui stat membru pentru prejudiciul cauzat persoanelor fizice ca urmare a încălcării dreptului comunitar pentru care statul este responsabil este inerent în sistemul tratatului .... 31. De asemenea, Curtea a susținut că acest principiu se aplică oricărui caz în care un stat membru încălcă dreptul comunitar, indiferent de autoritatea statului membru a cărui acțiune sau omisiune a fost responsabilă pentru încălcarea .... 32. În dreptul internațional, un stat care răspunde pentru încălcarea unui angajament internațional este considerat ca o entitate unică, indiferent dacă încălcarea care a provocat daune este atribuibilă legislației, justiției sau executivului. Acest principiu trebuie să aplice o fortiori în ordinea juridică comunitară, deoarece toate autoritățile de stat, inclusiv legislatorul, sunt obligate să își îndeplinească sarcinile de a se conforma normelor stabilite de dreptul comunitar care reglementează direct situația persoanelor fizice .... 33. Având în vedere rolul esențial jucat de justiția în protecția drepturilor obținute de persoanele fizice din normele comunitare, eficacitatea deplină a acestor norme ar fi pusă în întrebări și protecția acestor drepturi ar fi slăbită dacă persoanele fizice ar fi împiedicate să poată obține, în anumite condiții, o reparație atunci când drepturile lor sunt afectate de o încălcare a dreptului comunitar atribuibilă unei hotărâri ale unei instanțe ale unui stat membru. 34. Trebuie subliniat, în acest context, faptul că o instanță judecătorească în ultima instanță este prin definiție ultimul organism judiciar înainte de care persoanele fizice pot afirma drepturile conferite acestora de dreptul comunitar. Întrucât încălcarea acestor drepturi prin decizia finală a unei astfel de instanțe nu poate fi corectată ulterior, persoanele fizice nu pot fi private de posibilitatea de a face statul responsabil în acest mod pentru a obține protecția juridică a drepturilor lor. 35. În plus, este, în special, pentru a împiedica drepturile conferite persoanelor fizice de drept comunitar să fie încălcate că, în temeiul articolului 234 al treilea paragraf CE, o instanță împotriva căror hotărâri nu există drepturi judiciare în temeiul legislației naționale este obligată să facă trimitere la Curtea. 36. În consecință, rezultă din cerințele inerente protecției drepturilor persoanelor fizice care se bazează pe dreptul comunitar, că acestea trebuie să aibă posibilitatea de a obține o soluție în instanța națională pentru daunele cauzate de încălcarea acestor drepturi din cauza unei hotărâri ale unei instanțe judiciare în ultima instanță .... ... 51. În ceea ce privește condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru ca un stat membru să fie obligat să repare pierderile și daunele cauzate persoanelor fizice ca urmare a încălcărilor legislației comunitare pentru care este responsabil statul, Curtea a susținut că acestea sunt de trei ori: statul de drept încălcat trebuie să fie destinat conferirii drepturilor persoanelor fizice; încălcarea trebuie să fie suficient de gravă; și trebuie să existe o legătură cauzală directă între încălcarea obligației care deține statul și pierderea sau prejudiciul suferit de părțile rănite .... 52. Răspunderea statului pentru pierderea sau daunele cauzate de decizia unei instanțe naționale de judecată în ultima instanță care încălcă o regulă a dreptului comunitar este reglementată de aceleași condiții. 53. În special în ceea ce privește a doua dintre aceste condiții și aplicarea acesteia în vederea stabilirii unei posibile răspunderi de stat din cauza unei decizii ale unei instanțe naționale în ultima instanță, trebuie avută în vedere caracterul specific al funcției judiciare și cerințele legitime ale certitudinii juridice, așa cum au susținut și statele membre care au prezentat observații în acest caz. Responsabilitatea statului pentru încălcarea dreptului comunitar prin decizia unei instanțe naționale de judecată în ultima instanță nu poate fi suportată decât în cazul excepțional în care instanța a încălcat în mod evident legea aplicabilă. 54. Pentru a stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța națională care aud o cerere de reparare trebuie să țină seama de toate factorele care caracterizează situația pusă în fața acesteia. 55. Aceste factori includ, în special, gradul de claritate și precizie a reglementării încălcat, dacă încălcarea a fost intenționată, dacă eroarea legii a fost excusabilă sau inexcusabilă, poziția luată, dacă este cazul, de către o instituție comunitară și nerespectarea de către instanță în cauză cu obligația sa de a face o trimitere la o hotărâre preliminară în temeiul articolului 234 al treilea paragraf CE. 56. În orice caz, o încălcare a dreptului comunitar va fi suficient de gravă în cazul în care decizia în cauză a fost luată în mod manifest încălcarea jurisprudenței Curții în această chestiune ....” COMPLAINT 30. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la eșecul instanțelor interne, și anume Kúria și Curtea Constituțională, pentru a trimite întrebări formulate de cauza sa către CJUE în vederea unei hotărâri preliminare – și care se presupune că încălcarea condițiilor prevăzute în hotărârea CJUE de la Cilfit. Reclamantul susține că acest eșec a încălcat dreptul de acces la instanță, în special CJUE, care are competența de a da o interpretare obligatorie dispozițiilor legislației Uniunii Europene în cauză. Întrebarea părților A fost depusă plângerea în termen de șase luni de la decizia finală? art. 6 § 1 din Convenția se aplică procedurii în fața Curții Constituționale în cazul în cauză? Refuzul Kúria de a acorda reclamantului cererea de trimitere la CJUE a respins procedura (a se vedea Ullens de Schoooten și Rezabek c. Belgia, Hotărârea nr. 3989/07 și 38353/07 din 20 septembrie 2011, în special §§ 59-62)? Refuzul Curții Constituționale de a acorda reclamantului cererea de trimitere la CJUE a respins procedura (a se vedea Ullens de Schoooten și Rezabek c. Belgia, citată mai sus)? [1] Anterior, art. 177 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene („Tratatul CEE”) și apoi art. 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene („Tratatul CE”). [2] Acum art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Communicated on 1 September 2015

FORMER SECOND SECTION

Application no. 70750/14

REPCEVIRÁG SZÖVETKEZET

against Hungary

lodged on 28 October 2014

STATEMENT OF FACTS

1.

The applicant, Repcevirág Szövetkezet, is a cooperative with its registered seat in Aranyosgadány. It is represented before the Court by Mr

P. Metzinger, a lawyer practising in Budapest.

A.

The circumstances of the case

2.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

3.

The applicant aims to support its members in their agricultural activity, in particular by purchasing expensive machines and lending them to the members free of charge. The members pay a regular “contribution fee” to the cooperative. The applicant considered that the lending of machines constituted the very essence of its economic activities and that the purchased goods were “used for the purposes of his taxable transactions” (see Article 17 of the Sixth Council Directive 77/388/EEC of 17 May 1977 on the harmonization of the laws of the Member States relating to turnover taxes (“Sixth Directive”), cited below). Therefore, it deducted the value-added tax paid in respect of the machines from the tax which it was liable to pay (see Article 17 (2) a) of the Sixth Directive).

4.

In 2008 the Hungarian Tax Authority fined the applicant because it found that the lending of machines to members free of charge was not a “taxable transaction” or, according to the wording of the Hungarian law which transposed the Sixth Directive (notably Act no. LXXIV of 1992 on the Value-Added Tax), an “economic activity”. As a consequence, the applicant was not entitled to tax deduction in respect of the goods in question.

5.

The applicant challenged the decision of the Tax Authority before the administrative courts, but in vain. On 17 February 2009 the Baranya County Court upheld the administrative decision, and the Supreme Court, in review proceedings, confirmed that judgment on 26 November 2009.

The Supreme Court referred to the

Aardappelenbewaarplaats

case of the Court of Justice of the European Communities (case no. C-154/80, EU:C:1981:38), in which the Luxembourg Court held that “a provision of services for which no definite subjective consideration is received does not constitute a provision of services ‘against payment’ and is therefore not taxable within the meaning of the Second Directive”.

6.

On 9 December 2010 the applicant brought an action in damages against the Supreme Court before the Budapest Regional Court, alleging that the Supreme Court’s 2009 judgment had violated European Union law on account of the wrongful qualification of the applicant’s activity for the purposes of the value-added tax deduction. The applicant argued that the Community law provision analysed in the

Aardappelenbewaarplaats

case was Article 8 of the Second Council Directive 67/228 (defining the basis of assessment of value-added tax), rather than Article 17 of the Sixth Council Directive 77/388/EEC (concerning tax deduction) – which latter should have been applicable in the case before the Supreme Court. In the applicant’s view, the

Aardappelenbewaarplaats

case was about the question whether turnover tax might be imposed on storage services provided for members of a cooperative association free of charge, whereas the case before the Supreme Court concerned a different question, namely the deductibility of input VAT.

7.

Alleging the Supreme Court’s liability for judicial malpractice, the applicant relied on the

Köbler

judgment (see paragraph 28 below) of the Court of Justice of the European Union (“CJEU”), in particular on its paragraph 55, which expressly mentioned the “non-compliance by [a] court ... with its obligation to make a reference for a preliminary ruling” as a factor to be taken into account for the purposes of assessment of a State’s liability for an infringement of Community law. It requested the Budapest Regional Court to obtain a preliminary ruling from the CJEU as to the conformity of the Supreme Court’s judgment with European Union law and to the conditions for establishing the Supreme Court’s liability for a possibly wrongful judgment.

8.

On 31 May 2011 the Budapest Regional Court rejected the applicant’s claim against the Supreme Court. Without requesting a preliminary ruling, it held that the

Köbler

judgment was not relevant in the case because the applicant had sued the Supreme Court on the basis of the Hungarian Civil Code, rather than the Hungarian State itself under European Union law.

9.

The applicant appealed and requested the second instance court to obtain a preliminary ruling also on the question whether the

Köbler

principles were applicable if the reparation claim was directed against the Supreme Court and not the State.

10.

On 28 August 2012 the Budapest Court of Appeal upheld the first instance judgment, without requesting a preliminary ruling. It accepted the applicant’s argument that the reasoning of the first instance judgment was erroneous with respect to the alleged irrelevance of the

Köbler

case. Nevertheless, the Court of Appeal did not reverse the first instance judgment. It held that, in any event, the applicant’s claim was ill-founded on other grounds. Notably, it pointed to the fact that during the previous proceedings the applicant had failed to refer to European Union law, and considered that this fact in itself had rendered the applicant’s claim unfounded.

11.

Arguing that European Union law was to be applied

ex officio

, even without an explicit reference from the plaintiff, the applicant requested the review of the final judgment by the

Kúria

. It also reiterated its motion for a preliminary reference and proposed an additional question as to whether the

Köbler

-type liability of a State may be subjected to such a precondition as requiring an explicit reference to the relevant EU law provisions made by the plaintiff in the main proceedings.

12.

The questions thus proposed by the applicant for the purposes of a preliminary reference read as follows:

“1.

Does the reparation claim fall under the scope of European law in civil proceedings, such as those actions in damages based on section 349 of the Hungarian Civil Code, brought by an individual against the supreme court of the Member State concerned, in which the plaintiff claims that the supreme court had violated a right conferred on him by a directly applicable provision of the European law in previous administrative proceedings. If so, to what extent?

2.

In the common system of value-added tax, with regard to the specificities thereof, may Council Directive 77/388/EEC, especially its Article 17(2)(a), be interpreted as meaning that a national measure (e.g. a judgment) is incompatible with it if it denies the right of a cooperative, otherwise subject to value-added tax in the Member State concerned, to deduct input VAT paid on machines purchased, and that for the sole reason that the cooperative handed over those machines to its members, as ‘grouping of growers’, without consideration?

3.

Is the liability of a Member State’s supreme court excluded under the rules of the European law by the sole fact that an individual does not allege explicitly the infringement of a specific provision of the European law in the judicial proceedings for the review of an administrative decision denying him the right of tax deduction; or the domestic court shall enforce

ex officio

the directly applicable provision of European law (here, Article 17(2)(a) of the Sixth Directive)?

4.

Is the infringement sufficiently serious if the supreme court of a Member State denies, in administrative proceedings, an individual’s right to tax deduction without analysing the underlying provision of the European law directly or referring the case for preliminary ruling, in circumstances when the reasoning of the refusal of a preliminary reference is based on the supreme court’s reliance on a judgment of the European Court of Justice adopted on a different subject and when this latter court has not yet adopted a ruling concerning the issue at hand?”

13.

On 2 October 2013 the

Kúria

dismissed the applicant’s motion for a preliminary ruling request. Firstly, it noted that it was not in dispute between the parties that the case fell under the scope of European Union law, therefore the referral of the first question would have been futile. Secondly, concerning the second, third and fourth questions, the

Kúria

held that they could have been considered in the previous, underlying proceedings, but they fell outside the scope of the action in damages brought against the Supreme Court on account of alleged judicial malpractice. It further held that the assessment of the consequences of a plaintiff’s failure to put forward explicit allegations as to an infringement of the European Union law (see question 3 quoted above) was the task of the national courts, and that it did not raise any question of interpretation that would fall under the jurisdiction of the CJEU.

14.

The applicant unsuccessfully attempted to seek a remedy against the refusal to make a preliminary reference; according to the

Kúria,

no appeal was possible against that kind of decision.

15.

On 11 December 2013, the

Kúria

confirmed the final judgment of the Budapest Court of Appeal. It reiterated that the applicant could have argued the alleged infringement of European Union law before the

Supreme Court in the 2009 proceedings. Since the applicant had failed to do so, the Supreme Court was indeed prevented, by the force of the applicable procedural rules, from examining such arguments as raised in the subsequent proceedings for damages, concerning the compatibility of the 2009 final judgment with Community law. Therefore, the Supreme Court could not bear responsibility for the infringement of European Union law alleged by the applicant. The judgment of the

Kúria

was served on the applicant on 7 February 2014.

16.

On 13 March 2014 the applicant lodged a constitutional complaint claiming the unfairness of the proceedings before the

Kúria

on account of the latter’s allegedly arbitrary refusal to refer the case for a preliminary ruling. Contending that the Constitutional Court should be considered as a “court or tribunal” for the purposes of Article 267 of the Treaty on the Functioning of the European Union (see paragraph 21 below), the applicant also requested the Constitutional Court to turn to the CJEU in order to enquire if an ‘arbitrary’ refusal of a last instance jurisdiction to make a preliminary reference may violate the party’s right to a fair trial guaranteed by Article

47 of the Charter of Fundamental Rights of the European Union (see paragraph 22 below) and, if so, under what conditions such a refusal might be considered arbitrary. The applicant argued in particular that the

Kúria

had failed to recognise an issue of fundamental importance, namely that the question as to whether a certain legal issue (namely the consequences of a plaintiff’s failure to put forward explicit allegations as to an infringement of the European Union law, see paragraph 13 above

in fine

) falls within the ambit of the national law or the EU law was itself a question belonging necessarily in the realm of European law. Ignoring this concept, the

Kúria

had “solved” the problem in an arbitrary fashion, that is, by refusing the reference and barring the applicant’s access to its “lawful judge”, the CJEU in the circumstances.

17.

On 19 May 2014 the Constitutional Court declared the constitutional complaint inadmissible, without putting forward a preliminary ruling request. It held that the question whether a request for preliminary reference should be made or not was to be decided by the judges hearing the case in the ordinary courts, and the Constitutional Court lacked jurisdiction to review such decisions. It further noted that the only thing a petitioner might claim in constitutional complaint proceedings initiated under section 27 of the Act no. CLI of 2011 on the Constitutional Court (see paragraph 19 below) was the annulment of a judgment. Consequently, no request for a preliminary reference was possible under that law, and the applicant’s motion to that effect had to be rejected.

B.

Relevant domestic and European Union law

1.

Domestic law

18.

Article 24(2)(d) of the Fundamental Law provides as follows:

“The Constitutional Court shall, on the basis of a constitutional complaint, review the conformity with the Fundamental Law of any judicial decision.”

19.

Section 27 of the Act no. CLI of 2011 on the Constitutional Court (“the Constitutional Court Act”) provides as follows:

“In accordance with Article 24 (2) d) of the Fundamental Law, persons or organisations affected by judicial decisions contrary to the Fundamental Law may submit a constitutional complaint to the Constitutional Court if the decision made regarding the merits of the case or other decision terminating the judicial proceedings

a)

violates their rights laid down in the Fundamental Law, and

b)

the possibilities for legal remedy have already been exhausted by the petitioner or no possibility for legal remedy is available for him or her.”

20.

Section 155/A of the Code of Civil Procedure provides as follows:

“(1) The court may request the European Court of Justice for a preliminary ruling in accordance with the rules laid down in the Treaty establishing the European Community.

(2) The court shall make a reference for a preliminary ruling by order (végzés) and shall [simultaneously] stay the proceedings. In the order, the court shall establish the question for which a preliminary ruling is requested and describe the circumstances of the case and the relevant domestic law inasmuch as it is necessary for answering the question referred to the European Court of Justice. The order shall be notified to the European Court of Justice and, for information, to the Minister in charge of justice at the same time.

(3) No appeal lies against a court decision making a reference for a preliminary ruling or dismissing a request for a reference for a preliminary ruling.”

2.

European Union law

21.

Article 267 of the Treaty on the Functioning of the European Union (“TFEU”)

[1]

provides as follows:

“The Court of Justice shall have jurisdiction to give preliminary rulings concerning:

(a) the interpretation of the Treaties;

(b) the validity and interpretation of acts of the institutions, bodies, offices or agencies of the Union ...;

Where such a question is raised before any court or tribunal of a Member State, that court or tribunal may, if it considers that a decision on the question is necessary to enable it to give judgment, request the Court to give a ruling thereon.

Where any such question is raised in a case pending before a court or tribunal of a Member State against whose decisions there is no judicial remedy under national law, that court or tribunal shall bring the matter before the Court.”

22.

Article 47 of the Charter of Fundamental Rights of the European Union provides, as relevant:

“Right to an effective remedy and to a fair trial

Everyone whose rights and freedoms guaranteed by the law of the Union are violated has the right to an effective remedy before a tribunal in compliance with the conditions laid down in this Article.

Everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal previously established by law. Everyone shall have the possibility of being advised, defended and represented. ...”

23.

Article 17(2)(a) of the Sixth Directive (Council Directive 77/388/EEC of 17 May 1977 on the harmonization of the laws of the Member States relating to turnover taxes), as amended by Article 28f thereof, provides:

“In so far as the goods and services are used for the purposes of his taxable transactions, the taxable person shall be entitled to deduct from the tax which he is liable to pay:

(a) [VAT] due or paid within the territory of the country in respect of goods or services supplied or to be supplied to him by another taxable person; ...”

3.

Relevant case-law of the CJEU

24.

In the case of

S.r.l. CILFIT and Lanificio di Gavardo S.p.a.

v. Ministry of Health

(283/81, EU:C:1982:335), the CJEU received a request from the Italian Court of Cassation for a preliminary ruling. This request concerned the question as to whether the third paragraph of

Article 177 of the EEC Treaty

[2]

laid down an obligation to refer a matter, which precluded the national court from determining whether the question raised was justified, or whether it made that obligation conditional on the prior finding of a reasonable interpretative doubt.

25.

In its judgment the CJEU explained, firstly, as follows:

“... 6. The second paragraph of that article [Article 267] provides that any court or tribunal of a Member State may, if it considers that a decision on a question of interpretation is necessary to enable it to give judgment, request the Court of Justice to give a ruling thereon. The third paragraph of that article provides that, where a question of interpretation is raised in a case pending before a court or tribunal of a Member State against whose decisions there is no judicial remedy under national law, that court or tribunal shall, bring the matter before the Court of Justice.

26.

The CJEU went on to observe that courts or tribunals against whose decisions there was no judicial remedy had the same discretion as any other national court or tribunal to ascertain “whether a decision on a question of Community law [was] necessary to enable them to give judgment”. It concluded that they were not obliged to refer a question of interpretation of Community law raised before them in the following situations: (1) where the question was not relevant, in the sense that the answer to the question, regardless of what it might be, could in no way affect the outcome of the case; (2) where the question was materially identical to a question which had already been the subject of a preliminary ruling in a similar case, or where previous decisions of the Court had already dealt with the point of law in question, irrespective of the nature of the proceedings which led to those decisions, even though the questions at issue were not strictly identical; or (3) where the correct application of Community law was so obvious as to leave no scope for any reasonable doubt as to the manner in which the question raised was to be resolved (bearing in mind that before it came to this conclusion the national court or tribunal had to be convinced that the matter was equally obvious to the courts of the other member States and to the Court of Justice, and only if those conditions were satisfied could the national court or tribunal refrain from submitting the question to the Court of Justice and take upon itself the responsibility for resolving it).

27.

The judgment then concluded as follows (point 21):

“... the third paragraph of Article [267] of the [Treaty on the Functioning of the European Union] is to be interpreted as meaning that a court or tribunal against whose decisions there is no judicial remedy under national law is required, where a question of Community law is raised before it, to comply with its obligation to bring the matter before the Court of Justice, unless it has established that the question raised is irrelevant or that the Community provision in question has already been interpreted by the Court or that the correct application of Community law is so obvious as to leave no scope for any reasonable doubt. The existence of such a possibility must be assessed in the light of the specific characteristics of Community law, the particular difficulties to which its interpretation gives rise and the risk of divergences in judicial decisions within the Community.”

28.

In its

Köbler

judgment (C-224/01, EU:C:2003:513, point 1 of the operative part), the CJEU ruled as follows:

“The principle that Member States are obliged to make good damage caused to individuals by infringements of Community law for which they are responsible is also applicable where the alleged infringement stems from a decision of a court adjudicating at last instance where the rule of Community law infringed is intended to confer rights on individuals, the breach is sufficiently serious and there is a direct causal link between that breach and the loss or damage sustained by the injured parties. In order to determine whether the infringement is sufficiently serious when the infringement at issue stems from such a decision, the competent national court, taking into account the specific nature of the judicial function, must determine whether that infringement is manifest. It is for the legal system of each Member State to designate the court competent to determine disputes relating to that reparation.”

29.

In the reasoning of that judgment, it further held:

“30.

... [A]s the Court has repeatedly held, the principle of liability on the part of a Member State for damage caused to individuals as a result of breaches of Community law for which the State is responsible is inherent in the system of the Treaty ....

31.

The Court has also held that that principle applies to any case in which a Member State breaches Community law, whichever is the authority of the Member State whose act or omission was responsible for the breach ....

32.

In international law a State which incurs liability for breach of an international commitment is viewed as a single entity, irrespective of whether the breach which gave rise to the damage is attributable to the legislature, the judiciary or the executive. That principle must apply a fortiori in the Community legal order since all State authorities, including the legislature, are bound in performing their tasks to comply with the rules laid down by Community law which directly govern the situation of individuals ....

33.

In the light of the essential role played by the judiciary in the protection of the rights derived by individuals from Community rules, the full effectiveness of those rules would be called in question and the protection of those rights would be weakened if individuals were precluded from being able, under certain conditions, to obtain reparation when their rights are affected by an infringement of Community law attributable to a decision of a court of a Member State adjudicating at last instance.

34.

It must be stressed, in that context, that a court adjudicating at last instance is by definition the last judicial body before which individuals may assert the rights conferred on them by Community law. Since an infringement of those rights by a final decision of such a court cannot thereafter normally be corrected, individuals cannot be deprived of the possibility of rendering the State liable in order in that way to obtain legal protection of their rights.

35.

Moreover, it is, in particular, in order to prevent rights conferred on individuals by Community law from being infringed that under the third paragraph of Article 234 EC a court against whose decisions there is no judicial remedy under national law is required to make a reference to the Court of Justice.

36.

Consequently, it follows from the requirements inherent in the protection of the rights of individuals relying on Community law that they must have the possibility of obtaining redress in the national courts for the damage caused by the infringement of those rights owing to a decision of a court adjudicating at last instance ....

...

51.

As to the conditions to be satisfied for a Member State to be required to make reparation for loss and damage caused to individuals as a result of breaches of Community law for which the State is responsible, the Court has held that these are threefold: the rule of law infringed must be intended to confer rights on individuals; the breach must be sufficiently serious; and there must be a direct causal link between the breach of the obligation incumbent on the State and the loss or damage sustained by the injured parties ....

52.

State liability for loss or damage caused by a decision of a national court adjudicating at last instance which infringes a rule of Community law is governed by the same conditions.

53.

With regard more particularly to the second of those conditions and its application with a view to establishing possible State liability owing to a decision of a national court adjudicating at last instance, regard must be had to the specific nature of the judicial function and to the legitimate requirements of legal certainty, as the Member States which submitted observations in this case have also contended. State liability for an infringement of Community law by a decision of a national court adjudicating at last instance can be incurred only in the exceptional case where the court has manifestly infringed the applicable law.

54.

In order to determine whether that condition is satisfied, the national court hearing a claim for reparation must take account of all the factors which characterise the situation put before it.

55.

Those factors include, in particular, the degree of clarity and precision of the rule infringed, whether the infringement was intentional, whether the error of law was excusable or inexcusable, the position taken, where applicable, by a Community institution and non-compliance by the court in question with its obligation to make a reference for a preliminary ruling under the third paragraph of Article 234 EC.

56.

In any event, an infringement of Community law will be sufficiently serious where the decision concerned was made in manifest breach of the case-law of the Court in the matter ....”

COMPLAINT

30.

The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention about the failure of the domestic courts, namely the

Kúria

and the Constitutional Court, to refer questions raised by its case to the CJEU for a preliminary ruling – and that allegedly in breach of the conditions laid down in the CJEU’s

Cilfit

judgment. The applicant contends that this failure violated its right of access to the court, notably the CJEU, having jurisdiction to give mandatory interpretation on the European Union law provisions at issue.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1.

Has the complaint been lodged within six months from the final decision?

2.

Does Article 6 § 1 of the Convention apply to the proceedings before the Constitutional Court in the present case?

3.

Did the refusal of the

Kúria

to grant the applicant’s request for a referral to the CJEU render the proceedings unfair (see

Ullens de Schooten and Rezabek v. Belgium,

nos. 3989/07 and 38353/07, judgment of 20 September 2011, in particular §§ 59-62)?

4.

Did the refusal of the Constitutional Court to grant the applicant’s request for a referral to the CJEU render the proceedings unfair (see

Ullens de Schooten and Rezabek v. Belgium,

cited above)?

[1]

Formerly, Article 177 of the Treaty establishing the European Economic Community (“EEC Treaty”) and then Article 234 of the Treaty Establishing the European Community (“EC Treaty”).

[2]

Now Article 267 of the Treaty on the Functioning of the European Union.