X împotriva Belgiei

Reclamantul, X, este cetățean belgian născut în 1961 și actuali deținut la penitenciarul Verviers. A fost reprezentat în fața Curții de Dna J.‑P. Reynders, avocat la Blegny, și Dna L. Misson, avocat la Liège. Președinta camerei a hotărât acordarea din oficiu a anonimității părții reclamante (art. 47 § 3 din regulamentul Curții). A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 13 noiembrie 2007, echipa centrului psihosocial medical de Verviers adresează o scrisoare secțiunii tinerilor a parchetului lângă tribunalul de primă instanță din Verviers raportând confidențele pe care o educatoare din liceul regal P. le primise de la Y, născută în 1993. De fapt, la 9 noiembrie 2007, Y relatase educatoarei că întreținea, de doi ani, relații sexuale cu reclamantul, partenerul mamei sale.

Parchetul deschise o urmărire penală. O audiere video-filmată a lui Y a fost efectuată la 13 noiembrie 2007 și ministerul public sesiază un judecător de instrucție pentru a desemna, în cadrul unei proceduri de « mini-instrucție », doctorul R.-Q., medic legist, pentru efectuarea unui examen ginecologic al lui Y. Examenul a avut loc la 13 februarie 2008. Cu toate acestea, la acea ocazie, Y negase să fi avut vreodată o relație sexuală cu reclamantul. În cursul audierii ulterioare de poliție, reclamantul contestase mereu repreșiunile formulate împotriva sa.

La 5 octombrie 2009, reclamantul a fost citat să se prezinte în fața tribunalului de primă instanță din Verviers pentru a fi judecat că, între 4 ianuarie 2005 și 8 mai 2008, a comis un viol și agresiuni la pudoare asupra persoanei lui Y, cu circumstanța agravantă că reclamantul avea autoritate asupra victimei și coabitade obișnuit sau ocazional cu aceasta.

În cursul procedurii în fața tribunalului, reclamantul continuă să conteste acuzațiile și depozitasepe la ședința din 5 februarie 2010 scrisori ale lui Y în care nega formal că întreținuse vreodată relații sexuale cu reclamantul, precum și o scrisoare a mamei lui Y indicând că fiica sa fusese mereu o mintitoare și manipulantă.

Printr-o sentință din 5 martie 2010, tribunalul de primă instanță din Verviers, neprivind-se suficient clarificat de elementele dosarului penal, desemnapu un expert pentru efectuarea unei analize psihologice a lui Y.

Printr-o sentință din 15 octombrie 2010, tribunalul desemnapu un colegiu de experți în locul expertului desemnat anterior, cu misiunea, printre altele, de a « comenta versiunile diferite pe care [Y] le dă faptelor, în special privind credibilitatea lor. » Referindu-se la sentința din 5 martie 2010, tribunalul indica că această expertiză ar urma să fie executată pe cale contradictorie.

Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 2011, avocatul reclamantului informa colegiul de experți că interesele clientului său ar fi apărate, în cadrul acestei expertize, de doctorul B.R. Atrase atenția experților asupra obligației lor de a-și îndeplini misiunea procedând contradictoriu.

La prima întrunire a colegiului de experți la 3 august 2011, doctorul B.R. a fost informat despre modul în care colegiul urma să procedeze. Cei trei experți formând colegiul instituit de tribunal l-au întâlnit pe Y respectiv la 4, 9 și 10 august 2011, fără prezența doctorului B.R.

La 26 august 2011, preliminariile raportului de expertiză au fost trimise reclamantului, cu cererea de a-și comunica observații până la 7 septembrie 2011. În raportul final depus la data de 15 septembrie 2011, colegiul de experți atesta « nivelul înalt de credibilitate » al alegațiilor formulate de Y inițial și la 7 mai 2008, în cursul unei audieri de poliție.

La ședința din 16 decembrie 2011, apărarea reclamantului susținea că colegiul de experți nu avea cunoștință de scrisorile lui Y depuse la ședința din 5 februarie 2010. Printr-o sentință din 23 decembrie 2011, tribunalul invitape procurorul Regelui să comunice aceste piese colegiului de experți și cerupe colegiului « să indice, complementar raportului de examen mental deja depus, dacă ca urmare documentelor care i [se vor] comunica, estimează-ar trebui să aducă modificări raportului și în caz dacă depune o notă complementară ».

Printr-o scrisoare din 10 ianuarie 2012, avocatul reclamantului reamintise din nou colegiului de experți necesitatea procedurii pe cale contradictorie.

Colegiul de experți nu procedă la o nouă audiere a lui Y, dar lua cunoștință de documente comunicate și, fără a transmite preliminarii, trimite la data de 26 ianuarie 2012 un raport complementar tribunalului, estimând că scrisorile comunicate « [conțineau] exact ceea ce tânăra femeie [depusese] la [întâlnirile] din 2011 » și « [nu aduceau] nimic care [ar putea] modifica concluziile [examinării] 2011 ». Pentru a ajunge la această concluzie, colegiul de experți constatapu că « scrisorile [ale lui Y] se [înscrieau] total în procesul de retractare care [fusese] descris în raportul de expertiză colegial », că « a doua scrisoare redactată – începutul 2008 fără îndoială – [nu era] în absolut nimic text spontan al unui adolescent de [vârsta lui Y], fie în formă, fie în subiecte tratate », că « diferența existând între scrisorile inițiale (spontane) și această scrisoare [indica] clar că ultima [fusese] inspirată de o terță parte, punând în ordine argumentele ștang expuse în primele », și că « scrisoarea mamei [Y] și cele două procese-verbale [ale reclamantului] [nu ridicau] nicio reflecție din partea colegiului în afară de faptul că comportamentele și relațiile cu sexul opus descrise de mama [Y] traduceau o erotizare și sexualizare precoce analizată în raportul de expertiză ».

Devant tribunal, reclamantul se plângea că raportul complementar fusese redactat fără ca o nouă întrunire a colegiului de experți să aibă loc și fără ca Y să fie audiat pentru a se explica cu privire la conținutul scrisorilor. Concluzionase că « nimic [nu fusese] făcut pe cale contradictorie deoarece experții [nu făcuseră] decât să-și exprime un aviz complementar fără a urma nici o demersă de căutare comună sau reflecție ». Ceruse achitarea sa.

Printr-o sentință din 20 aprilie 2012, tribunalul condamnapu reclamantul la cinci ani de închisoare, dintre care jumătate cu suspendare. Pentru a motiva declarația de vinovăție, tribunalul releva descrierea precisă și detaliată a faptelor efectuată de Y la audirea video-filmată realizată la 13 noiembrie 2007, constatarea doctorului R.-Q. că existase o concordanță destul de remarcabilă între declarațiile lui Y colectate la audirea video-filmată și declarațiile pe care le fusese făcut educatoarei liceului regal P., concluziile aceluiași medic că elementele dosarului era « foarte suspicioase ale realității unei confruntări a fetei la o problemă de agresiuni sexuale repetate », constatarea expertului psiholog în raportul din 6 ianuarie 2009 că versiunea foarte detaliată a faptelor furnizată de Y la audirea video-filmată corespundea îndeaproape descrierii pe care o fusese adus educatoarei instituției sale de învățământ, explicațiile furnizate de acest expert-psiholog precum și de colegiul de experți pentru retractarea acuzațiilor de Y, constatarea colegiului de experți că declarațiile inițiale și cele efectuate în mai 2008 de Y prezentau un nivel ridicat de credibilitate și că Y prezenta urme rezultând din abuzurile suferite, și finalmente declarațiile proprii ale reclamantului. Tribunalul nu se pronunță altfel privind caracterul contradictoriu sau nu al raportului complementar ordonat de sentința din 23 decembrie 2011.

Reclamantul apelasepe sentința din 20 aprilie 2012.

Printr-o hotărâre din 13 martie 2014, curtea de apel din Liege respingepe mijlocul reclamantului derivat din încălcarea principiului contradictoriu în acești termeni: « De fapt, expertiza rezultând în primul raport s-a desfășurat contradictoriu și completarea de expertiză realizată de acest colegiu de experți a dat naștere unui raport dateddat 26 ianuarie 2012 din care rezultă că la examinarea piese transmise după raportul anterior, acești experți nu găsiseră necesar nici să revadă [Y], nici în consecință să cheme consilierul tehnic al acuzatului care era el însuși la originea acestor ultime documente furnizate experților; elementele (constatări, interpretări și concluzii) reamintite de experți în acest ultim raport fuseseră deja, anterior raportului anterior, supuse contradicției, constatările privind a doua scrisoare de [Y] se înscriu în ansamblul elementelor remarcat în raportul lor inițial; acest raport complementar, semnat de cei trei experți, este bine finalizarea unei decizii concertate. »

Curtea de apel consideră de alte parte că chestiunile supuse experților nu se confundau cu chestiunea de rezolvat de ea, dar permiteau în principal evaluarea relevanței declarațiilor lui Y. Curtea de apel condamnapu reclamantul la cinci ani de închisoare fermă. Pentru a concluziona vinovăția sa, se referă la motivele primilor judecători completând mai ales prin conținutul mesajelor trimise de reclamant Y precum și « tulburarea evident a fetei, observată de educatori, în mai 2008 când [reclamantul] [voia] cu siguranță intrar în contact cu ea, i [telefona] pretinzând a fi unu din profesori și se [prezenta] lângă centru unde era [plasată] (...). »

În cadrul calea sa de atac în casație, reclamantul se plângea de neregularitate a « raportului de expertiză complementar » pentru că a fost stabilit în încălcarea principiului contradictoriu garantat de art. 6 § 1 din Convenție, și reprochape curții de apel de a nu fi răspuns criticilor pe care le fusese formulat în această privință.

Printr-o hotărâre din 10 septembrie 2014, Curtea de Casație respingsepe calea de atac a reclamantului. Considerape următoarele: « După ce inițial încredințase unui colegiu o expertiză contradictorie în cadrul judecării acțiunii publice, tribunalul de judecată criminală îl încărcasepe apoi, după depunerea raportului, cu o misiune complementară. Mijlocul susține că expertiza rezultând în raportul subsecvent, datat 26 ianuarie 2012, nu respectasepe dispozițiile codului judiciar reglementând expertiza și anume art. 976. Primul alineat al acestei dispoziții impune expertului, la finalizarea lucrurilor, trimiterea parților și consilierilor lor constatărilor și concluziilor provizorii, pentru a le permite să-și formuleze observații. Această formalitate nu este prescrisă sub pedeapsă cu nulitate și judecătorul penal apreciază de fapt dacă, în mod ireparabil, omisiunea sa viciasepu drepturile apărării, violasepu regula contradicției pe care o implică sau încalcasepu dreptul la proces echitabil. După constatarea că expertiza se desfășurase contradictoriu până la primul raport, curtea de apel considerape că, dacă raportul complementar fusese stabilit după depunerea de piese noi, se limitasepe la reamintirea acestora, de vreme ce toate elementele pe care aceste piese le conțineau fuseseră deja supuse contradicției înainte redactării primului raport. Judecătorii de apel observasepu, în plus, că ca urmare depunerii de piese, experții nu gasiseру necesar nici să revadă persoana supusă examinării lor nici să convoace consilierul tehnic al cererii din care proveneau exact piesele noi. Astfel curtea de apel răspundsepe concluziilor cererii contestând regularitatea procedurii urmărite de colegiul de experți. De vreme ce considerasepu că raportul criticat nu era decât completul raportului inițial, care depusese la finalizarea misiunii îndeplinite contradictoriu, și că acest al doilea raport nu aduce niciun element nou în raport anterior, judecătorii de apel motivasepu regulat și legal justificasepu decizia că omisiunea depunerii unui raport provizoriu înainte redactării raportului din 26 ianuarie 2012 nu viciază acesta. » B. Legea și practica internă relevante

Printre dispozițiile codului judiciar relative la expertiză figurează art. 976 redactat după cum urmează: « La finalizarea lucrului, expertul trimite citite judecătorului, părților și consilierilor lor, constatările, pe care le însoțeste deja cu un aviz provizoriu, cu excepția cazului în care nu fusese anterior determinat de judecător. Expertul fixează un termen rezonabil, ținând seama de natura litigiului, în care părțile trebuie să-și formuleze observații. Cu excepția unei decizii contrare judecătorului sau circumstanțe particulare referite de expert în avizul provizoriu, acest termen este de cel puțin cincisprezece zile. Expertul primește observațiile părților și consilierilor lor tehnici înainte expirării acestui termen. Expertul nu ține cont de observații pe care le primește cu întârziere. Aceste observații pot fi puse deoparte din oficiu din dezbaterile de judecător. Când după primirea observațiilor părților, expertul estimează că lucrări noi sunt indispensabile, o solicită autorizație de judecător în conformitate cu art. 973, § 2. »

Printr-o hotărâre nr 24/97 din 30 aprilie 1997, Curtea de Arbitraj (actuala Curtă Constituțională) considerape dispozițiile codului judiciar relative la expertiză aplicabile tuturor expertizelor ordonate de judecătorul de fond în materie penală, dar că trebuia să fie puse deoparte dintre aceste dispoziții acelea a căror aplicare nu era compatibilă cu principiile dreptului penal, adică acelea referindu-se la acordul părților sau condiționând anumite efecte la inițiativa acestora. Prin urmare, chiar în materie penală, experții desemnați de judecătorul de fond trebuiau cel puțin convocați și auziți de părți, comunicare preliminarilor și acțiunea observațiilor acestora.

Printr-o hotărâre din 8 februarie 2000 (Pas., 2000, nr 100), Curtea de Casație din partea sa considerape că atunci când expertiza ordonată de jurisdicția de judecată vizau aprecierea acțiunii publice ea însăși, aparținea judecătorului determinării modalităților, ținând seama drepturi apărării și cerințe acțiuni publice. În acest caz, obligațiile impuse expertului de codul judiciar de convocator de părți, dă lor cunoștință constatărilor și acționează observații, nu se aplicau. Expertiza trebuia ca urmare să aibă loc contradictoriu doar atâta timp cât și în măsura în care judecătorul impusese, în libel misiuni la expert încărcat misiunea, a o îndeplini contradictoriu.

Printr-o hotărâre din 12 aprilie 2000 (Pas., 2000, nr 249), Curtea de Casație confirmape punct vedere în timp ce precizând care chiar în caz unde judecătorul impusese misiune expert asigure caracter contradictoriu de operații de expertiză, judecătorul expert apreciape ce măsură operație expertiză ar putea, din punct vedere tehnic, fi sau nu realizată în prezența o terță parte, cum consilier tehnic o parte. PLÂNGERI

Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge de a fi fost condamnat pe bază o expertiză realizată în încălcare al principiului contradictoriu.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, se plânge faptul că condamnarea sa bazată pe apreciere crediblității discursuri victimei de experți, și deci un element care scapă control jurisdicții.

Invocând mereu articolele 6 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge imposibilitate, toate stadiile procedurii, de a fi putut interoga sau face interogat victima. ÎN DREPT 1. Privind caracterul contradictoriu al expertizei

Reclamantul se plânge de a fi fost condamnat pe bază o « raport de expertiză complementar » non contradictoriu și invocă articolele 6 §§ 1 și 3 din Convenție. Curtea estimează acest griu trebuie examinat doar unghi art. 6 § 1, dispune părți relevante după cum urmează: « Orice persoană dreptul ca cauza sa fie ascultată echitabil [...]. »

Curtea reamintește unu din elementele unui proces echitabil sens art. 6 § 1 caracter contradictoriu acestuia: fiecare parte trebuie în principiu facultate nu doar de a face cunoscute elementele care sunt necesare prezentării apărării și succesului prețurile, dar de a lua cunoștință și de a discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului în vedere de a influența decizia « tribunal » (vezi, printre mult alții, Nideröst-Huber c. Elveția, hotărâre din 18 februarie 1997, Recueil arrête și decizii 1997-I, § 24, Cottin c. Belgia, nr 48386/99, § 29, 2 iunie 2005, și Janyr c. Republica Cehă, nr 42937/08, § 56, 31 octombrie 2013).

Mai mult, Convenția nu reglementează regimul dovezilor ca atare. Aparține jurisdicții interne apreciere elementelor obținute de ele și relevanță aceora la care o parte dorește producție. Curtea totuși sarcina cercetare procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul care doveza administrată, revistul caracter echitabil vrut de art. 6 § 1 (Mantovanelli c. Franța, 18 martie 1997, Recueil 1997-II, pp. 436-437, § 34, Elsholz c. Germania [GC], nr 25735/94, § 66, CEDH 2000-VIII, Cottin, precitată, § 30, și Schlumpf c. Elveția, nr 29002/06, § 51, 8 ianuarie 2009). La acest titlu, precizează respect contradicției, ca al altor garanții procedură consacrate de art. 6 § 1, vizează instanță devant « tribunal »; nu poate deci fi dedus din dispoziție un principiu general și abstract după care, când expert fost desemnat de un judecător, părți trebuie în toate cazuri facultate de a asista la înțelegi efectuat de prim sau de a primi comunicare piese pe care a luat în considerare. Esențial este că părți putea participa în mod adecvat procedura devant « tribunal » (Cottin, precitată, § 30).

În prezenta cauză, nu este contestat de reclamant că putut formula devant jurisdicții de fond (tribunal de primă instanță și curt de apel) observații și critici atât privind raportul de expertiză bază din 15 septembrie 2011 cât și privind raportul complementar din 26 ianuarie 2012, și că procedura devant jurisdicții de fond deci respectat principiul contradictoriu.

Cu toate acestea, posibilitate de a discuta un raport de expertiză devant jurisdicții judecării ar putea revela insuficientă de a comenta efectiv un element dovadă esențial dacă chestiune supusă experților ține o domeniu tehnic scapă cunoaștere judecători, sens că chiar dacă « tribunal » nu este legal legat de concluziile expertizei, aceasta trebuia influența de maniera preponderantă apreciere fapte și conferi opinia expert o greutate particulară (Cottin, precitată, § 31).

În prezenta cauză, Curtea notează că colegiul de experți depusese un prim raport din 15 septembrie 2011 pe bază de preliminarii care fuseseră supuse contradicției de părți.

Apoi, la cererea reclamantului, tribunalul de primă instanță din Verviers încarcape experții de a examina piese noi depuse de reclamant, de a indica dacă aceste piese trebuia conduc la modificări raportul lor inițial și, în afirmativ, de a depune o notă complementară. Curtea notează că tribunalul nu încarcapu experții de a reauzi Y.

Într-o notă din 26 ianuarie 2012, după ce luasepe cunoștință de documente noi, colegiul de experți estimape că aceste documente confirmau ceea ce rezulta deja din declarațiile Y la întâlniri cu experții în 2011. Fără a proceda la o nouă audiere, colegiul concluzionasepe nu avea locul a modifica concluzii la care ajunsese în raportul din 15 septembrie 2011.

Curtea estimează rezultă din conținut însuși raportul complementar din 26 ianuarie 2012 că acesta nu face urmare lucrări noi de expertiză propriu-zise, dar limitează a se referi la raportul inițial, a compara piese noi la constatări și concluzii raport inițial, și a concluziona nu are nimic în aceste piese care ar putea conduc o modificare aceste concluzii.

În circonstanțele sale, Curtea estimează faptul nu a fost audiere nouă Y și reclamantul putut da experți, înainte depunerea raportul complementar, observații asupra concluzie pe care trase din piese noi, nu sufice pentru concluziona nu a avut un proces echitabil devant jurisdicții de fond. Dimpotrivă, la vederea jurisprudenței precitate, Curtea estimează posibilitate reclamantul de a discuta devant aceste jurisdicții raportul complementar era în prezenta cauză suficientă pentru respectul principiul contradictoriu.

Ținând seama de ce precede, Curtea consideră griu derivat din încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție este manifest mal întemeiat sens art. 35 § 3 a) din Convenție, și trebuie respins în aplicare art. 35 § 4 din Convenție. 2. Privind alte plângeri

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge faptul condamnare sa bazată pe singuri discursuri al copilului Y, la care experți estimat era credibil. Conform reclamantului, niciun element material nu venea conforta acuzație. Rezultă decizie jurisdicție penală este influențată de maniera preponderantă de apreciere elemente care scapă control judecători.

Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge de a nu fi putut interoga sau face interogat Y. Se plânge în același context imposibilitate consilier tehnic de a fi putut asista la audiere Y.

Curtea observă aceste plângeri nu au fost formulate devant Curtea de Casație.

Reclamantul nu epuizasepe deci căile de recurs interne sens art. 35 § 1 din Convenție, de sorta că această parte cerere trebuie respinsă conform art. 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Făcut în limba franceză apoi comunicat în scris la 8 octombrie 2015. Abel Campos Helen Keller Grefier adjunct Președintă

Le requérant, X, est un ressortissant belge né en 1961 et actuellement détenu à la prison de Verviers. Il a été représenté devant la Cour par M e J. ‑ P. Reynders, avocat à Blegny, et M e L. Misson, avocat à Liège. La présidente de la chambre a décidé d’accorder d’office l’anonymat à la partie requérante (article 47 § 3 du règlement de la Cour). A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 13 novembre 2007, l’équipe du centre psycho-médico-social de Verviers adressa un courrier à la section jeunesse du parquet près du tribunal de première instance de Verviers relatant les confidences qu’une éducatrice de l’athénée royal de P. avait reçues d’Y, née en 1993. En effet, le 9 novembre 2007, Y avait relevé à l’éducatrice qu’elle entretenait depuis deux ans des relations sexuelles avec le requérant, le partenaire de sa mère.

Le parquet ouvrit une information judiciaire. Une audition vidéo-filmée d’Y fut effectuée le 13 novembre 2007 et le ministère public saisit un juge d’instruction pour nommer, dans le cadre d’une procédure de « mini-instruction », le docteur R.-Q., médecin légiste, afin de procéder à un examen gynécologique d’Y. Cet examen eut lieu le 13 février 2008. Or à cette occasion, Y nia avoir à une quelconque époque eu une relation sexuelle avec le requérant. Lors des auditions ultérieures par la police, le requérant a toujours contesté les reproches formulés à son encontre.

Le 5 octobre 2009, le requérant fut cité à comparaître devant le tribunal de première instance de Verviers pour avoir, entre le 4 janvier 2005 et le 8 mai 2008, commis un viol et des attentats à la pudeur sur la personne d’Y, avec la circonstance aggravante que le requérant avait autorité sur la victime et cohabitait habituellement ou occasionnellement avec elle.

Au cours de la procédure devant le tribunal, le requérant continua à contester les préventions et déposa à l’audience du 5 février 2010 des écrits d’Y dans lesquels elle niait formellement avoir à un quelconque moment entretenu des relations sexuelles avec le requérant, ainsi qu’un courrier de la mère d’Y indiquant que sa fille avait toujours été menteuse et manipulatrice.

Par jugement du 5 mars 2010, le tribunal de première instance de Verviers, ne s’estimant pas suffisamment éclairé par les éléments du dossier répressif, nomma un expert afin de procéder à une analyse psychologique d’Y.

Par jugement du 15 octobre 2010, le tribunal désigna un collège d’experts en remplacement de l’expert nommé précédemment, avec la mission, entre autre, de « commenter les différentes versions que [Y] donne des faits, notamment quant à leur crédibilité. » Renvoyant au jugement du 5 mars 2010, le tribunal indiqua que cette expertise serait à exécuter de manière contradictoire.

Par courrier du 31 janvier 2011, le conseil du requérant informa le collège d’experts que les intérêts de son client seraient, dans le cadre de cette expertise, défendus par le docteur B.R. Il attira l’attention des experts sur leur obligation d’accomplir leur mission en procédant contradictoirement.

Lors de la première réunion du collège d’experts en date du 3 août 2011, le docteur B.R. fut informé de la manière dont le collège allait procéder. Les trois experts formant le collège mis en place par le tribunal rencontrèrent Y respectivement les 4, 9 et 10 août 2011, sans la présence du docteur B.R.

Le 26 août 2011, les préliminaires du rapport d’expertise furent envoyées au requérant, avec la demande de faire part de ses observations pour le 7 septembre 2011. Dans son rapport final déposé en date du 15 septembre 2011, le collège d’experts attestait du « haut niveau de crédibilité » des allégations formulées par Y initialement et le 7 mai 2008, lors d’une audition par la police.

Lors de l’audience du 16 décembre 2011, la défense du requérant fit valoir que le collège d’experts n’avait pas eu connaissance des écrits d’Y déposés à l’audience du 5 février 2010. Par jugement du 23 décembre 2011, le tribunal invita le procureur du Roi à communiquer ces pièces au collège d’experts et demanda audit collège « d’indiquer, complémentairement au rapport d’examen mental déjà déposé, si suite aux documents qui lui [seraient] communiqués, il estim[ait] devoir apporter des modifications à son rapport et en ce cas de déposer une note complémentaire ».

Par courrier du 10 janvier 2012, le conseil du requérant rappela une nouvelle fois au collège d’experts la nécessité de procéder de façon contradictoire.

Le collège d’experts ne procéda pas à une nouvelle audition d’Y, mais prit connaissance des documents communiquées et, sans transmettre de préliminaires, envoya en date du 26 janvier 2012 un rapport complémentaire au tribunal, estimant que les écrits communiqués « [contenaient] exactement ce que la jeune femme [avait] déposé lors [des] rencontres en 2011 » et « n’apport[aient] rien qui [pût] modifier les conclusions de [leur] examen de 2011 ». Pour arriver à cette conclusion, le collège d’experts constata que « les écrits [d’Y] s’inscriv[aient] totalement dans le processus de rétractation qui [avait] été décrit dans le rapport d’expertise collégial », que « la seconde lettre rédigée – début 2008 sans doute – n’[était] absolument pas un texte spontané d’une adolescente de [l’âge d’Y], que ce soit dans sa forme ou dans les sujets qui y sont traités », que « la différence existant entre les premiers écrits (spontanés) et cette lettre indiqu[ait] clairement que la dernière [avait] été inspirée par un tiers, en mettant en ordre les arguments maladroitement exposés dans les premiers », et que « la lettre de la mère [d’Y] et les deux procès-verbaux [du requérant] ne [soulevaient] aucune réflexion de la part du collège hormis le fait que les conduites et rapports à la gente masculine décrits par la mère [d’Y] traduis[aient] une érotisation et sexualisation précoce analysée dans le rapport d’expertise ».

Devant le tribunal, le requérant se plaignait que le rapport complémentaire fut rédigé sans qu’une nouvelle réunion du collège d’experts n’eût lieu et sans qu’Y ne fût entendue pour s’expliquer sur le contenu des courriers. Il en conclut que « rien n’[avait] été fait de manière contradictoire puisque les experts n’[avaient] fait que donner un avis complémentaire sans poursuivre la moindre démarche de recherche ou de réflexion commune ». Il demanda son acquittement.

Par jugement du 20 avril 2012, le tribunal condamna le requérant à cinq ans d’emprisonnement, dont la moitié assortie d’un sursis. Pour motiver la déclaration de culpabilité, le tribunal releva la description précise et circonstanciée des faits effectuée par Y lors de son audition vidéo-filmée réalisée le 13 novembre 2007, le constat du docteur R.-Q. qu’il existait une concordance assez remarquable entre les déclarations d’Y recueillies lors de son audition vidéo-filmée et les déclarations qu’elle avait faites à l’éducatrice de l’athénée royal de P., les conclusions de ce même médecin que les éléments du dossier étaient « très suspect[s] de la réalité d’une confrontation de la jeune fille à une problématique d’agressions sexuelles répétées », le constat de l’expert psychologue dans son rapport du 6 janvier 2009 que la version très fouillée des faits livrée par Y lors de son audition vidéo-filmée correspondait grandement à la description qu’elle avait apportée à l’éducatrice de son établissement scolaire, les explications fournies par cet expert-psychologue ainsi que par le collège d’experts pour la rétractation des accusations par Y, le constat du collège d’experts que les déclarations initiales et celles effectuées en mai 2008 par Y présentaient un haut niveau de crédibilité et qu’Y présentait des séquelles résultant des abus subis, et finalement les propres déclarations du requérant. Le tribunal ne se prononça pas autrement sur le caractère contradictoire ou non du rapport complémentaire ordonné par le jugement du 23 décembre 2011.

Le requérant interjeta appel du jugement du 20 avril 2012.

Par arrêt du 13 mars 2014, la cour d’appel de Liège écarta le moyen du requérant tiré de la violation du principe du contradictoire en ces termes : « En effet, l’expertise aboutissant au premier rapport s’est déroulée contradictoirement et le complément d’expertise réalisé par ce collège d’experts a donné lieu à un rapport daté du 26 janvier 2012 d’où il résulte qu’à l’examen des pièces transmises après le précédent rapport, ces experts n’ont pas trouvé nécessaire ni de revoir [Y], ni en conséquence d’appeler le conseiller technique du prévenu qui était lui-même à l’origine de ces derniers documents fournis aux experts ; les éléments (constatations, interprétations et conclusions) rappelés par les experts dans ce dernier rapport avaient déjà, préalablement au précédent, été soumis à la contradiction, les constatations quant à la deuxième lettre d’[Y] s’inscrivent dans l’ensemble des éléments relevés dans leur premier rapport ; ce rapport complémentaire, signé par les trois experts, est bien l’aboutissement d’une décision concertée. »

La cour d’appel considéra par ailleurs que les questions soumises aux experts ne se confondaient pas avec la question à trancher par elle, mais permettaient principalement d’évaluer la pertinence des déclarations d’Y. La cour d’appel condamna le requérant à cinq ans d’emprisonnement ferme. Pour conclure à sa culpabilité, elle se référa aux motifs des premiers juges en les complétant notamment par le contenu de messages envoyés par le requérant à Y ainsi que « le trouble évident de la jeune fille, observé par les éducatrices, en mai 2008 lorsque le [requérant] [voulait] absolument entrer en contact avec elle, lui téléphon[a] en prétendant être un de ses professeurs et se présent[a] à proximité du centre où elle [était] placée [...]. »

Dans le cadre de son pourvoi en cassation, le requérant se plaignait de l’irrégularité du « rapport d’expertise complémentaire » pour avoir été établi en violation du principe du contradictoire garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, et reprochait à la cour d’appel de ne pas avoir répondu aux critiques qu’il avait formulées à cet égard.

Par arrêt du 10 septembre 2014, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Elle considéra ce qui suit : « Ayant initialement confié à un collège une expertise contradictoire dans le cadre du jugement de l’action publique, le tribunal correctionnel l’avait chargé, après dépôt de son rapport, d’une mission complémentaire. Le moyen soutient que l’expertise ayant abouti au rapport subséquent, daté du 26 janvier 2012, n’a pas respecté les dispositions du code judiciaire réglant l’expertise et notamment son article 976. Le premier alinéa de cette disposition impose à l’expert, à la fin de ses travaux, d’envoyer aux parties et à leurs conseils ses constatations et conclusions provisoires, pour leur permettre de formuler leurs observations. Cette formalité n’est pas prescrite à peine de nullité et le juge pénal apprécie en fait si, de manière irréparable, son omission a nui aux droits de la défense, violé la règle du contradictoire que ceux-ci impliquent ou méconnu le droit au procès équitable. Après avoir constaté que l’expertise s’est déroulée contradictoirement jusqu’au premier rapport, la cour d’appel a considéré que, si le rapport complémentaire a été établi après le dépôt de pièces nouvelles, il s’est limité à en faire le rappel, puisque tous les éléments que ces pièces contiennent avaient déjà été soumis à la contradiction avant la rédaction du premier rapport. Les juges d’appel ont relevé, en outre, qu’ensuite du dépôt de pièces, les experts n’ont trouvé nécessaire ni de revoir la personne soumise à leur examen ni de convoquer le conseil technique du demandeur de qui provenaient précisément les pièces nouvelles. Ainsi la cour d’appel a répondu aux conclusions du demandeur contestant la régularité de la procédure suivie par le collège d’experts. Dès lors qu’ils ont considéré que le rapport critiqué n’était que le complément du rapport initial, lequel a été déposé au terme d’une mission accomplie de manière contradictoire, et que ce second rapport n’apporte aucun élément neuf par rapport au précédent, les juges d’appel ont régulièrement motivé et légalement justifié leur décision que l’omission de déposer un rapport provisoire avant la rédaction du rapport du 26 janvier 2012 ne vicie pas celui-ci. » B. Le droit et la pratique internes pertinents

Parmi les dispositions du code judiciaire relatives à l’expertise figure l’article 976 qui est ainsi formulé : « À la fin de ses travaux, l’expert envoie pour lecture au juge, aux parties et à leurs conseils, ses constatations, auxquelles il joint déjà un avis provisoire, à moins qu’il n’ait été antérieurement déterminé par le juge. L’expert fixe un délai raisonnable, compte tenu de la nature du litige, dans lequel les parties doivent formuler leurs observations. Sauf décision contraire du juge ou circonstances particulières visées par l’expert en son avis provisoire, ce délai est d’au moins quinze jours. L’expert reçoit les observations des parties et de leurs conseillers techniques avant l’expiration de ce délai. L’expert ne tient aucun compte des observations qu’il reçoit tardivement. Ces observations peuvent être écartées d’office des débats par le juge. Lorsqu’après réception des observations des parties, l’expert estime que de nouveaux travaux sont indispensables, il en sollicite l’autorisation auprès du juge conformément à l’article 973, § 2. »

Par arrêt n o 24/97 du 30 avril 1997, la Cour d’arbitrage (actuellement Cour constitutionnelle) considéra que les dispositions du code judiciaire relatives à l’expertise s’appliquaient à toutes les expertises ordonnées par le juge du fond en matière pénale, mais qu’il fallait écarter parmi ces dispositions celles dont l’application n’était pas compatible avec les principes du droit pénal, c’est-à-dire celles qui se référaient à l’accord des parties ou subordonnaient certains effets à leur initiative. Dès lors, même en matière pénale, les experts désignés par le juge du fond devaient à tout le moins convoquer et entendre les parties, leur communiquer les préliminaires et acter leurs observations.

Par un arrêt du 8 février 2000 ( Pas. , 2000, n o 100), la Cour de cassation de son côté estima que lorsque l’expertise ordonnée par la juridiction de jugement tendait à l’appréciation de l’action publique elle-même, il appartenait au juge d’en déterminer les modalités, compte tenu des droits de la défense et des exigences de l’action publique. Dans ce cas, les obligations imposées à l’expert par le code judiciaire de convoquer les parties, de leur donner connaissance de ses constatations et d’acter leurs observations, ne s’appliquaient pas. L’expertise ne devait en conséquence avoir lieu contradictoirement que pour autant que et dans la mesure où le juge avait imposé, dans le libellé de la mission à l’expert chargé de la mission, de l’accomplir contradictoirement.

Par un arrêt du 12 avril 2000 ( Pas. , 2000, n o 249), la Cour de cassation confirma ce point de vue tout en précisant que même dans le cas où le juge imposait à la mission de l’expert d’assurer le caractère contradictoire des opérations d’expertise, l’expert judiciaire appréciait dans quelle mesure une opération d’expertise pouvait, d’un point de vue technique, être ou non réalisée en présence d’un tiers, tel le conseil technique d’une partie. GRIEFS

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné sur base d’une expertise réalisée en violation du principe du contradictoire.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint du fait que sa condamnation est basée sur une appréciation de la crédibilité des propos de la victime par les experts, et donc sur un élément qui échappe à la maîtrise des juridictions.

Invoquant toujours l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de l’impossibilité, à tous les stades de la procédure, d’avoir pu interroger ou faire interroger la victime. EN DROIT 1. Sur le caractère contradictoire de l’expertise

Le requérant se plaint d’avoir été condamné sur base d’un « rapport d’expertise complémentaire » non contradictoire et invoque l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention. La Cour estime que ce grief doit être examiné du seul angle de l’article 6 § 1, qui dispose en ses parties pertinentes ce qui suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement [...]. »

La Cour rappelle que l’un des éléments d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 est le caractère contradictoire de celui-ci : chaque partie doit en principe avoir la faculté non seulement de faire connaître les éléments qui sont nécessaires à la présentation de sa défense et au succès de ses prétentions, mais aussi de prendre connaissance et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge en vue d’influencer la décision du « tribunal » (voir, parmi beaucoup d’autres, Nideröst-Huber c. Suisse , arrêt du 18 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, § 24, Cottin c. Belgique, n o 48386/99, § 29, 2 juin 2005, et Janyr c. République tchèque , n o 42937/08, § 56, 31 octobre 2013).

Par ailleurs, la Convention ne réglemente pas le régime des preuves en tant que tel. Il revient aux juridictions internes d’apprécier les éléments obtenus par elles et la pertinence de ceux dont une partie souhaite la production. La Cour a néanmoins pour tâche de rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris la manière dont la preuve a été́ administrée, a revêtu le caractère équitable voulu par l’article 6 § 1 ( Mantovanelli c. France , 18 mars 1997, Recueil 1997-II, pp. 436-437, § 34, Elsholz c. Allemagne [GC], n o 25735/94, § 66, CEDH 2000-VIII, Cottin , précité, § 30, et Schlumpf c. Suisse , n o 29002/06, § 51, 8 janvier 2009). À ce titre, elle précise que le respect du contradictoire, comme celui des autres garanties de procédure consacrées par l’article 6 § 1, vise l’instance devant un « tribunal » ; il ne peut donc être déduit de cette disposition un principe général et abstrait selon lequel, lorsqu’un expert a été désigné par un juge, les parties doivent avoir dans tous les cas la faculté d’assister aux entretiens conduits par le premier ou de recevoir communication des pièces qu’il a prises en compte. L’essentiel est que les parties puissent participer de manière adéquate à la procédure devant le « tribunal » ( Cottin , précité, § 30).

En l’espèce, il n’est pas contesté par le requérant qu’il a pu formuler devant les juridictions du fond (tribunal de première instance et cour d’appel) ses observations et critiques tant à l’égard du rapport d’expertise de base du 15 septembre 2011 qu’à l’égard du rapport complémentaire du 26 janvier 2012, et que la procédure devant les juridictions du fond a donc respecté le principe du contradictoire.

Cependant, la possibilité de discuter un rapport d’expertise devant les juridictions de jugement peut se révéler insuffisante pour commenter efficacement un élément de preuve essentiel si la question soumise aux experts relève d’un domaine technique échappant à la connaissance des juges, en ce sens que même si le « tribunal » n’est pas juridiquement lié par les conclusions de l’expertise, celle-ci devait influencer de manière prépondérante son appréciation des faits et conférer à l’opinion de l’expert un poids tout particulier ( Cottin , précité, § 31).

En l’espèce, la Cour note que le collège d’experts a déposé un premier rapport le 15 septembre 2011 sur base de préliminaires qui ont été soumis à la contradiction des parties.

Ensuite, à la demande du requérant, le tribunal de première instance de Verviers chargea les experts d’examiner des pièces nouvelles déposées par le requérant, d’indiquer si ces pièces devaient conduire à des modifications de leur rapport initial et, dans l’affirmative, de déposer une note complémentaire. La Cour note que le tribunal ne chargea pas les experts de réentendre Y.

Dans une note du 26 janvier 2012, après avoir pris connaissance des nouveaux documents, le collège d’experts a estimé que ces documents confirmaient ce qui résultait déjà des dépositions d’Y lors de ses rencontres avec les experts en 2011. Sans procéder à une nouvelle audition, le collège a conclu qu’il n’y avait pas lieu à modifier les conclusions auxquelles il était arrivé dans son rapport du 15 septembre 2011.

La Cour estime qu’il résulte du contenu même du rapport complémentaire du 26 janvier 2012 que celui-ci ne fait pas suite à de nouveaux travaux d’expertise proprement dits, mais se limite à renvoyer au rapport initial, à comparer les pièces nouvelles aux constats et conclusions de ce rapport initial, et à conclure qu’il n’y a rien dans ces pièces qui pourrait conduire à une modification de ces conclusions.

Dans ses circonstances, la Cour estime que le fait qu’il n’y a pas eu d’audition nouvelle d’Y et que le requérant n’a pas pu donner aux experts, avant le dépôt de leur rapport complémentaire, ses observations sur la conclusion qu’ils ont tirée des pièces nouvelles, ne suffit pas pour conclure qu’il n’a pas eu un procès équitable devant les juridictions du fond. Au contraire, au vu de la jurisprudence précitée, la Cour estime que la possibilité pour le requérant de discuter devant ces juridictions le rapport complémentaire était en l’espèce suffisante pour le respect du principe du contradictoire.

Eu égard à ce qui précède, la Cour considère que le grief tiré de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. 2. Sur les autres griefs

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du fait que sa condamnation est basée sur les seuls propos de l’enfant Y, dont les experts ont estimé qu’ils étaient crédibles. Selon le requérant, aucun élément matériel ne venait conforter l’accusation. Il s’ensuit que la décision de la juridiction répressive est influencée de manière prépondérante par une appréciation d’éléments qui échappent à la maîtrise des juges.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir pu interroger ou faire interroger Y. Il se plaint dans ce même contexte de l’impossibilité pour son conseil technique d’avoir pu assister à l’audition d’Y.

La Cour observe que ces griefs n’ont pas été formulés devant la Cour de cassation.

Le requérant n’a dès lors pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, de sorte que cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 8 octobre 2015. Abel Campos Helen Keller Greffier adjoint Présidente