CASE OF LÁZÁR v. HUNGARY

PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE LAZÁR c. HUNGARY (Declarația nr. 44319/11) HOTĂRÂREA STRASBOURG 1 octombrie 2015 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Lázár c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Khanlar Hajiyev, Președinte, Julia Laffranque, Dmitry Dedov, judecători, și André Wampach, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 8 septembrie 2015, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 44319/11) împotriva Ungariei, depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de resortisanții maghiari, dl Attila Lázár și dna Attiláné Lázár, la 18 iulie 2011. Reclamanții au fost reprezentați de dl T. Fazekas, avocat practicant în Budapesta. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Justiției. La 4 martie 2015, cererea a fost comunicată guvernului. FACTE CIRCUMSTANCES A CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1948 și trăiesc în Budapesta. Reclamanții au avut o disputa juridică durată cu o cooperativă de locuințe și două persoane în ceea ce privește dreptul de proprietate la un bun imobiliar. Mai multe cereri de titlu ale reclamanților au fost respinse de către instanțele competente. Reclamanții au depus o acțiune în daune împotriva cooperativei de locuințe și a celor două persoane la 15 octombrie 2002. Procedura a fost suspendată la 17 decembrie 2004 pentru opt luni din cauza altor proceduri pendente în fața autorității de înregistrare a terenurilor. ulterior, după mai multe audieri, instanța de primă instanță a constatat parțial pentru reclamanții la 9 martie 2010. Prin apel, Curtea de Apel din Budapesta a anulat hotărârea și a respins cererea reclamanților la 30 noiembrie 2010. ARTICOLUL 6 § 1 ARTICOLUL 1 AL CONVENȚIEI 10. Reclamanții se plângeau că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. 11. Guvernul a contestat acest argument. 12. Perioada care va fi luată în considerare a început la 15 octombrie 2002 și s-a încheiat la 30 noiembrie 2010. A durat astfel opt ani, o lună și cincisprezece zile pentru două niveluri de competență. Admisibilitate 13. Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție, subliniind în continuare că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și autorităților competente și ceea ce era în joc pentru reclamanții în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 15. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 16. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 17. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 18. Reclamanții au solicitat 10.000 euro (EUR) per capt în ceea ce privește prejudiciu material și moral. 19. Guvernul a contestat cererea. 20. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această cerere. Pe de altă parte, acordă reclamanților în comun 3,200 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Costurile și cheltuielile 21. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 1,143 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 22. 23. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului, reprezentat de un avocat, a sumei de 1000 EUR pentru toate costurile suportate. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; faptul că Statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 3,200 EUR (3 mii două sute de euro), plus orice impozit care poate fi impugnabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1 000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitanți, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale; Rezultatul cererii de satisfacție a reclamantului. Efectuat în limba engleză și notificat în scris la 1 octombrie 2015, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Khanlar Hajiyev Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

LÁZÁR v. HUNGARY

(Application no. 44319/11)

JUDGMENT

STRASBOURG

1 October 2015

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Lázár v. Hungary,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Committee composed of:

Khanlar Hajiyev,

President,

Julia Laffranque,

Dmitry Dedov,

judges,

and André Wampach,

Deputy Section Registrar,

Having deliberated in private on 8 September 2015,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 44319/11) against Hungary, lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by Hungarian nationals, Mr Attila Lázár and Mrs Attiláné Lázár (“the applicants”), on 18 July 2011.

2.

The applicants were represented by Mr T. Fazekas, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Justice.

3.

On 4 March 2015 the application was communicated to the Government.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicants were born in 1948 and live in Budapest.

5.

The applicants have had a long-lasting legal dispute with a housing cooperative and two individuals in respect of ownership right to a real property. The applicants’ several claims for title were dismissed by the competent courts.

6.

The applicants lodged an action in damages against the housing cooperative and the two individuals on 15 October 2002.

7.

The procedure was suspended on 17 December 2004 for eighteen months due to other pending proceedings before the land registry authority.

8.

Subsequently, after several hearings, the first-instance court partly found for the applicants on 9 March 2010.

9.

On appeal, the Budapest Court of Appeal reversed the judgment and dismissed the applicants’ claim on 30 November 2010.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

10.

The applicants complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention.

11.

The Government contested that argument.

12.

The period to be taken into consideration began on 15 October 2002 and ended on 30 November 2010. It thus lasted eight years, one month and fifteen days for two levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

13.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

14.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicants and the relevant authorities and what was at stake for the applicants in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

15.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see

Frydlender

, cited above).

16.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

17.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

18.

The applicants claimed 10,000 euros (EUR) per capita in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

19.

The Government contested the claim.

20.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, it awards the applicants jointly EUR 3,200 in respect of non

‑

pecuniary damage.

B.

Costs and expenses

21.

The applicants also claimed EUR 1,143 for the costs and expenses incurred before the Court.

22.

The Government contested the claim.

23.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the applicant, who was represented by a lawyer, the sum of EUR 1,000 for all costs incurred.

C.

Default interest

24.

The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicants jointly, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 3,200 (three thousand two hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicants, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 1

October

2015, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

André Wampach

Khanlar Hajiyev

Deputy Registrar

President