SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 6881/12 Jean-Marie SALMON împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 6 octombrie 2015 într-un comitet compus din Boštjan M. Zupančič, președinte, Helena Jäderblom, Aleš Pejchal, judecători, și din Milano Blaško, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată anterior la 17 ianuarie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Jean-Marie Salmon, este un resortisant francez născut în 1962 și rezident în Lanno Cuillere. El este reprezentat în fața Curții de către societatea civilă profesională F. Rocheteau & C. Uzan-Sarano, avocați în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Guvernul francez (adică, al lui Alabrune) este reprezentat de agentul său, dl Alabrune, Director pentru Afaceri juridice al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma unei examinări a șefului de viol agravat și a unei agresiuni sexuale agravate, reclamantul a fost pus în detenție provizorie în perioada 25 mai - 22 octombrie 2008, apoi a fost supus unui control judiciar, printr-o ordonanță din 3 noiembrie 2010, în apropierea tribunalului de mare instanță din Rouen, care a pronunțat acuzația în fața tribunalului din Seine-Maritime. Sesizată de reclamant, camera de l'ingine a tribunalului din Rouen a confirmat această ordonanță printr-o hotărâre din 7 aprilie 2011. La sfârșitul ultimei pagini, la pronunțarea hotărârii include următoarea mențiune, semnată de grefier, dar nu și de: mai întâi notificarea prezentei hotărâri: pârâtului, părților civile și avocaților tuturor părților printr-o scrisoare recomandată În cererea sa, reclamantul susține că nu a primit niciodată notificarea sau notificarea acestei hotărâri. Reclamantul a depus o declarație de recurs la grefa Tribunalului de apel din Rouen la 18 aprilie 2011. La 20 iulie 2011, camera penală a Curții de Casație a declarat recurs inadmisibil. În primul rând, Comisia a amintit că a reieșit din combinarea articolelor 217 și 568 din Codul de procedură penală pe care partea repatriată în fața instanței judecătorești din statul membru în cauză dispunea de cinci zile libere, după notificarea hotărârii de punere sub acuzare, pentru a se aplica în casarea împotriva acestei hotărâri. În al doilea rând, aceasta a constatat că, în speță, acesta a făcut obiectul unor înscrisuri din procedură. GRIEF 10. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la o instanță, care rezultă din faptul că Curtea de Casație a declarat inadmisibilă recursul său împotriva hotărârii din 7 aprilie 2011, pe motiv că nu a fost formulat în termen de cinci zile de la trimiterea scrisorii care i-a notificat, deși nu a primit această scrisoare. Recurentul denunță o încălcare a dreptului său la o instanță de judecată. La art. 6 alineatul (1) din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. 12. În observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului, reclamantul susține că a avut cunoștință la 11 aprilie 2011 de hotărârea din 7 aprilie 2011. În anexa la observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului a fost prezentat la 9 aprilie 2011 și a fost retras la 11 aprilie 2011, ora 18:30. Acesta susține că, în cazul în care rețin această ultimă dată ca punct de plecare a termenului de recurs în căsare de cinci zile libere, recursul pe care l-a depus la data de 18 aprilie următoare nu a fost întârziat. 13. Guvernul, care concluzionează că lipsa evidentă a temeiului cererii, constată că reclamantul nu a produs recipisa menționată anterior în fața Curții de Casație. În orice caz, acesta subliniază că este exclus ca termenul de recurs să curgă de la retragerea efectivă a scrisorii recomandate de notificare, deoarece acest lucru ar însemna că justițiabilul în cauză ar trebui să aleagă punctul de plecare al acestui termen. El adaugă că, în cazul în care acest termen se scurge de la data la care a fost trimisă hotărârea în cauză, Curtea de Casație acceptă prelungirea sa în cazul în care reclamantul este găsit în acuitatea absolută a acțiunii sale în timp util. Acesta menționează că, în cazul de față, termenul de cinci zile libere nu expirase nici la data la care scrisoarea recomandată de notificare a fost prezentată (la 9 aprilie 2011) și nici la data la care reclamantul admite că a retras scrisoarea (la 11 aprilie 2011), astfel încât reclamantul nu se afla în imposibilitatea absolută de a se prezenta în timp util. În opinia sa, în cazul în care Curtea ar trebui totuși să ia în considerare faptul că nu trebuie să se rețină data la care se face trimitere, ci data primirii, formulată la 18 aprilie 2011, recursul reclamantului ar fi fost oricum întârziat: termenul de cinci zile ar fi început să curgă la 10 aprilie 2011 și ar fi expirat la 14 aprilie 2011 la miezul nopții 14. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a), o cerere poate fi declarată abuzivă, în special dacă se bazează în mod deliberat pe fapte luate în considerare. O informație incompletă și, prin urmare, înșelătoare poate, de asemenea, să analizeze un abuz de drept de recurs individual, în special atunci când se referă la centrul cauzei și că reclamantul nu explică în mod suficient de ce nu a divulgat informațiile relevante. Același lucru este valabil și în cazul în care apar noi evoluții importante în cursul procedurii urmate în fața Curții și dacă, în pofida obligației în temeiul articolului 47 alineatul (7) (fostul articol 47 alineatul (6)) din regulament, reclamantul nu o informează pe aceasta, prin care se pronunță asupra cauzei în deplină cunoștință de cauză. Cu toate acestea, chiar și în astfel de cazuri, instanța în eroare trebuie să stabilească întotdeauna cu suficientă certitudine (a se vedea Gros c. Elveția [GC], nr. 67810/10, § 28, CEDH 2014, precum și referințele la care face trimitere). În speță, în cererea sa, recurentul se plânge pe teren la art. 6 alineatul (1) din faptul că Curtea de Casație și-a declarat recursul împotriva hotărârii de punere în acuzare inadmisibilă pe motiv că nu a fost formulat în termenul legal de cinci zile de la trimiterea scrisorii de notificare a hotărârii respective, în timp ce nu primise această scrisoare. Cu privire la acest ultim aspect, el afirmă în cererea sa, că nu a primit niciodată nici o semnificație sau notificare a deciziei atacate, adăugând că, dacă o scrisoare recomandată pare să fi fost trimisă (...) pentru a-i notifica hotărârea de punere sub acuzare și pentru a da curs termenului de recurs, el nu a primit niciodată această scrisoare. Or, pe de o parte, guvernul a prezentat în fața Curții o foaie de scrisoare recomandată care să indice faptul că Hotărârea din 7 aprilie 2011 a fost trimisă reclamantului și avocatului său la aceeași dată. Pe de altă parte și, mai presus de toate, reclamantul a întocmit el însuși un certificat de proprietar al unui punct poștal și o recipisă poștală care arată că scrisoarea recomandată a fost prezentată la 9 aprilie 2011 și că a fost retrasă la 11 aprilie 2011. 16. Prin urmare, reclamantul a omis în mod expres să divulge în cererea sa un punct crucial în ceea ce privește ceea ce este dezvoltat. 17. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 29 octombrie 2015. Milano Blaško Bošjan M. Zupančič Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
6881/12
Jean-Marie SALMON contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 6 octobre 2015 en un comité composé de
:
Boštjan M. Zupančič,
président,
Helena Jäderblom,
Aleš Pejchal,
juges,
et de Milan Blaško,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 janvier 2012,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Jean-Marie Salmon, est un ressortissant français né en 1962 et résidant à Lanno Cuillere. Il est représenté devant la Cour par la société civile professionnelle F. Rocheteau & C. Uzan-Sarano, avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de Cassation. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. F. Alabrune, Directeur des Affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Mis en examen du chef de viol aggravé et agressions sexuelles aggravées, le requérant fut placé en détention provisoire du 25 mai au 22
octobre 2008, puis mis sous contrôle judiciaire.
4.
Par une ordonnance du 3 novembre 2010, le juge d’instruction près le tribunal de grande instance de Rouen prononça sa mise en accusation devant la cour d’assises de la Seine-Maritime.
5.
Saisie par le requérant, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Rouen confirma cette ordonnance par un arrêt du 7 avril 2011. À la fin de la dernière page, l’arrêt comprend la mention suivante, signée par le greffier mais non datée
: «
Notification du présent arrêt
: à l’accusé, aux parties civiles et aux avocats de toutes les parties par lettre recommandée
».
6.
Dans sa requête, le requérant soutient ne jamais avoir reçu signification ou notification de cet arrêt.
7.
Le requérant déposa une déclaration de pourvoi au greffe de la cour d’appel de Rouen le 18 avril 2011.
8.
Le 20 juillet 2011, la chambre criminelle de la Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable. Elle rappela tout d’abord qu’il découlait de la combinaison des articles 217 et 568 du code de procédure pénale que la partie renvoyée devant la cour d’assises dispose de cinq jours francs, après la notification de l’arrêt de mise en accusation, pour se pourvoir en cassation contre cet arrêt. Elle constata ensuite qu’en l’espèce,
«
il résult[ait] des pièces de la procédure
» que l’arrêt de la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Rouen du 7 avril 2011 avait été notifié au requérant par une lettre recommandée envoyée le même jour. Constatant que le pourvoi avait été formé le 18 avril 2011, elle conclut qu’il était tardif.
9.
Le requérant ne fournit pas d’indication sur la suite de la procédure.
GRIEF
10.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce une violation de son droit à un tribunal, résultant du fait que la Cour de cassation a déclaré irrecevable son pourvoi contre l’arrêt du 7 avril 2011, au motif qu’il n’avait pas été formé dans les cinq jours suivant l’envoi de la lettre le lui notifiant, alors qu’il n’avait pas reçu cette lettre.
11.
Le requérant dénonce une violation de son droit à un tribunal. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
12.
Dans ses observations en réplique à celles du Gouvernement, le requérant fait valoir qu’il a eu connaissance le 11 avril 2011 de l’arrêt du 7
avril 2011. Il produit en annexe de ses observations en réplique à celles du Gouvernement une attestation d’un gérant de point poste (datée du 25 juin 2011) et un récépissé postal dont il ressort que la lettre recommandée lui notifiant l’arrêt a été présentée le 9 avril 2011 et qu’il l’a retirée le 11 avril 2011 à 18 heures 30. Il fait valoir que si l’on retient cette dernière date comme point de départ du délai de pourvoi en cassation de cinq jours francs, le pourvoi qu’il a déposé le 18 avril suivant n’était pas tardif.
13.
Le Gouvernement, qui conclut au défaut manifeste de fondement de la requête, observe que le requérant n’avait pas produit le récépissé susmentionné devant la Cour de cassation. Il souligne qu’il est de toute façon exclu de faire courir le délai de pourvoi à compter du retrait effectif de la lettre recommandée de notification car cela reviendrait à laisser au justiciable concerné le choix du point de départ de ce délai. Il ajoute que si ce délai court à partir de l’envoi de l’arrêt objet du pourvoi, la Cour de cassation accepte sa prorogation lorsque le demandeur s’est trouvé dans l’impossibilité absolue d’exercer son recours en temps utile. Il note qu’en l’espèce, le délai de cinq jours francs n’avait expiré ni à la date à laquelle la lettre recommandée de notification a été présentée (le 9 avril 2011) ni à la date à laquelle le requérant admet avoir retiré celle-ci (le 11 avril 2011), de sorte que le requérant ne se trouvait pas dans l’impossibilité absolue de se pourvoir en temps utile. Selon lui, si la Cour devait néanmoins considérer qu’il faut retenir non la date d’envoi mais la date de réception, formé le 18
avril 2011, le pourvoi du requérant aurait de toute façon été tardif
: le délai de cinq jours aurait alors commencé à courir le 10 avril 2011 et aurait expiré le 14 avril 2011 à minuit.
14.
La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 35 § 3 a), une requête peut être déclarée abusive notamment si elle se fonde délibérément sur des faits controuvés. Une information incomplète et donc trompeuse peut également s’analyser en un abus du droit de recours individuel, particulièrement lorsqu’elle concerne le cœur de l’affaire et que le requérant n’explique pas de façon suffisante pourquoi il n’a pas divulgué les informations pertinentes. Il en va de même lorsque des développements nouveaux importants surviennent au cours de la procédure suivie devant la Cour et que, en dépit de l’obligation expresse lui incombant en vertu de l’article 47 § 7 (ancien article 47 § 6) du règlement, le requérant n’en informe pas celle-ci, l’empêchant ainsi de se prononcer sur l’affaire en pleine connaissance de cause
.
Toutefois, même dans de tels cas, l’intention de l’intéressé d’induire la Cour en erreur doit toujours être établie avec suffisamment de certitude (voir
Gross c. Suisse
[GC], n
o
67810/10, § 28, CEDH 2014, ainsi que les références auxquelles il renvoie).
15.
En l’espèce, dans sa requête, le requérant se plaint sur le terrain de l’article 6 § 1 de ce que la Cour de cassation a déclaré son pourvoi contre l’arrêt de mise en accusation irrecevable au motif qu’il n’avait pas été formé dans le délai légal de cinq jours francs suivant l’envoi de la lettre notifiant cet arrêt, alors qu’il n’avait pas reçu cette lettre. Sur ce dernier point, il affirme en effet dans sa requête ne «
jamais [avoir] reçu aucune signification ou notification de la décision attaquée
», ajoutant que, «
si une lettre recommandée semble bien [lui] avoir été envoyée (...) pour lui notifier l’arrêt de mise en accusation et faire courir le délai de pourvoi, il ne l’a jamais reçue
». Or, d’une part, le Gouvernement a produit devant la Cour un bordereau de lettre recommandée indiquant que l’arrêt du 7 avril 2011 a été envoyé au requérant et à son avocat à cette même date. D’autre part et surtout, le requérant a lui-même produit une attestation d’un gérant de point poste et un récépissé postal qui montrent que la lettre recommandée a été présentée le 9 avril 2011 et qu’il l’a retirée le 11 avril 2011.
16.
Il en résulte que le requérant a sciemment omis de divulguer dans sa requête un point crucial au regard du grief qu’il développe.
17.
Un tel comportement relevant manifestement de l’abus du droit de recours individuel, la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 29 octobre 2015.
Milan Blaško
Boštjan M. Zupančič
Greffier adjoint
Président