A patra secțiune decizia nr. 8802/12 Hassan AL-ZUBAIDI împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 13 octombrie 2015 în calitate de comitet compus din: Faris Vehabović, președinte, Krzysztof Wojtyczek, Yonko Grozev, judecători și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 2 februarie 2012, Având în vedere declarația depusă de Guvernul contestat la 2 iunie 2015, care solicită Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul soției solicitante la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Hassan Al-Zubaidi, a fost un național polonez, care s-a născut în 1969 și a trăit în Varșovia. La 6 octombrie 2013, reclamantul a murit și avocatul reclamantului a informat Curtea că soția reclamantului, dna Izabela Al-Zubaidi, a dorit să urmărească cererea. Reclamantul și, ulterior, soția sa, au fost reprezentate în fața Curții de către dl P. Florek, un avocat practicant la Varșovia. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna J. Chrzanowska, Ministerul Afacerilor Externe. Cererea a fost comunicată guvernului Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 august 2002, reclamantul a fost arestat sub suspiciunea faptului că, în special, a condus un grup criminal organizat care vizează vânzarea frauduloasă a acțiunilor într-o societate de răspundere limitată. La 28 august 2002, Curtea de District Gorzow Wielkopolski a reținut reclamantul în reținere timp de trei luni, până la 28 noiembrie 2002. detenția a fost prelungită ulterior în mai multe ocazii și reclamantul a rămas în detenție până la 19 noiembrie 2003. La 19 noiembrie 2003, Curtea de district Szczecin a eliberat reclamantul din detenție și i-a impus alte măsuri preventive: cauțiunea de 100.000 de zloți polonezi (PLN), supravegherea poliției și interdicția de a părăsi Polonia combinată cu reținerea pașaportului său. La 6 aprilie 2005, reclamantul, împreună cu alți acuzați, a fost inculpat și, de atunci, procedurile au fost în așteptare în fața Curții Regionale Szczecin. Prima cerere de ridicare a măsurii preventive a fost depusă la 12 aprilie 2006. În 2009, reclamantul a încercat să respingă măsura preventivă din cauza bolii grave a tatălui său și, ulterior, din cauza morții tatălui său. Instanțele au refuzat să ridice măsura constatând că o cauțiune în sine nu ar fi suficientă pentru a asigura conduita corectă a procedurii. La 31 mai 2011, Curtea Regională Szczecin a refuzat noua cerere a reclamantului de a ridica măsura. Curtea a constatat, în special, că lungimea excesivă a procedurii nu a permis instanței să demisioneze de la asigurarea comportamentului corect. Curtea a constatat, de asemenea, că reclamantul a încercat să obțină un nou pașaport fără cunoștințele instanței. Reclamantul a apelat. În ceea ce privește faptul că a solicitat eliberarea unui nou pașaport, el a susținut că pașaportul său confiscat nu mai este valabil și că are nevoie de un nou pașaport în cazul în care măsura preventivă aplicată lui a fost ridicată. La 2 august 2011, Curtea Regională Szczecin a susținut decizia contestată. Curtea a concluzionat că nu este necesar să se repete argumentul anterior care s-a opus să se ridice măsura preventivă, concluzând că numeroasele cereri de ridicare a măsurii depuse de reclamant au arătat clar că dorește să părăsească Polonia și că acest lucru nu poate modifica atitudinea instanței că reclamantul ar fi interzis să părăsească Polonia până la încheierea procedurii. La 6 octombrie 2013, reclamantul a murit și cererea a fost urmărită în fața Curții de către soția sa. COMPLAINTS Referitor la art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul s-a plâns că măsurile preventive impuse pentru acest timp nejustificat au constituit o încălcare a dreptului său la libertate de circulație. El se plângea în continuare în temeiul articolului 8 din Convenție că drepturile sale de familie au fost încălcate deoarece timp de douăsprezece ani el nu a putut vizita frații și surorile sale și el nu a putut participa la înmormântarea tatălui său care a murit în 2009. Reclamantul s-a plâns de impunerea unei măsuri preventive asupra acestuia. El s-a bazat pe art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția și pe art. 8 din Convenție. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, Guvernul a informat Curtea prin scrisoarea 2 Iunie 2015 au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul dorește să exprime – prin intermediul declarației unilaterale – recunoașterea încălcării articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție din cauza lungii excesive a măsurilor preventive impuse reclamantului care îl interzice să părăsească țara. În același timp, Guvernul declară că sunt gata să plătească reclamantului suma PLN 20.000 (20 de mii de zloți polonezi) pe care ei consideră să fie rezonabil în lumina jurisprudenței Curții în cazuri similare (a se vedea, printre altele, Riener v. Bulgaria , nr. 46343/99, (...), 23 mai 2006, Gochev v. Bulgaria , nr. 34383/03, (...), 26 noiembrie 2009, Miażdżyk v. Polonia , nr. 23592/07, (...), 24 ianuarie 2012, Prescher v. Bulgaria , nr. 6767/04, (...), 7 iunie 2011). Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile vor fi eliberate de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Având în vedere declarația unilaterală menționată mai sus a Guvernului care recunoaște încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție în circumstanțele cazului, Guvernul ar dori să invite Curtea să nu examineze aceleași fapte și decizii, de asemenea, în temeiul articolului 8 din Convenție. După cum se menționează deja în jurisprudența Curții în cazuri similare, nu este necesar să se examineze în mod separat plângerea în temeiul articolului 8 din Convenție în ceea ce privește interdicția de a părăsi țara impusă reclamantului (a se vedea, printre altele, Riener c. Bulgaria , nr. 46343/99 § 134, 23 mai 2006, A. E. c. Polonia , nr. 14480/04, §§ 54, 31 martie 2009, Prescher c. Bulgaria . , nr. 6767/04, § 56, 7 iunie 2011). Prin urmare, Guvernul sugerează cu respect să nu examineze cererea în temeiul articolului 8 din Convenție. Guvernul sugerează respectuos că declarația de mai sus ar putea fi acceptată de Curte ca „un alt motiv” care justifică izbucnirea din lista de cazuri a Curții, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenția ...” Prin scrisoarea din 29 iunie 2015, avocatul reclamantului a indicat că soția reclamantului nu a fost satisfăcută cu termenii declarației unilaterale. El a repetat practic plângerile conținute în cererea și a ridicat, în plus, problema de lungime a procedurii relevante, care nu a fost comunicată guvernului. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI; WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Poloniei, practica sa privind plângerile cu privire la încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 (a se vedea, de exemplu, Riener c. Bulgaria Gochev c. Bulgaria Miażdżyk c. Polonia și Prescher c. Bulgaria , toate menționate mai sus). Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea prezentei cereri (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea prezentei cereri (art. 37 amenda) Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). În ceea ce privește plângerea comunicată în temeiul articolului 8 din Convenție, Curtea consideră că, având în vedere recunoașterea guvernului a unei încălcări a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, nu mai este necesar să se examineze și faptele cazului în temeiul articolului 8 din Convenție (a se vedea Riener c. Bulgaria , § 134, A. E. c. Polonia , §§ 53 și 54 și Prescher c. Bulgaria . , nr. 6767/04, § 56, toate citate mai sus). Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; că nu mai este necesară examinarea separată a prezentei cereri în temeiul articolului 8 din Convenție; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție.
Application no. 8802/12
Hassan AL-ZUBAIDI
against Poland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 13
October
2015 as a Committee composed of:
Faris Vehabović,
President,
Krzysztof Wojtyczek,
Yonko Grozev,
judges,
and Fatoș Aracı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 2 February 2012,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 2 June 2015 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s wife’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
The applicant, Mr Hassan Al-Zubaidi, was a Polish national, who was born in 1969 and lived in Warsaw. On 6 October 2013 the applicant died and the applicant’s lawyer informed the Court that the applicant’s wife Ms
Izabela Al-Zubaidi wished to pursue the application.
The applicant and, subsequently, his wife, were represented before the Court by Mr P. Florek, a lawyer practising in Warsaw.
The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms J. Chrzanowska of the Ministry of Foreign Affairs.
The application had been communicated to the Government
.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 26 August 2002 the applicant was arrested under the suspicion of, in particular, having led an organised criminal group which aimed at fraudulent sale of shares in a limited liability company.
On 28 August 2002 the Gorzów Wielkopolski District Court detained the applicant on remand for three months, until 28
November
detention was subsequently extended on several occasions and the applicant remained in detention until 19 November 2003.
On 19 November 2003 the Szczecin District Court released the applicant from detention and imposed on him other preventive measures: bail of 100,000 Polish zlotys (PLN), police supervision and prohibition on leaving Poland combined with withholding his passport.
On 6 April 2005 the applicant, along with other accused, was indicted and since then the proceedings have been pending before the Szczecin Regional Court.
The first request for the preventive measure to be lifted was lodged on 12
April 2006. He has lodged numerous requests ever since.
In 2009 the applicant tried to have the preventive measure lifted because of his father’s serious illness and subsequently because of his father’s death. The courts refused to lift the measure finding that a bail itself would not be sufficient to secure the proper conduct of the proceedings.
On 31 May 2011 the Szczecin Regional Court refused the applicant’s further request to lift the measure. The court found, in particular, that the excessive length of proceedings did not allow the court to resign from securing their proper conduct. The court also found that the applicant had tried to obtain a new passport without the court’s knowledge.
The applicant appealed. As regards the fact that he requested issuance of a new passport, he submitted that his seized passport was no longer valid and that he needed a new passport in case the preventive measure applied to him was lifted.
On 2 August 2011 the Szczecin Regional Court upheld the challenged decision. The court found that there was no need to repeat the previous argument which opposed the preventive measure being lifted. It concluded that the numerous applications to lift the measure lodged by the applicant made it clear that he wanted to leave Poland and that this could not change the court’s attitude that the applicant would be banned from leaving Poland until the proceedings were terminated.
On 6 October 2013 the applicant died and the application was pursued before the Court by his wife.
Relying on Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention, the applicant complained that the preventive measures imposed on him for such an unreasonably long time had amounted to a violation of his right to freedom of movement.
He further complained under Article 8 of the Convention that his family rights had been violated because for twelve years he could not visit his brothers and sisters and he could not attend the funeral of his father who had died in 2009.
The applicant complained about imposition of a preventive measure on him. He relied on Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention and on Article 8 of the Convention.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, the Government informed the Court by letter of 2
June 2015 that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“The Government hereby wish to express – by way of the unilateral declaration –their acknowledgement of the violation of Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention due to the excessive length of the preventive measures imposed on the applicant prohibiting him to leave the country.
Simultaneously, the Government declare that they are ready to pay the applicant the sum of PLN
20,000 (twenty thousand Polish zlotys) which they consider to be reasonable in the light of the Court’s case-law in similar cases (see,
inter alia
,
Riener v. Bulgaria
, no. 46343/99, (...), 23 May 2006,
Gochev v. Bulgaria
, no. 34383/03, (...), 26
November 2009,
Miażdżyk v. Poland
, no. 23592/07, (...), 24 January 2012,
Prescher v. Bulgaria
, no. 6767/04, (...), 7 June 2011). The sum referred to above, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses will be free of any taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention of Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
Having in mind the abovementioned unilateral declaration of the Government acknowledging violation of Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention in the circumstances of the case, the Government would like to invite the Court not to examine the same facts and decisions also under Article 8 of the Convention. As already stated in the jurisprudence of the Court in similar cases, it is not necessary to scrutinize separately the complaint under Article 8 of the Convention in respect of the prohibition of leaving the country imposed on the applicant (see, inter alia,
Riener v.
Bulgaria
, no. 46343/99, § 134, 23 May 2006,
A. E.
v. Poland
, no. 14480/04, §§
53
‑
54, 31 March 2009,
Prescher v. Bulgaria
, no. 6767/04, § 56, 7 June 2011). Therefore the Government respectfully suggest not to examine the application under Article 8 of the Convention.
The Government respectfully suggest that the above declaration might be accepted by the Court as ‘any other reason’ justifying the striking out of the case of the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention ...”
By letter of 29 June 2015, the applicant’s lawyer indicated that the applicant’s wife was not satisfied with the terms of the unilateral declaration. He basically repeated the complaints contained in the application and additionally raised the problem of length of the relevant proceedings, which was not communicated to the Government.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application or part thereof under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration carefully in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
[GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR
WAZA Spółka z o.o. v. Poland
(dec.), no. 11602/02, 26
June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no. 28953/03, 18
September
2007).
The Court has established in a number of cases, including those brought against Poland, its practice concerning complaints about the violation of Article 2 of Protocol No. 4 (see, for example,
Riener v. Bulgaria
,
Gochev v.
Bulgaria
,
Miażdżyk v. Poland
and
Prescher v. Bulgaria
, all cited above).
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination the present application (Article 37 § 1 (c)).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this application (Article 37
§
1
in
fine
).
The Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v.
Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4
March 2008).
As regards the complaint communicated under Article 8 of the Convention, the Court considers that in view of the Government’s acknowledgement of a violation of Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention, it is no longer necessary to examine the facts of the case also under Article 8 of the Convention (see
Riener
v. Bulgaria
, § 134,
A. E. v.
Poland
, §§ 53 and 54, and
Prescher v. Bulgaria
, no. 6767/04, § 56, all cited above).
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Holds
that it is no longer necessary to examine separately the present application under Article 8 of the Convention;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 5 November 2015.
Fatoș Aracı
Faris Vehabović
Deputy Registrar
President