- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 15 octombrie 2015
- Stat pârât
- HUN
- Articole
- Articolul 6, Articolul 13
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 13
István Nagy împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE ISTVAN NAGY c. HUNGARY (Declarația nr. 121/11) JUDGMENT STRASBOURG 15 octombrie 2015 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul István Nagy c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca compusă din: Elisabeth Steiner, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Erik Møse, judecători și André Wampach, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în privat la 22 septembrie 2015, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 121/11) împotriva Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dl István Nagy („reclamantul”), la 14 decembrie 2010. Reclamantul a fost reprezentat de dl P. Szabó, avocat practicant în Eger.
Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, Agent, Ministerul Justiției. La 8 ianuarie 2015, plângerile privind durata procedurii și lipsa de remedii în acest sens au fost comunicate guvernului și restul cererii au fost declarate inadmisibile. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1945 și trăiește în Novaj. În contextul protragerii unei proceduri administrative anterioare privind un litigiu terestru, reclamantul a introdus o acțiune oficială de răspundere la 12 mai 2003. Curtea regională Heves a respins acțiunea, dar, în apel, instanța de a doua instanță a anulat decizia și a transmis cazul. Curtea de Apel a respins reclamația din nou la 13 septembrie 2007. Prin recurs, Curtea Regională de Apel din Budapesta a considerat hotărârea din prima instanță ca o hotărâre interlocutivă și a anulat-o.
Curtea din a doua instanță a constatat pentru reclamant prin pronunțarea răspunderii autorității administrative la 31 ianuarie 2008. 10. În ceea ce privește cuantumul daunelor, instanța de primă instanță a pronunțat o hotărâre la 23 decembrie 2009. 11. În ceea ce privește recursul, Curtea de Apel din Budapesta a susținut în esență această decizie la 3 iunie 2010. Guvernul a contestat acest argument. 14. Perioada care va fi luată în considerare a început la 12 mai 2003 și s-a încheiat la 3 iunie 2010. Astfel, a durat peste șapte ani pentru două niveluri de competență. Având în vedere astfel de proceduri lungi, această plângere trebuie declarată admisibilă. 15. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
16. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. 17. Reclamantul s-a mai plâns de faptul că nu a existat un remediu eficace pentru a se plânge de lungimea excesivă a procedurii.
Curtea a constatat deja că nu există nici un remediu eficace disponibil în temeiul legislației maghiare pentru a asigura soluționarea plângerilor cu privire la lungimea excesivă a procedurii civile (a se vedea Bartha c. Ungaria nr. 33486/07, § 21, 25 martie 2014). În baza articolului 41, reclamantul a solicitat 4.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și 3.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 21. Guvernul a contestat aceste afirmații. 22. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral.
Reclamantul a solicitat, de asemenea, 3.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 24. Guvernul a contestat această cerere. 25. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și neapărat suportate și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea de 1000 EUR pentru toate costurile suportate.26. Curtea consideră oportună ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerile în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 admisibile; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; susține că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume care va fi convertită în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 2,700 EUR (2 mii șapte sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 15 octombrie 2015, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Elisabeth Steiner Președintele adjunct al grefierului
FIRST SECTION
CASE OF ISTVÁN NAGY v. HUNGARY (Application no. 121/11) JUDGMENT STRASBOURG 15 October 2015 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of István Nagy v. Hungary, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Committee composed of: Elisabeth Steiner, President, Paulo Pinto de Albuquerque, Erik Møse, judges, and André Wampach, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 22 September 2015, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 121/11) against Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mr István Nagy (“the applicant”), on 14 December 2010.
The applicant was represented by Mr P. Szabó, a lawyer practising in Eger. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Justice.
On 8 January 2015 the complaints concerning the length of the proceedings and the lack of remedies in that respect were communicated to the Government and the remainder of the application was declared inadmissible. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1945 and lives in Novaj.
In the context of the protraction of a former administrative procedure concerning a land dispute, the applicant brought an official liability action on 12 May 2003.
The Heves Regional Court rejected the action but, on appeal, the second-instance court quashed the decision and remitted the case to it.
The first-instance court dismissed the claim again on 13 September 2007.
On appeal, the Budapest Regional Court of Appeal considered the first-instance judgment as an interlocutory decision and reversed it.
The second-instance court found for the applicant by pronouncing the liability of the administrative authority on 31 January 2008.
Concerning the amount of damages, the first-instance court delivered a judgment on 23 December 2009.
On appeal, the Budapest Court of Appeal essentially upheld this decision on 3 June 2010. THE LAW
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention.
The Government contested that argument.
The period to be taken into consideration began on 12 May 2003 and ended on 3 June 2010. It thus lasted over seven years for two levels of jurisdiction. In view of such lengthy proceedings, this complaint must be declared admissible.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
The applicant further complained of the fact that there was no effective remedy available to him in order to complain of the excessive length of proceedings. He relied on Article 13 of the Convention.
The Government did not express an opinion on the matter.
The Court has already found that there is no effective remedy available under Hungarian law to provide redress for complaints about the excessive length of civil proceedings (see Bartha v. Hungary , no. 33486/07, § 21, 25 March 2014). It sees no reason to hold otherwise in the present case. It follows that there has been a violation of Article 13 of the Convention.
Relying on Article 41, the applicant claimed 4,000 euros (EUR) in respect of pecuniary damage and EUR 3,000 in respect of non-pecuniary damage.
The Government contested these claims.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on the basis of equity, it awards him EUR 2,700 under that head.
The applicant also claimed EUR 3,000 for the costs and expenses incurred before the Court.
The Government contested this claim.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award EUR 1,000 for all costs incurred.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Declares the complaints under Articles 6 § 1 and 13 admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds that there has been a violation of Article 13 of the Convention; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts , to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 2,700 (two thousand seven hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 15 October 2015, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. André Wampach Elisabeth Steiner Deputy Registrar President