SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 29733/06 Gerarda NARDONE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 20 octombrie 2015 într-un comitet compus din Nona Tsotsoria, președinte, Paul Mahoney, Faris Vehabović, judecători, și Fatoș Arac După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, Gerarda Nardone, este o cetățean italian născută în 1948 și rezidentă în Benevent. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către D. Pizzillo, avocat în Benevent. Guvernul italian (atîlul) a fost reprezentat de agentul său, E. Spatafora, fostul său co-agent M. N. Lettieri, și co-agentul său M. Acardo. La 2 aprilie 1990, municipalitatea Calvi a aprobat un proiect de construcție de locuințe cu chirie moderată care urma să aibă loc pe terenul recurentei. Prin decretul din 31 martie 1992, municipalitatea a autorizat o întreprindere privată de construcții să ocupe de urgență terenul, pentru o perioadă de cinci ani, în vederea realizării lucrărilor publice. La 3 aprilie 1995, municipalitatea, considerând că proiectul de construcție fusese aprobat pe baza unui plan de urbanism a cărui valabilitate expirase, a ordonat suspendarea lucrărilor. Ulterior, printr-un decret din 2 iunie 1995, administrația a acordat autorizația de construire acordată anterior întreprinderii. Aceasta din urmă sesizează Tribunalul Administrativ Regional din Campania, care a închis la 2 iunie 1995, declarând legalitatea permisului de construcție. Printr-un act din 4 octombrie 1997, reclamanta a atribuit municipalitatea și întreprinderea de construcții în fața Tribunalului din Benevent și a susținut că ocupația terenului său era ilegală și a solicitat restituirea, precum și plata unei despăgubiri. Prin hotărârea din 5 septembrie 2007, Tribunalul din Benevent a afirmat că proprietatea asupra terenului a trecut la administrație prin efect de expropriere indirectă. Cu toate acestea, instanța a subliniat că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului asupra articolului 1 din Protocolul nr. 1, care este obligatorie pentru instanțele naționale, exproprierea indirectă este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și atrage obligația administrației de a plăti despăgubiri părților interesate, în limita valorii de piață a terenului expropriat. Prin urmare, instanța a acordat reclamantei o compensație de 46 481,12 EUR, care corespunde valorii de piață a terenului, plus reevaluare și dobânzi. 10. Având în vedere valoarea acestei indemnizații, societatea cooperativă a făcut apel la această hotărâre în fața instanței din Napoli. Ea se plângea că Tribunalul din Benevent nu a aplicat art. 5a din Decretul-lege nr 333 din 11 iulie 1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 662 din 1996 11. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2010, tribunalul din Napoli a respins apelul societății și a confirmat hotărârea Tribunalului din Benevent. Ea a constatat că hotărârea judecătorului de primă instanță fusese luată în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În plus, Curtea a subliniat că, între timp, Curtea Constituțională italiană declarase inconstituționalitatea articolului 5a din Decretul-lege nr 333 din 11 iulie 1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 662 din 1996. Dreptul și practica internă relevantă 12. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], n 13 Curtea constată că, prin Hotărârea nr. 348 și 349 din 22 octombrie 2007, Curtea Constituțională a statuat că legea internă trebuie să fie compatibilă cu Convenția în interpretarea dată de jurisprudența Curții și, prin urmare, a declarat neconstituțional art. 5a din Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 662 din 1996.14 Curtea Constituțională, în Hotărârea nr 349, a arătat că nivelul insuficient de litigios prevăzut de legea din 1996 era contrar articolului 1 din Protocolul nr. 1 și, prin urmare, în art. 117 din Constituția italiană, care prevede respectarea obligațiilor internaționale. De la această hotărâre, dispoziția menționată nu mai poate fi aplicată în cadrul procedurilor naționale încă pendinte. 15. Ca urmare a hotărârilor Curții Constituționale, au avut loc modificări legislative în dreptul intern. La art. 2/89 litera (e) din Legea finanțelor nr 244 din 2007 a stabilit că, într-un caz de expropriere indirectă, despăgubirea trebuie să corespundă valorii de piață a bunurilor, nicio reducere fiind admisă. 16. Această dispoziție se aplică tuturor procedurilor în curs de desfășurare la 1 ianuarie 2008, cu excepția celor în care decizia privind dreptul de proprietate sau despăgubirea a fost acceptată sau a devenit definitivă. GRIEF 17. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge că a fost privată de proprietatea sa într-un mod incompatibil cu dreptul său la respectarea proprietății sale. Recurenta declară că a fost privată de proprietatea sa într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Argumentele părților 19. Guvernul a extirpat lipsa de calitate a victimei În sensul articolului 34 din Convenție, reclamanta a obținut din partea instanțelor interne o compensație corespunzătoare valorii de piață a terenului expropriat și că suma fusese reevaluată și însoțită de dobânzi. 20. Recurenta se referea la această teză. Aprecierea Curții 21. Curtea amintește că a examinat deja acest tip de excepție în alte cauze referitoare la exproprieri indirecte. În aceste cauze, Curtea a concluzionat că simplul fapt că recurenta a primit o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului expropriat nu este suficient în sine pentru a-i retrage calitatea de victimă Cu toate că acest lucru poate juca un rol pe teren la art. 41 (De Angelis și alții c. Italia , n 68852/01 , § 57, 21 decembrie 2006 Carbonara și Ventura c. Italia , n 2463 Affair , § 62 CEDH 2000 De Sciscio c. Italia , 176/04, § 53, 20 aprilie 2006). În acest sens, Comisia amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să retragă calitatea de din 25 iunie 1996, Rec., 1996-III, p. 846, § 36, 22. Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților naționale să corecteze o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victima pretinsei încălcări apare în toate etapele procedurii în raport cu Convenția și implică în principal Curtea să efectueze o examinare ex post facto În primul rând, Curtea amintește că, în primul rând, Curtea amintește că, în primul rând, Curtea amintește că, în ceea ce privește situația persoanei în cauză (Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, § 70-72, CEDH 2006 V. 23. Curtea reafirmă că este responsabilitatea sa să verifice dacă a fost recunoscută de către autorități, cel puțin în esență, o încălcare a unui drept protejat prin convenție (Cocchiarella c. Italia citată anterior, § 84). Tribunalul din Benevent a considerat că exproprierea indirectă a terenului recurentei era contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții, și implică o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei și o obligație a administrației de a repara încălcarea. Prin urmare, instanța a condamnat administrația să plătească recurentei o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului, plus reevaluare și dobânzi de la data pierderii proprietății. 25. Aceasta arată apoi că instanța judecătorească din Napoli a confirmat hotărârea Tribunalului din Benevent subliniind că, prin hotărârile sale n 348 și 349, Curtea Constituțională din Italia a declarat neconstituționalitatea articolului 5a din Decretul-lege nr 333 din 11 iulie 1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 662 din 1996, deoarece contravine articolului 1 din Protocolul nr 1 din Convenția astfel cum este interpretat de jurisprudența Curții. 26. Curtea consideră că instanțele interne au constatat în mod explicit încălcarea dreptului de proprietate al recurentei. În plus, Curtea consideră că redresarea recunoscută de Tribunalul din Benevent și confirmată de Tribunalul din Napoli, conform criteriilor de calcul stabilite de Curte în Hotărârea Guiš Gallisay (citată la punctul 105), constituie o redresare adecvată și suficientă. 27. Având în vedere aceste considerații, recurenta nu se poate pretinde a fi victima presupusei încălcări în sensul articolului 34 din Convenție (a se vedea Armando Iannelli c. Italia, n 2418/03, 12 februarie 2013 Holzinger c. Austria 1), n 23459/94, § 21, CEDH 2001 I). 28. Prin urmare, acest motiv este incompatibil cu rația personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 12 noiembrie 2015. Fatoș Arac
Requête n
o
29733/06
Gerarda NARDONE
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 20 octobre 2015 en un comité composé de
:
Nona Tsotsoria,
présidente,
Paul Mahoney,
Faris Vehabović,
juges,
et de Fatoș Aracı,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 juillet 2006,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Gerarda Nardone, est une ressortissante italienne née en 1948 et résidant à Bénévent. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
La requérante était propriétaire d’un terrain de 2400 m² sis à Calvi, enregistré au cadastre feuille 20, parcelle 132.
4.
Le 2 avril 1990, la municipalité de Calvi approuva un
projet de
construction d’habitations à loyer modéré qui devaient se réaliser sur le terrain de la requérante.
5.
Par un arrêté du 31 mars 1992, la municipalité autorisa une entreprise de construction privée à occuper d’urgence le terrain, pour une période de cinq ans, en vue de réaliser l’œuvre publique. L’occupation matérielle du terrain eut lieu le 11 juin 1992 et les travaux commencèrent le 1
er
août 1994.
6.
Le 3 avril 1995, la municipalité, relevant que le projet de construction avait été approuvé sur la base d’un plan d’urbanisme dont la validité avait expiré, ordonna la suspension des travaux. Par la suite, par un arrêté du 2
juin 1995, l’administration annula le permis de construire précédemment octroyé à l’entreprise.
7.
Cette dernière saisit le tribunal administratif régional de Campane qui annula l’arrêté du 2
juin 1995, affirmant la légalité du permis de construire.
8.
Par un acte du 4 octobre 1997, la requérante assigna la municipalité et l’entreprise de construction devant le tribunal de Bénévent. Elle fit valoir que l’occupation de son terrain était illégale et demanda la restitution ainsi que le payement d’un dédommagement.
9.
Par un jugement du 5 septembre 2007, le tribunal de Bénévent affirma que la propriété du terrain était passée à l’administration par effet de l’expropriation indirecte. Le tribunal souligna toutefois que, conformément à la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme sur l’article 1 du Protocole n
o
1, qui est contraignante pour les tribunaux nationaux, l’expropriation indirecte est contraire à l’article 1 du Protocole no 1 de la Convention, et entraîne l’obligation pour l’administration de verser aux intéressés un dédommagement à hauteur de la valeur vénale du terrain exproprié. Dès lors, le tribunal accorda à la requérante un dédommagement de 46
481,12 EUR, correspondant à la valeur vénale du terrain, plus réévaluation et intérêts.
10.
Contestant le montant de cette indemnité, la société coopérative fit appel de ce jugement devant la cour d’appel de Naples. Elle se plaignait de ce que le tribunal de Bénévent n’avait pas appliqué l’article 5 bis du décret-loi n
o
333 du 11 juillet 1992, tel que modifié par la loi n
o
662 de 1996.
11.
Par un jugement du 10 novembre 2010, la cour d’appel de Naples rejeta l’appel de la société et confirma le jugement du tribunal de Bénévent. Elle constata que la décision du juge de première instance avait été prise conformément à la jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme. En outre, la cour souligna que entre-temps, la Cour Constitutionnelle italienne avait déclaré l’inconstitutionnalité de l’article 5 bis du décret-loi n
o
333 du 11 juillet 1992, tel que modifié par la loi n
o
662 de 1996.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
12.
Le droit interne pertinent se trouve décrit dans l’arrêt
Guiso-Gallisay c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22 décembre 2009 (§§
16-48).
13.
La Cour note que par les arrêts n
os
348 et 349 du 22 octobre 2007, la Cour constitutionnelle a jugé que la loi interne doit être compatible avec la Convention dans l’interprétation donnée par la jurisprudence de la Cour et, par conséquent, a déclaré inconstitutionnel l’article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11 juillet 1992, tel que modifié par la loi n
o
662 de 1996.
14.
La Cour constitutionnelle, dans l’arrêt n
o
349, a relevé que le niveau insuffisant d’indemnisation prévu par la loi de 1996 était contraire à l’article
1 du Protocole n
o
1 et par conséquent à l’article 117 de la Constitution italienne, lequel prévoit le respect des obligations internationales. Depuis cet arrêt, ladite disposition ne peut plus être appliquée dans le cadre des procédures nationales encore pendantes.
15.
Suite aux arrêts de la Cour constitutionnelle, des modifications législatives sont intervenues en droit interne. L’article 2/89 e) de la loi de finances n
o
244 de 2007 a établi que dans un cas d’expropriation indirecte le dédommagement doit correspondre à la valeur vénale des biens, aucune réduction n’étant admise.
16.
Cette disposition est applicable à toutes les procédures en cours au 1
er
janvier 2008, sauf celles où la décision sur l’indemnité d’expropriation ou sur le dédommagement a été acceptée ou est devenue définitive.
GRIEF
17.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint d’avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec son droit au respect de ses biens.
18.
La requérante allègue qu’elle a été privée de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
1.
Arguments des parties
19.
Le Gouvernement a excipé le défaut de qualité de «
victime
» de la requérante, au sens de l’article 34 de la Convention, puisqu’elle avait obtenu des juridictions internes un dédommagement correspondant à la valeur vénale du terrain exproprié, et que la somme avait été réévaluée et assortie d’intérêts.
20.
La requérante s’oppose à cette thèse.
2.
Appréciation de la Cour
21.
La Cour rappelle avoir déjà examiné ce type d’exception dans d’autres affaires concernant des expropriations indirectes. Dans ces affaires, elle avait conclu que le simple fait que la requérante ait reçu une indemnisation correspondant à la valeur vénale du terrain exproprié ne suffit pas en soi à lui retirer la qualité de «
victime
», bien que cela puisse jouer un rôle sur le terrain de l’article 41 (
De Angelis et autres c. Italie
, n
68852/01, § 57, 21 décembre 2006
;
Carbonara et Ventura c. Italie
, n
‑
VI
;
De Sciscio c. Italie
, n
176/04, § 53, 20 avril 2006). Elle rappelle à cet égard qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à retirer la qualité de «victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (
Guerrera et Fusco c. Italie
, n
o
40601/98, § 53, 3
avril 2003
;
Amuur c. France
du 25 juin 1996, Recueil 1996-III, p. 846, §
36).
22.
La Cour rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. À cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention et implique essentiellement pour la Cour de se livrer à un examen
ex post facto
de la situation de la personne concernée (
Cocchiarella c.
Italie
[GC], n
o
‑
V).
23.
La Cour réaffirme qu’il lui appartient tout d’abord de vérifier s’il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention (
Cocchiarella c.
Italie
précité, § 84).
24.
Tout d’abord, la Cour rappelle que
le tribunal de Bénévent a estimé que l’expropriation indirecte du terrain de la requérante était contraire à l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention, tel qu’interprété par la jurisprudence de la Cour, et entraînait une violation du droit de propriété de la requérante et une obligation pour l’administration de réparer la violation. Le tribunal condamna dès lors l’administration à verser à la requérante une indemnisation correspondant à la valeur vénale du terrain, plus réévaluation et intérêts à partir de la date de la perte de la propriété.
25.
Elle relève ensuite que la cour d’appel de Naples a confirmé le jugement du tribunal de Bénévent en soulignant que, par ses arrêts n
os
348 et 349, la Cour constitutionnelle italienne a déclaré l’inconstitutionnalité de l’article 5
bis
du décret-loi n
o
333 du 11 juillet 1992, tel que modifié par la loi n
o
662 de 1996, puisque contraire à l’article 1 du Protocole n
o
1 de la Convention tel qu’interprété par la jurisprudence de la Cour.
26.
La Cour estime que les juridictions internes ont explicitement constaté la violation du droit de propriété de la requérante. En outre, elle considère que le redressement reconnu par le tribunal de Bénévent et confirmé par la cour d’appel de Naples, conforme aux critères de calcul établis par la Cour dans l’arrêt
Guiso Gallisay
(précité, § 105), constitue un redressement approprié et suffisant.
27.
A la lumière de ces considérations, la requérante ne peut se prétendre victime de la violation alléguée au sens de l’article 34 de la Convention (voir
Armando Iannelli c. Italie
, n
o
24818/03, 12 février 2013
;
Holzinger c.
Autriche
(n
o
1), n
o
‑
I).
28.
Par conséquent, ce grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée en vertu de l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 12 novembre 2015.
Fatoș Aracı
Nona Tsotsoria
Greffière adjointe
Présidente