SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 300/05 Luigia DE PAOLA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 15 martie 2016 într-un comitet compus din Kristina Pardalos, președinte, Paul Mahoney, Robert Spano, judecători, și din André Wampach, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată anterior la 9 februarie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, M Luigia de Paola, este resortisant italian, născută în 1945 și rezidentă în Benevent. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul F. Altieri, avocat în Benevent. Guvernul italian ( A fost reprezentat de agentul său, E. Spatafora, fostul său co-agent M. N. Lettieri, și co-agentul său, P. Acardo. Circumstanțele din acest caz Tatăl reclamantei era proprietarul unui teren de 50 148 m2 situat în Benevent, înregistrat în cadastru 24, parcele 51, 254 și 255. Prin decretul din 19 iunie 1996, municipalitatea Benevent a autorizat compania națională pentru energie electrică, care trebuia să ocupe de urgență acest teren pentru o perioadă de cinci ani, în scopul de a construi o instalație electrică. Terenul a fost ocupat din punct de vedere material la 29 iulie 1991. Procedura de despăgubire pentru ocuparea terenului Printr-un act notificat la 5 octombrie 1994, tatăl recurentei introducea în fața Tribunalului din Benevent o acțiune în despăgubire împotriva . El pretindea că ocupația terenului era ilegală și solicita, cu titlu de despăgubiri, distrugerea instalației electrice, restituirea terenului său și plata unei despăgubiri și a unei despăgubiri. La 28 iunie 1999, recurenta s-a constituit în procedura de moștenire a tatălui său, care murise la 4 ianuarie 1995. Tribunalul a dispus o expertiză tehnică. În raportul depus la 6 mai 2002, expertul a declarat că partea de teren afectată de construirea de lucrări publice era de 17 890 m2. În continuare, acesta a afirmat că valoarea de piață a terenului în momentul în care a fost ocupată era de 8 EUR (EUR)/m2 și, după ce și-a calculat pierderea de valoare ca urmare a realizării activității, a fixat valoarea despăgubirii la 25 363 EUR. În cele din urmă, expertul a fixat la mai puțin de o ocupație, calculată la data expirării perioadei de ocupație legitimă, și anume la 28 iulie 1996, la 12 792,35 EUR. Într-o hotărâre pronunțată la 10 ianuarie 2006, Tribunalul din Benevent a constatat că administrația nu a finalizat exproprierea terenului înainte de expirarea termenului stabilit pentru ocupație, însă a construit instalația electrică. Tribunalul a afirmat că reclamanta avea dreptul la o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului și a unui loc de muncă. El a condamnat ENEL să plătească recurentei sumele stabilite de către mail cu titlu de despăgubire și de ocupație, reevaluate fie 41 322 EUR, plus dobânda legală. 10. În plus, societatea a afirmat că terenul reclamantei nu era structurabil, ci agricol și a solicitat ca suma landurilor să fie calculată în conformitate cu criteriile introduse de Legea nr 359 din 1992. Prin hotărârea din 2 aprilie 2014, depusă la grefa din 10 aprilie 2014, Curtea a statuat că instalația electrică fusese îndepărtată de pe teren și că această instanță nu fusese luată în considerare în hotărârea sa din 10 ianuarie 2006. În al doilea rând, Comisia a considerat că reclamanta nu a pierdut proprietatea proprietății sale, ci că aceasta a suferit o limitare temporară a dreptului său de proprietate, dat fiind că terenul era acum în deplina sa disponibilitate. Curtea a observat, în plus, că terenul fusese ocupat ab initio fără titlu și a considerat că ocupația era nelegitimă. Prin urmare, în opinia sa, reclamanta avea dreptul la o despăgubire care nu trebuia calculată în temeiul Legii nr 359 din 1992. Pe baza valorii de piață a terenului, instanța de apel a acordat recurentei o sumă de 2 516,39 EUR ca compensație pentru ocupația temporară a terenului. Această sumă trebuia reevaluată și majorată cu dobândă. Procedura Pinto 12. La 15 aprilie 2002, reclamanta a introdus o acțiune în fața instanței de apel din Roma pentru a fi despăgubită pentru durata excesivă a procedurii inițiate de tatăl său în fața instanței din Benevent 13. Prin decretul din 24 septembrie 2003, Curtea de apel a respins acțiunea conform căreia reclamanta nu avea calitatea de victimă, deoarece aceasta nu era constituită în procedură. 14. La 27 octombrie 2003, recurenta introducea o acțiune prin revizuirea care susținea că instanța de apel comitea o eroare materială, considerând că aceasta nu era constituită în procedură. Prin decretul depus la grefă la 1 septembrie 2004, instanța de apel a respins recursul recurentei. După ce a declarat admisibilitatea acțiunii în rejudecare pentru eroare de fapt, instanța de apel a statuat pe fondul acțiunii pe care reclamanta nu o avea în cadrul procedurii în fața instanței din Benevent decât la patru ani și cinci luni de la decesul tatălui său, ceea ce denota o lipsă de interes prelungită din partea sa în raport cu procesul. În plus, recurenta nu a furnizat dovada daunelor care decurg din durata procesului. 16. recurenta nu este prevăzută în casare. GRIEF 17. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plângea că a fost privată de terenul său într-un mod incompatibil cu dreptul său la respectarea proprietăților sale și cu aplicarea în cauza sa a Legii nr 359 din 1992. 18. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, Comisia se plânge și de durata procedurii. În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția nr. 19, reclamanta a declarat că a fost privată de teritoriul său într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 20. Printr-o scrisoare din 18 aprilie 2014, reprezentantul recurentei a informat Curtea cu privire la faptul că procedura în fața Tribunalului din Napoli, care era pendinte în momentul depunerii cererii în fața Curții și a comunicării cererii către guvernul pârât, era încheiată. Curtea de apel a constatat că instalația electrică fusese îndepărtată de pe terenul reclamantului și a acordat despăgubiri pentru ocupația nelegitimă a terenului (punctul 11 de mai sus). Având în vedere această situație, Curtea consideră că este necesar să se examineze problema calității de victimă a recurentei. În acest sens, întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări se ridică în toate etapele procedurii în temeiul convenției și implică în principal Curtea să efectueze o examinare ex post facto Cu privire la situația persoanei vizate (Cocchiarella c. Italia [GC], n 64886/01, § 70-72, CEDH 2006 V. 23. Curtea reafirmă că este de competența sa să verifice dacă a fost recunoscută de către autorități, cel puțin în esență, o încălcare a unui drept protejat de Convenție (Cocchiarella c. Italia, citată anterior, § 84). Curtea consideră că recunoașterea încălcării rezidă în declarația de a ocupa terenul de către instanța de recurs din Napoli. Curtea constată apoi că autoritățile interne au constatat în esență încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei. În plus, Comisia consideră că redresarea recunoscută de Curtea de Apel din Napoli constituie o redresare adecvată și suficientă, având în vedere în special faptul că reclamanta nu și-a pierdut niciodată proprietatea asupra terenului, că instalația electrică a fost retrasă și că a primit o sumă calculată pe baza valorii de piață ca despăgubiri pentru ocuparea ilegală a terenului, care îndeplinește astfel cererile tatălui reclamantei din 5 octombrie 1994 (punctul 5 de mai sus). 25. În lumina acestor considerente, Curtea consideră că recurenta nu mai poate pretinde că este victima presupusei încălcări în sensul articolului 34 din Convenție. 26. În consecință, această parte a actului este incompatibilă rațional personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4. Invocând aceeași dispoziție, Curtea se plânge de aplicarea legii nr 359 din 1992. 28. Curtea arată că legea în cauză nu a fost aplicată în cazul de față, această parte a acesteia este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în temeiul art. 35 alin. (4). Grief din art. 6 alin. (1) din Convenție 29. Recurenta afirmă că procedura inițiată de tatăl său în fața Tribunalului din Benevent a fost excesiv de lungă. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 30. Curtea constată că recurenta nu este prevăzută în casare împotriva deciziei instanței judecătorești din 1 septembrie 2004. 31. Aceasta amintește că, potrivit deciziei Di Sante c. Italia ((dec.), n 56079/00, 24 iunie 2004), începând cu 26 iulie 2004, reclamanții, în scopul respectării regulii de epuizare prealabilă a căilor de atac interne introduse prin art. 35 1 din Convenție, trebuie să se califice pentru a contesta lipsa sau insuficiența sumei acordate ca daune nepatrimoniale de către cursurile de apel Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 7 aprilie 2016.
Requête n
o
300/05
Luigia DE PAOLA
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 15 mars 2016 en un comité composé de
:
Kristina Pardalos,
présidente,
Paul Mahoney,
Robert Spano,
juges,
et de André Wampach,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 février 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Luigia de Paola, est une ressortissante italienne, née en 1945 et résidant à Bénévent. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
me
Les circonstances de l’espèce
3.
Le père de la requérante était propriétaire d’un terrain de 50
148 m² sis à Bénévent, enregistré au cadastre feuille 24, parcelles 51, 254 et 255.
4.
Par un arrêté du 19 juin 1996, la municipalité de Bénévent autorisa la compagnie nationale pour l’électricité («
l’ENEL
») à occuper d’urgence ledit terrain pour une période de cinq ans afin d’y construire une installation électrique.
5.
Le terrain fut occupé matériellement le 29 juillet 1991.
1.
La procédure de dédommagement pour l’occupation du terrain
6.
Par un acte notifié le 5 octobre 1994, le père de la requérante introduisit devant le tribunal de Bénévent un recours en dommages-intérêts à l’encontre de l’ENEL. Il alléguait que l’occupation du terrain était illégale et
réclamait, à titre de dédommagement, la destruction de l’installation électrique, la restitution de son terrain et le payement d’un dédommagement et d’une indemnité.
7.
Le 28 juin 1999, la requérante se constitua dans la procédure en tant qu’héritière de son père, qui était décédé le 4 janvier 1995.
8.
Le tribunal ordonna une expertise technique. Dans son rapport déposé le 6 mai 2002, l’expert releva que la partie du terrain concerné par la construction de l’ouvrage public était de 17 890 m². Il affirma ensuite que la valeur vénale du terrain au moment de l’occupation était de 8
euros (EUR)/m² et, après avoir calculé sa perte de valeur suite à la réalisation de l’ouvrage, il fixa le montant du dédommagement à 25
363 EUR. Enfin, l’expert fixa l’indemnité d’occupation, calculée au moment de l’expiration de la période d’occupation légitime, à savoir le 28 juillet 1996, à 12
792,35
EUR.
9.
Par un jugement déposé le 10 janvier 2006, le tribunal de Bénévent constata que l’administration n’avait pas finalisé l’expropriation du terrain avant l’échéance du délai fixé pour l’occupation, mais qu’elle avait toutefois construit l’installation électrique. Le tribunal affirma que la requérante avait droit à un dédommagement correspondant à la valeur vénale du terrain et à une indemnité d’occupation. Il condamna l’ENEL à payer à la requérante les sommes établies par l’expert à titre de dédommagement et d’indemnité d’occupation, réévaluées soit 41
322 EUR, plus les intérêts légaux.
10.
L’ENEL interjeta appel de ce jugement devant la cour d’appel de Naples. La compagnie affirma que le terrain de la requérante n’était pas constructible mais agricole et demanda que le montant de l’indemnisation soit calculé suivant les critères introduits par la loi n
o
359
de 1992. Elle faisait valoir en outre que l’installation électrique construite sur le terrain avait été entièrement enlevée le 1
er
décembre 2004.
11.
Par un arrêt du 2 avril 2014, déposé au greffe le 10 avril 2014, la cour d’appel observa que l’installation électrique avait été enlevée du terrain et que cette circonstance n’avait pas été prise en considération par le tribunal dans son jugement du 10 janvier 2006. Ensuite, elle estima que la requérante n’avait pas perdue la propriété de son terrain, mais qu’elle avait subi une limitation temporaire de son droit de propriété, étant donné que le terrain était désormais dans sa pleine disponibilité. La cour remarqua, en outre, que le terrain avait été occupé
ab initio
sans titre et jugea que l’occupation était illégitime. Par conséquent, selon elle la requérante avait droit à un dédommagement qui ne devait pas être calculé sur la base de la loi n
o
359
de 1992. En se basant sur la valeur vénale du terrain, la cour d’appel accorda à la requérante une somme de 2
516,39 EUR à titre de dédommagement pour l’occupation temporaire du terrain. Cette somme devait être réévaluée et majorée d’intérêts.
2.
La procédure
«
Pinto
»
12.
Le 15 avril 2002, la requérante introduisit un recours «
Pinto
» devant la cour d’appel de Rome afin d’être indemnisée pour l’excessive durée de la procédure entamée par son père devant le tribunal de Bénévent.
13.
Par un décret du 24 septembre 2003, la cour d’appel rejeta le recours affirmant que la requérante n’avait pas la qualité de victime, car elle ne s’était pas constituée dans la procédure.
14.
Le 27 octobre 2003, la requérante introduisit un recours en révision alléguant que la cour d’appel avait commis une erreur matérielle en considérant qu’elle ne s’était pas constituée dans la procédure.
15.
Par un décret déposé au greffe le 1
er
septembre 2004, la cour d’appel rejeta le recours de la requérante. Après avoir affirmé la recevabilité du recours en révision pour erreur de fait, la cour d’appel releva en se prononçant sur le fond du recours que la requérante ne s’était constituée dans la procédure devant le tribunal de Bénévent que quatre ans et cinq mois après le décès de son père, ce qui dénotait un manque d’intérêt prolongé de sa part par rapport au procès. En outre, la requérante n’avait pas fourni la preuve des dommages découlant de l’excessive durée du procès.
16.
La requérante ne s’est pas pourvu en cassation.
17.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaignait d’avoir été privée de son terrain de manière incompatible avec son droit au respect de ses biens et de l’application à sa cause de la loi n
o
359 de 1992.
18.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, elle se plaint également de l’excessive durée de la procédure.
A.
Grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
19.
La requérante allègue qu’elle a été privée de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ainsi libellé:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
20.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
21.
Par une lettre du 18 avril 2014, le représentant de la requérante informa la Cour de ce que la procédure devant la cour d’appel de Naples, qui était pendante au moment de l’introduction de la requête devant la Cour et de la communication de la requête au Gouvernement défendeur, était terminée. La cour d’appel constata que l’installation électrique avait été enlevée du terrain de la requérant et octroya un dédommagement pour l’occupation illégitime du terrain (paragraphe 11 ci-dessus).
22.
Compte tenu de cette circonstance, la Cour estime nécessaire de se pencher sur la question de la qualité de victime de la requérante. Elle rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. À cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention et implique essentiellement pour la Cour de se livrer à un examen
ex post facto
de la situation de la personne concernée (
Cocchiarella c. Italie
[GC], n
o
‑
V).
23.
La Cour réaffirme qu’il lui appartient de vérifier s’il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention (
Cocchiarella c. Italie,
précité, § 84).
24.
La Cour estime que la reconnaissance de la violation réside dans la déclaration de l’illégalité de l’occupation du terrain par la cour d’appel de Naples. La Cour note ensuite que les autorités internes ont constaté en substance la violation du droit de propriété de la requérante. En outre, elle considère que le redressement reconnu par la cour d’appel de Naples constitue un redressement approprié et suffisant, compte tenu, en particulier, de ce que la requérante n’a jamais perdu la propriété du terrain, que l’installation électrique a été enlevée et qu’elle a reçu une somme calculée sur la base de la valeur vénale à titre de dédommagement pour l’occupation illégitime du terrain, satisfaisant de la sorte les demandes du père de la requérante du 5 octobre 1994 (paragraphe 5 ci-dessus).
25.
A la lumière de ces considérations, la Cour estime que la requérante ne peut plus se prétendre victime de la violation alléguée au sens de l’article
34 de la Convention.
26.
Par conséquent, cette partie du grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée en vertu de l’article 35 § 4.
27.
Invoquant la même disposition, elle se plaint de l’application à sa cause de la loi n
o
359 de 1992.
28.
La Cour relève que la loi en question n’ayant pas été appliquée dans le cas d’espèce, cette partie du grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée en vertu de l’article 35 § 4.
B.
Grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
29.
La requérante allègue que la procédure entamée par son père devant le tribunal de Bénévent a été excessivement longue. Elle invoque l’article
6
1.de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
30.
La Cour note que la requérante ne s’est pas pourvue en cassation contre la décision de la cour d’appel du 1
er
septembre 2004.
31.
Elle rappelle que, d’après la décision
Di Sante c. Italie
((déc.), n
o
56079/00, 24 juin 2004), à partir du 26 juillet 2004 les requérants, aux fins du respect de la règle de l’épuisement préalable des voies de recours internes posée par l’article 35
§
1 de la Convention, doivent se pourvoir en cassation pour contester le manque ou l’insuffisance du montant accordé à titre de dommage non patrimonial par les cours d’appel «
Pinto
».
32.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est irrecevable pour non
‑
épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 7 avril 2016.
André Wampach
Kristina Pardalos
Greffier adjoint
Présidente