HIERNAUX c. BELGIQUE

Comunicat la 21 octombrie 2015 A DOUA SECȚIUNE Cerere nr. 28022/15 Anne-France HIERNAux împotriva Belgiei introdusă la 5 iunie 2015 EXPOSAT DE FAPTE recurenta, M Anne-France Hiernaux, este un resortisant belgian născut în 1968 și rezident în Nivelles. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul I. Wouters, avocat la Bruxelles. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: în 1997, a fost deschisă o instrucțiune împotriva mai multor persoane, inclusiv reclamanta, pentru fapte legate de apartenența sa între 1994 și 2006 la Biserica de Scientologie.

În rechizitoriul său din 26 iulie 2007, Parchetul Federal a solicitat trimiterea recurentei la Tribunalul Corecțional (Tribunalul de Primă Instanță) din Bruxelles al șefului să fi avut, între 31 decembrie 1992 și 26 iulie 2007, parte dintr-o asociație de răufăcători și să fi avut, între 7 martie 1999 și 26 iulie 2007, parte dintr-o organizație criminală. Recurentei i s-a comunicat în mod oficial rechizitoriul din 26 iulie 2007 în cursul anului 2009. În cadrul regulamentului de procedură, recurenta a pledat în fața Camerei Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles pentru încălcarea termenului rezonabil și a susținut că, în conformitate cu art. 13 din convenție, a aparținut instanței judecătorești din statul membru în cauză să stabilească sancțiunile și să declare urmărirea penală inadmisibilă.

Prin Ordonanța din 27 martie 2014, camera Consiliului a constatat o depășire a termenului rezonabil prin procedura penală, dar a ajuns la concluzia că acest lucru nu a dus la pierderea sau la pierderea probelor și nu a făcut imposibilă exercitarea dreptului la apărare în cadrul procedurii în curs. În consecință, camera consiliului a considerat că nu trebuia să depășească termenul rezonabil în această etapă a procedurii printr-un refuz, printr-un proces penal sau printr-o altă măsură. În ceea ce privește celelalte consecințe posibile ale depășirii termenului rezonabil, acestea rezultă din aprecierea judecătorului din fond, deoarece camera de judecată nu este competentă să se pronunțe cu privire la temeinicia acuzației în materie penală.

Această ordonanță a Camerei Consiliului a fost confirmată printr-o hotărâre a Camerei pentru punerea sub acuzare a instanței judecătorești de la Bruxelles din 26 iunie 2014, care, referindu-se la motivele camerei consiliului, a considerat că aceasta din urmă avea În mod rezonabil considerat că nu ar trebui să sancționeze depășirea termenului rezonabil în această etapă a procedurii printr-un refuz, printr-o urmărire penală sau printr-o altă măsură [...]. Prin hotărârea din 10 decembrie 2014 a Curții de Casație a respins recursul recurentei. Fără a contesta faptul că termenul rezonabil este depășit, camera de contestații a considerat că această depășire nu ar trebui să fie sancționată în etapa de soluționare a procedurii printr-o hotărâre de nejudiciare.

Adoptând în acest sens motivele pentru care a făcut apel, Comisia a menționat, într-adevăr, că curgerea timpului nu a avut ca consecință nici pierderea, nici pierderea de probe, nici lacuna pentru cererea de a-și exercita drepturile de apărare.Modul critic al acestei decizii, pe care o încalcă articolele [6 alin. (1) ] și 13 din Convenție. În primul său aspect, acesta consideră că, potrivit hotărârii, termenul rezonabil nu ar fi depășit decât dacă s-ar demonstra o încălcare a dreptului la apărare sau o decădere a probelor. În al doilea aspect, consideră că, prin refuzul de a sancționa depășirea, camera reclamanților a încălcat dreptul reclamantei la o cale de atac eficientă. Pe de o parte, camera de acuzații nu a renegat nici faptul că termenul rezonabil a fost depășit, nici că această depășire trebuia sancționată; ea a considerat doar că, în speță, sancțiunea propusă de reclamantă nu putea fi aplicată.

În primul său aspect, mijlocul se face printr-o interpretare inexactă a deciziei atacate și, prin urmare, lipsește de fapt. Pe de altă parte, în cazul în care instanța de judecată trebuie să examineze apărarea care invocă depășirea termenului rezonabil, aceasta apreciază modul de sancționare a acesteia. Prin adoptarea motivelor ordonanței în cauză, Tribunalul consideră că, neputând, în speță, să conducă la o nejudiciare, impactul acestei încălcări a termenului garantat prin art. 6 din convenție rezultă din aprecierea instanței de judecată. Astfel, instanța de apel a examinat apărarea care i-a fost supusă și a respectat dreptul la o acțiune efectivă garantată prin art. 13 din Convenție. De asemenea, recurenta a afirmat în fața instanțelor naționale că procedura împotriva sa constituie o încălcare a articolului 3 din convenție.

Acest motiv a fost respins pe motiv că pragul minim de gravitate impus de art. 3 nu era atins. Dreptul și practica internă relevante referitoare la recursul de despăgubire pentru răspundere civilă pe durată excesivă de procedură și la măsurile pe care instanțele judecătorești le pot lua pentru a preveni depășirea termenului rezonabil în cursul procedurii judiciare sunt expuse în hotărârea Panju c. Belgia 18393/09, §§ 23-27, 28 octombrie 2014). În etapa de încheiere a procedurii, instanța judecătorească din statul membru în cauză poate sau trebuie să verifice, în cazul în care o parte solicită acest lucru, dacă termenul rezonabil nu este depășit (Cass. 8 aprilie 2008, P.0′03.N și Cass. 28 Mai 2008, P.08.0216.F.

Aceasta face parte din misiunea de control al regularității procedurii stabilită în camera Consiliului (art. 131 din CIC) și în camera de punere sub acuzare (articolele 135 și 235a). ) în momentul încheierii procedurii. Jurisprudența Curții de Casație privind competențele instanțelor judecătorești în cazul în care constată depășirea termenului rezonabil în etapa de decontare a procedurii este prevăzută în Tyteca c. Belgia ((dec.), n 483/06, 24 august 2010). GRIEF Invocând art. 13 coroborat cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge că, în cazul în care instanțele de judecată au constatat că termenul rezonabil a fost depășit, această constatare nu a dus la nicio reparație reală și efectivă a încălcării articolului 6 alineatul (1). Curtea dispune de o cale de atac eficientă în sensul articolului 13 din Convenție, pentru a-și exercita vinovăția în temeiul articolului 6 alineatul (1) din cauza întârzierilor deja acuzate de procedura penală împotriva ei?

Communiquée le 21 octobre 2015

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 28022/15 Anne-France HIERNAUX contre la Belgique introduite le 5 juin 2015

EXPOSÉ DES FAITS

La requérante, M me Anne-France Hiernaux, est une ressortissante belge née en 1968 et résidant à Nivelles. Elle est représentée devant la Cour par M e I. Wouters, avocat à Bruxelles. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. En 1997, une instruction fut ouverte contre plusieurs personnes, dont la requérante, pour des faits liés à son appartenance entre 1994 et 2006 à l’Église de scientologie. Dans son réquisitoire du 26 juillet 2007, le parquet fédéral demanda le renvoi de la requérante devant le tribunal correctionnel (tribunal de première instance) de Bruxelles du chef d’avoir, entre le 31 décembre 1992 et le 26 juillet 2007, appartenu à une association de malfaiteurs et d’avoir, entre le 7 mars 1999 et le 26 juillet 2007, fait partie d’une organisation criminelle.

La requérante eut officiellement communication du réquisitoire du 26 juillet 2007 au cours de l’année 2009. Dans le cadre du règlement de la procédure, la requérante plaida devant la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles une violation du délai raisonnable et soutint qu’en vertu de l’article 13 de la Convention, il appartenait à la juridiction d’instruction d’en déterminer les sanctions et de déclarer les poursuites irrecevables. Par ordonnance du 27 mars 2014, la chambre du conseil constata un dépassement du délai raisonnable par la procédure pénale.

Elle conclut toutefois que cet « écoulement du temps n’a pas eu pour conséquence la déperdition ou le dépérissement des preuves et n’a pas rendu impossible l’exercice des droits de la défense dans la procédure en cours ». La chambre du conseil considéra dès lors qu’elle ne devait pas sanctionner « le dépassement du délai raisonnable à ce stade-ci de la procédure par un non-lieu, par l’irrecevabilité des poursuites, ou par quelque autre mesure. Pour ce qui est des autres conséquences éventuelles du dépassement du délai raisonnable, elles ressortent de l’appréciation du juge du fond, car la chambre du conseil n’est pas compétente pour statuer sur le bien-fondé de l’accusation en matière pénale.

» Elle déclara dès lors non fondés les griefs tirés du dépassement du délai raisonnable et renvoya la requérante devant le tribunal correctionnel. Cette ordonnance de la chambre du conseil fut confirmée par un arrêt de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles du 26 juin 2014 qui, en se référant aux motifs de la chambre du conseil, jugea que cette dernière avait « judicieusement considéré qu’elle ne [devait] pas sanctionner le dépassement du délai raisonnable à ce stade-ci de la procédure par un non-lieu, par l’irrecevabilité des poursuites, ou par quelque autre mesure [...]. » La requérante se pourvut en cassation et fit valoir qu’un recours ne saurait être qualifié d’effectif s’il ne pouvait aboutir qu’à un simple constat de violation, sans entraîner de réparation adéquate.

Par arrêt du 10 décembre 2014 de la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante. Elle s’exprima comme suit : « Sans contester que le délai raisonnable est dépassé, la chambre des mises en accusation a considéré que ce dépassement ne devait pas être sanctionné au stade du règlement de la procédure par une décision de non-lieu. Adoptant à cet égard les motifs de l’ordonnance dont appel, elle a relevé, en effet, que l’écoulement du temps n’a eu pour conséquence ni la déperdition ou le dépérissement des preuves ni l’impossibilité pour la demanderesse d’exercer ses droits de défense. Le moyen critique cette décision, soutenant qu’elle viole les articles [6 § 1] et 13 de la Convention. En sa première branche, il considère que, selon l’arrêt, le délai raisonnable ne serait dépassé qu’à la condition que soit démontrée une violation des droits de la défense ou une déperdition des preuves.

En sa seconde branche, il considère qu’en refusant de sanctionner le dépassement, la chambre des mises en accusation a violé le droit de la demanderesse à un recours effectif. D’une part, la chambre des mises en accusation n’a dénié ni que le délai raisonnable était dépassé ni que ce dépassement devait être sanctionné. Elle a seulement considéré qu’en l’espèce, la sanction proposée par la demanderesse ne pouvait être appliquée. En sa première branche, le moyen procède d’une interprétation inexacte de la décision attaquée et, partant, manque en fait. D’autre part, si la juridiction d’instruction doit examiner la défense invoquant le dépassement du délai raisonnable, elle apprécie la manière de le sanctionner.

Par adoption des motifs de l’ordonnance entreprise, l’arrêt considère que, ne pouvant en l’espèce entraîner un non-lieu, l’incidence de cette violation du délai garanti par l’article 6 de la Convention ressort de l’appréciation de la juridiction de jugement. Ainsi la cour d’appel a examiné la défense qui lui était soumise et a respecté le droit à un recours effectif garanti par l’article 13 de la Convention. En sa seconde branche, le moyen ne peut être accueilli. » La requérante avait aussi allégué devant les juridictions nationales que la procédure menée à son encontre constituait une violation de l’article 3 de la Convention. Ce moyen fut rejeté au motif que le seuil minimal de gravité exigé par l’article 3 n’était pas atteint.

B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents relatifs au recours indemnitaire en responsabilité civile pour durée excessive de procédure et aux mesures que peuvent prendre les juridictions d’instruction pour prévenir le dépassement du délai raisonnable au cours de l’instruction sont exposées dans l’arrêt Panju c. Belgique (n o 18393/09, §§ 23-27, 28 octobre 2014). Au stade de la clôture de l’instruction, la juridiction d’instruction peut d’office ou même doit, si une partie en fait la demande, vérifier si le délai raisonnable n’est pas dépassé (Cass. 8 avril 2008, P.07.1903.N, et Cass. 28 mai 2008, P.08.0216.F). Cela fait partie de la mission de contrôle de la régularité de la procédure impartie à la chambre du conseil (article 131 du CIC) et à la chambre des mises en accusation (articles 135 et 235 bis ) lors de la clôture de l’instruction.

La jurisprudence de la Cour de cassation relative aux pouvoirs des juridictions d’instruction quand elles constatent le dépassement du délai raisonnable au stade du règlement de la procédure est énoncée dans Tyteca c. Belgique ((déc.), n o 483/06, 24 août 2010). GRIEF Invoquant l’article 13 combiné à l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que si les juridictions d’instruction ont bien constaté le dépassement du délai raisonnable, ce constat n’a entraîné aucune réparation réelle et effective de la violation de l’article 6 § 1.

QUESTION AUX PARTIES

La requérante dispose-elle d’un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention, pour faire valoir son grief tiré de l’article 6 § 1 à raison des retards déjà accusés de la procédure pénale menée contre elle ?