AFFAIRE KHATTAB c. BELGIQUE

În 2013, au fost inițiate acțiuni în justiție împotriva reclamantului șefului de participare la activitățile unui grup terorist din Siria. La 24 februarie 2014, un judecător judiciar a emis un mandat de arestare împotriva reclamantului care a fost arestat și pus în detenție preventivă. Reclamantul a solicitat în mod repetat eliberarea condiționată. Printr-o ordonanță din 12 mai 2015, instanța de judecată a retras mandatul de arestare din 24 februarie 2014 și l-a eliberat pe reclamant sub rezerva, printre altele, a faptului de a nu părăsi teritoriul național fără autorizarea prealabilă și scrisă a magistratului instructor. La 21 mai 2015, Camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a prelungit cu trei luni menținerea condițiilor prevăzute în Ordonanța din 12 mai 2015. În aceeași zi, Comisia l-a trimis pe reclamant în fața tribunalului corecțional din Bruxelles, precum și a altor douăzeci și nouă de persoane, pentru fapte de participare la activitățile unui grup terorist. În faţa Curţii Corecţionale, reclamantul a fost reprezentat de consiliile sale, dle G. precum și domnul Vergauwen și domnul Venet.

Prin hotărârea din 3 mai 2016, tribunalul corecțional l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de șapte ani de închisoare și la o amendă de 18 000 EUR, ținând seama în special de situația sa de recidivă legală. Instanţa corecţională nu a fost necesară pentru a-l aresta imediat pe reclamant pe motiv că nu era justificat să se teamă că a încercat să se retragă din executarea pedepsei sale.

La 2 iunie 2016, reclamantul a formulat o cerere de pronunțare a unei hotărâri a Curții Corecționale din 3 mai 2016. DEFALCAREA COMPARUĂRII RECUPERĂRII ȘI A CONDAMNĂRII SA SUNĂ plecarea reclamantului către Siria, reținerea sa în Türkiye și întoarcerea sa în Belgia

La 28 septembrie 2016, reclamantul a părăsit Belgia în Rotterdam. În aceeaşi zi, el a luat un avion, rezervat cu o seară înainte, de la Rotterdam la Roma. A doua zi, el a părăsit Roma pentru Sofia, cu avionul, înainte de a trece frontiera turcească la 1 octombrie 2016.

La 6 octombrie 2016, autoritățile turce l-au arestat pe reclamant la Aksaray, în timp ce se îndrepta spre Siria. Atunci călătorea sub o identitate falsă şi cu acte false. Reclamantul a fost pus în detenție în Türkiye pe motiv că a fost suspectat că a încercat să se alăture Daesh în Siria, că nu a avut acte de identitate și că a intrat ilegal în Türkiye.

La 11 octombrie 2016, Parchetul Federal a fost informat de către serviciul public federal pentru afaceri externe (denumit în continuare SPF Afaceri Externe) că reclamantul a fost interpelat de autoritățile turce.

La 12 octombrie 2016, reclamantul a fost audiat de procurorul general din Türkiye, în prezența unui avocat din oficiu și a unui interpret. După ce a fost încarcerat în Belgia, i s-a interzis să meargă în Siria şi să se alăture fracţiunilor armate, dar se referea totuşi la faptul că ajutorul său pentru armata siriană liberă era util şi, prin urmare, era reţinut ilegal în Türkiye. El a declarat că nu dorea să fie extrădat sau exmatriculat în Belgia şi a cerut autorităţilor turce să se mute în Siria.

La 13 octombrie 2016, reclamantul a scris o scrisoare que mail uila ambasada belgiană în Türkiye, primită de serviciile consulare ale SPF Afaceri Externe la 28 octombrie 2016 și transmisă în aceeași zi avocatului reclamantului în Belgia. În această scrisoare, el a declarat, printre altele, următoarele: mai mult decât atât, trebuie să ştiţi că, la jumătatea lunii noiembrie, a avut loc un proces în Belgia, în aproximativ o lună. Speram că scrisoarea asta va ajunge la tine cu mult timp înainte... Nu am vrut cu adevărat să fug de procesul meu care va avea loc în noiembrie, ci mi-a fost mai mult frică să merg la închisoare şi să nu pot face nimic pentru poporul meu (...) Ştiu că n-am făcut alegerea corectă plecând acum, trecând ilegal graniţa tînjia, îmi era frică doar de închisoare şi de frica pentru poporul meu, poporul sirian. Probabil că voi plăti scump în Belgia și chiar mai scump dacă nu sunt prezent; și judecat în mod implicit. Aşa că, vă rog, ajutaţi-mă să mă întorc în Belgia, ajutaţi-mă să fiu prezent la procesul meu de la mijlocul lunii noiembrie şi scoateţi-mă de acolo pentru sănătatea mea SVP (...) Mi-am făcut procesul la Bruxelles cu privire la un alt caz care va avea loc la mijlocul lunii noiembrie a anului 17, dar nu sunt sigur de data exactă (...) Vă rog să mă extrageţi cât mai curând posibil în Belgia. mai mult de 15 persoane. La 14 octombrie 2016, autoritățile judiciare belgiene au emis mandate de arestare europene și internaționale împotriva reclamantului.

La 31 octombrie 2016, autoritățile judiciare belgiene i-au transmis doamnei Vergauwen o copie a scrisorii adresate de reclamant ambasadei belgiene în Türkiye.

Prin e-mailul din 2 noiembrie 2016, Me G. a informat SPF Afaceri Externe cu privire la situația reclamantului în Türkiye și, în același timp, a solicitat protecție consulară față de acesta. La 3 noiembrie 2016, a primit un prim răspuns, în care autoritățile belgiene au precizat modalitățile de contact pe care le putea avea reclamantul cu membrii familiei sale, precum și identitatea avocatului turc din oficiu. Ca răspuns la e-mail-ul suplimentar al dnei G. din 4 noiembrie 2016, i s-au comunicat informații suplimentare la 7 noiembrie 2016, în special în ceea ce privește modalitățile de efectuare a unei eventuale vizite a avocaților belgieni în închisoarea în care reclamantul era deținut în Türkiye.

Într-o nouă scrisoare din 14 noiembrie 2016 adresată ambasadei belgiene din Türkiye, reclamantul a indicat următoarele: Pe lângă asta, Alep e înconjurată şi n-am mai putut suporta gândul că, în urma acestui proces, voi merge la închisoare şi poporul meu va muri înconjurat de Alep. Voi explica totul în faţa justiţiei belgiene de care am încercat să fug. N-am fugit de la proces cu intenţii rele, jur, am fugit pentru că mi-era frică de închisoare şi am răspuns la apelul poporului sirian, poporul meu... La 23 noiembrie 2016, SPF Afaceri Externe i-a transmis domnului G. o altă scrisoare scrisă de reclamant și destinată părinților săi.

La 25 noiembrie 2016, SPF Afaceri Externe i-a transmis domnului G. la cererea acesteia din urmă, coordonaţii avocatului din oficiu care îl reprezintă pe reclamant în cadrul procedurilor împotriva sa în Türkiye.

Prin scrisoarea din 12 mai 2017, Ministerul Afacerilor Externe din Turcia a informat ambasada belgiană în Türkiye că reclamantul va fi repatriat în Belgia la 24 mai 2017. În scopul repatrierii sale, reclamantului i s-a eliberat un pașaport temporar la cererea Parchetului Federal belgian.

La 24 mai 2017, reclamantul a fost exmatriculat din Türkiye și a fost arestat la aeroportul Zaventem pentru a fi sesizat în fața instanței judecătorești care a fost interogat. A fost asistat de dl G., acţionând ca înlocuitor al dnei Vergauwen. În fața instanței judecătorești, reclamantul a recunoscut că a intrat în Türkiye prin intermediul unui document fals de identitate și a declarat că a încercat să se alăture Siriei în primul rând pentru că Alep era înconjurat, dar și din cauza unei pierderi de credință în justiție și de speranță ca urmare a pronunțării hotărârii care îl condamnă la șapte ani de închisoare. În aceeași zi, reclamantul a fost arestat și pus în detenție preventivă după ce a fost pus sub acuzare pe șeful de participare la activitățile unui grup terorist, pentru că a părăsit teritoriul național pentru arestarea teroristă și pentru falsificarea și utilizarea falsificării în scriere. Procedura în fața instanței judecătorești și condamnarea implicită a reclamantului

Între timp, la 3 octombrie 2016, o citație în fața tribunalului de apel din Bruxelles (attențiul de apel din Bruxelles) în landul din 18 noiembrie 2016 fusese înregistrată de către aprod la domiciliul reclamantului prin depunerea în cutia poștală.

În cadrul acestei audieri de deschidere din 18 noiembrie 2016, reclamantul a fost absent, dar reprezentat de domnul Vergauwen. Părţile relevante în speță din procesul-verbal al acestei audieri se citesc după cum urmează: Curtea retrimite cauza la 20 aprilie 2017 la ora 9:00 (alte date reținute sunt: 20.04.2017 la ora 14:00, 21.04.2017 la ora 9:00, 27.04.2017 [la ora] 9 și 14 și 28.04.2017 la ora 9:00. mai puţin de 25 de persoane. Părțile relevante în speță din procesul-verbal al ședinței din 20 aprilie 2017 în fața Tribunalului de apel se citesc după cum urmează: mai mult, domnul Vergauwen, consiliul pârâtului KHATTAB Khaled se prezintă în fața Curții, pentru a solicita disjuncția examinării cauzei în ceea ce privește pârâtul, acesta fiind în prezent deținut administrativ în Turcia; domnul Vergauwen părăsește sala de judecată. mai mult decât atât. Prin hotărârea din 2 iunie 2017, adoptată în mod implicit în privința reclamantului, Tribunalul a confirmat hotărârea pronunțată la 3 mai 2016. Ea a refuzat disjuncţia solicitată de consiliul său în următoarele cuvinte: □ Având în vedere informaţiile actuale ale Curţii (Vocea. Scrisoarea inculpatului KHATTAB Khaled din 13 octombrie 2016) nu este necesar să se dizolve examinarea cauzei pentru acest inculpat falimentar. mai puţin de 27 de ani. Prin aceeași hotărâre, instana de apel: arestarea imediată a reclamantului. Acesta din urmă a fost prezent la pronunţarea hotărârii menţionate, împreună cu consiliul său, şi a fost ascultat cu privire la arestarea imediată.

Dosarul nu conține informații cu privire la măsura în care reclamantul este prevăzut cu casare împotriva hotărârii din 2 iunie 2017. PROCEDURA DE INIȚIERE A PROCEDURII DE INIȚIERE A PROCEDURII OFICIALE DE INVESTIGARE La 3 iunie 2017, reclamantul, reprezentat de aceiași avocați, a formulat opoziția împotriva hotărârii din 2 iunie 2017 în fața instanței judecătorești (punctul 33 de mai jos). În concluziile sale, acesta susținea, în special, că nu a avut cunoștință de citația din 3 octombrie 2016, după plecarea sa de pe teritoriul belgian la 28 septembrie 2016. El susţinea, de asemenea, că absenţa sa la audierile din faţa instanţei de apel a avut o forţă majoră şi că, din moment ce a fost făcută imposibilă prin încarcerarea sa în Türkie, în ciuda voinţei sale de a fi prezent la audieri, aşa cum a fost exprimat în scrisorile adresate ambasadei şi părinţilor săi, el putea cel puţin să beneficieze de o cauză de curaj legitim. În plus, Tribunalul a precizat că, la 13 iunie 2017, Camera Penală a Tribunalului din Aksaray la .

Prin hotărârea din 20 octombrie 2017, Curtea de Apel a pronunțat o opoziție admisibilă, dar neavenită. Comisia a considerat, în special, că lipsa de înfățișare a fost imputabilă reclamantului în următoarele cuvinte: Este cert că citația în fața Curții a fost comunicată la 3 octombrie 2016, nu la adresa persoanei sale, ci la domiciliul acesteia. Procurorul public a demonstrat că Ö Õ a luat cunoștință de citația din fața instanței din 18 noiembrie 2016 deoarece a fost reprezentată de consiliul său, al cărui mandat nu este contestat în această privință și, astfel cum rezultă din procesul verbal al acestei instanțe, nu a existat nicio cerere specială, numai un co-prevenint care și-a exercitat dreptul de a încheia, astfel încât examinarea cauzei a fost amânată la tribunalul din 20 aprilie 2017 și că s-a stabilit un calendar în vederea comunicării și depunerii de concluzii. Astfel reprezentat de consiliul său, la a fost prezent în mod legal la tribunal la 18 noiembrie 2016, astfel încât a avut cunoștință de citația în fața Curții la acea dată. În mod concret, este faptul că … Khattab trebuie să fie prezent. Prin urmare, nu este relevant să se țină seama de considerațiile prezentate de către Comisie în concluziile sale cu privire la presupusa sa absență de pe teritoriul belgian la data notificării citatului. În ședința din 20 aprilie 2017, M. Khattab, reprezentat de consiliul său, al cărui mandat nu este contestat în această privință, a solicitat disjuncția examinării cauzei în ceea ce privește clientul său. Același consiliu a părăsit apoi bara și a rezultat din procesul-verbal al acestei ședințe și, prin urmare, nu a mai fost reprezentat la: (atunci a fost acuzat). Astfel, la această ședință din 20 aprilie 2017, precum și la cele care au fost apoi consacrate la examinarea cauzei, Khattab a ales să nu mai fie reprezentat de consiliul său, deși această reprezentare [fie] de alt drept. (...) 2. La pe care nu a putut să se prezinte în faţa instanţei din cauza deţinerii sale în Turcia, ţară pe teritoriul căreia a fost, de propria sa mărturisire (confirmată în scrisoarea sa de încheiere), intrată ilegal. El mai prezintă în continuare că a făcut obiectul unui proces în ţara menţionată anterior, fiind suspectat, dar în mod incorect a fost achitat de aceasta, de participare la … În pofida acestei achitari, acesta a rămas în detenție administrativă înainte de a fi repatriat în Belgia la 23 mai 2017. La sosirea sa în Belgia, el a fost deferit instanţei judecătoreşti şi plasat sub mandat de arestare. În mod în zadar, acesta a făcut alegerea deliberată și conștientă de a părăsi Belgia pentru a se deplasa în Turcia în cazul în care a introdus în mod ilegal ceea ce a justificat deținerea sa de către autoritățile din această țară; aceaceasta este într-adevăr intrarea sa neregulamentară (fără a deține documente de identitate valabile, care nu este contestată) care a fost cauza detenției sale și nu numai urmările asupra cărora a făcut obiectul acesteia au fost expulzate din Turcia începând cu 23 mai 2017, în timp ce hotărârea de a detașa tribunalul din'Akasaray nu a fost pronunțată decât la 13 iunie 2017. Prin urmare, s-a dovedit că, datorită faptului său personal, de bună voie şi în deplină cunoştinţă de cauză, în situaţia care l-a determinat să nu mai apară în faţa Curţii. Există o neglijenţă vinovată în capul său, care exclude, în acest caz, fie forţa majoră, fie cea legitimă. L … Dimpotrivă, în timp ce a mandatat unul dintre acestea, ceea ce reiese din citirea proceselor - verbale ale ședințelor Curții din 18 noiembrie 2016 și 20 aprilie 2017, după cum s-a amintit mai sus, el a făcut alegerea deliberată de a nu mai fi reprezentat și, prin urmare, a fost defectat în deplină cunoștință de cauză. El a adoptat astfel o atitudine diametral opusă cuvintelor pe care le rosteşte în scrisorile pe care le mai are în prezent, în special în cele pe care le are cu familia sa (voy. scrisorile sale din 13 octombrie 2016 adresate ambasadei din Belgia la Istanbul și familiei sale). În contextul descris mai sus, faptul de a fi reţinut în străinătate nu constituia, în speță, un caz de forţă majoră sau o scuză legitimă. În mod inutil, prin similaritate de motiv, este încă în zadar faptul că … El a renunţat astfel la acuzaţii. Dreptul său la un proces echitabil nu a fost încălcat în speță. mai puţin de

La data de 23 octombrie 2017, reclamantul s-a asigurat că are loc o casare împotriva hotărârii Tribunalului din 20 octombrie 2017 prin care se respinge opoziția. Într-un mod, a susţinut, printre altele, încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Prin hotărârea din 21 martie 2018, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Aceasta se pronunţă în special după cum urmează: mai exact, conform art. 185 alin. (1) din Codul penal, 6.3, c, al Convenției şi 14.3, d, al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice, orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul, printre altele, să fie prezentă la proces şi să se apere pe ea însăşi sau să aibă la dispoziţia unui susţinător ales de aceasta. În plus, dispoziţiile convenţionale menţionate anterior prevăd că acuzatul are dreptul să dispună de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu consiliul ales de acesta. În cazul în care, la fel ca în cazul de față, pârâtul este, din vina sa, în mod nedefinit, de a participa în persoană la procesul său, în special din cauza încarcerării sale în străinătate, nici una dintre dispozițiile sau principiile menționate prin mijloace nu a fost totuși pentru domeniul de aplicare sau ca efect de a impune judecătorului să suspende procesul până în momentul în care acesta va fi din nou în măsură să se prezinte personal sau să-i interzică să ia în considerare că acesta îi aparține pârâtului, având în vedere circumstanțele care îi sunt imputabile, să ia măsurile necesare pentru a continua să fie reprezentat de consiliul pe care l-a ales sau de un alt apărător. După ce a constatat, pe de o parte, că este vina sa că reclamantul nu a putut să se prezinte în fața instanței, intrarea sa ilegală în Turcia, care a justificat încarcerarea sa și, pe de altă parte, pe care a ales mai întâi să o reprezinte, a renunțat în mod deliberat la aceasta și, prin urmare, a fost înfățișată în deplină cunoștință de cauză, adoptând astfel o atitudine contrară cuvintelor sale din scrisorile sale și în fața curții de apel, judecătorii de apel au putut, fără a încălca dispozițiile și principiile generale ale dreptului vizate prin intermediul acestuia, să decidă că scuza legitimă nu era admisibilă. În această măsură, mijlocul nu poate fi primit. Ca atare, raportul menţionează dificultăţile de a comunica cu avocatul său din Turcia, legăturile pe care le-a avut cu familia sa şi timpul insuficient pe care l-ar fi dispus pentru a-şi pregăti apărarea, ţinând cont de volumul dosarului care îl priveşte, motivul impune verificarea de fapt, pentru care Curtea nu are competenţă. În această privință, motivul este inadmisibil. mai mult de 33 de ani. Prin urmare, părțile relevante în speță de la articolele 187 și 208 din Codul de procedură penală (CIC) sunt formulate: Persoana condamnată în mod implicit poate contesta hotărârea în termen de 15 zile de la data la care persoana condamnată în mod implicit a fost condamnată. (...) § 4. Condamnarea va fi anulată ca urmare a opoziției, cu excepția cazurilor menționate la alineatele (5) - (7). (...) § 6. Opoziția va fi declarată neavenită: 1 o în cazul în care nu a fost prezentată în persoană sau prin avocat și se stabilește că a avut cunoștință de citația din procedura în care a lipsit, nu face referire la un caz de forță majoră sau la o scuză legitimă care să justifice neajunsurile sale în cadrul procedurii atacate, recunoașterea forței majore sau a scuzei invocate care rămâne sub controlul suveran al instanței; (...) § 9. Decizia care va interveni asupra opoziţiei poate fi atacată prin intermediul apelului sau, în cazul în care a fost pronunţată în grad de recurs, prin intermediul unui recurs în casație (...) Art. 208. Hotărârile pronunțate în mod implicit cu privire la recurs pot fi atacate prin intermediul opoziției în aceleași forme, condiții, modalități și termene ca hotărârile implicite pronunțate de instanțele de corecție. Dispoziţiile art. 185 - 187 sunt comune în instanţă. mai puţin de 34 de ani. Articolele 187 și 208 din CIC au fost modificate ca parte a reformei introduse prin Legea din 5 februarie 2016 de modificare a dreptului penal și a procedurilor penale și de stabilire a unor dispoziții diverse în materie de justiție (Legea privind Potul - Purpuriu II) (a se vedea, în acest sens, Engels c. Belgia, nr. 38110/18, § 29-31, 27 mai 2025). Prin aceste modificări, legiuitorul a dorit să limiteze abuzurile în materie de opoziție, prin extinderea sancţiunii pentru opoziţia neavenită la noi ipoteze. Această extindere a fost justificată de constatarea că: în starea sa actuală, procedura de opoziție face obiectul unui abuz din partea unor inculpați a căror defectare este fie din cauza propriilor lor neglijențe, fie este utilizată ca strategie de apărare dilatorie care vizează depășirea termenului rezonabil sau chiar o prescripție din partea șefului căruia sunt urmăriți. Întrucât se acceptă opoziţie în primă instanţă şi în gradul de recurs, se întâmplă ca o cauză să fie tratată de patru ori (doc. , Cameră, 2015 - 2016, doctore. 54 - 1418/001, p. 73). Potrivit lucrărilor pregătitoare ale legii menţionate anterior, această extindere este în plus în interesul victimelor, care sunt adesea descurajate de obligaţia de a urmări dezbaterile de mai multe ori, cu pierderile de timp şi cheltuielile de judecată ale avocaţilor care decurg din acestea (ibidem, p. 72).

În Hotărârea nr. 148/2017 din 21 decembrie 2017 referitoare la o acțiune în anulare îndreptată împotriva acestei legi, Curtea Constituțională a declarat că, prevăzând că opoziția este declarată neavenită dacă defectul nu este justificat nici de o forță majoră Aceasta a dedus că noţiunea de scuză legitimă trebuie interpretată în sensul că aceasta se referă la cazurile care nu sunt cazuri de forţă majoră şi în care la

Curtea Constituţională a considerat că, pe baza jurisprudenţei Curţii (Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, CEDO 2006-II și Faniel c. Belgia, nr. 11892/08, 1 martie 2011), că legiuitorul trebuie să poată descuraja abțineri nejustificate, cu condiția ca sancțiunile să nu se dovedească disproporționate și ca pârâtul să nu fie privat de dreptul la asistență juridică (B.38.2). Comisia a statuat că art. 187 alineatul (6) din CIC nu aducea o atingere disproporționată dreptului pârâtului de a avea acces la judecător, cu condiția ca decizia prin care se declară opoziția neavenită să fie supusă următoarelor condiții cumulative: se stabilește că: În ceea ce privește Curtea Constituțională, nu este decât în măsura în care aceste condiții cumulative sunt îndeplinite și se stabilește, prin urmare, că pârâtul a renunțat la dreptul de a se cita și de a se apăra sau a avut dreptul de a se sustrage justiției, că opoziția este considerată neavenită (ibidem).

În cazul în care opoziția nu este acceptată, opoziția nu poate fi respinsă. Este vorba despre o sancţiune specială care este impusă din cauza unor circumstanţe determinate, legate de comportamentul lacunei. Decizia care declară opoziția neavenită are drept consecință faptul că instanța care a pronunțat în mod implicit nu trebuie să reexamineze cauza în cadrul unei proceduri de opoziție. Hotărârea implicită rămâne și este susceptibilă numai de recurs sau, în cazul în care este pronunțată în gradul de apel, de recurs în cassation (B.32.2).

Potrivit Curţii de Casaţie, art. 187 alin. (6), 1 o din CIC trebuie să fie înţeles în lumina art. 6 din Convenție (Cas., 5 iunie 2024, P.24.0345.F). Prin urmare, noţiunea de "scuză legitimă" din această dispoziţie se extinde la cazurile care nu constituie o forţă majoră în care la ui a avut cunoştinţă de citaţie, dar a invocat un motiv care arată că absenţa sa nu era dictată de voinţa sa, fie de a renunţa la dreptul său de a se cita şi de a se apăra, fie de a se sustrage justiţiei. Această renunţare sau această voinţă poate nu numai să iasă dintr-o decizie explicită de la …

Într-o hotărâre din 25 iunie 2019, Curtea de Casație a reamintit că instanța nu poate declara o opoziție neavenită decât în cazul în care a constatat că reclamantul a luat cunoștință de citația din procedura implicită. Pentru a face acest lucru, este necesar, dar este de asemenea suficient ca această cunoştinţă să nu fie pusă la îndoială în mod rezonabil. Nici art. 187 alineatul (6), nici art. 1 din CIC, nici orice altă dispoziție nu impune un alt grad de certitudine. Faptul că o persoană este reprezentată de un avocat în culpă la care este menționată implică, în principiu, că avocatul a fost mandatat în acest scop și că persoana menționată a avut cunoștință de citație și, prin urmare, știa că aceasta trebuia să se prezinte în fața judecătorului (Cass., 25 iunie 2019, P.19.0482.N). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAŢIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) ȘI (3) (b) și (c) DIN CONVENȚIA

Reclamantul se plânge că nu a putut să se prezinte în persoană în cadrul procedurii în fața instanței de recurs și că opoziția sa împotriva condamnării sale implicite a fost declarată neavenită atunci când De asemenea, se plânge că nu a dispus de timp şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale, în măsura în care, deţinut în Türkiye, a fost în imposibilitatea de a lua legătura cu avocatul său pentru a-şi pregăti apărarea. art. 6 alineatele (1) și (3) litera (b) și (c) din convenție, ale căror părți relevante în speță sunt formulate astfel: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va decide... dacă orice acuzaţie în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. (...) 3. Orice acuzat are dreptul, printre altele, să: (...) (b) să dispună de timpul şi de facilităţile necesare pregătirii apărării sale; (...) (c) să se apere singur sau să aibă la dispoziţie un reprezentant ales şi, dacă nu are mijloacele necesare pentru a remunera un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei la □ Cu privire la admisibilitatea

Constatând că termenul nu este nefondat sau inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea îl declară admisibil. Pe fondul Tezelor părților (a) Reclamantul 42 . În ceea ce privește plecarea sa în Siria în septembrie 2016, reclamantul a contestat interpretarea conform căreia plecarea sa a reflectat o dorință din partea sa de a se sustrage de la justiție. El a spus că a decis să se întoarcă în Siria în măsura în care el nu a putut suporta să rămână cu braţele încrucişate şi a vrut să-şi ajute poporul în lupta sa împotriva regimului în vigoare. Acesta susține că nu a fost vizat în mod personal de către rejudecare în land, care a părăsit Belgia înainte de trimiterea citatului din 3 octombrie 2016. El contestă faptul că a renunţat la dreptul său de a se prezenta în persoană şi susţine că şi-a exprimat în mod constant dorinţa de a fi prezent la proces, în special în scrisori adresate ambasadei Belgiei şi familiei sale. Acesta susține că absența sa la proces a fost cauzată exclusiv de încarcerarea sa în Türkiye, unde a fost deținut timp de mai mult de șapte luni în cadrul urmăririi penale pentru participarea la un grup terorist, înainte de a fi achitat. Comitetul consideră că, chiar dacă ar presupune că arestarea sa ar putea fi atribuită propriului său comportament, acest lucru nu poate justifica privarea dreptului său de a se prezenta personal, având în vedere locul central al dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică.

Invocând, printre altele, arestarea Hokkeling c. Țările de Jos (nr. 30749/12, 14 februarie 2017), reclamantul susține că garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenția privind aplicarea deplină a procedurilor de recurs, în special în ceea ce privește dreptul la consultări prealabile cu un avocat. În această privință, el subliniază că a fost complet izolat, lipsit de mijloace de comunicare, și că condițiile sale de detenție în Türkiye au făcut orice contact cu afara extrem de dificil, după cum reiese din mai multe scrisori adresate de la închisoare. Potrivit reclamantului, avocații săi nu au știut nimic despre arestarea sa în timpul procesului de introducere care a avut loc în fața instanei de apel și era nerealist să li se ceară să meargă în Türkiye pentru a organiza o apărare într-un caz complex. După ce au aflat despre detenţia clientului lor, ei au informat instanţa de apel şi au cerut să se disjungă cazul în cauză. Subliniind complexitatea dosarului represiv, reclamantul susține că contactele anterioare cu avocații săi nu au fost suficiente pentru a asigura o apărare efectivă în recurs, în lipsa oricărei consultări ulterioare. b) Guvernul

Cu privire la hotărârea Medenica c. Elveţia (nr. 20491/92, CEDO 2001 - VI) , guvernul subliniază că un reclamant poate contribui la crearea circumstanţelor la care se face referire. Acesta constată că, în speță, instanţa de apel a judecat pe bună dreptate că reclamantul a fost în mod voluntar plasat într-o situaţie laică de a se prezenta în instanţă. El explică faptul că reclamantul a părăsit ilegal Belgia pentru a se deplasa în Siria, în timp ce acesta era deja condamnat în primă instanță pentru participarea la un grup terorist. Acesta precizează că, în momentul plecării de la … El observă că reclamantul a recunoscut în scrisorile sale că a părăsit Belgia din cauza fricii de închisoare, ceea ce dovedeşte că era conştient de consecinţele acţiunii sale. De asemenea, acesta subliniază că reclamantul și-a exprimat în primul rând, în fața autorităților turce, dorința de a fi trimis în Siria mai degrabă decât în Belgia, înainte de a solicita ambasadei belgiene să îl ajute să se întoarcă. Această voltă ar sugera că dorinţa sa de a se prezenta a avut loc numai atunci când perspectiva unei judecăţi în Türkiye este înăbuşită.

În continuare, guvernul susține că dificultățile de comunicare între reclamant și avocatul său în timpul procesului în fața instanței judecătorești nu pot fi imputate autorităților belgiene. El face trimitere la jurisprudenţa Curţii potrivit căreia dreptul de a se adresa nu este absolut şi poate cunoaşte anumite limitări. Acesta indică faptul că, în speță, nu a existat nicio obligație a instanțelor interne de a constata o încălcare a dreptului la apărare, din moment ce dreptul la comunicare era imputabil reclamantului. Acesta subliniază, de asemenea, că autoritățile belgiene au acționat cu atenție: corespondența reclamantului a fost transmisă avocatului său, care a solicitat asistență consulară, au fost comunicate rapid informații, iar familia reclamantului a fost informată prin canale diplomatice. În opinia sa, ambasada a facilitat contactele în măsura posibilului. În schimb, acesta susține că nu reiese din dosar că consiliul reclamantului a contactat avocatul turc sau că a formulat o cerere pentru a facilita un contact mai direct cu clientul său (de exemplu, ar fi putut să-l viziteze în Türkiye). Acesta susține, de asemenea, că autoritățile judiciare au luat toate măsurile necesare pentru a organiza returnarea reclamantului în Belgia, în cooperare cu autoritățile turce.

În concluzie, guvernul consideră că nu poate fi reținută nicio încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (b) și (c) din convenție. Evaluarea Curții

Curtea amintește că cerințele de la alineatele (3) litera (b) și (c) de la art. 6 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alineatul (1) din articolul menționat, Curtea va examina cauza recurentului sub aspectul celor două texte combinate (Galović c. Croația, nr. 45512/11, § 74, 31 august 2021). (a) Principiile generale

Deşi nu este menţionat în mod expres în art. 6 alin. (1) din prezentul articol, posibilitatea de a lua parte la procesul de luare a deciziilor rezultă din obiectul şi scopul întregului articol. De altfel, paragrafele (c), (d) și (e) de la alineatul (3) recunosc că orice inculpat Italia [GC], nr. 56581/00, § 81, CEDO 2006 - II; a se vedea, de asemenea, Colozza c. Italia, 12 februarie 1985, § 27, seria A nr. 89 și Belziuk c. Polonia, 25 martie 1998, § 37, Rec., 1998, ‐ II.

În cazul în care o procedură care se desfăşoară în absenţa persoanei acuzate nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenție, rămâne totuşi în vigoare atunci când o persoană condamnată în absenţă nu poate obţine ulterior că o instanţă se pronunţă din nou asupra temeiniciei acuzaţiei, de fapt, ca în drept, în timp ce nu s-a stabilit că a renunţat la dreptul său de a invoca şi de a se apăra (Sejdovic, menţionat anterior, § 82); a se vedea, de asemenea, Colzza, menţionat anterior, § 29, Einhorn c. Franța (dec.), nr. 71555/01, § 33, CEDO 2001-XI, Krombach c. Franța, nr. 29731/96, § 85, CEDO 2001-II și Somogyi c. Italia, nr. 67972/01, § 66, CEDH 2004-IV) sau care a avut obligația de a se sustrage de la justiție (Medenica c. Elveția, nr. 20491/92, § 55, CEDO 2001 - VI).

Convenția acordă statelor contractante o mare libertate în alegerea mijloacelor necesare pentru a permite sistemelor lor judiciare să îndeplinească cerinţele art. 6. Cu toate acestea, este de competența Curții să verifice dacă rezultatul vizat de acest text este atins. În special, resursele oferite de dreptul intern și practica internă trebuie să fie efective dacă pârâtul nu a prezentat și nu a renunțat să se opună și să se apere și să nu fie ascultat de justiție (Medenica, citată anterior, § 55, și Somogyi, citată anterior, § 67).

Curtea a considerat că obligaia de a garanta persoanei acuzate dreptul de a fi prezent în sala de judecată Bulgaria, nr. 9808/02, § 56, 24 martie 2005). Prin urmare, refuzul de a redeschide o procedură care s-a încheiat prin contumanță în lipsa oricăror indicații pe care pârâtul le-a renunțat la dreptul său de a-și prezenta plângerea a fost considerat ca fiind un motiv de nevinovăție flagrantă care face ca procedura să fie în mod vădit contrară dispozițiilor articolului 6 sau principiilor care îi sunt consacrate în aceasta (ibidem, §§ 54-58).

Nici litera, nici spiritul articolului 6 din Convenție nu împiedică o persoană să renunţe de bunăvoie la garanţiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit. Cu toate acestea, pentru a intra în cont sub unghi al Convenției, renunţarea la dreptul de a lua parte la cinstire trebuie să fie stabilită fără echivoc şi să fie înconjurată de un minim de garanţii în măsura gravitaţiei sale. În plus, aceasta nu trebuie să se confrunte cu niciun interes public important (Sejdovic, citată anterior, punctul 86, cu referințele menționate).

Curtea a considerat că, în cazul în care nu este vorba despre un inculpat atins printr-o notificare către persoană, renunţarea la a fi invocată şi de a se apăra nu poate fi inferioară simplei calităţi a De asemenea, Comisia a avut ocazia să sublinieze faptul că, înainte ca un inculpat să poată fi considerat că a renunțat în mod implicit, prin comportamentul său, la un drept important prevăzut la art. 6 din Convenție, trebuie să se stabilească că a putut prevedea în mod rezonabil consecințele comportamentului în cauză (Sejdovic, citată anterior, § 87; a se vedea, de asemenea, Jones c. Regatul Unit (dec.), nr. 30900/02, 9 septembrie 2003).

Pe de altă parte, este necesar ca el să nu fie implicat în dovedirea faptului că nu a intenţionat să se sustragă justiţiei sau ca absenţa sa să se facă printr-un caz de forţă majoră (Cozza, citată anterior, § 30). În același timp, este legal ca autoritățile naționale să aprecieze dacă scuzele furnizate de pârât pentru a justifica absența sa sunt valabile și dacă elementele depuse la dosar permit să se ajungă la concluzia că absența sa era independentă de voința sa (Sejdovic, citată anterior, § 88; a se vedea, de asemenea, Medenica , citată anterior, § 57). (b) aplicarea în speță în ceea ce privește dreptul de a fi invocat în persoană

În speță, Curtea constată că reclamantul a fost urmărit în justiție de către șeful de participare la activitățile unui grup terorist și condamnat ulterior de instanța de corecție la o pedeapsă cu închisoarea la 3 mai 2016 (punctul 4 - 8 de mai sus). Pe parcursul întregii proceduri, reclamantul, prezent în mod regulat la proces, a fost asistat de consilierea sa.

În continuare, Curtea arată că, la 2 iunie 2016, reclamantul a formulat apel la hotărârea din 3 mai 2016 (punctul 9 de mai sus). Prin urmare, el putea să se aştepte în mod rezonabil să fie informat de către autorităţi cu privire la stabilirea în apel a cazului său. Cu toate acestea, înainte de a primi o astfel de notificare, reclamantul a părăsit teritoriul la 28 septembrie 2016 pentru a se deplasa în Siria, fără a informa autoritățile belgiene. El a declarat în fața Curții că a decis să se întoarcă în Siria în măsura în care nu putea suporta să rămână cu braţele încrucişate și să își ajute poporul în lupta împotriva regimului existent (punctul 42 de mai sus). Curtea consideră că acest fapt efectuat în cunoștință de cauză și în mod liber de reclamant nu ar putea fi imputat autorităților belgiene.

Curtea amintește că, în cazul în care nu este vorba despre un inculpat atins printr-o notificare către persoană, renunţarea la a fi invocată și de a se apăra nu poate fi depăşită de simpla calitate a fugarului, bazată pe o prezumție lipsită de temei suficient. Cu toate acestea, anumite fapte dovedite pot demonstra fără echivoc că inculpatul ştia că o procedură penală era îndreptată împotriva lui şi că nu avea intenţia să participe la proces sau intenţiona să se sustragă urmăririlor penale (Bivolaru c. România (nr. 2) , nr. 66580/12, § 112, 2 octombrie 2018). Curtea arată în speță că recurentul știa că o procedură penală era îndreptată împotriva sa și că a cunoscut natura și cauza acuzației (a se vedea, în același sens, Bivolaru, citată anterior, § 113, și, pentru exemple contrare, Sejdovic, citată anterior, §§ 100 - 101, Abdelali c. Franța, nr. 43353/07, § 52 - 54, 11 octombrie 2012 și Yeatcher c. Turcia, nr. 4099/12, § 32 - 36, 7 iunie 2022), cu atât mai mult cu cât a luat iniţiativa de a face apel şi de a solicita un nou proces. De altfel, reclamantul a fost reprezentat la prima audiere în faţa instanţei de apel, ceea ce presupune în mod necesar că a avut cunoştinţă de citaţia din faţa acestei instanţe. Mai mult decât atât, în măsura în care, pe de o parte, părăsise în mod deliberat teritoriul belgian, la cererea depusă de acesta, pentru a se deplasa în Siria sub o identitate falsă și, pe de altă parte, a fost reprezentat de consiliile sale în fața instanei de apel, reclamantul putea fi considerat că a renunțat la dreptul său de a-l cita în persoană.

În această privință, Curtea constată că, în cursul procedurii din 18 noiembrie 2016 în fața instanței în litigiu, avocatul reclamantului nu a declarat că dorește să depună concluzii și nu a informat instanța în cauză cu privire la orice dificultate de a-și reprezenta clientul (punctul 24 de mai sus; compară, a contrao, Hokkeling, citată anterior, § 59). Cu toate acestea, avocații reclamantului au fost informați cu privire la detenția sa în Türkiye, care a solicitat, la 2 noiembrie 2016, protecție consulară în ceea ce o privește (punctele 17 de mai sus).

Curtea acordă importanţă faptului că dreptul belgian oferă posibilitatea inculpatului judecat în lipsă că o instanţă se pronunţă din nou (punctul 33 de mai sus); a se vedea, pentru o situaţie contrară, Huc. Italia, nr. 5941/04, § 57, 28 septembrie 2006). Aceasta ia notă de evoluţia legislaţiei privind procedura de opoziţie în materie penală (punctul 33 - 34 de mai sus). Comisia consideră că preocuparea legiuitorului de a descuraja absenţele nejustificate sau strategiile dilatorii constituie un motiv legitim pentru buna administrare a justiţiei. Aceasta subliniază că Curtea Constituţională şi Curtea de Casaţie sunt din ce în ce mai numeroase şi subliniază necesitatea de a asigura respectarea cerinţelor art. 6 alin. (3) lit. (c) din Convenție, astfel cum a fost interpretat de Curte, atunci când absenţa persoanei acuzate nu a fost dictată de voinţa sa, fie de a renunţa la dreptul său de a se cita şi de a se apăra, fie de a se sustrage justiţiei (punctele 35-39 de mai sus).

În cazul de față, sesizat cu privire la opoziția reclamantului, instanțele interne au considerat că aceasta era admisibilă, dar nu și cea de pe bulevard. În opinia Curţii, aceste instanţe au examinat cu atenţie motivele prezentate de reclamant pentru a justifica neprezentarea acestuia şi le-au respins în decizii motivate corespunzător. Prin urmare, acestea au arătat că reclamantul a fost plasat, prin faptele sale personale, în situația pe care o deplânge la art. 6 din convenție. Acestea au subliniat, de asemenea, că reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a fi reprezentat prin consilierea sa în fața tribunalului de apel și că a făcut această alegere, înainte de a renunța în cursul procedurii în deplină cunoștință de cauză (punctele 30 și 32 de mai sus). Curtea nu consideră că există motive pentru care să se pună sub semnul întrebării aceste constatări suportate de elementele dosarului. Prin urmare, Comisia consideră că, în circumstanţele concrete ale cazului, nu poate reproşa instanţelor interne că a refuzat să reexamineze cauza în recurs (Lena Atanasova c. Bulgari e, nr. 52009/07, § 52, 26 ianuarie 2017). În ceea ce privește dificultățile presupuse de reclamant în pregătirea apărării sale

În ceea ce privește pretinsele dificultăți ale reclamantului în pregătirea apărării sale, Curtea constată că aceste dificultăți se referă la procesul în grad de recurs. Comisia reamintește că autoritățile belgiene nu pot fi considerate responsabile pentru plecarea voluntară a reclamantului către Siria, în timp ce o astfel de plecare punea în pericol fără îndoială participarea sa la procesul de apel și pregătirea apărării sale (punctul 56 de mai sus). Reclamantul putea prevedea în mod rezonabil consecințele comportamentului său (punctele 54 și 55 de mai sus). În plus, autoritățile belgiene nu ar putea fi considerate responsabile pentru deținerea Türkiye în Türkie din cauza intrării sale ilegale pe teritoriu.

Curtea subliniază, de asemenea, că autoritățile belgiene nu au împiedicat comunicarea dintre reclamant și consiliile sale, inclusiv cea desemnată în Türkiye, și au transmis avocaților în mod regulat și rapid orice informație relevantă cu privire la situația sa în Türkiye (punctele 16 - 20 de mai sus). În cele din urmă, Comisia constată în urma guvernului că autoritățile belgiene au luat măsurile necesare pentru a facilita revenirea reclamantului la Belgia (punctele 15 și 21 de mai sus). Concluzia

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a încălcat art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (b) și art. 6 alineatul (3) litera (c) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, la L mai puţin de un an, declară cererea admisibilă; A declarat că nu a încălcat art. 6 alin. (1) şi (3) lit. (b) şi (c) din Convenție. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 martie 2026, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Ilse Freiwirth Ivana Jelić Module Preşedinte

La requête concerne la condamnation par défaut du requérant et le rejet de son opposition dirigée contre celle-ci. EN FAIT

Le requérant est né en 1990 et réside à Auderghem. Il a été représenté par M e C. Vergauwen et M e O. Venet, avocats à Bruxelles.

Le Gouvernement a été représenté par son agente, M me I. Niedlispacher, du service public fédéral de la Justice. LA PROCÉDURE PÉNALE DIRIGÉE À L’ENCONTRE DU REQUÉRANT ET SA CONDAMNATION PAR LE TRIBUNAL DE PREMIÈRE INSTANCE 4 . En 2013, des poursuites furent engagées contre le requérant du chef de participation aux activités d’un groupe terroriste en Syrie.

Le 24 février 2014, un juge d’instruction délivra un mandat d’arrêt à l’encontre du requérant qui fut arrêté et placé en détention préventive. Le requérant demanda, à plusieurs reprises, de bénéficier d’une libération conditionnelle.

Par une ordonnance du 12 mai 2015, le juge d’instruction leva le mandat d’arrêt du 24 février 2014 et libéra le requérant sous conditions, notamment, celle de ne pas quitter le territoire national sans l’autorisation préalable et écrite du magistrat instructeur.

Le 21 mai 2015, la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles prolongea de trois mois le maintien des conditions énoncées dans l’ordonnance du 12 mai 2015. Le même jour, elle renvoya le requérant devant le tribunal correctionnel de Bruxelles (« le tribunal correctionnel »), ainsi que vingt-neuf autres personnes, pour des faits de participation aux activités d’un groupe terroriste. Devant le tribunal correctionnel, le requérant fut représenté par ses conseils, M e G. ainsi que M e Vergauwen et M e Venet. 8 . Par un jugement du 3 mai 2016, le tribunal correctionnel condamna le requérant à une peine de sept ans d’emprisonnement et à une amende de 18 000 euros, tenant notamment compte de son état de récidive légale. Le tribunal correctionnel n’estima pas nécessaire d’ordonner l’arrestation immédiate du requérant au motif qu’il n’était pas justifié de craindre qu’il tentât de se soustraire à l’exécution de sa peine. 9 . Le 2 juin 2016, le requérant interjeta appel du jugement du tribunal correctionnel du 3 mai 2016.

Le 28 septembre 2016, le requérant quitta la Belgique pour Rotterdam en voiture. Le même jour, il prit un avion, réservé la veille dans la soirée, de Rotterdam à Rome. Le lendemain, il quitta Rome pour Sofia – par avion – avant de passer la frontière turque le 1 er octobre 2016.

Le 6 octobre 2016, les autorités turques arrêtèrent le requérant à Aksaray, alors qu’il se dirigeait vers la Syrie. Il voyageait alors sous une fausse identité et avec de faux papiers. Le requérant fut placé en détention en Türkiye au motif qu’il était soupçonné d’avoir tenté de rejoindre Daesh en Syrie, qu’il n’avait pas de papiers d’identité et qu’il était entré illégalement en Türkiye.

Le 11 octobre 2016, le parquet fédéral fut informé par le service public fédéral des affaires étrangères (« SPF Affaires étrangères ») que le requérant avait été interpellé par les autorités turques.

Le 12 octobre 2016, le requérant fut entendu par le procureur général de Türkiye, en présence d’un avocat commis d’office et d’un interprète. Il expliqua qu’après avoir été incarcéré en Belgique, il lui avait été interdit de se rendre en Syrie et de rejoindre les fractions armées, mais qu’il estimait néanmoins que son aide à l’armée syrienne libre était utile, et qu’il s’était rendu dès lors clandestinement en Türkiye. Il déclara qu’il ne souhaitait pas être extradé ou expulsé vers la Belgique et demanda aux autorités turques de l’emmener en Syrie.

Le 13 octobre 2016, le requérant rédigea une lettre qu’il adressa à l’ambassade belge en Türkiye qui fut reçue par les services consulaires du SPF Affaires étrangères le 28 octobre 2016 et transmise le même jour à l’avocat du requérant en Belgique. Dans cette lettre, il déclarait notamment ce qui suit : « (...) Vous devez aussi savoir que vers la mi ‑ novembre j’ai un procès en Belgique, dans environ un mois. En espérant que cette lettre vous sera parvenue bien avant... Je n’ai pas vraiment voulu fuir mon procès qui aura lieu en novembre, j’avais surtout peur d’aller en prison et de ne pouvoir rien faire pour mon peuple (...) Je sais que je n’ai pas fait le bon choix en partant maintenant, en franchisant illégalement la frontière turque j’avais seulement peur de la prison et peur pour mon peuple, le peuple syrien. Je risque sans doute de le payer cher en Belgique et encore plus cher si je ne suis pas présent ; et jugé par défaut. Alors s’il vous plaît de grâce aidez ‑ moi à rentrer en Belgique, aidez ‑ moi à être présent à mon procès à la mi-novembre et sortez ‑ moi de là pour ma santé SVP (...) J’ai mon procès à Bruxelles concernant une autre affaire qui aura lieu mi ‑ novembre, le 17 mais je ne suis pas sûr de la date exacte (...) SVP extradez ‑ moi au plus vite en Belgique. » 15 . Le 14 octobre 2016, les autorités judiciaires belges émirent des mandats d’arrêt européen et international à l’encontre du requérant. 16 . Le 31 octobre 2016, les autorités judiciaires belges transmirent à M e Vergauwen une copie de la lettre que le requérant avait adressée à l’ambassade belge en Türkiye. 17 . Par un courriel du 2 novembre 2016, M e G. s’adressa au SPF Affaires étrangères afin d’obtenir des renseignements sur la situation du requérant en Türkiye et demanda en même temps une protection consulaire à son égard. Une première réponse lui fut apportée le 3 novembre 2016, dans laquelle les autorités belges précisèrent les modalités de contact que le requérant pouvait avoir avec les membres de sa famille, ainsi que l’identité de l’avocat turc commis d’office. En réponse au courriel additionnel de M e G. du 4 novembre 2016, des informations complémentaires lui furent communiquées le 7 novembre 2016, notamment, quant aux modalités d’une éventuelle visite des avocats belges dans la prison dans laquelle le requérant était détenu en Türkiye.

Dans une nouvelle lettre du 14 novembre 2016 adressée à l’ambassade belge en Türkiye, le requérant indiquait ce qui suit : « (...) Une des raisons pour lesquelles j’ai voulu retourner en Syrie maintenant c’est que j’avais peur de la prison et j’ai donc fui. En plus de ça Alep est encerclée et je ne pouvais plus supporter l’idée que suite à ce procès j’irais en prison et que mon peuple mourra encerclé dans Alep. Je m’expliquerai sur absolument tout face à la justice belge dont j’ai tenté de fuir. Je n’ai pas fui mon procès avec des mauvaises intentions, je le jure, j’ai fui car j’avais peur de la prison et j’ai répondu à l’appel du peuple syrien, mon peuple (...) »

Le 23 novembre 2016, le SPF Affaires étrangères transmit à M e G. une autre lettre que le requérant avait rédigée et qui était destinée à ses parents. 20 . Le 25 novembre 2016, le SPF Affaires étrangères transmit à M e G. à la demande de cette dernière, les coordonnés de l’avocat commis d’office représentant le requérant dans le cadre des poursuites engagées contre lui en Türkiye. 21 . Par un courrier du 12 mai 2017, le ministère des affaires étrangères turc informa l’ambassade belge en Türkiye que le requérant serait rapatrié vers la Belgique le 24 mai 2017. Aux fins de son rapatriement, un passeport temporaire fut délivré au requérant à la demande du parquet fédéral belge.

Le 24 mai 2017, le requérant fut expulsé de la Türkiye et interpellé à l’aéroport de Zaventem pour être déféré devant le juge d’instruction qui procéda à son interrogatoire. Il fut assisté par M e G., agissant en substitution de M e Vergauwen. Devant le juge d’instruction, le requérant reconnut être entré en Türkiye à l’aide d’un faux document d’identité et déclara avoir tenté de rejoindre la Syrie avant tout parce que Alep était encerclé mais aussi en raison d’une perte de foi en la justice et d’espoir à la suite du prononcé du jugement le condamnant à sept ans d’emprisonnement. Le même jour, le requérant fut arrêté et placé en détention préventive après avoir été inculpé du chef de participation aux activités d’un groupe terroriste, d’avoir quitté le territoire national en vue de la commission d’infractions à caractère terroriste, et de faux et usage de faux en écriture. La procédure devant l’instance d’appel et la condamnation du requérant par défaut

Entretemps, le 3 octobre 2016, une citation à comparaître devant la cour d’appel de Bruxelles (« la cour d’appel ») à l’audience du 18 novembre 2016 avait été signifiée par huissier au domicile du requérant par dépôt dans sa boîte aux lettres. 24 . Lors de cette audience d’introduction du 18 novembre 2016, le requérant était absent mais représenté par M e Vergauwen. Les parties pertinentes en l’espèce du procès-verbal de cette audience se lisent comme suit : « Sur interpellation : seul le conseil [d’un des prévenus] déclare souhaiter, éventuellement, de conclure ; Afin de permettre à [ce conseil] de conclure, sans opposition du Ministère public, Les parties s’engagent à respecter le calendrier pour le dépôt au greffe et la communication à l’autre partie de leurs éventuelles conclusions : - le prévenu : pour le 31 janvier au plus tard ; - le Ministère public : pour le 28 février 2017 au plus tard ; - les conclusions de synthèse des parties : pour le 29 mars 2017 au plus tard. LA COUR remet la cause au 20 avril 2017 à 9 heures (les autres dates retenues sont : 20.04.2017 à 14 heures, 21.04.2017 à 9 heures, 27.04.2017 [à] 9 et 14 heures et le 28.04.2017 à 9 heures). » 25 . Les parties pertinentes en l’espèce du procès-verbal de l’audience du 20 avril 2017 devant la cour d’appel se lisent comme suit : « M e Vergauwen, conseil du prévenu KHATTAB Khaled se présente devant la cour, afin de solliciter la disjonction de l’examen de la cause en ce qui concerne le prévenu, ce dernier étant actuellement détenu administrativement en Turquie ; M e Vergauwen quitte la salle d’audience. »

Par un arrêt du 2 juin 2017, adopté par défaut à l’égard du requérant, la cour d’appel confirma le jugement rendu le 3 mai 2016. Elle refusa la disjonction sollicitée par son conseil dans les termes suivants : « Vu les informations à la connaissance actuelle de la cour (voy. La lettre du prévenu KHATTAB Khaled du 13 octobre 2016) il n’y a pas lieu de disjoindre l’examen de la cause pour ce prévenu défaillant. »

Par le même arrêt, la cour d’appel ordonna l’arrestation immédiate du requérant. Ce dernier était présent au prononcé dudit arrêt, avec son conseil, et fut entendu sur l’arrestation immédiate.

Le dossier ne contient pas d’information sur la question de savoir si le requérant s’est pourvu en cassation contre l’arrêt du 2 juin 2017.

Le 23 octobre 2017, le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel du 20 octobre 2017 rejetant l’opposition. Dans un moyen, il allégua notamment la violation du droit à un procès équitable. 32 . Par un arrêt du 21 mars 2018, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Elle se prononça notamment comme suit : « Selon les articles 185, § 1er, du Code d’instruction criminelle, 6.3, c, de la Convention et 14.3, d, du Pacte international relatif aux droits civils et politiques, toute personne accusée d’une infraction pénale a notamment droit à être présente au procès et à se défendre elle-même ou à avoir l’assistance d’un défenseur de son choix. Les dispositions conventionnelles visées au moyen prévoient en outre que cet accusé a droit à disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense et à communiquer avec le conseil de son choix. Lorsque, comme en l’espèce, le prévenu est, par sa faute, dans l’impossibilité, pour une durée indéterminée, d’assister en personne à son procès en raison notamment de son incarcération à l’étranger, aucune des dispositions ou principes visés au moyen n’a toutefois pour portée ou pour effet d’imposer au juge de suspendre le procès jusqu’au moment où l’intéressé sera à nouveau en mesure de comparaître personnellement, ni de lui interdire de considérer qu’il appartenait au prévenu, au regard de circonstances qui lui sont imputables, de prendre les mesures utiles en vue de continuer à se faire représenter par le conseil dont il a fait le choix ou un autre défenseur. Ayant constaté, d’une part, que c’est en raison de sa faute que le demandeur n’a pu comparaître devant la cour, son entrée illégale en Turquie y ayant justifié son incarcération et, d’autre part, qu’alors qu’il avait d’abord fait le choix de se faire représenter, il y a ensuite délibérément renoncé et fut donc défaillant en pleine connaissance de cause, adoptant ainsi une attitude contraire aux propos tenus dans ses courriers et devant la cour d’appel, les juges d’appel ont pu, sans violer les dispositions et principes généraux du droit visés au moyen, décider que l’excuse légitime invoquée n’était pas admissible. Dans cette mesure, le moyen ne peut être accueilli. En tant qu’il fait état des difficultés de communiquer avec son avocat depuis la Turquie, des contacts qu’il avait avec sa famille et du temps insuffisant dont il aurait disposé pour préparer sa défense, eu égard au volume du dossier le concernant, le moyen exige la vérification d’éléments de fait, pour laquelle la Cour est sans compétence. À cet égard, le moyen est irrecevable. »

La Cour constitutionnelle a estimé, en se fondant sur la jurisprudence de la Cour ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, CEDH 2006-II, et Faniel c. Belgique , n o 11892/08, 1 er mars 2011), que « le législateur doit pouvoir décourager des abstentions injustifiées, à condition que les sanctions ne se révèlent pas disproportionnées et que le prévenu ne soit pas privé du droit à l’assistance d’un défenseur » (B.38.2). Elle a jugé que l’article 187 § 6 du CIC ne portait pas une atteinte disproportionnée au droit du prévenu d’accéder au juge, pour autant que la décision déclarant l’opposition non avenue soit subordonnée aux conditions cumulatives suivantes : il est établi que l’opposant a eu connaissance de la citation dans la procédure par défaut ; l’opposant ne fait pas état d’un cas de force majeure ou d’une excuse légitime justifiant son défaut lors de la procédure concernée (B.39.2 et B.39.4). Pour la Cour constitutionnelle, « [c]e n’est que dans la mesure où il est satisfait à ces conditions cumulatives, et qu’il est donc établi que le prévenu a renoncé au droit de comparaître et de se défendre ou avait l’intention de se soustraire à la justice, que l’opposition est considérée comme non avenue » ( ibidem ).

L’opposition « non avenue » signifie que l’opposition est recevable mais considérée comme étant frappée de déchéance, impliquant que le jugement rendu par défaut contre lequel l’opposition était dirigée demeure inchangé. Il s’agit d’une sanction particulière qui est imposée en raison de circonstances déterminées, liées au comportement de l’opposant. La décision qui déclare l’opposition non avenue a pour conséquence que la juridiction qui a statué par défaut ne doit pas réexaminer l’affaire dans le cadre d’une procédure d’opposition. La décision rendue par défaut subsiste et est uniquement susceptible d’appel ou, si elle est rendue en degré d’appel, de pourvoi en cassation (B.32.2).

Selon la Cour de cassation, l’article 187 § 6, 1 o du CIC doit s’interpréter à la lumière de l’article 6 de la Convention (Cass., 5 juin 2024, P.24.0345.F). Il en résulte que la notion d’« excuse légitime » figurant dans cette disposition s’étend aux cas non constitutifs de force majeure dans lesquels l’opposant a eu connaissance de la citation mais a invoqué un motif révélant que son absence n’était pas dictée par la volonté soit de renoncer à son droit de comparaître et de se défendre, soit de se soustraire à la justice. Cette renonciation ou cette volonté peut non seulement ressortir d’une décision explicite de l’opposant, mais peut également être déduite du fait que, sans justification raisonnable, la partie ne se présente pas ou ne reste pas présente à l’audience à laquelle elle a été dûment convoquée, alors qu’elle était suffisamment en mesure d’évaluer les conséquences de cette décision (Cass., 17 juin 2020, P.19.1223.N ; Cass., 19 mars 2024, P.23.1713.N). 39 . Dans un arrêt du 25 juin 2019, la Cour de cassation a rappelé que le juge ne peut déclarer une opposition non avenue que s’il constate que le demandeur a eu connaissance de la citation dans la procédure par défaut. Pour ce faire, il est requis, mais il suffit aussi, que cette connaissance ne puisse être raisonnablement mise en doute. Ni l’article 187 § 6, 1 o du CIC ni aucune autre disposition n’impose un autre degré de certitude. La circonstance qu’une personne est représentée par un avocat à l’audience à laquelle elle est citée implique, en principe, que l’avocat a été mandaté à cet effet et que la personne citée a eu connaissance de la citation et donc savait qu’elle devait comparaître devant le juge (Cass., 25 juin 2019, P.19.0482.N). EN DROIT

Constatant que la requête n’est pas mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour la déclare recevable. Sur le fond Thèses des parties a) Le requérant 42 . En ce qui concerne son départ en Syrie en septembre 2016, le requérant conteste l’interprétation selon laquelle son départ a reflété une volonté de sa part de se soustraire à la justice. Il indique qu’il a décidé de repartir pour la Syrie dans la mesure où il ne pouvait supporter rester les bras croisés et voulait aider son peuple dans sa lutte contre le régime en place. Il affirme qu’il n’a pas été personnellement visé par la convocation à l’audience, ayant quitté la Belgique avant l’envoi de la citation à comparaître du 3 octobre 2016. Il conteste avoir renoncé à son droit de comparaître en personne et soutient avoir exprimé de manière constante son souhait d’être présent à son procès, notamment dans des lettres adressées à l’ambassade de Belgique et à sa famille. Il soutient que son absence au procès était exclusivement due à son incarcération en Türkiye, où il a été détenu pendant plus de sept mois dans le cadre de poursuites pour participation à un groupe terroriste, avant d’être acquitté. Il estime que, même à supposer que son arrestation soit imputable à son propre comportement, cela ne peut justifier la privation de son droit de comparaître en personne, au regard de la place centrale du droit à un procès équitable dans une société démocratique.

Invoquant entre autres l’arrêt Hokkeling c. Pays-Bas (n o 30749/12, 14 février 2017), le requérant soutient que les garanties de l’article 6 de la Convention s’appliquent pleinement aux procédures d’appel, notamment en ce qui concerne le droit à des consultations préalables avec un avocat. À cet égard, il souligne qu’il était totalement isolé, privé de moyens de communication, et que ses conditions de détention en Türkiye rendaient tout contact avec l’extérieur extrêmement difficile, comme en témoignent plusieurs lettres adressées depuis la prison. Selon le requérant, ses avocats ignoraient tout de son arrestation lors de l’audience d’introduction qui a eu lieu devant la cour d’appel et il était irréaliste de leur demander de se rendre en Türkiye pour organiser une défense dans une affaire complexe. Ayant appris la détention de leur client, ils en ont informé la cour d’appel et demandé la disjonction de l’affaire en cause. Soulignant la complexité du dossier répressif, le requérant affirme que les contacts antérieurs avec ses avocats ne pouvaient suffire à garantir une défense effective en appel, en l’absence de toute consultation ultérieure. b) Le Gouvernement

S’appuyant sur l’arrêt Medenica c. Suisse (n o 20491/92, CEDH 2001 ‑ VI) , le Gouvernement souligne qu’un requérant peut contribuer à créer les circonstances l’empêchant de comparaître. Il constate qu’en l’espèce, la cour d’appel a jugé à bon droit que le requérant s’était volontairement placé dans une situation l’empêchant de se présenter à l’audience. Il explique que le requérant avait quitté clandestinement la Belgique pour se rendre en Syrie, alors qu’il était déjà condamné en première instance pour participation à un groupe terroriste. Il précise qu’au moment du départ de l’intéressé la procédure d’appel était pendante depuis plusieurs mois, et que la citation à comparaître lui a été délivrée peu après. Il observe que le requérant a reconnu dans ses lettres avoir quitté la Belgique par peur de la prison, ce qui démontre qu’il avait conscience des conséquences de son acte. Il relève également que le requérant a d’abord exprimé, devant les autorités turques, son souhait d’être envoyé en Syrie plutôt qu’extradé vers la Belgique, avant de demander à l’ambassade belge de l’aider à rentrer. Cette volte-face suggèrerait que son désir de comparaître est survenu uniquement lorsque la perspective d’un jugement en Türkiye s’est concrétisée.

Le Gouvernement avance ensuite que les difficultés de communication alléguées entre le requérant et son avocat pendant le procès devant la cour d’appel ne peuvent être imputées aux autorités belges. Il renvoie à la jurisprudence de la Cour selon laquelle le droit de s’entretenir avec son conseil n’est pas absolu et peut connaître certaines limitations. Il indique qu’en l’espèce aucune obligation ne pesait sur les juridictions internes de constater une violation du droit à la défense, dès lors que l’impossibilité de communication était imputable au requérant. Il souligne en outre que les autorités belges ont agi avec diligence : la correspondance du requérant a été transmise à son avocat, qui a sollicité une assistance consulaire, des informations ont été communiquées rapidement, et la famille du requérant était tenue informée par les canaux diplomatiques. L’ambassade a facilité selon lui les contacts dans la mesure du possible. Il allègue qu’il ne ressort par contre pas du dossier que le conseil du requérant ait pris contact avec l’avocat turc ni qu’il ait formulé quelque demande afin qu’un contact plus direct avec son client soit facilité (il aurait, par exemple, pu le visiter en Türkiye). Il soutient par ailleurs que les autorités judiciaires ont pris toutes les mesures nécessaires pour organiser le retour du requérant en Belgique, en coopération avec les autorités turques.

En conclusion, le Gouvernement estime qu’aucune violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention ne peut être retenue. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les exigences des paragraphes 3 b) et c) de l’article 6 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 dudit article, la Cour examinera le grief du requérant sous l’angle de ces deux textes combinés ( Galović c. Croatie , n o 45512/11, § 74, 31 août 2021). a) Les principes généraux

Quoique non mentionnée en termes exprès au paragraphe 1 de l’article 6, la faculté pour l’« accusé » de prendre part à l’audience découle de l’objet et du but de l’ensemble de l’article. Du reste, les alinéas c), d) et e) du paragraphe 3 reconnaissent à « tout accusé » le droit à « se défendre lui ‑ même », « interroger ou faire interroger les témoins » et « se faire assister gratuitement d’un interprète, s’il ne comprend pas ou ne parle pas la langue employée à l’audience », ce qui ne se conçoit guère sans sa présence (voir, parmi bien d’autres, Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 81, CEDH 2006 ‑ II ; voir aussi Colozza c. Italie , 12 février 1985, § 27, série A n o 89, et Belziuk c. Pologne , 25 mars 1998, § 37, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II).

Si une procédure se déroulant en l’absence de l’accusé n’est pas en elle-même incompatible avec l’article 6 de la Convention, il demeure néanmoins qu’un déni de justice est constitué lorsqu’un individu condamné in absentia ne peut obtenir ultérieurement qu’une juridiction statue à nouveau sur le bien-fondé de l’accusation en fait comme en droit, alors qu’il n’est pas établi qu’il a renoncé à son droit de comparaître et de se défendre ( Sejdovic , précité, § 82 ; voir aussi Colozza , précité, § 29, Einhorn c. France (déc.), n o 71555/01, § 33, CEDH 2001-XI, Krombach c. France , n o 29731/96, § 85, CEDH 2001-II, et Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 66, CEDH 2004-IV) ou qu’il a eu l’intention de se soustraire à la justice ( Medenica c. Suisse , n o 20491/92, § 55, CEDH 2001 ‑ VI).

La Convention laisse aux États contractants une grande liberté dans le choix des moyens propres à permettre à leurs systèmes judiciaires de répondre aux exigences de l’article 6. Il appartient toutefois à la Cour de rechercher si le résultat visé par ce texte se trouve atteint. En particulier, il faut que les ressources offertes par le droit et la pratique internes se révèlent effectives si l’accusé n’a ni renoncé à comparaître et à se défendre ni entendu se soustraire à la justice ( Medenica , précité, § 55, et Somogyi , précité, § 67).

La Cour a estimé que l’obligation de garantir à l’accusé le droit d’être présent dans la salle d’audience – soit pendant la première procédure à son encontre, soit au cours d’un nouveau procès – est l’un des éléments essentiels de l’article 6 ( Stoichkov c. Bulgarie , n o 9808/02, § 56, 24 mars 2005). Dès lors, le refus de rouvrir une procédure qui s’est déroulée par contumace en l’absence de toute indication que l’accusé avait renoncé à son droit de comparaître a été considéré comme un « déni de justice flagrant » rendant la procédure « manifestement contraire aux dispositions de l’article 6 ou aux principes qui y sont consacrés » ( ibidem , §§ 54-58).

Ni la lettre ni l’esprit de l’article 6 de la Convention n’empêchent une personne de renoncer de son plein gré aux garanties d’un procès équitable de manière expresse ou tacite. Cependant, pour entrer en ligne de compte sous l’angle de la Convention, la renonciation au droit de prendre part à l’audience doit se trouver établie de manière non équivoque et être entourée d’un minimum de garanties à la mesure de sa gravité. De plus, elle ne doit se heurter à aucun intérêt public important ( Sejdovic , précité, § 86, avec les références qui s’y trouvent citées).

La Cour a estimé que, lorsqu’il ne s’agit pas d’un inculpé atteint par une notification à personne, la renonciation à comparaître et à se défendre ne peut pas être inférée de la simple qualité de « fugitif », fondée sur une présomption dépourvue d’une base factuelle suffisante ( Colozza , précité, § 28). Elle a également eu l’occasion de souligner qu’avant qu’un accusé puisse être réputé avoir implicitement renoncé, par son comportement, à un droit important énoncé à l’article 6 de la Convention, il doit être établi qu’il pouvait raisonnablement prévoir les conséquences du comportement en question ( Sejdovic , précité, § 87 ; voir aussi Jones c. Royaume-Uni (déc.), n o 30900/02, 9 septembre 2003).

Par ailleurs, il faut qu’il n’incombe pas à l’accusé de prouver qu’il n’entendait pas se dérober à la justice ou que son absence s’expliquait par un cas de force majeure ( Colozza , précité, § 30). En même temps, il est loisible aux autorités nationales d’apprécier si les excuses fournies par l’accusé pour justifier son absence sont valables et si les éléments versés au dossier permettent de conclure que son absence était indépendante de sa volonté ( Sejdovic , précité, § 88 ; voir aussi Medenica , précité, § 57). b) L’application en l’espèce Quant au droit de comparaître en personne

En l’espèce, la Cour constate que le requérant fut poursuivi du chef de participation aux activités d’un groupe terroriste et ensuite condamné par le tribunal correctionnel à une peine d’emprisonnement le 3 mai 2016 (paragraphes 4 ‑ 8 ci ‑ dessus). Durant toute cette procédure, le requérant, régulièrement présent au procès, a été assisté par ses conseils. 56 . La Cour relève ensuite que, le 2 juin 2016, le requérant a interjeté appel du jugement du 3 mai 2016 (paragraphe 9 ci ‑ dessus). Il pouvait dès lors raisonnablement s’attendre à être informé, par les autorités, de la fixation en appel de son affaire. Or, avant de recevoir une telle notification, le requérant a quitté le territoire le 28 septembre 2016 en vue de se rendre en Syrie, sans en informer les autorités belges. Il a indiqué devant la Cour qu’il avait décidé de repartir pour la Syrie dans la mesure où il ne pouvait supporter rester les bras croisés et voulait aider son peuple dans sa lutte contre le régime en place (paragraphe 42 ci ‑ dessus). La Cour considère que ce fait opéré sciemment et librement par le requérant ne pourrait être imputé aux autorités belges.

La Cour rappelle que, lorsqu’il ne s’agit pas d’un accusé atteint par une notification à personne, la renonciation à comparaître et à se défendre ne peut pas être inférée de la simple qualité de fugitif, fondée sur une présomption dépourvue de base factuelle suffisante. Toutefois, certains faits avérés peuvent démontrer sans équivoque que l’accusé savait qu’une procédure pénale était dirigée contre lui et qu’il n’avait pas l’intention de prendre part au procès ou entendait se soustraire aux poursuites ( Bivolaru c. Roumanie (n o 2) , n o 66580/12, § 112, 2 octobre 2018). La Cour relève en l’espèce que le requérant savait qu’une procédure pénale était dirigée contre lui et qu’il connaissait la nature et la cause de l’accusation (voir, dans le même sens, Bivolaru , précité, § 113, et, pour des exemples contraires, Sejdovic , précité, §§ 100 ‑ 101, Abdelali c. France , n o 43353/07, §§ 52 ‑ 54, 11 octobre 2012, et Yeğer c. Turquie , n o 4099/12, §§ 32 ‑ 36, 7 juin 2022), d’autant qu’il prit lui ‑ même l’initiative de former appel et de solliciter la tenue d’un nouveau procès. Le requérant fut d’ailleurs représenté lors de la première audience devant la cour d’appel, ce qui suppose nécessairement qu’il avait eu connaissance de la citation à comparaitre devant cette cour. En outre, dans la mesure où, d’une part, il avait quitté délibérément le territoire belge, nonobstant l’appel introduit par lui, pour se rendre en Syrie sous une fausse identité et, d’autre part, il fut représenté par ses conseils devant la cour d’appel, le requérant pouvait être réputé avoir renoncé à son droit d’y comparaître en personne.

La Cour note à cet égard que, lors de l’audience d’introduction du 18 novembre 2016 devant la cour d’appel, l’avocat du requérant n’a ni déclaré vouloir déposer des conclusions ni informé la cour d’appel d’une quelconque difficulté de représenter son client (paragraphe 24 ci ‑ dessus ; comparer, a contrario , Hokkeling , précité, § 59). Or, les avocats du requérant étaient informés de sa détention en Türkiye, ayant par ailleurs demandé, le 2 novembre 2016, une protection consulaire à son égard (paragraphes 17 ci ‑ dessus).

La Cour accorde de l’importance au fait que le droit belge offre la possibilité au prévenu jugé par défaut qu’une juridiction statue à nouveau (paragraphe 33 ci-dessus ; voir, pour une situation contraire, Hu c. Italie , n o 5941/04, § 57, 28 septembre 2006). Elle prend note de l’évolution, sur ce point, de la législation relative à la procédure sur opposition en matière pénale (paragraphes 33 ‑ 34 ci-dessus). Elle estime que le souci du législateur visant à décourager les absences injustifiées ou les stratégies dilatoires constitue un motif légitime au regard d’une bonne administration de la justice. Elle relève que la Cour constitutionnelle et la Cour de cassation abondent dans un même sens et soulignent la nécessité de veiller au respect des exigences de l’article 6 § 3 c) de la Convention, tel qu’interprété par la Cour, lorsque l’absence du prévenu n’était pas dictée par la volonté soit de renoncer à son droit de comparaître et de se défendre, soit de se soustraire à la justice (paragraphes 35-39 ci-dessus).

En l’espèce, saisies sur l’opposition du requérant, les juridictions internes ont estimé que celle-ci était recevable mais non avenue. À l’estime de la Cour, ces juridictions ont attentivement examiné les motifs avancés par le requérant pour justifier le défaut de comparution de celui-ci et les ont rejetés dans des décisions dûment motivées dénuées d’arbitraire. Elles ont ainsi relevé que le requérant s’était placé, par son fait personnel, dans la situation dont il dénonce la contrariété à l’article 6 de la Convention. Elles ont également souligné que le requérant avait eu la possibilité de se faire représenter par ses conseils devant la cour d’appel et qu’il avait d’ailleurs fait ce choix, avant d’y renoncer en cours de procédure en parfaite connaissance de cause (paragraphes 30 et 32 ci ‑ dessus). La Cour ne voit pas de raisons permettant de remettre en cause ces constats supportés par les éléments du dossier. Elle estime dès lors que, dans les circonstances concrètes de l’espèce, elle ne saurait reprocher aux juridictions internes d’avoir refusé de réexaminer l’affaire en appel ( Lena Atanasova c. Bulgari e , n o 52009/07, § 52, 26 janvier 2017). Quant aux difficultés alléguées par le requérant dans la préparation de sa défense

En ce qui concerne les difficultés alléguées par le requérant dans la préparation de sa défense, la Cour note que ces difficultés concernaient le procès en degré d’appel. Elle rappelle que les autorités belges ne peuvent être tenues pour responsables du départ volontaire du requérant vers la Syrie, alors qu’un tel départ compromettait immanquablement sa participation au procès en appel et la préparation de sa défense (paragraphe 56 ci ‑ dessus). Le requérant pouvait raisonnablement prévoir les conséquences de son comportement (paragraphes 54 et 55 ci-dessus). En outre, les autorités belges ne pourraient pas davantage être tenues pour responsables de la détention de celui-ci en Türkiye en raison de son entrée irrégulière sur le territoire.

La Cour relève par ailleurs que les autorités belges n’ont pas entravé la communication entre le requérant et ses conseils, en ce compris celui désigné en Türkiye, et ont régulièrement et rapidement transmis aux avocats toute information pertinente quant à sa situation en Türkiye (paragraphes 16 ‑ 20 ci ‑ dessus). Elle relève enfin à la suite du Gouvernement que les autorités belges ont pris les mesures utiles en vue de faciliter le retour du requérant vers la Belgique (paragraphes 15 et 21 ci-dessus). Conclusion

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) et c) de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 mars 2026, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Ilse Freiwirth Ivana Jelić Greffière Présidente