STEYAERT c. BELGIQUE

Comunicat la 5 noiembrie 2015 Secțiunea a doua Cerere nr. 67963/12 Pierre STEYAERT împotriva Belgiei introdusă la 22 octombrie 2012 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Pierre Steyaert, este un resortisant belgian născut în 1955 și rezident la Bruxelles. Este reprezentat în fața Curții de către dl F. Krenc, avocat la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul își are reședința într-o cabană situată în zona Ö de interes peisagistic în municipalitatea Durbuy. El a câștigat această cabană în 1980 și-a stabilit domiciliul acolo în 2004. La 20 martie 2002, ca urmare a unei plângeri din partea unei asociații de hotelieri, a fost întocmit un proces-verbal de constatare în conformitate cu reglementările urbanistice. Pe de o parte, reclamantul a fost acuzat de executarea sau executarea, pe de altă parte, a trei cabane din lemn acostate cu terasă și adăposturi din lemn, fără autorizație de urbanism. La 7 octombrie 2004, reclamantul a primit o citație în fața Tribunalului de Primă Instanță din March-en-Famenne. Prin hotărârea din 18 noiembrie 2009, Tribunalul de Primă Instanță din Marcheen-Famenne l-a numit pe reclamant pentru prevenirea construcției cabanelor. Cu toate acestea, având în vedere prevenirea menținerii lor stabilite, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o amendă de 550 EUR cu suspendare. Prin Hotărârea din 6 decembrie 2011, Tribunalul de Primă Instanță din Liège a constatat că procedura durează din 2004 și a depășit termenul rezonabil și, prin urmare, a considerat că, în temeiul articolului 21b din titlul preliminar al Codului de procedură penală, ar fi trebuit să se pronunțe. o pedeapsă redusă în mod real și măsurabil în raport cu cea pe care ar fi putut să o suporte dacă nu ar fi constatat durata excesivă a procedurii. În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, depășirea termenului rezonabil nu înseamnă că judecătorul va fi împiedicat să facă o reparație completă a prejudiciului cauzat de către persoana în cauză. Având în vedere prejudiciul considerabil pe care îl poate reprezenta o astfel de încălcare a calității cadrului de viață al locuitorilor, ceea ce societatea nu poate tolera, instanța nu poate în prezenta cauză să se limiteze la a declara inculpatul vinovat sau la a pronunța o pedeapsă mai mică decât cea minimă legală. Prin urmare, Comisia decide să pronunțe o pedeapsă redusă într-un mod real și măsurabil în raport cu cea pe care ar fi putut-o impune dacă nu ar fi constatat durata excesivă a procedurii. [...] [C] Consideră repunerea locului în starea sa inițială ca fiind o În sensul articolului 6 din [Convenția] are ca singură consecință faptul că garanțiile prevăzute la dispoziția menționată trebuie respectate, acest lucru nu înseamnă că această măsură este de natură penală, astfel încât dispozițiile generale ale dreptului penal și ale dreptului la procedură penală belgiană trebuie aplicate in casu ; depășirea termenului rezonabil pentru luarea acțiunii în despăgubire nu are drept consecință faptul că judecătorul ar fi împiedicat să facă o reparație integrală [...]. Faptul că termenul rezonabil pentru soluționarea unei încălcări în materie de construcție este depășit nu împiedică, prin urmare, ca repunerea în stare inițială să mai poată fi ordonată din motive specifice imperative din punct de vedere juridic, motiv pentru care judecătorul este obligat să declare [...]. Reclamantul s-a ocupat de casare și a invocat un mijloc unic de casare întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului ter din titlul preliminar al Codului de procedură penală. El recuza în mod expres, în pofida constatării explicite a încălcării termenului rezonabil, a primit cererea de refacere a locului. Prin hotărârea din 2 mai 2012, Curtea de Casație a respins recursul recurentului, considerând că, în continuare, reclamantul a susținut că a constatat depășirea termenului rezonabil menționat la art. 21b din titlul preliminar al Codului de procedură penală, instanța de judecată nu mai putea dispune repunerea în stare de fapt solicitată de funcționarul delegat. Compensația datorată autorului unei infracțiuni continue judecate cu întârziere nu constă în interdicția de a pune capăt situației ilegale care s-ar fi putut prelungi în favoarea timpului acordat urmăririi penale. Spre deosebire de ceea ce susține reclamantul, acesta nu se deduce din natura infracțională O astfel de depășire nu poate avea ca efect menținerea unei situații contrare bunei amenajări a teritoriului, creând în beneficiul contravenientului dreptul de a păstra definitiv profitul. La 29 octombrie 2014, guvernul Wallon l-a numit pe reclamant cu intenția fermă și definitivă de a pune în aplicare hotărârea din 6 decembrie 2011. Dreptul și practica internă relevantă la art. 21b din legea din 17 aprilie 1878 care conține titlul preliminar al Codului de procedură penală, introdus prin Legea din 30 iunie 2000, prevede o măsură de redresare specifică pentru depășirea termenului rezonabil al procedurii penale, atunci când acesta este constatat de instanța de judecată. Această dispoziție se citește după cum urmează: În cazul în care durata urmăririi penale depășește termenul rezonabil, judecătorul poate pronunța condamnarea prin simpla declarație de vinovăție sau poate pronunța o pedeapsă mai mică decât pedeapsa minimă prevăzută de lege. În cazul în care judecătorul pronunță condamnarea prin simpla declarație de vinovăție, acuzatul este condamnat la plata cheltuielilor și, dacă este cazul, la restituiri. Confiscarea specială este pronunțată. Pe lângă penalizare, instanța dispune, la cererea funcționarului delegat sau a colegiului de burgmestru și evidenți, dar cu acordul lor comun în cazurile menționate la 2 și 3, fie repunerea în stare de funcționare sau încetarea utilizării abuzive, fie executarea unor lucrări sau lucrări de amenajare fie plata unei sume reprezentative a plusvalorii dobândite ca urmare a dreptului de proprietate cu condiția ca acesta să nu fie nici înscris pe lista de salvgardare, nici clasificat. În acest scop, instanța stabilește un termen care, în cazurile menționate la 1 și 2, nu poate depăși un an. În cazul unei condamnări la plata unei sume, instanța stabilește aceasta integral sau parțial din câștigurile câștigate de proprietate și dispune ca persoana condamnată să poată executa în mod valabil prin repunerea în funcțiune a spațiului în termen de un an. Plata sumei se face în mâinile beneficiarului înregistrării într-un cont special al bugetului. Drepturile părții civile sunt limitate pentru repararea directă la cea aleasă de autoritatea competentă, fără a aduce atingere dreptului la despăgubire al persoanei condamnate. Redresarea în statul lor inițial nu constituie o măsură penală în dreptul belgian (Cass., 23 iunie 2009, P.09.0276.N și Cass., 25 ianuarie 2011, P.10.0369.N). Aceaceasta este o datorie de natură civilă (Cass., 23 iunie 2009, P.09.0276.N) care urmărește un interes general, de ordine publică, și anume realizarea bunei amenajări a teritoriului (Cass., 9 ianuarie 2002, P.00.0855.F). Din jurisprudența Curții de Casație rezultă că faptul de a califica repunerea locului în starea inițială ca fiind "pedeapsă" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție implică numai respectarea garanțiilor acestei dispoziții, în special examinarea cererii într-un termen rezonabil (Cas., 17 februarie 2009, P.08.1587.N). Acest lucru nu înseamnă că dispozițiile generale ale dreptului penal și ale dreptului la procedură penală belgiană trebuie aplicate (Cass., 28 octombrie 2008, P.08.0880.N), în special în ceea ce privește reducerea pedepsei sau chiar simpla declarație de vinovăție (Cass., 14 ianuarie 2014, P..12.1015.N). Depășirea termenului rezonabil în materie de urbanism nu poate avea ca efect inevitabil continuarea unei situații contrare bunei amenajări a teritoriului, creând în beneficiul contravenientului dreptul de a păstra definitiv profitul (a se vedea Cass., 30 noiembrie 2011, P.11.1138.F). În concluziile sale anterioare hotărârii: acest principiu, avocatul general al Curții de Casație Vandermeersch explică situația în dreptul belgian în aceste cuvinte (note de subsol omise) (...) Urmând Curtea [de casation], la art. 6 § 1 din [Convenția] nu înseamnă că dreptul intern determină posibilele consecințe ale depășirii termenului rezonabil, cu condiția ca aceste consecințe juridice să poată implica efectiv repararea în drept a pârâtului. În cazul în care art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul adițional (...) nu precizează ce efecte trebuie să depășească termenul rezonabil stabilit de acesta, acesta decide în mod suveran, de fapt, cu privire la consecințele care trebuie rezervate depășirii termenului rezonabil pe care îl constată. în titlul preliminar al Codului de procedură penală se prevede că Õ în cazul depășirii termenului rezonabil, judecătorul pronunță condamnarea prin simpla declarație de vinovăție sau o pedeapsă mai mică decât pedeapsa minimă. Atunci când judecătorul pronunță condamnarea prin simpla declarație de vinovăție, pârâtul este condamnat la plata cheltuielilor și, dacă este cazul, la restituirea și confiscarea specială (art. 21b, al. 2 din titlul preliminar al Codului de procedură penală). (...) Curtea Europeană, pe de altă parte, a considerat că art. 6 din Convenție și, în special, termenul rezonabil pentru repunerea în funcțiune a măsurii în materie de urbanism, fără a preciza totuși care ar trebui să fie impactul sancțiunii pentru depășirea termenului rezonabil asupra acestei măsuri. În cazul în care sancțiunea pentru depășirea termenului rezonabil este justificată în fața pârâtului de dorința de a remedia prejudiciul suferit de acesta din cauza unor incertitudini prea mari cu privire la soarta sa, trebuie să se admită că și celelalte părți interesate la proces suferă un prejudiciu din cauza lentorilor implicați în tratarea cauzei. În materie de urbanism, menținerea lucrărilor efectuate fără permisiune în timpul procedurii aduce prejudicii colectivității, cu atât mai mult cu cât procesul are întârzieri neobișnuite, în schimb, în mod paradoxal, aceste întârzieri de procedură pot beneficia în instanță atunci când acesta continuă să profite de o situație contrară legii. Acesta este cazul în speță, deoarece pe parcursul întregii proceduri "în mod rezonabil" lungi, reclamantul a putut continua să profite de instalațiile de autorizare pe care, după acuzare, le-a ridicat pe teritoriul său în amendă a legii. În acest caz, se poate afirma chiar că, în ceea ce privește cererea de refacere, reclamantul a obținut un profit de pe urma caracterului anormal de lung al procedurii, mai degrabă decât a suferit un prejudiciu. În aceste condiții, ar fi ilogic să se oblige instanța penală care a sancționat deja depășirea termenului rezonabil printr-o simplă declarație de vinovăție, să renunțe la pronunțarea restituirilor ca sancțiune suplimentară a acestei depășiri. Într-adevăr, măsura relocării în starea lor inițială tinde să repare prejudiciul suferit de colectivitate și să pună capăt situației contrare legii penale, mai exact la distanță de buna amenajare a teritoriului născut din încălcarea dreptului comunitar în materie de urbanism. Ar fi contradictoriu - și chiar contrar legii penale - să se declare pe de o parte, stabilit dreptul de menținere a lucrărilor desfășurate fără permis și, pe de altă parte, să se tolereze, din cauza depășirii termenului rezonabil, ca aceste lucrări efectuate fără permis, să fie menținute, permițând astfel menținerea situației infracționale. (...) Este de competența judecătorului penal d a aprecia în ce măsură circumstanțele cauzei îi permit să acorde o reducere a pedepsei, constituind o despăgubire în drept adecvată și justificată în mod rezonabil, în conformitate cu articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție. În cazul în care o astfel de reparație este acordată în drept, judecătorul constată în mod autentic depășirea termenului rezonabil. În continuare, persoana în cauză este de competența instanței competente pentru a obține această reparație adecvată (Cass., 17 februarie 2009, citată anterior, și Cass., 27 septembrie 2011, P.10.2020.N). GRIFS bazându-se pe Hotărârea Hamer c. Belgia 21861/03, CEDH 2007 V (extracturi)), reclamantul consideră că predarea trebuie să se analizeze ca pe o "pedeapsă" pentru care termenul rezonabil trebuie respectat. Cu toate acestea, procedura împotriva sa a durat zece ani pentru trei instanțe, ceea ce este excesiv în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul se plânge că instanța de apel din Liégue nu a readus la îndeplinire încălcarea de durată excesivă a procedurii penale, dat fiind că a fost în cele din urmă admis la cererea de demolare. În opinia sa, după ce a constatat că termenul rezonabil a expirat, instanța de apel ar fi trebuit să aibă consecințe în ceea ce privește repararea și să considere că nu mai putea ordona repunerea în funcțiune. Durata procedurii penale împotriva reclamantului este compatibilă cu condiția de judecată într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție? Poate reclamantul să își mai susțină în continuare dreptul de a fi acuzată de o victimă, în sensul art. 34 din Convenție, având în vedere pedeapsa redusă pronunțată de instanța de apel, ținând cont de depășirea termenului rezonabil? Reclamantul a beneficiat sau poate beneficia, astfel cum se prevede la art. 13 coroborat cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, de o cale de atac internă efectivă care i-a furnizat sau care îi poate oferi un nivel adecvat de redresare și suficient de mult din prejudiciul suferit ca urmare a caracterului anormal de lung al procedurii (a se vedea, printre altele, Spordino c. Italia 1) [GC], nr. 36813/97, § 182, CEDH 2006-V) ? În această privință, ordinul de a restabili locul, în pofida constatării de către instanța de judecată a depășirii termenului rezonabil al procedurii privind cererea de recuperare, a adus atingere caracterului adecvat și suficient al redresării

Communiquée le 5 novembre 2015

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

67963/12

Pierre STEYAERT

contre la Belgique

introduite le 22 octobre 2012

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Pierre Steyaert, est un ressortissant belge né en 1955 et résidant à Bruxelles. Il est représenté devant la Cour par M

e

F. Krenc, avocat à Bruxelles.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant réside dans un chalet situé en zone forestière d’intérêt paysager dans la commune de Durbuy. Il acquit ce chalet en 1980 et y établit son domicile en 2004.

Le 20 mars 2002, suite à une plainte d’une association d’hôteliers, un procès-verbal de constat d’infraction à la réglementation urbanistique fut dressé. Il était reproché au requérant, d’une part, d’avoir exécuté ou fait exécuter, et d’autre part, d’avoir maintenu des travaux consistant en la construction de trois chalets en bois accolés avec terrasse et abris en bois et ce sans permis d’urbanisme.

Le 7 octobre 2004, le requérant reçut une citation à comparaître devant le tribunal de première instance de Marche-en-Famenne.

Par jugement du 18 novembre 2009, le tribunal de première instance de Marche-en-Famenne acquitta le requérant de la prévention portant sur la construction des chalets. Toutefois, considérant la prévention relative à leur maintien établie, le tribunal condamna le requérant à une amende de 550

euros avec sursis. Il décida en outre que la «

remise des lieux en leur pristin état

», c’est-à-dire à l’enlèvement des chalets, devait être réalisée.

Par arrêt du 6 décembre 2011, la cour d’appel de Liège constata que la procédure durait depuis 2004 et avait dépassé le délai raisonnable. Elle considéra qu’il y avait donc lieu, en application de l’article 21

ter

du titre préliminaire du code de procédure pénale, de prononcer «

une peine réduite de manière réelle et mesurable par rapport à celle qu’elle aurait pu infliger si elle n’avait pas constaté la durée excessive de la procédure

». C’est ainsi que la cour d’appel confirma la peine prononcée par le premier juge, y compris l’octroi du sursis. En revanche, elle jugea que, même à considérer la remise en l’état comme une «

peine

» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, le dépassement du délai raisonnable n’impliquait pas que le juge soit empêché d’ordonner une réparation intégrale du dommage causé par l’infraction. La cour d’appel s’exprima notamment en ces termes

:

«

Vu le dommage considérable que peut constituer une telle infraction au niveau de la qualité du cadre de vie des habitants, ce que la société ne peut tolérer, la cour ne peut dans la présente cause se limiter à déclarer le prévenu coupable ni à prononcer une peine inférieure au minimum légal. Elle décide en conséquence de prononcer une peine réduite de manière réelle et mesurable par rapport à celle qu’elle aurait pu infliger si elle n’avait pas constaté la durée excessive de la procédure.

[...]

[...] [C]onsidérer la remise du lieu en son état initial comme une «

peine

» au sens de l’article 6 de la [Convention] a pour seule conséquence que les garanties prévues à ladite disposition doivent être respectées, cela n’entraîne pas que cette mesure est de nature pénale telle que les dispositions générales du droit pénal et du droit de la procédure pénale belges doivent être appliquées in casu

; le dépassement du délai raisonnable pour trancher l’action en réparation n’a pas pour conséquence que le juge serait empêché d’ordonner une réparation intégrale [...].

La circonstance que le délai raisonnable pour trancher une infraction en matière de construction est dépassé n’empêche donc pas que la remise des lieux en leur état initial puisse encore être ordonnée pour des raisons particulières légalement impérieuses, raisons que le juge est tenu d’énoncer [...].

»

Le requérant se pourvut en cassation et invoqua un moyen de cassation unique tiré de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article

21

ter

du titre préliminaire du code de procédure pénale. Il reprochait à l’arrêt de la cour d’appel d’avoir, malgré le constat explicite de la violation du délai raisonnable, fait droit à la demande de remise en état des lieux.

Par arrêt du 2 mai 2012, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant en considérant ce qui suit

:

«

Le demandeur fait valoir qu’ayant constaté le dépassement du délai raisonnable visé à l’article 21

ter

du titre préliminaire du code de procédure pénale, la cour d’appel ne pouvait plus ordonner la remise des lieux en état réclamée par le fonctionnaire délégué.

La compensation due à l’auteur d’un délit continu jugé avec retard ne réside pas dans l’interdiction de mettre fin à la situation illégale qui a pu se prolonger à la faveur du temps mis aux poursuites.

Contrairement à ce que le demandeur soutient, il ne se déduit pas de la nature «

pénale

» de la remise en état, au sens de l’article 6 de la [Convention], que cette mesure de réparation ne puisse plus être ordonnée par suite du dépassement du délai raisonnable.

Un tel dépassement ne saurait avoir pour effet de pérenniser une situation contraire au bon aménagement du territoire, en créant au profit du contrevenant le droit d’en conserver définitivement le bénéfice.

»

Le 29 octobre 2014, le gouvernement wallon signifia au requérant l’intention ferme et définitive de faire exécuter l’arrêt du 6 décembre 2011.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’article 21

ter

de la loi du 17 avril 1878 contenant le titre préliminaire du code de procédure pénale, inséré par la loi du 30 juin 2000, prévoit une mesure de redressement spécifique pour le dépassement du délai raisonnable de la procédure pénale, quand celui-ci est constaté par la juridiction de jugement. Cette disposition se lit comme suit

:

«

Si la durée des poursuites pénales dépasse le délai raisonnable, le juge peut prononcer la condamnation par simple déclaration de culpabilité ou prononcer une peine inférieure à la peine minimale prévue par la loi.

Si le juge prononce la condamnation par simple déclaration de culpabilité, l’inculpé est condamné aux frais et, s’il y a lieu, aux restitutions. La confiscation spéciale est prononcée. »

L’article 67 § 1 du code wallon de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme, du patrimoine et de l’énergie (actuellement le code wallon du Patrimoine) dispose comme suit

:

«

Outre la pénalité, le tribunal ordonne, à la demande du fonctionnaire délégué ou du collège des bourgmestre et échevins, mais moyennant leur commun accord dans les cas visés aux 2

o

et 3

o

:

1

o

soit la remise en état des lieux ou la cessation de l’utilisation abusive

;

2

o

soit l’exécution d’ouvrages ou de travaux d’aménagement

;

3

o

soit le paiement d’une somme représentative de la plus-value acquise par le bien à la suite de l’infraction pour autant qu’il ne soit ni inscrit sur la liste de sauvegarde ni classé.

Le tribunal fixe à cette fin un délai qui, dans les cas visés aux 1

o

et 2

o

ne peut dépasser un an.

En cas de condamnation au paiement d’une somme, le tribunal fixe celle-ci à tout ou partie de la plus-value acquise par le bien et ordonne que le condamné pourra s’exécuter valablement en remettant les lieux en état dans le délai d’un an. Le paiement de la somme se fait entre les mains du receveur de l’enregistrement à un compte spécial du budget.

Les droits de la partie civile sont limités pour la réparation directe à celle choisie par l’autorité compétente, sans préjudice du droit à l’indemnisation à charge du condamné. »

La remise des lieux en leur état initial ne constitue pas une mesure pénale en droit belge (Cass., 23 juin 2009, P.09.0276.N, et Cass., 25 janvier 2011, P.10.0369.N). Il s’agit d’une dette de nature civile (Cass., 23 juin 2009, P.09.0276.N) qui poursuit un intérêt général, d’ordre public, à savoir la réalisation du bon aménagement du territoire (Cass., 9 janvier 2002, P.00.0855.F).

Il résulte de la jurisprudence de la Cour de cassation que qualifier la remise des lieux en leur état initial de « peine » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention implique seulement le respect des garanties de cette disposition, notamment l’examen de la demande dans un délai raisonnable (Cass., 17 février 2009, P.08.1587.N). Il n’en résulte pas que les dispositions générales du droit pénal et du droit de la procédure pénale belges doivent être appliquées (Cass., 28 octobre 2008, P.08.0880.N), particulièrement en ce qui concerne la diminution de la peine ou même la simple déclaration de culpabilité (Cass., 14

janvier 2014, P.12.1015.N).

Le dépassement du délai raisonnable en matière d’urbanisme ne saurait avoir pour effet inéluctable de pérenniser une situation contraire au bon aménagement du territoire, en créant au profit du contrevenant le droit d’en conserver définitivement le bénéfice (voir Cass., 30 novembre 2011, P.11.1138.F). Dans ses conclusions précédant l’arrêt affirmant ce principe, l’avocat général à la Cour de cassation Vandermeersch expliqua la situation en droit belge en ces termes

(notes en bas de page omises)

:

«

(...)

Suivant la Cour [de cassation], l’article 6

L’article 21

ter

du titre préliminaire du Code de procédure pénale prévoit qu’en cas de dépassement du délai raisonnable, le juge prononce la condamnation par simple déclaration de culpabilité ou une peine inférieure à la peine minimale.

Lorsque le juge prononce la condamnation par simple déclaration de culpabilité, le prévenu est condamné aux frais et, s’il y a lieu, aux restitutions et la confiscation spéciale est prononcée (art. 21

ter

, al. 2 du titre préliminaire du Code de procédure pénale).

(...)

La Cour européenne, quant à elle, a considéré que l’article 6 de la Convention et, plus particulièrement, le délai raisonnable s’appliquaient à la mesure de remise en état en matière d’urbanisme, sans toutefois préciser quel devrait être l’impact de la sanction du dépassement du délai raisonnable sur cette mesure.

Si la sanction du dépassement du délai raisonnable est justifiée dans le chef du prévenu par le souci de réparer le préjudice subi par lui en raison de trop longues incertitudes sur son sort, il faut admettre que les autres parties intéressées au procès subissent également un préjudice du fait des lenteurs encourues dans le traitement de la cause.

En matière d’urbanisme, le maintien de travaux exécutés sans permis durant la procédure porte préjudice à la collectivité et ce, d’autant plus lorsque le procès accuse des retards anormaux.

En revanche, de façon paradoxale, ces retards de procédure peuvent bénéficier au prévenu lorsqu’il continue à tirer profit d’une situation contraire à la loi. Cela me paraît être le cas en l’espèce dès lors que durant toute la procédure "déraisonnablement" longue, le demandeur a pu continuer à profiter des installations d’agrément que, suivant l’accusation, il avait érigées sur son terrain en contravention de la loi. On peut même affirmer ici que, sur le plan de la demande de remise en état, le demandeur a retiré un bénéfice du caractère anormalement long de la procédure plutôt que d’en subir un préjudice.

Dans ces conditions, il serait illogique de contraindre le juge pénal qui a déjà sanctionné le dépassement du délai raisonnable par une simple déclaration de culpabilité, de renoncer à prononcer les restitutions à titre de sanction supplémentaire de ce dépassement.

En effet, la mesure de la remise des lieux en leur état initial tend à réparer le préjudice subi par la collectivité et à mettre un terme à la situation contraire à la loi pénale, plus précisément à l’atteinte portée au bon aménagement du territoire née de l’infraction en matière d’urbanisme. Il serait contradictoire - et même contraire à la loi pénale - de déclarer d’une part, établie l’infraction de maintien de travaux exécutés sans permis et, d’autre part, de tolérer, en raison du dépassement du délai raisonnable, que ces travaux exécutés sans permis soient maintenus, laissant ainsi perdurer la situation infractionnelle.

(...) »

Il appartient au juge pénal d’apprécier dans quelle mesure les circonstances de la cause lui permettent d’accorder une diminution de la peine, constituant une réparation en droit adéquate et raisonnablement justifiée répondant aux articles 6 § 1 et 13 de la Convention. En cas d’impossibilité d’octroyer cette réparation en droit, le juge constate de manière authentique le dépassement du délai raisonnable. Il appartient ensuite à la personne concernée de s’adresser au juge compétent afin d’obtenir cette réparation adéquate (Cass., 17 février 2009, précité, et Cass., 27 septembre 2011, P.10.2020.N).

GRIEFS

Se basant sur l’arrêt

Hamer c. Belgique

(n

o

21861/03, CEDH

2007

‑

V (extraits)), le requérant estime que la remise en l’état doit s’analyser comme une «

peine

» au sujet de laquelle le délai raisonnable doit être respecté. Or la procédure menée à son encontre a duré dix ans pour trois instances, ce qui est excessif au regard de l’article 6 § 1 de la Convention. Le requérant se plaint que la cour d’appel de Liège n’a pas redressé la violation tirée de la durée excessive de la procédure pénale, étant donné qu’il a finalement été fait droit à la demande de démolition. Or, selon lui, ayant constaté le dépassement du délai raisonnable, la cour d’appel aurait dû en tirer des conséquences sur le plan de la réparation et considérer qu’elle ne pouvait plus ordonner la remise des lieux en état.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

La durée de la procédure pénale menée contre le requérant est-elle compatible avec la condition de jugement dans un « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ?

Le requérant peut-il encore se prétendre «

victime

» au sens de l’article

34 de la Convention, eu égard à

la peine réduite prononcée par la cour d’appel, en tenant compte du dépassement du délai raisonnable?

2.

Le requérant a-t-il bénéficié ou peut-il bénéficier, comme l’exige l’article 13 combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention, d’un recours interne effectif lui ayant fourni ou pouvant lui fournir un niveau de redressement adéquat et suffisant du préjudice subi du fait du caractère anormalement long de la procédure (voir, notamment,

Scordino c. Italie

(n

o

1) [GC], n

o

36813/97, § 182, CEDH 2006-V)

? Sur ce point, l’ordre de remettre les lieux en état, malgré le constat par la cour d’appel du dépassement du délai raisonnable de la procédure concernant la demande de remise en état, a-t-il porté atteinte au caractère adéquat et suffisant du redressement

?