Moreno Benavides împotriva Belgiei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul locuiește în Belgia din 1979. În 1981, s-a căsătorit cu M.-F.R., cetățeană belgiană, cu care a avut o fată, A.M.B., născută în 1982. Cuplul a divorțat în 1987. Câțiva ani mai târziu, reclamantul a inceput o relație cu M.U., care a decedat într-un accident de circulație. 1. Antecedentele judiciare ale reclamantului

Din hotărârea Consilului Contentiosului Străinilor ("CCE") din 19 aprilie 2010 rezultă că reclamantul, prin sentința din 27 ianuarie 1982 a tribunalului de prim grad din Bruxelles, a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare de zece luni, cu suspendare pe trei ani în ceea ce privește partea pedepsei de închisoare principale care depășea durata detenției deja suferite, pentru fals în înscrisuri și folosire, deținere de stupefiante, escrocherie, primire în bună credință a bunurilor furate și ședere ilegală.

Din hotărârea precitată din 19 aprilie 2010 a CCE rezultă că la data de 15 ianuarie 1993, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare de doi ani pentru trafic de stupefiante.

A plecat din Belgia la 10 ianuarie 1997 în Venezuela, și la 27 ianuarie 1997, la revenirea sa în Belgia și în timp ce era în tranzit, a fost arestat pe aeroportul Madrid în posesia a 591 grame de cocaină.

Prin sentința din 9 septembrie 1998, tribunalul provincial din Madrid l-a condamnat din acest motiv la nouă ani de închisoare.

Prin sentința pronunțată în contumacie din 28 iunie 2000, reclamantul a fost condamnat de tribunalul corectional din Bruxelles la patru ani de închisoare pentru trafic de cocaină "în distrito judecătoresc din Bruxelles și conexitate în alte locuri din Regat" în perioada de la 1 ianuarie 1997 la 28 ianuarie 1997.

La 10 septembrie 2002, în timp ce purga pedeapsa în Spania, reclamantul a fost extradat în Belgia, unde a fost eliberat la 30 octombrie 2002.

La 4 noiembrie 2002, reclamantul a formulat apel împotriva sentinței din 28 iunie 2000. Prin sentința din 3 decembrie 2002, tribunalul corectional a declarat apelul inadmisibil pentru tardivitate.

La 3 decembrie 2002, reclamantul a formulat apel împotriva sentinței din 28 iunie 2000. Prin hotărâre din 21 ianuarie 2004, curtea de apel din Bruxelles a declarat apelul inadmisibil pentru tardivitate.

Din decizia Oficiului Străinilor ("OE") din 18 ianuarie 2013 rezultă că reclamantul a fost condamnat la 15 ianuarie 2003 de tribunalul de prim grad din Bruxelles la zece luni de închisoare pentru infracțiuni contra proprietății.

La 25 mai 2005, în urma hotărârii precitate a curții de apel din Bruxelles din 21 ianuarie 2004, reclamantul a fost din nou închis.

Estimând că condamnarea lui în Belgia încalcă principiul "non bis in idem", reclamantul a inițiat o procedură pe calea urgență în fața tribunalului de prim grad din Bruxelles pentru a cere eliberarea sa. Prin ordonanță din 15 mai 2009, președintele tribunalului, ședință în cai urgență, a declarat această cerere inadmisibilă și în orice caz neîntemeiată.

Reclamantul a formulat apel împotriva acestei ordonnațe. Nici o informație nu figurează în dosar privind continuarea acestei proceduri.

Reclamantul a fost eliberat la 23 octombrie 2009. 2. Procedurile de îndepărtare a reclamantului

La 6 decembrie 2002, o ordonanță de plecare din teritoriu a fost emisă împotriva reclamantului pe baza articolului 7, alineatul 1, punctul 3 din legea din 15 decembrie 1980 privind accesul la teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor ("legea privind străinii"), pe motiv că s-a "făcut vinovat de încălcări ale legii privind stupefiantele" și avea un comportament "care ar putea compromite ordinea publică".

La 13 decembrie 2002, reclamantul a depus o cerere de regularizare a șederii, care a fost respinsă printr-o decizie de inadmisibilitate din 4 februarie 2003.

Prin hotărâre din 20 decembrie 2002, Consilul de Stat a respins cererea de suspendare a ordinanței de plecare din teritoriu din 6 decembrie 2002, introdusă de reclamant conform procedurii de urgență extremă.

La 23 octombrie 2009, la ieșirea din închisoare, reclamantul a fost servit cu o ordonanță de plecare din teritoriu cu decizie de returnare la frontieră și decizie de privare de libertate pentru această sarcină, emisă la 6 octombrie 2009 în conformitate cu art. 7, alineatul 1, punctele 3 și 6 din legea privind străinii, și recepționată la 12 octombrie 2009 de direcția penitenciarului din Mons unde se afla incarcerat reclamantul. Această decizie a fost motivată în următorii termeni: "[reclamantul este considerat] ca fiind în stare să compromită ordinea publică: [el] s-a făcut vinovat de escrocherie, furt simplu, lipire de băuturi, alimente, locuință, mașini de închiriat, purtare publică de fals nume, furt cu efracție, escaladare, chei false, deteriorare-distrugere de mașini, vagoane, vehicule cu motor, agresiune și răniri, răniri simple cu intenție, deteriorare-distrugere de bunuri mobile cu violență sau amenințări, încălcare a legii privind stupefiantele."

La 22 octombrie 2009, o altă ordonanță de plecare din teritoriu a fost emisă din motive identice cu cea din 6 octombrie 2009.

Reclamantul a introdus la 10 noiembrie 2009 la CCE un recurs în suspendare ordinară și în anulare a ordinanței de plecare din teritoriu din 6 octombrie 2009. A susținut în special că această decizie încalcă art. 8 din Convenție și dreptul la respectarea vieții private și familiale, pe motiv că fiica sa, cu cetățenie belgiană, locuiește în Belgia, că nu mai avea nici o relație privată sau familială în Chile și a petrecut cea mai mare parte a vieții de adult în Belgia. Reclamantul se plângea că, dacă ar fi forțat să se întoarcă în țara de origine, ar risca să-i fie complet distrusă echilibrul familial fragil.

La 17 noiembrie 2009, comisia consultativă a străinilor, în cadrul unei propuneri de returnare a reclamantului, l-a ascultat pe acesta și a emis o opinie nefavorabilă privind propunerea de îndepărtare din teritoriul belgian, pe motiv că reclamantul purjase întreaga pedeapsă de închisoare, că faptele erau vechi, că avea o fată în Belgia și nu avea nici o legătură familială în Chile.

Prin hotărâre din 19 aprilie 2010, CCE a respins recursul în suspendare și în anulare în termenii următori: "[...] Reclamantul a declarat că a venit pe teritoriul belgian în 1979. [...] În 1981, s-a căsătorit cu Doamna [M.-F.R], cu cetățenie belgiană, și din această uniune s-a născut o fată în 1982. [...] La 27 ianuarie 1982, reclamantul a fost condamnat de tribunalul de prim grad din Bruxelles la o pedeapsă de închisoare de 10 luni cu suspendare pe 3 ani în ceea ce privește partea pedepsei de închisoare principale care depășește durata detenției deja suferite din motiv de fals în înscrisuri și folosire, deținere de stupefiante, escrocherie, primire în bună credință a bunurilor furate și ședere ilegală. [...] La 19 martie 1992, a fost închis la penitenciarul Forest pentru deținere ilegală de stupefiante. [...] La 15 ianuarie 1993, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare de doi ani pentru trafic de stupefiante. [...] Consilul reamintește că dreptul la respectarea vieții private și familiale consacrat de art. 8 [§ 1] din Convenție [...] poate fi în mod expres restrâns de statele contractante în limitele fixate de [paragraful] 2 al aceluiași articol. Legea din 15 decembrie 1980 fiind o lege de poliție care corespunde prevederii acestui alineat, rezultă că aplicarea acestei legi nu implică în sine o încălcare a articolului 8 din Convenție [...]. Această dispoziție autorizează deci în special statele [...] să supună recunoașterea dreptului la viață privată și familială unor formalități de poliție. Principiul rămâne într-adevăr că statele păstrează dreptul de a controla intrarea, șederea și îndepărtarea non-naționalilor și că statele sunt deci autorizate să fixeze condiții în acest sens. art. 8 din Convenție nu se opune deci faptului că statele să fixeze condiții pentru intrarea străinilor pe teritoriul lor. În ceeași, prin lectură a dosarului administrativ, Consilul observă că constatările expuse în actul atacat sunt stabilite și că partea pârâtă a putut valabil estima că reclamantul constituia un risc serios pentru ordinea publică din cauza comportamentelor sale culpabile. Prin urmare, prin examinarea principiilor care au fost reamintite mai sus, trebuie constatat că ingerința pe care o implică actul atacat în viața privată a reclamantului este formal conformă cu condițiile derogatorii vizate de art. 8 [§ 2] din Convenție [...]."

Reclamantul a introdus împotriva acestei hotărâri în fața Consilului de Stat o cerere în caz casație administrativă care a fost declarată inadmisibilă la 28 mai 2010 pentru următoarele motive: "Considerând că recurs ul poartă o scurtă semnătură "loco" Me [X]; Că nu este deci posibil Consilului de Stat, de la procedura de admisiune, să distingă dacă este semnată de un avocat, deci este în mod evident inadmisibilă; Că deci trebuie aplicat art. 20, § 2 precitat din legile coordonate asupra Consilului de Stat".

Între timp, la 13 decembrie 2009, reclamantul depusese la comuna Braine-le-Comte o cerere de ședere pentru circumstanțe excepționale bazată pe art. 9 bis din legea privind străinii. A expus că circumstanțele excepționale ar consta în aceea că avea singurele sale legături familiale și sociale în Belgia și nu mai avea contact cu țara de origine, Chile.

La 18 ianuarie 2013, OE a declarat această cerere inadmisibilă pe motiv că elementele invocate nu constituiau o circumstanță excepțională. O ordonanță de plecare din teritoriu a fost emisă împotriva reclamantului, care nu a luat cunoștință de ea decât la 11 mai 2015.

Decizia precitată specifica că reclamantul era în ședere neregulată în Belgia din 26 octombrie 2001, făcea referință la condamnarea reclamantului în Spania, la hotărârea curții de apel din Bruxelles din 21 ianuarie 2004, precum și la condamnarea la 15 ianuarie 2003 a reclamantului de tribunalul de prim grad din Bruxelles la zece luni de închisoare pentru infracțiuni contra proprietății. Decizia a fost motivată după cum urmează: "[Reclamantul] invocă că are familie în Belgia și că anumite membre ale acesteia sunt belgiene, inclusiv fiica sa, în vârstă de treizeci și ceva de ani. Trebuie într-adevăr subliniat că nu se vede în ce mod acest element ar constitui o circumstanță excepțională care ar preveni sau ar face dificil întoarcerea în țara de origine pentru a obține autorizația necesară. De mai mult, existența unei familii în Belgia nu dispensa de obligația de a introduce cererea de ședere în țara de origine și nu ar putea împiedica persoana interesată să se întoarcă în țara pentru a o face [...]. Privitor la faptul că interesatul nu ar mai avea atașamente în țara de origine, el nu avansează nici un element care ar demonstra pretențiile sale care ar permite gândire că ar fi imposibil sau dificil pentru el să se reîntoarcă temporar în țara de origine. Cu atât mai mult că, având o vârstă adultă, poate rezonabil să se întreții temporar pe sine însuși."

Curtea nu dispune de informații cu privire la o posibilă cale de atac împotriva deciziei din 18 ianuarie 2013.

Invocând art. 13 din Convenție combinat cu art. 8, reclamantul se plânge că Consilul de Stat a respins pentru inadmisibilitate evidentă cererea sa de casație administrativă pe motiv că semnătura plasată la sfârșitul acestei cereri nu-i permitea să știe dacă cererea era semnată de un avocat.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 12 și art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge că îndepărtarea sa ar constituie o discriminare bazată pe naționalitate.

Invocând art. 4 din Protocolul 7 și adagiul "non bis in idem", reclamantul se plânge de o dublă condamnare, în Spania și în Belgia, pentru fapte identice. PE FOND A. Privind încălcarea invocată a articolului 8 din Convenție

Reclamantul susține că îndepărtarea sa spre Chile ar constitui o ingerință disproporționată în viața familială și privată și ar încălca art. 8 din Convenție care este redactat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinei și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."

Reclamantul explică că locuiește în Belgia de mai mult de treizeci de ani, are o fată cu cetățenie belgiană rezident în Belgia cu care are relații strânse, s-a constituit ansamblul relațiilor sale familiale, profesionale și prietene în Belgia și nu are nici o legătură în țara de origine, Chile. Susține că executarea hotărârii CCE din 19 aprilie 2010 constituie o ingerință în viața privată și familială care, chiar dacă este prevăzută de lege și tinde, într-un mod abstract, să realizeze scopuri prevăzute în §2 al articolului 8, este disproporționată. Într-adevăr, o asemenea îndepărtare are efectul de a-i impune o pedeapsă suplimentară: infracțiunile reprochate lui datează din 1997 și pedeapsa la care a fost condamnat a fost complet purgată. De mai mult, la această dată, nu prezintă nici un pericol pentru ordinea publică, circumstanță care în mod evident nu a fost luată în considerare de OE.

Curtea nu consideră necesar să tranșeze chestiunea dacă reclamantul a epuizat căile de atac interne. Consideră în fapt că această parte a recurgurii este inadmisibilă din alt motiv.

Curtea reamintește că Convenția nu garantează nici un drept pentru un străin de a intra sau rezida pe teritoriul unui stat. Totuși, excluderea unei persoane din țara în care locuiesc apropiații săi poate afecta dreptul la respectarea vieții familiale, așa cum este protejat de art. 8 § 1 din Convenție (Moustaquim c. Belgia, hotărâre din 18 februarie 1991, § 36, seria A nr. 193, și mai recent Shala c. Elveția, nr. 52873/09, § 38, 15 noiembrie 2012, și Hasanbasic c. Elveția, nr. 52166/09, § 46, 11 iunie 2013). Reamintește de asemenea că relațiile între adulți nu beneficiază neapărat de protecția articolului 8 dacă existența unor elemente suplimentare de dependență, altele decât legăturile afective normale, nu este dovedită (Kwakie-Nti și Dufie c. Țările de Jos (decizie), nr. 31519/96, 7 noiembrie 2000, și mai recent Shala precitat, § 40, și L.H. și V.S. c. Belgia (decizie), nr. 67429/10, § 71, 7 mai 2013).

Presupunând existența unor asemenea elemente suplimentare de dependență (a se vedea, mutatis mutandis, A.S. c. Elveția, nr. 39350/13, § 49, 30 iunie 2015), revine Curții să analizeze dacă ingerința, care în ceeași ia forma îndepărtării reclamantului, respectă condițiile enumerate în §2 al articolului 8 din Convenție.

Curtea reamintește, de asemenea, că, ținând seama că art. 8 protejează și dreptul de a construi și de a menține relații cu semenii și cu lumea exterioară și că engloba uneori aspecte ale identității sociale a unui individ, trebuie să acceptam că ansamblul legăturilor sociale între imigranții stabiliți și comunitatea în care locuiesc face parte integrantă a noțiunii de "viață privată" în sensul articolului 8. Indiferent de existența sau nu a unei "vieți familiale", expulzarea unui străin stabilit se analizează ca o atentare la dreptul la respectarea vieții private (Shala, precitat, § 39).

Privitor la circumstanțele cauzei, Curtea estimează că, din cauza duratei lungi a șederii reclamantului în Belgia, decizia de a-l interzice din teritoriu constituie o ingerință în dreptul la respectarea vieții "private".

Revine deci Curții să analizeze dacă condițiile enumerate în §2 al articolului 8 se găsesc îndeplinite.

Curtea observă de la bun început că reclamantul nu contestă că ordinanțele de plecare din teritoriu sunt prevăzute de lege și urmăresc un scop legitim. În schimb, contestă caracterul proporționat al acestora și susține că îndepărtarea sa nu este necesară într-o societate democratică.

Principiile în materie sunt bine stabilite în jurisprudența Curții și au fost recapitulate, în special în cazurile Üner c. Țările de Jos [GC] (nr. 46410/99, §§ 54-58 CEDO 2006-XII), Maslov c. Austria [GC] (nr. 1638/03, §§ 68-76, CEDO 2008), și Emre c. Elveția (nr. 42034/04, §§ 65-71, 22 mai 2008).

Aplicând aceste principii în ceeași, Curtea observă că reclamantul, care se află în Belgia din 1979, a fost condamnat în 1982 pentru fals în înscrisuri și folosire de fals, deținere de stupefiante, escrocherie, primire în bună credință a bunurilor furate și ședere ilegală la o pedeapsă de închisoare de zece luni cu suspendare. În 1993, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru trafic de stupefiante. În 1998, a fost condamnat în Spania la nouă ani de închisoare pentru trafic de stupefiante, și în 2000 pentru același fel de infracțiune comisă în Belgia la patru ani de închisoare. În 2003, a mai fost condamnat la zece luni de închisoare pentru diverse infracțiuni contra proprietății.

Curtea observă apoi că reclamantul a fost în închisoare de la 27 ianuarie 1997 la 30 octombrie 2002 și de la 25 mai 2005 la 23 octombrie 2009, și i s-au adresat ordinanțe de plecare din teritoriu la 6 decembrie 2002, precum și la 6 și 22 octombrie 2009, pe motiv că s-a făcut vinovat de numeroase infracțiuni și risca să compromită din nou ordinea publică.

Ordinanțele de plecare din teritoriu citate mai sus au fost în parte emise la o epocă în care reclamantul purga o pedeapsă privativă de libertate și nu putea deci comite alte infracțiuni. Prezența actuală a sa pe teritoriul belgian se datorează în fapt refuzului de a se conforma ordinanțelor de plecare din teritoriu emise împotriva lui din 6 decembrie 2002.

Curtea observă că A.M.B., fiica reclamantului, s-a născut în 1982 și este deci de multă vreme majoră. Observă apoi că reclamantul depune scrisori, redactate de fiica și ginerele ei, și de M.-F.R., fosta sa soție, precum și trei atestări ale prietenilor săi, care fac dovada legăturilor afective între tată și fiică, a unei integrări reușite în Belgia și a absenței oricărei legături private sau familiale în Chile, țara sa natală.

Curtea constată că reclamantul indică fiica A.M.B. ca singura legătură familială în Belgia și nu susține că legăturile sociale și culturale de care se prevede în prezent au fost create înainte de închisoare și au fost întreținute în cursul acestei perioade. Rezultă din contrăriu din atestările depuse de reclamant că autorii acestora, cu excepția fiicei și ex-soției sale, nu l-au cunoscut decât după eliberarea din închisoare, o singură persoană afirmând că l-a cunoscut în 1979. Viața privată pentru a cărei protecție cere reclamantul s-a dezvoltat deci după eliberarea din închisoare în octombrie 2009, și deci la o epocă în care era clar că menținerea acestei vieți private în cadrul statului-gazdă ar revesti de îndată caracter precara (a se vedea, mutatis mutandis, Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatul Unit, 28 mai 1985, § 68, seria A nr. 94, Rodrigues da Silva și Hoogkamer c. Țările de Jos, nr. 50435/99, § 39, CEDO 2006-I, Darren Omoregie și alții c. Norvegia, nr. 265/07, § 57, 31 iulie 2008, Nunez c. Norvegia, nr. 55597/09, § 70, 28 iunie 2011, și Antwi și alții c. Norvegia, nr. 26940/10, § 89, 14 februarie 2012).

Având în vedere ansamblul acestor elemente, Curtea estimează că nu ar putea fi reproșat autorităților belgiene că nu au menținut un echilibru just între interesele în prezență prin adresarea de ordinanțe de plecare din teritoriu reclamantului.

Rezultă de aici că această parte a recurgurii este în mod evident lipsită de temei în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 § 4. B. Privind încălcarea invocată a articolului 13 din Convenție combinat cu art. 8

Invocând art. 13 combinat cu art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că cererea sa de casație administrativă a fost declarată inadmisibilă în urma unui formalism excesiv. 52. art. 13 din Convenție este redactat după cum urmează: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la octroyarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Curtea reamintește că a declarat în mod evident lipsit de temei motiv ul tras din art. 8 din Convenție (§50, mai sus). Prin urmare, în absența unui "motiv susceptibil de a fi judecat", motiv ul tras din art. 13 din Convenție este de asemenea în mod evident lipsit de temei și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. C. Privind alte încălcări invocate

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 12 și art. 14 din Convenție, reclamantul expune că îndepărtarea sa constituie o discriminare bazată pe naționalitate. Într-adevăr, chiar dacă nu dispune de cetățenie belgiană, consideră situația sa comparabilă cu aceea a unui cetățean belgian care a comis fapte identice.

Curtea constată că acest motiv nu a fost niciodată ridicat în fața instanțelor interne.

Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție și că acest motiv trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție.

Invocând în substanță art. 4 din Protocolul nr. 7 și adagiul "non bis in idem", reclamantul susține că a fost condamnat prin sentința din 28 iunie 2000 a tribunalului de prim grad din Bruxelles pentru fapte identice cu cele judecate de tribunalul provincial din Madrid în sentința sa din 9 septembrie 1998.

Curtea constată că Protocolul nr. 7 a intrat în vigoare, privitor la Belgia, doar la 1 iulie 2012. Or, faptele de care se plânge reclamantul au avut loc înainte de această dată. Rezultă deci că această parte a recurgurii este incompatibilă ratione temporis cu Convenția. Cu caracter suplimentar, Curtea reamintește, de asemenea, jurisprudența sa conform căreia art. 4 din Protocolul nr. 7 nu garantează principiul "non bis in idem" cu privire la urmăriri penale și condamnări în state diferite (a se vedea, printre altele, Amrollahi c. Danemarca (decizie), nr. 56811/00, 28 iunie 2001, Da Luz Domingues Ferreira c. Belgia (decizie), nr. 50049/99, 6 iulie 2006, și Trabelsi c. Belgia, nr. 140/10, § 164, 4 septembrie 2014).

Această parte a recurgurii trebuie deci respingă în conformitate cu articolele 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară recurgurii inadmisibilă. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 decembrie 2015. Abel Campos Ișıl Karakaș Grefier adjoint Președintă

Le requérant, M. Rodrigo Moreno Benavides, est un ressortissant chilien né en 1955 et résidant à Rixensart. Il a été représenté devant la Cour par M e G.-H. Beauthier, avocat à Bruxelles. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant vit depuis 1979 en Belgique. En 1981, il épousa M.-F.R., une ressortissante belge, avec laquelle il eut une fille, A.M.B., née en 1982. Le couple divorça en 1987. Quelques années plus tard, le requérant se mit en ménage avec M.U., qui décéda dans un accident de la circulation. 1. Les antécédents judiciaires du requérant

Il résulte d’un arrêt du Conseil du contentieux des étrangers (« CCE ») du 19 avril 2010 que le requérant, par jugement du 27 janvier 1982 du tribunal de première instance de Bruxelles, fut condamné à une peine d’emprisonnement de dix mois, avec sursis pendant trois ans en ce qui concerne la partie de la peine d’emprisonnement principal qui excédait la durée de la détention déjà subie, du chef de faux en écritures et usage, détention de stupéfiants, escroquerie, recel frauduleux et séjour illégal.

Il ressort de l’arrêt précité du 19 avril 2010 du CCE qu’en date du 15 janvier 1993, le requérant fut condamné à une peine d’emprisonnement de deux ans pour trafic de stupéfiants.

Il quitta la Belgique le 10 janvier 1997 pour le Venezuela, et le 27 janvier 1997, lors de son retour vers la Belgique et alors qu’il était en transit, il fut arrêté à l’aéroport de Madrid en possession de 591 grammes de cocaïne.

Par jugement du 9 septembre 1998, le tribunal provincial de Madrid le condamna de ce chef à neuf ans d’emprisonnement.

Par jugement rendu par défaut en date du 28 juin 2000, le requérant fut condamné par le tribunal correctionnel de Bruxelles à quatre ans d’emprisonnement pour trafic de cocaïne « dans l’arrondissement judiciaire de Bruxelles et de connexité ailleurs dans le Royaume » au cours de la période du 1 er janvier 1997 au 28 janvier 1997.

Le 10 septembre 2002, alors qu’il était en train de purger sa peine en Espagne, le requérant fut extradé vers la Belgique, où il fut libéré le 30 octobre 2002.

Le 4 novembre 2002, le requérant fit opposition contre le jugement du 28 juin 2000. Par jugement du 3 décembre 2002, le tribunal correctionnel déclara l’opposition irrecevable pour tardiveté.

Le 3 décembre 2002, le requérant interjeta appel contre le jugement du 28 juin 2000. Par arrêt du 21 janvier 2004, la cour d’appel de Bruxelles déclara l’appel irrecevable pour tardiveté.

Il ressort d’une décision de l’Office des étrangers (« OE ») du 18 janvier 2013 que le requérant fut condamné le 15 janvier 2003 par le tribunal de première instance de Bruxelles à dix mois d’emprisonnement pour des infractions contre des biens.

Le 25 mai 2005, suite à l’arrêt précité de la cour d’appel de Bruxelles du 21 janvier 2004, le requérant fut réincarcéré.

Estimant que sa condamnation en Belgique violait le principe non bis in idem , le requérant introduisit une procédure en référé devant le tribunal de première instance de Bruxelles pour demander sa libération. Par ordonnance du 15 mai 2009, le président du tribunal, siégeant en référé, déclara cette demande irrecevable et à tout le moins non fondée.

Le requérant interjeta appel contre cette ordonnance. Aucune information ne figure au dossier sur les suites de cette procédure.

Le requérant fut libéré le 23 octobre 2009. 2. Les procédures d’éloignement du requérant

Le 6 décembre 2002, un ordre de quitter le territoire fut pris à l’encontre du requérant sur base de l’article 7, alinéa 1 er , 3 o de la loi du 15 décembre 1980 relative à l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (« la loi sur les étrangers »), aux motifs qu’il s’était « rendu coupable d’infraction à la loi sur les stupéfiants » et avait un comportement « pouvant compromettre l’ordre public ».

Le 13 décembre 2002, le requérant introduisit une demande de régularisation de séjour qui fut rejetée par une décision d’irrecevabilité du 4 février 2003.

Par arrêt du 20 décembre 2002, le Conseil d’État rejeta la demande de suspension de l’ordre de quitter le territoire du 6 décembre 2002 introduite par le requérant selon la procédure d’extrême urgence.

Le 23 octobre 2009, à sa sortie de prison, le requérant se vit délivrer un ordre de quitter le territoire avec décision de remise à la frontière et décision de privation de liberté à cette fin, pris le 6 octobre 2009 en vertu de l’article 7, alinéa 1 er , 3 o et 6 o de la loi sur les étrangers, et réceptionné le 12 octobre 2009 par la direction de la prison de Mons où le requérant se trouvait incarcéré. Cette décision était motivée en ces termes : « [le requérant est considéré] comme pouvant compromettre l’ordre public : [il] s’est rendu coupable d’escroquerie, vol simple, grivèlerie de boissons, aliments, logement, voiture de louage, port public de faux nom, vol avec effraction, escalade, fausses clefs, dégradation-destruction de voitures, wagons, véhicules à moteur, coups et blessures, coups simples volontaires, dégradation-destruction de bien mobilier avec violences ou menaces, infraction à la loi sur les stupéfiants. »

Le 22 octobre 2009, un autre ordre de quitter le territoire fut pris pour des motifs identiques à celui du 6 octobre 2009.

Le requérant introduisit le 10 novembre 2009 auprès du CCE un recours en suspension ordinaire et en annulation de l’ordre de quitter le territoire du 6 octobre 2009. Il soutenait notamment que cette décision violait l’article 8 de la Convention et son droit au respect de sa vie privée et familiale aux motifs que sa fille, de nationalité belge, résidait en Belgique, qu’il n’avait plus aucune relation privée ni familiale au Chili et avait passé la majeure partie de sa vie d’adulte en Belgique. Le requérant se plaignait que s’il devait être contraint de retourner dans son pays natal, il risquerait de voir son fragile équilibre familial totalement anéanti.

Le 17 novembre 2009, la commission consultative des étrangers, dans le cadre d’une proposition de renvoi du requérant, entendit ce dernier et émit un avis défavorable quant à la proposition de renvoi du territoire belge, au motif que le requérant avait purgé l’entièreté des peines de prison, que les faits étaient anciens, qu’il avait une fille en Belgique et qu’il n’avait pas d’attaches familiales au Chili.

Par arrêt du 19 avril 2010, le CCE rejeta la requête en suspension et en annulation en ces termes : «[...] Le requérant a déclaré être arrivé sur le territoire belge en 1979. [...] En 1981, il a épousé Madame [M.-F.R], de nationalité belge, et de cette union est née une fille en 1982. [...] Le 27 janvier 1982, le requérant a été condamné par le tribunal de 1 ère instance de Bruxelles à une peine d’emprisonnement de 10 mois avec sursis pendant 3 ans en ce qui concerne la partie de la peine d’emprisonnement principal qui excède la durée de la détention déjà subie du chef de faux en écritures et usage, détention de stupéfiants, escroquerie, recel frauduleux et séjour illégal. [...] Le 19 mars 1992, il a été écroué à la prison de Forest pour détention illégale de stupéfiants. [...] Le 15 janvier 1993, le requérant a été condamné à une peine d’emprisonnement de deux ans pour trafic de stupéfiants. [...] le Conseil rappelle que le droit au respect à la vie privée et familiale consacrée par l’article 8 [§ 1], de la Convention [...] peut être expressément circonscrit par les États contractants dans les limites fixées par [le paragraphe] 2 du même article. La loi du 15 décembre 1980 étant une loi de police qui correspond aux prévisions de cet alinéa, il s’ensuit que l’application de cette loi n’emporte pas en soi une violation de l’article 8 de la Convention [...]. Cette disposition autorise donc notamment les États [...] à soumettre la reconnaissance du droit à la vie privée et familiale à des formalités de police. Le principe demeure en effet que les États conservent le droit de contrôler l’entrée, le séjour et l’éloignement des non nationaux et que les États sont ainsi habilités à fixer des conditions à cet effet. L’article 8 de la Convention ne s’oppose donc pas à ce que les États fixent des conditions pour l’entrée des étrangers sur leur territoire. En l’espèce, à la lecture du dossier administratif, le Conseil observe que les constats exposés dans l’acte attaqué sont établis et que la partie défenderesse a pu valablement estimer que le requérant constituait un risque sérieux pour l’ordre public en raison de ses comportements répréhensibles. Il y a dès lors lieu de constater, au vu des principes qui ont été rappelés ci-avant, que l’ingérence que l’acte attaqué entraîne dans la vie privée du requérant est formellement conforme aux conditions dérogatoires visées à l’article 8 [§ 2] de la Convention [...]. »

Le requérant introduisit à l’encontre de cet arrêt devant le Conseil d’État une requête en cassation administrative qui fut déclarée inadmissible le 28 mai 2010 pour les motifs suivants : « Considérant que la requête porte un gribouillis pour signature « loco » Me [X] ; Qu’il n’est donc pas possible au Conseil d’État, dès la procédure d’admission, de distinguer si elle est signée par un avocat, de sorte qu’elle est manifestement irrecevable ; Qu’il y a dès lors lieu d’appliquer l’article 20, § 2 précité des lois coordonnées sur le Conseil d’État ».

Entretemps, le 13 décembre 2009, le requérant avait introduit auprès de la commune de Braine-le-Comte une demande de séjour pour circonstances exceptionnelles basée sur l’article 9 bis de la loi sur les étrangers. Il exposa que les circonstances exceptionnelles consisteraient en ce qu’il avait ses seules attaches familiales et sociales en Belgique et qu’il n’avait plus de contact avec son pays d’origine, le Chili.

Le 18 janvier 2013, l’OE déclara cette demande irrecevable au motif que les éléments invoqués ne constituaient pas une circonstance exceptionnelle. Un ordre de quitter le territoire fut délivré à l’encontre du requérant qui n’en prit connaissance que le 11 mai 2015.

La décision précitée spécifiait que le requérant se trouvait en séjour irrégulier en Belgique depuis le 26 octobre 2001, faisait référence à la condamnation du requérant en Espagne, à l’arrêt de la cour d’appel de Bruxelles du 21 janvier 2004, ainsi qu’à la condamnation, le 15 janvier 2003, par le tribunal de première instance de Bruxelles à dix mois d’emprisonnement pour des infractions contre des biens. La décision était motivée comme suit : « [Le requérant] invoque avoir de la famille en Belgique et que certains membres de celle-ci sont belges, dont sa fille, âgée d’une trentaine d’années. Il convient en effet de souligner qu’on ne voit pas en quoi cet élément constituerait une circonstance exceptionnelle empêchant ou rendant difficile un retour dans son pays d’origine en vue d’y lever l’autorisation requise. De plus, l’existence d’une famille en Belgique ne dispense pas de l’obligation d’introduire sa demande de séjour dans son pays d’origine et ne saurait empêcher l’intéressé de retourner dans son pays pour le faire [...]. Quant au fait que l’intéressé n’aurait plus d’attache au pays d’origine, il n’avance aucun élément pour démontrer ses allégations qui permettrait de penser qu’il serait dans l’impossibilité ou la difficulté de regagner temporairement son pays d’origine. D’autant plus que, majeur âgé, il peut raisonnablement se prendre en charge temporairement. »

La Cour ne dispose pas d’information au sujet d’un éventuel recours contre la décision du 18 janvier 2013. GRIEFS

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint que son éloignement constitue une atteinte disproportionnée à sa vie privée et familiale.

Invoquant l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 8, le requérant se plaint que le Conseil d’État a rejeté pour irrecevabilité manifeste sa requête en cassation administrative au motif que la signature placée à la fin de cette requête ne lui permettait pas de savoir si la requête était signée par un avocat.

Invoquant l’article 1 er du Protocole n o 12 et l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint que son éloignement serait constitutive d’une discrimination fondée sur la nationalité.

Invoquant l’article 4 du Protocole 7 et l’adage « non bis in idem », le requérant se plaint d’une double condamnation, en Espagne et en Belgique, pour des faits identiques. EN DROIT A. Sur la violation alléguée de l’article 8 de la Convention

Le requérant allègue que son éloignement vers le Chili constituerait une atteinte disproportionnée à sa vie familiale et privée et violerait l’article 8 de la Convention qui est ainsi formulé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

Le requérant explique résider depuis plus de trente ans en Belgique, avoir une fille de nationalité belge résidant en Belgique avec laquelle il entretient des relations étroites, s’être constitué l’ensemble de ses relations familiales, professionnelles et amicales en Belgique et n’avoir aucune attache dans son pays natal, le Chili. Il soutient que l’exécution de l’arrêt du CCE du 19 avril 2010 constitue une ingérence dans sa vie privée et familiale qui, même si elle est prévue par la loi et tend, de manière abstraite, à réaliser des buts prévus au paragraphe 2 de l’article 8, est disproportionnée. En effet, un tel éloignement a pour effet de lui infliger une peine supplémentaire : les infractions qui lui sont reprochées remontent à 1997 et la peine à laquelle il a été condamné a été entièrement purgée. De plus, à ce jour, il ne présente plus aucun danger pour l’ordre public, circonstance qui n’a manifestement pas été prise en compte par l’OE.

La Cour n’estime pas nécessaire de trancher la question de savoir si le requérant a épuisé les voies de recours internes. Elle considère en effet que cette partie de la requête est irrecevable pour un autre motif.

La Cour rappelle que la Convention ne garantit aucun droit pour un étranger d’entrer ou de résider sur le territoire d’un État. Toutefois, exclure une personne d’un pays où vivent ses proches parents peut porter atteinte au droit au respect de sa vie familiale, tel que protégé par l’article 8 § 1 de la Convention ( Moustaquim c. Belgique , arrêt du 18 février 1991, § 36, série A n o 193, et plus récemment Shala c. Suisse , n o 52873/09, § 38, 15 novembre 2012, et Hasanbasic c. Suisse , n o 52166/09, § 46, 11 juin 2013). Elle rappelle également que les rapports entre adultes ne bénéficient pas nécessairement de la protection de l’article 8 si l’existence d’éléments supplémentaires de dépendance, autres que les liens affectifs normaux, n’est pas démontrée ( Kwakie-Nti et Dufie c. Pays-Bas (déc.), n o 31519/96, 7 novembre 2000, et plus récemment Shala précité, § 40, et L.H. et V.S. c. Belgique (déc.), n o 67429/10, § 71, 7 mai 2013). 38. À supposer l’existence de tels éléments supplémentaires de dépendance (voir, mutatis mutandis , A.S. c. Suisse , n o 39350/13, § 49, 30 juin 2015), il appartient à la Cour d’analyser si l’ingérence, prenant en l’espèce la forme de l’éloignement du requérant, respecte les conditions énumérées au paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention.

La Cour rappelle aussi que dès lors que l’article 8 protège également le droit de nouer et d’entretenir des liens avec ses semblables et avec le monde extérieur et qu’il englobe parfois des aspects de l’identité sociale d’un individu, il faut accepter que l’ensemble des liens sociaux entre les immigrés établis et la communauté dans laquelle ils vivent fait partie intégrante de la notion de « vie privée » au sens de l’article 8. Indépendamment de l’existence ou non d’une « vie familiale », l’expulsion d’un étranger établi s’analyse en une atteinte à son droit au respect de sa vie privée ( Shala , précité, § 39).

Pour ce qui est des circonstances de l’espèce, la Cour estime que, en raison de la longue durée du séjour du requérant en Belgique, la décision de l’interdire du territoire constitue une ingérence dans le droit au respect de sa vie « privée ».

Il appartient dès lors à la Cour d’analyser si les conditions énumérées au paragraphe 2 de l’article 8 se trouvent remplies.

La Cour note d’emblée que le requérant ne conteste pas que les ordres de quitter le territoire sont prévus par la loi et poursuivent un but légitime. En revanche, il conteste leur caractère proportionné et soutient que son éloignement n’est pas nécessaire dans une société démocratique.

Les principes en la matière sont bien établis dans la jurisprudence de la Cour et ont été récapitulés, notamment dans les affaires Üner c. Pays-Bas [GC] (n o 46410/99, §§ 54-58 CEDH 2006 ‑ XII), Maslov c. Autriche [GC] (n o 1638/03, §§ 68-76, CEDH 2008), et Emre c. Suisse (n o 42034/04, §§ 65-71, 22 mai 2008).

Appliquant ces principes en l’espèce, la Cour observe que le requérant, qui se trouve en Belgique depuis 1979, a été condamné en 1982 pour faux en écritures et usage de faux, détention de stupéfiants, escroquerie, recel frauduleux et séjour illégal à une peine d’emprisonnement de dix mois avec sursis. En 1993, il fut condamné à deux ans d’emprisonnement pour trafic de stupéfiants. En 1998, il fut condamné en Espagne à neuf ans d’emprisonnement pour trafic de stupéfiants, et en 2000 pour le même genre d’infraction commis en Belgique à quatre ans d’emprisonnement. En 2003, il fut encore condamné à dix mois d’emprisonnement pour diverses infractions contre des biens.

La Cour note ensuite que le requérant se trouvait en prison du 27 janvier 1997 au 30 octobre 2002 et du 25 mai 2005 au 23 octobre 2009, et s’est vu adresser des ordres de quitter le territoire le 6 décembre 2002 ainsi que les 6 et 22 octobre 2009, au motif qu’il s’était rendu coupable de nombreuses infractions et qu’il risquait de compromettre à nouveau l’ordre public.

Les ordres de quitter le territoire cités ci-dessus ont en partie été pris à une époque où le requérant était en train de purger une peine privative de liberté et ne pouvait donc commettre d’autres infractions. Sa présence actuelle sur le territoire belge est d’ailleurs due à son refus de se conformer aux ordres de quitter le territoire émis à son encontre depuis le 6 décembre 2002.

La Cour observe que A.M.B., la fille du requérant, est née en 1982 et est dès lors depuis longtemps majeure. Elle note ensuite que le requérant verse des écrits, rédigés par sa fille et son beau-fils, et par M.-F.R., son ancienne épouse, ainsi que trois attestations de ses amis, qui font état de liens affectifs entre père et fille, d’une intégration réussie en Belgique et de l’absence de tout lien privé ou familial au Chili, son pays natal.

La Cour constate que le requérant indique sa fille A.M.B. comme seule attache familiale en Belgique et n’allègue pas que les liens sociaux et culturels dont il se prévaut à l’heure actuelle ont été créés avant son emprisonnement et ont été entretenus au cours de cette période. Il résulte au contraire des attestations versées par le requérant que les auteurs de ces dernières, exception faite de sa fille et de son ex-épouse, n’ont fait sa connaissance qu’après sa sortie de prison, une seule personne affirmant avoir fait sa connaissance en 1979. La vie privée dont le requérant demande la protection s’est donc développée après sa sortie de prison en octobre 2009, et donc à une époque où il était clair que le maintien de cette vie privée au sein de l’État hôte revêtirait d’emblée un caractère précaire (voir, mutatis mutandis , Abdulaziz , Cabales et Balkandali c. Royaume-Uni , 28 mai 1985, § 68, série A n o 94, Rodrigues da Silva et Hoogkamer c. Pays-Bas , n o 50435/99, § 39, CEDH 2006 ‑ I, Darren Omoregie et autres c. Norvège , n o 265/07, § 57, 31 juillet 2008, Nunez c. Norvège , n o 55597/09, § 70, 28 juin 2011, et Antwi et autres c. Norvège , n o 26940/10, § 89, 14 février 2012).

Eu égard à l’ensemble de ces éléments, la Cour estime qu’il ne saurait être reproché aux autorités belges de ne pas avoir ménagé un juste équilibre entre les intérêts en présence en adressant des ordres de quitter le territoire au requérant.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4. B. Sur la violation alléguée de l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 8

Invoquant l’article 13 combiné avec l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint que sa requête en cassation administrative a été déclarée irrecevable à la suite d’un formalisme excessif.

L’article 13 de la Convention est ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour rappelle qu’elle a déclaré manifestement mal fondé le grief tiré de l’article 8 de la Convention (paragraphe 50, ci-dessus). Dès lors, en l’absence d’un « grief défendable », le grief tiré de l’article 13 de la Convention est aussi manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. C. Sur les autres violations alléguées

Invoquant l’article 1 er du Protocole n o 12 et l’article 14 de la Convention, le requérant expose que son éloignement constitue une discrimination fondée sur la nationalité. En effet, même s’il ne dispose pas de la nationalité belge, il estime sa situation comparable à celle d’un ressortissant belge ayant commis des faits identiques.

La Cour constate que ce grief n’a à aucun moment été soulevé devant les juridictions internes.

Partant, la Cour considère que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention et que ce grief doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

Invoquant en substance l’article 4 du Protocole n o 7 et l’adage « non bis in idem », le requérant allègue avoir été condamné par jugement du 28 juin 2000 du tribunal de première instance de Bruxelles pour des faits identiques à ceux jugés par le tribunal provincial de Madrid dans son jugement du 9 septembre 1998.

La Cour constate que le Protocole n o 7 n’est entré en vigueur, en ce qui concerne la Belgique, que le 1 er juillet 2012. Or, les faits dont se plaint le requérant ont eu lieu avant cette date. Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible ratione temporis avec la Convention. À titre surabondant, la Cour rappelle également sa jurisprudence selon laquelle l’article 4 du Protocole n o 7 ne garantit pas le principe ne bis in idem à l’égard de poursuites et de condamnations dans différents États (voir, parmi d’autres, Amrollahi c. Danemark (déc.), n o 56811/00, 28 juin 2001, Da Luz Domingues Ferreira c. Belgique (déc.), n o 50049/99, 6 juillet 2006, et Trabelsi c. Belgique , n o 140/10, § 164, 4 septembre 2014) ».

Cette partie de la requête doit donc être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 a et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 3 décembre 2015. Abel Campos Ișıl Karakaș Greffier adjoint Présidente