Comunicat la 6 noiembrie 2015 CINCEA SECȚIUNE Cererea nr. 19462/12 Puiu BALTA împotriva Franței introdusă la 27 martie 2012 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Puiu Balta, este Rom de cetățenie română. S-a născut în 1968. El este reprezentat în fața Curții de către domnul H. Braun, avocat la Paris. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Începând cu luna iulie 2009, cu mai multe alte persoane (estimate la douăzeci de adulți și patruzeci de copii), reclamantul s-a aflat în rulote pe teritoriul comunei La Courneuve, într-un impas aproape de o cale publică deschisă circulației. La 2 noiembrie 2009, în conformitate cu Legea nr. 2000-164 din 5 iulie 2000 privind primirea și domiciliul persoanelor care călătoresc, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2007-297 din 5 martie 2007, a fost deschisă o zonă de primire a persoanelor care călătoresc pe comuna La Courneuve. Prin urmare, în conformitate cu art. 9-I din această lege (a se vedea legislația națională relevantă de mai jos), primarul a adoptat un decret prin care interzice parcarea caravanelor neîmbrăcate pe toate căile comunei, cu excepția locurilor de parcare prevăzute în acest scop, începând cu luni, 2 noiembrie 2009. Printr-o scrisoare din 29 decembrie 2009 și din cauza parcării efectuate cu încălcarea legii din 2000 menționată anterior, primarul a solicitat subprefectului să pună în aplicare procedura de punere în întârziere a ocupanților de pe teritoriul statului membru în cauză în temeiul articolului 9-II din Legea din 2000 modificată (a se vedea dreptul intern relevant), în special din cauza neplăcerilor majore cauzate întreprinderilor care își desfășoară activitatea în statul membru respectiv. Într-adevăr, un raport al poliției a indicat faptul că lacuna a servit drept parcare pentru șaisprezece rulote, un camping pentru că era în stare de evaziune și o dubă care funcționa ca locuință. Această implantare duce, din cauza lipsei de infrastructuri sanitare, la nesănătoase care se află pe trotuar, la prezența multor copii care se ocupă, printre altele, între vehiculele grele aflate în circulație, la probleme de sănătate, siguranță și ordine publică. Printr-o decizie din 29 decembrie 2009, prefectul Seine-Saint-Denis a pus în întârziere reclamantul și ceilalți ocupanți în parcare ilegală să părăsească incinta în termen de 24 de ore. La 30 decembrie 2009, reclamantul a notificat anularea punerii în întârziere în fața Tribunalului Administrativ din Montrelli. Prin hotărârea din 4 ianuarie 2010, Tribunalul a considerat că dispozițiile articolului 9-II din legea menționată anterior erau aplicabile deoarece ocupanții trebuiau să fie priviți, astfel cum reiese din stilul lor de viață și din parcarea lor în același loc de mai multe luni, ca persoane numite persoane ale călătoriei și al căror habitat tradițional este constituit din reședințe mobile în sensul articolului 1 din Legea din 5 iulie 2000: mai mult decât atât, este cert faptul că rulotele au fost aduse pe site-ul web. El a respins cererea reclamantului din cauza tulburărilor stabilite în raportul de poliție. La 1 martie 2010, reclamantul a făcut apel la judecată și a prezentat o memoriul separat în care a solicitat transmiterea unei întrebări prioritare de constituționalitate (QPC) către Consiliul de Stat. În acest memoriu, el a susținut că dispozițiile articolelor 9 și 9-1 (acesta din urmă privind interdicția de parcare posibilă chiar și în comunele n El a denunțat un regim de derogare de la dreptul comun, definit prin considerații etnice, și un tratament discriminatoriu impus persoanelor care călătoresc: el a susținut în special că competențele de poliție prevăzute la art. 9-II sunt derogatorii de la dreptul comun, de la deportarea unor persoane fără titlu care presupune în mod normal intervenția judecătorului civil sau a judecătorului administrativ. Prin decizia din 28 mai 2010, Consiliul de Stat a transmis QPC Consiliului Constituțional. În memoria sa în sprijinul QPC, reclamantul a susținut că dispozițiile contestate erau contrare principiului egalității de șanse pe cap de locuitor, în scopul interzicerii persoanelor care călătoresc și numai ei, de a staționa în afara zonelor de primire și de a limita libertatea de a merge și de a veni pe o bază etnică. Prin decizia din 9 iulie 2010, Consiliul Constituțional a considerat dispozițiile contestate conforme cu Constituția. El a indicat că acestea se bazau pe o diferență de situație între persoanele, indiferent de originea lor, al căror habitat este constituit din reședințe mobile și care au ales un mod de viață itinerant și cele care trăiesc în mod sedentar, distincție bazată pe criterii obiective și raționale în raport direct cu scopul pe care și l-a atribuit legiuitorul pentru a-i primi pe oamenii călătoriei în condiții compatibile cu ordinea publică și cu drepturile terților. În ceea ce privește libertatea de a merge și de a veni, Consiliul Constituțional a considerat că, având în vedere condițiile și garanțiile impuse pentru evacuarea forțată și faptul că această procedură nu se aplică nici persoanelor care dețin terenul pe care staționează, nici celor care dețin o autorizație eliberată în temeiul articolului L. 443-1 din Codul de l'aurbanism și nici cele care staționează pe un teren amenajat în condițiile prevăzute la articolul L. 443-3 din același cod, legiuitorul a adoptat măsuri care să asigure o conciliere care nu este în mod clar dezechilibrată între necesitatea de a proteja ordinea publică și alte drepturi și libertăți. Prin hotărârea din 30 decembrie 2010, Curtea Administrativă de Apel de la Versailles a considerat în primul rând că prefectul nu a comis nici o eroare de fapt, considerând că reclamantul și ceilalți ocupanți ai acestuia erau persoane ale călătoriei mai degrabă decât o eroare de drept în ceea ce privește dispozițiile articolului 9-II din Legea din 5 iulie 2000 modificată. În al doilea rând, Comisia a considerat că, având în vedere starea de sănătate înrăutățită a ocupanților locului, riscurile pentru copii și prejudiciile cauzate întreprinderilor riverane, parcarea era de natură să afecteze sănătatea publică, securitatea și pacea. Prin decizia din 5 aprilie 2011, confirmată ulterior, biroul de asistență judiciară din apropierea acestei instanțe a respins această cerere pe motiv că nu putea fi invocat niciun mijloc serios de casare. Dreptul și practica internă relevantă În ceea ce privește dispozițiile legii din 5 iulie 2000 referitoare la primirea și domiciliul persoanelor care călătoresc, acesta se referă la partea din dreptul intern a cauzei Winterstein și alte dispoziții ale legii din 5 iulie 2000 referitoare la Franța 27013/07, §§ 50-57, 17 octombrie 2013) și la partea din decizia de comunicare în cauza Hirtu și alții c. France 2472/13, comunicată la 22 aprilie 2014). În special, articolele 1 și 9 din Legea din 5 iulie 2000 modificată prevede următoarele: art. 1 Municipalitățile participă la primirea așa-zișilor oameni ai călătoriei și al căror habitat tradițional este constituit din reședințe mobile. (...) art. 9 I. De îndată ce o municipalitate își îndeplinește obligațiile care îi revin în temeiul art. 2, primarul său sau, la Paris, prefectul de poliție poate, prin decret, să interzică, în afara zonelor de primire stabilite, parcarea pe teritoriul comunei rezidențelor mobile menționate în art. 1. (...) II.- În cazul unei parcări efectuate cu încălcarea legii prevăzute la I, primarul, proprietarul sau titularul dreptului de utilizare a terenului ocupat poate solicita prefectului să pună în întârziere ocupanții să părăsească locul. Punerea în întârziere poate interveni numai în cazul în care parcarea este de natură să afecteze sănătatea, securitatea sau liniștea publică. Punerea în întârziere este însoțită de un termen de executare care nu poate fi mai mic de 24 de ore. Aceaceasta este notificată ocupanților și publicată sub formă de afișaj în primărie și la fața locului. Dacă este cazul, ea este notificată proprietarului sau titularului dreptului de utilizare a terenului. În cazul în care punerea în întârziere a părăsirii locului nu a fost urmată de efecte în termenul stabilit și nu a făcut obiectul unei căi de atac în condițiile stabilite la IIa, prefectul poate proceda la evacuarea forțată a reședințelor mobile, cu excepția cazului în care proprietarul sau titularul dreptului de utilizare a terenului face obiectul unei căi de atac în termenul stabilit pentru executarea punerii în întârziere. În cazul în care proprietarul sau titularul dreptului de utilizare a terenului împiedică executarea punerii în întârziere, prefectul îi poate cere să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt sănătății, securității sau liniștii publice într-un termen pe care îl stabilește. Faptul de a nu se conforma cu prevederile alineatului precedent este pedepsit cu 3 750 de euro da . IIa.- Persoanele destinatare ale deciziei de punere în întârziere prevăzute în II, precum și proprietarul sau titularul dreptului de utilizare a terenului pot, în termenul stabilit de aceasta, să solicite anularea acesteia de la instanța administrativă. Acțiunea suspendă executarea deciziei prefectului cu privire la acestea. Președintele Tribunalului sau delegatul acestuia hotărăște în termen de 72 de ore de la sesizarea sa. III.- Dispozițiile din I, II și IIa nu se aplică staționării reședințelor mobile ale persoanelor menționate în art. 1 din prezenta lege: În cazul în care aceste persoane sunt proprietari ai terenului pe care staționează; în cazul în care au o autorizație eliberată în temeiul art. L. 443-1 din Codul urbanismului; în cazul în care staționează pe un teren amenajat în condițiile prevăzute în art. L. 443-3 din același cod (...) La articolul L. 121-1 din Codul intrării și șederii străinilor și al dreptului de azil (CESEDA) prevede următoarele: Cu excepția cazului în care prezența sa constituie o amenințare la adresa ordinii publice, orice cetățean al Uniunii Europene, orice resortisant al unui alt stat parte la Hotărârea privind Spațiul Economic European sau al Confederației Elvețiane are dreptul de a locui în Franța pentru o perioadă mai mare de trei luni dacă îndeplinește una dintre următoarele condiții: 1) Sil își desfășoară activitatea profesională în Franța; 2) Sil dispune pentru el și pentru membrii familiei sale, astfel cum sunt menționați la 4 resurse suficiente pentru a nu deveni o povară pentru sistemul de asistență socială, precum și o asigurare medicală; (...) GRIEF Reclamantul se plânge de faptul că dispozitivul de expulzare a persoanelor care călătoresc mai târziu prevăzut la art. 9 din Legea din 5 iulie 2000 modificată este contrar principiului nediscriminării în ceea ce privește libera circulație, pe o bază etnică, care include libertatea de parcare. El susține că dispozițiile în discuție au ca scop interzicerea persoanelor care călătoresc și numai ele să parcheze în afara locurilor de primire care le sunt rezervate. El: la art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 din Protocolul nr. 4. El susține că există o tentație de a aplica romilor originari din România regimul specific persoanelor care călătoresc. Și că această tentație rezultă din faptul că aceste două grupuri sunt percepute în mod uniform ca țigani . El subliniază că A fost încălcat dreptul reclamantului de a circula liber și de a-și alege liber reședința, în sensul art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. Având în vedere aplicarea articolului 9-II din Legea nr. 2000-164 din 5 iulie 2000 privind primirea și domiciliul persoanelor care călătoresc modificată, reclamantul a fost victima unei discriminări pe motive de origine etnică, în conformitate cu art. 14 din Convenție, coroborat cu art. 2 din Protocolul nr.
Communiquée le 6 novembre 2015
Requête n
o
19462/12
Puiu BALTA
contre la France
introduite le 27 mars 2012
Le requérant, M. Puiu Balta, est Rom de nationalité roumaine. Il est né en 1968. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
À compter du mois d’avril 2009, avec plusieurs autres personnes (estimées à vingt adultes et quarante enfants), le requérant s’installa dans des caravanes sur le territoire de la commune de La Courneuve, dans une impasse à proximité d’une voie publique ouverte à la circulation.
Le 2 novembre 2009, en application de la loi n
o
2000-164 du 5 juillet 2000 relative à l’accueil et à l’habitat des gens du voyage modifiée par la loi n
o
2007-297 du 5 mars 2007, une aire d’accueil des gens du voyage fut ouverte sur la commune de La Courneuve. En conséquence, conformément à l’article 9-I de cette loi (voir droit interne pertinent ci-dessous), le maire prit un arrêté interdisant le stationnement des caravanes non attelées dans toutes les voies de la commune, sauf sur les aires de stationnement prévues à cet effet, à partir du lundi 2 novembre 2009.
Par une lettre du 29 décembre 2009, et en raison du stationnement effectué en violation de l’arrêté précité, le maire demanda au sous-préfet de mettre en œuvre la procédure de mise en demeure des occupants de l’impasse en vertu de l’article 9-II de la loi de 2000 modifiée (voir droit interne pertinent) en raison notamment des désagréments majeurs causés aux entreprises y exerçant leur activité. Un rapport de police indiqua en effet que l’impasse servait de stationnement à seize caravanes, un camping
‑
car à l’état d’épave et une camionnette faisant office de logement. Le rapport précisait que «
cette implantation entraîne, du fait de l’absence d’infrastructures sanitaires, des immondices jonchant le trottoir, de la présence de nombreux enfants jouant notamment entre les poids lourds en circulation, des troubles à la salubrité, à la sécurité et à l’ordre public ».
Par une décision du 29 décembre 2009, le préfet de la Seine-Saint-Denis mit en demeure le requérant et les autres occupants en stationnement illicite de quitter les lieux dans le délai de vingt-quatre heures.
Le 30 décembre 2009, le requérant demanda l’annulation de la mise en demeure devant le tribunal administratif de Montreuil.
Par un jugement du 4 janvier 2010, le tribunal considéra que les dispositions de l’article 9-II de la loi précitée étaient applicables car les occupants devaient être regardés, ainsi qu’il ressort de leur mode de vie et de leur stationnement au même endroit depuis plusieurs mois, comme étant des personnes dites gens du voyage et dont l’habitat traditionnel est constitué de résidences mobiles au sens de l’article 1
er
de la loi du 5 juillet 2000 : « il est constant que les caravanes ont été tractées sur le site ». Il rejeta la demande du requérant en raison des troubles établis par le rapport de police.
Le 1
er
mars 2010, le requérant fit appel du jugement et présenta un mémoire distinct dans lequel il demanda la transmission d’une question prioritaire de constitutionnalité (QPC) au Conseil d’État. Dans ce mémoire, il fit valoir que les dispositions des articles 9 et 9-1 (ce dernier concernant l’interdiction de stationnement possible même dans les communes n’ayant pas ouvert d’aire d’accueil, disposition non en cause en l’espèce) de la loi de 2000 dans sa rédaction issue de la loi de 2007 précitée portaient atteinte à la liberté d’aller et venir et étaient contraires au principe d’égalité des citoyens devant la loi. Il dénonça un régime dérogatoire au droit commun, défini par des considérations ethniques, et un traitement discriminatoire imposé aux gens du voyage
: il fit notamment valoir que les pouvoirs de police prévus par l’article 9-II étaient dérogatoires au droit commun, l’expulsion d’occupants sans titre supposant normalement l’intervention du juge civil ou du juge administratif.
Par une décision du 28 mai 2010, le Conseil d’État renvoya la QPC au Conseil constitutionnel. Dans son mémoire à l’appui de la QPC, le requérant avança que les dispositions contestées étaient contraires au principe d’égalité puisqu’elles visaient à interdire aux « gens du voyage » et à eux seuls, de stationner en dehors des aires d’accueil, et restreignaient la liberté d’aller et de venir sur une base ethnique.
Par une décision du 9 juillet 2010, le Conseil constitutionnel jugea les dispositions contestées conformes à la Constitution. Il indiqua qu’elles étaient fondées sur une différence de situation entre les personnes, quelles que soient leurs origines, dont l’habitat est constitué de résidences mobiles et qui ont choisi un mode de vie itinérant et celles qui vivent de manière sédentaire, distinction reposant sur des critères objectifs et rationnels en rapport direct avec le but que s’est assigné le législateur en vue d’accueillir les gens du voyage dans des conditions compatibles avec l’ordre public et les droits des tiers. Sur la liberté d’aller et venir, le Conseil constitutionnel considéra que, eu égard aux conditions et garanties posées pour une évacuation forcée, et au fait que cette procédure ne trouve à s’appliquer ni aux personnes propriétaires du terrain sur lequel elles stationnent, ni à celles qui disposent d’une autorisation délivrée sur le fondement de l’article L.
443-1 du code de l’urbanisme, ni à celles qui stationnent sur un terrain aménagé dans les conditions prévues à l’article L. 443-3 du même code, le législateur a adopté des mesures assurant une conciliation qui n’est pas manifestement déséquilibrée entre la nécessité de sauvegarder l’ordre public et les autres droits et libertés.
Par un arrêt du 30 décembre 2010, la cour administrative d’appel de Versailles considéra en premier lieu que le préfet n’avait commis ni une erreur de fait en considérant que le requérant et les autres occupants de l’impasse étaient des «
gens du voyage
», ni une erreur de droit en leur opposant les dispositions de l’article 9-II de la loi du 5 juillet 2000 modifiée. Elle estima en second lieu que, eu égard à la situation sanitaire dégradée des occupants des lieux, des risques encourus par les enfants et des nuisances causées aux entreprises riveraines, le stationnement était de nature à porter atteinte à la salubrité, la sécurité et la tranquillité publiques.
Le requérant fit une demande d’aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation devant le Conseil d’État. Par décision du 5 avril 2011, confirmée par la suite, le bureau d’aide juridictionnelle près de cette juridiction rejeta cette demande au motif qu’aucun moyen sérieux de cassation ne pouvait être relevé.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
S’agissant des dispositions de la loi du 5 juillet 2000 relatives à l’accueil et à l’habitat des gens du voyage, il est renvoyé à la partie droit interne de l’arrêt
Winterstein et autres c. France
(n
o
27013/07, §§ 50-57, 17
octobre 2013) et à celle de la décision de communication dans l’affaire
Hirtu et autres c. France
(n
o
24720/13, communiquée le 22 avril 2014). En particulier, les articles 1
er
et 9 de la loi du 5 juillet 2000 modifiée prévoit ce qui suit
:
Article 1
er
«
Les communes participent à l’accueil des personnes dites gens du voyage et dont l’habitat traditionnel est constitué de résidences mobiles. (...)
»
Article 9
«
II.- En cas de stationnement effectué en violation de l’arrêté prévu au I, le maire, le propriétaire ou le titulaire du droit d’usage du terrain occupé peut demander au préfet de mettre en demeure les occupants de quitter les lieux.
La mise en demeure ne peut intervenir que si le stationnement est de nature à porter atteinte à la salubrité, la sécurité ou la tranquillité publique.
La mise en demeure est assortie d’un délai d’exécution qui ne peut être inférieur à vingt-quatre heures. Elle est notifiée aux occupants et publiée sous forme d’affichage en mairie et sur les lieux. Le cas échéant, elle est notifiée au propriétaire ou titulaire du droit d’usage du terrain.
Lorsque la mise en demeure de quitter les lieux n’a pas été suivie d’effets dans le délai fixé et n’a pas fait l’objet d’un recours dans les conditions fixées au II bis, le préfet peut procéder à l’évacuation forcée des résidences mobiles, sauf opposition du propriétaire ou du titulaire du droit d’usage du terrain dans le délai fixé pour l’exécution de la mise en demeure.
Lorsque le propriétaire ou le titulaire du droit d’usage du terrain fait obstacle à l’exécution de la mise en demeure, le préfet peut lui demander de prendre toutes les mesures nécessaires pour faire cesser l’atteinte à la salubrité, à la sécurité ou la tranquillité publiques dans un délai qu’il fixe.
Le fait de ne pas se conformer à l’arrêté pris en application de l’alinéa précédent est puni de 3 750 euros d’amende.
II bis.- Les personnes destinataires de la décision de mise en demeure prévue au II, ainsi que le propriétaire ou le titulaire du droit d’usage du terrain peuvent, dans le délai fixé par celle-ci, demander son annulation au tribunal administratif. Le recours suspend l’exécution de la décision du préfet à leur égard. Le président du tribunal ou son délégué statue dans un délai de soixante-douze heures à compter de sa saisine.
III.- Les dispositions du I, du II et du II bis ne sont pas applicables au stationnement des résidences mobiles appartenant aux personnes mentionnées à l’article 1er de la présente loi :
1
o
Lorsque ces personnes sont propriétaires du terrain sur lequel elles stationnent ;
2
o
Lorsqu’elles disposent d’une autorisation délivrée sur le fondement de l’article L.
443-1 du code de l’urbanisme ;
3
o
Lorsqu’elles stationnent sur un terrain aménagé dans les conditions prévues à l’article L. 443-3 du même code (...)
»
2.
L’article L. 121-1 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA) prévoit ce qui suit
:
« Sauf si sa présence constitue une menace pour l’ordre public, tout citoyen de l’Union européenne, tout ressortissant d’un autre État partie à l’accord sur l’Espace économique européen ou de la Confédération suisse a le droit de séjourner en France pour une durée supérieure à trois mois s’il satisfait à l’une des conditions suivantes : 1) S’il exerce une activité professionnelle en France ; 2) S’il dispose pour lui et pour les membres de sa famille tels que visés au 4
o
de ressources suffisantes afin de ne pas devenir une charge pour le système d’assistance sociale, ainsi que d’une assurance maladie ; (...)
»
GRIEF
Le requérant se plaint de ce que le dispositif d’expulsion des « gens du voyage » prévu par l’article 9 de la loi du 5 juillet 2000 modifiée est contraire au principe de non-discrimination en ce qu’il restreint, sur une base ethnique, la liberté de circulation, qui inclut la liberté de stationnement. Il soutient que les dispositions litigieuses « visent à interdire aux gens du voyage et à eux seuls de stationner en dehors des aires d’accueil qui leur sont réservées ». Il invoque l’article 14 de la Convention, combiné avec l’article 2 du Protocole n
o
il y a une tentation d’appliquer à des Roms originaires de Roumanie le régime spécifique aux «
gens du voyage
» et que cette tentation découle de ce que ces deux groupes sont uniformément perçus comme des tsiganes
». Il souligne que «
la disparition de toute législation visant spécifiquement un mode de vie que chacun confond avec une origine et une culture est le préalable indispensable à un combat efficace contre les discriminations
».
1.
Y a-t-il eu atteinte au droit du requérant de circuler librement et ou de choisir librement sa résidence, au sens de l’article 2 § 1 du Protocole n
o
4
?
À cet égard, peut-on considérer que le requérant se trouvait régulièrement sur le territoire de l’État défendeur
? Dans l’affirmative, le stationnement d’une caravane rentre-t-il dans le champ d’application de cette disposition
?
2.
Compte tenu de l’application qui a été faite de l’article 9-II de la loi n
o
2000-164 du 5 juillet 2000 relative à l’accueil et à l’habitat des gens du voyage modifiée, le requérant a-t-il été victime d’une discrimination fondée sur l’origine ethnique, contraire à l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 2 du Protocole n
o
4
?