CtEDO 17.03.2009 Auto

GUYEN c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
17.03.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
GUYEN c. FRANCE (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 37190/07 prezentate de Jean-Marc și Joelle GUYEN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 17 martie 2009 într-o cameră compusă din Rait Maruste, președinte, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători; și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 24 august 2007, după ce a intenționat această decizie, pronunță următoarea decizie, în fapt, reclamanții, dl Jean-Marc Guyen și dl Joelle Guyen, sunt resortisanți francezi, născuți în 1937 și respectiv 1943 și rezidenți în Saint-Julien-en-Genevois. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M. Houver și H. Mathieu, avocați din Strasbourg. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura în fața instanțelor judiciare Prin act din 20 noiembrie 1991, reclamanții au atribuit asociaia sindicală care își desfășura activitatea în fața Tribunalului de Mare Instană din Ton-Les-Bains. Printre altele, ei au criticat-o pentru faptul că nu au luat măsurile necesare pentru a asigura respectarea normelor de parcare în interiorul clădirii și au considerat că unii coproprietari erau în mod corespunzător locuri de parcare rezervate vizitatorilor. În cursul procedurii, părțile au prezentat mai multe seturi de concluzii a căror cronologie este următoarea: 24 iunie 1992, 21 ianuarie 1993, 23 iunie 1993, 6 aprilie 1994, 28 noiembrie 1994 (după ce judecătorul de punere în funcțiune le-a adresat un ordin de încheiere la 3 noiembrie 1994) și la 16 februarie 1995, aceste concluzii au fost respinse din cauza întârzierii lor. noiembrie 1992, 26 ianuarie 1994 și 27 septembrie 1994. Între 1992 și 1995 au avut loc mai multe audieri de punere în aplicare a dosarului. La 4 iulie 1994, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit un calendar estimativ de procedură care prevedea o dată de încuviințarea pledoariilor până la 27 aprilie 1995. La 16 februarie 1995, acest judecător a emis o ordonanță de încheiere a procedurii și a fixat definitiv data de încuviințarea la 27 aprilie 1995. Printr-o hotărâre din 28 septembrie 1995, tribunalul de mare instanță a dat în parțial dreptate reclamanților. Cele două părți au răspuns la apel. noiembrie 1995. Ei și-au retras concluziile la sfârșitul termenului de patru luni prevăzut la art. 915 din noul Cod de procedură civilă (a se vedea partea de drept intern relevant). La 19 aprilie 1996 au fost notificate concluziile părții adverse. Reclamanții au răspuns la aceasta la 5 mai 1998, adică după douăzeci și cinci de luni. Între timp, la 4 martie 1997, consilierul de punere în funcțiune a ținut o audiență în cursul căreia a constatat că cauza nu era pregătită să fie invocată. El a stabilit din nou un calendar estimativ de procedură care prevedea închiderea procedurii la 15 iunie 1998 și o dată de încuviințarea pledoariilor până la 22 septembrie 1998. În iunie și iulie 1998, părțile au schimbat concluziile și au solicitat, în fiecare rând, amânarea ordonanței de închidere. Aceste amânări au fost acordate de consilierul de punere în aplicare care a avut loc la 14 septembrie 1998. Prin hotărârea din 15 decembrie 1998, Curtea de Apel a lui Chambery a infirmat prima judecată și a respins toate pretențiile reclamanților. Aceștia au formulat un recurs în casație la 4 februarie 1999 și au depus un memoriu amplificativ la o dată nespecificată, iar asociația sindicală a răspuns, de asemenea, la o dată nespecificată. La 18 octombrie 2000, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea sa de respingere a recursului la 21 noiembrie 2000. Procedura în despăgubire ca urmare a funcționării defectuoase a serviciului public al justiției Considerând că durata procedurii în fața instanțelor menționate anterior a fost irațională și că hotărârile pronunțate de instanța judecătorească din Paris, apoi de Curtea de Casație, nu au fost suficient motivate, reclamanții au sesizat instanța judecătorească de mari instanțe din Paris la data de 15 În ianuarie 2002, în temeiul articolului L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară (a se vedea partea din dreptul intern relevant din legislația națională) cererea lor a fost respinsă de Tribunalul de Mare Instanță din Paris la 18 decembrie 2002 pentru motivul că reclamanții nu prezentau dovada faptului că durata totală a procedurii ar fi fost atribuită unei disfuncționalități a serviciului public de justiție. Tribunalul a constatat, în special, că numeroase seturi de concluzii au fost depuse de reclamanți în primă instanță, printre care un respins ca fiind întârziat și că, în cauză, aceștia au paralizat procedura timp de douăzeci și cinci de luni, în timp ce aceștia au răspuns că la 5 mai 1998 la concluziile adverse depuse la 19 aprilie 1996. Cu privire la insuficiența motivării, Tribunalul a considerat că reclamanții primiseră un răspuns la argumentele lor și că, în consecință, aceștia nu au reușit să demonstreze nevinovăția justiției pe care au pretins că au suferit-o. Reclamanții au răspuns la această hotărâre la 7 aprilie 2003. Prin hotărârea din 6 septembrie 2005, tribunalul de apel din Paris a confirmat acest lucru în toate dispozițiile sale. Curtea de Casație a respins recursul reclamanților la 4 iunie 2007 pe motiv că instanța de recurs a apreciat și a apreciat în mod suveran și obiectiv faptele din speță și că aceasta și-a justificat în mod legal decizia. Judecătorul pentru punerea în stare fixă, pe măsură, a termenelor necesare pentru luarea în custodie a cauzei, având în vedere natura, urgența și complexitatea acesteia și după ce a dat avizul avocaților. (...) După ce a primit acordul avocaților, el poate stabili un calendar pentru punerea în funcțiune. Calendarul cuprinde numărul previzibil și data schimburilor de concluzii, data încheierii, data dezbaterilor și (...) data pronunțării deciziei. Termenele stabilite în calendarul punerii în aplicare nu pot fi prelungite decât în caz de cauză gravă și justificată corespunzător. (...) instanța de punere în stare de judecată declară declarație în culpă ori de câte ori starea de fapt a acesteia o permite și retrimite cauza în fața instanței pentru a fi pledată la data stabilită de președinte sau de el însuși dacă a primit o delegare în acest scop. Data încheierii trebuie să fie cât mai apropiată de cea stabilită pentru pledoariile (...) În conformitate cu art. 910 din Codul de procedură civilă, cele două dispoziții anterioare se aplică, de asemenea, consilierului pentru punerea în funcțiune în fața instanței judecătorești. art. 915 Lacue de la apelant trebuie, în termen de patru luni de la declarația de apel, să depună la grefă concluziile sale, cu excepția cazului în care consilierul pentru punerea în funcțiune i-a acordat un termen mai scurt (...) Codul de organizare judiciară Articolul L. 781-1 (devenit L. 141 Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii care s-a încheiat prin hotărârea Curții de Casație din 21 noiembrie 2000. Invocând art. 6 alin. (1), reclamanții se plâng și de lipsa motivării hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel Chambery la 15 decembrie 1998 și de Curtea de Casație la 21 noiembrie 2000. ÎN DREPT reclamanții se plâng de durata procedurii pe care au inițiat-o împotriva asociației sindicale. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) în mod public și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea arată că reclamanții au epuizat căile de atac interne pentru a se plânge de obiecțiunile lor pe motiv că au sesizat instanțele judecătorești cu o acțiune întemeiată pe articolul L. 141-1 din Codul privind organizarea judiciară. Aceasta amintește că această acțiune a fost considerată eficientă de Marea Cameră a Curții (Mifsud c. Franța (dec.) [GC], nr. 57220/00, CEDH 2002-VIII). În continuare, Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri de recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII. Curtea consideră că cauza urmată în speță nu prezenta o complexitate specială. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, Curtea observă că, în primă instanță, reclamanții au considerat că trebuie să depună șase seturi de concluzii, dintre care unul târziu, pentru a ilumina pe deplin instanța, iar cauza a trebuit să fie exmatriculată succesiv pentru a asigura contradicția de către partea pârâtă. Comisia constată, de asemenea, că: după ce și-au depus primele concluzii la patru luni după declarația de apel, reclamanții au paralizat procedura timp de mai mult de douăzeci și cinci de luni prin faptul că nu au răspuns la concluziile adversarului lor. În acest sens, Curtea constată că intervenția consilierului de punere în funcțiune la 4 martie 1997 pentru a pronunța data la care a fost pronunțată pledoariile la 22 septembrie 1998 nu a contribuit la prelungirea termenelor. Într-adevăr, consilierul de punere în stare de fapt este mulțumit să stabilească, de comun acord cu avocații părților, data estimativă a instanței de judecată, având în vedere stadiul actual al procedurii și numărul de jocuri de concluzii viitoare. Curtea consideră că este de competența reclamanților să solicite consilierului să reducă acest termen sau să depună rapid, dacă doresc să accelereze cursul instanței. Or, Curtea constată că, odată ce acest calendar a fost stabilit, reclamanții au așteptat încă paisprezece luni pentru a-și depune concluziile ca răspuns, obligându-le astfel adversarul să răspundă rapid pentru a respecta calendarul prevăzut și pentru a solicita o amânare a datei închiderii. În schimb, Curtea nu a primit perioade de inactivitate imputabile autorităților naționale. Dimpotrivă, aceasta subliniază faptul că instanța de punere în aplicare a făcut dovadă de diligență, prevăzând în mod regulat audieri pentru a se asigura că evoluția cauzei și prin intermediul unor somații adresate părților, în special reclamanților, în cazul în care aceștia nu respectau termenele la care erau angajați pentru a-și depune concluziile. În cauza din cauza recursului, Curtea arată că consilierul de punere în executare a intervenit de mai multe ori și că a stabilit un calendar estimativ de procedură începând cu luna martie 1997. Faptul că data ordonanței de încheiere a fost amânată de două ori nu este clar, dat fiind că data de încuviințare nu a fost modificată. În plus, aceste amânări au fost acordate la cererea părților. În cele din urmă, instanțele interne au acționat în termene care nu par în mod evident excesive în ochii Curții. În ceea ce privește litigiul, Curtea constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că termenul limită al procedurii nu a fost rezonabil. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. Pe baza articolului 6 § 1, reclamanții se plâng de o motivare insuficientă a hotărârilor pronunțate de Tribunalul de apel al Chambery la data de 15 În decembrie 1998 și de Curtea de Casație la 21 noiembrie 2000, Curtea amintește că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acesta nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea în special Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A n 288). În speță, Comisia constată, prin urmare, că instanțele de apel și de Casație au dat un răspuns argumentelor dezvoltate de reclamanți și că justificarea acestui răspuns nu este în mod evident lipsită de motivare. Prin urmare, Comisia consideră că această cauză este vădit nefondată. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefier Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă