cererii nr. 16557/08
prezentată de Frédéric POITOU
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), ședind la 15 septembrie 2009 în ședință, compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Renate Jaeger,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
judecători,
și din Claudia Westerdiek,
grefier de secție,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 27 martie 2008,
Având în vedere decizia președintelui camerei din 2 martie 2009, de a trata cererea ca prioritară în aplicarea articolului 41 din regulamentul Curții,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, domnul Frédéric Poitou, este cetățean francez, născut în 1962 și locuind la Coudoux. Este reprezentat în fața Curții de doamna avocat V. Metivier, din Paris.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul și A.J. s-au căsătorit la 28 august 1993. Din această căsătorie s-a născut un băiat, J.-B., la 22 decembrie 1994.
La 23 iulie 1996, A.J. a cerut divorțul. Prin sentință din 3 iulie 1998, judecătorul de drepturi familiale al tribunalului de mari instanțe din Aix-en-Provence a pronunțat divorțul soților. Sentința a stabilit reședința copilului la domiciliul mamei, cu exercitarea comună a autorității părintești, precum și modalitățile dreptului de vizită și cazare al reclamantului.
La 6 iulie 2000, mama s-a adresat judecătorului de drepturi familiale pentru ca dreptul de vizită și cazare al tatălui să fie strict reglementat.
Prin ordonanță modificatoare din 3 octombrie 2000, judecătorul, constând că părinții întâmpinau dificultăți în a se înțelege asupra unui drept de vizită și cazare liber, a admis această cerere. A autorizat reclamantul să-și exercite acest drept în prima, a treia și eventual a cincea săptămână lungă a fiecărui luna, de vineri ora 19:00 până duminică ora 19:00, a doua și a patra miercuri a fiecărei luni, de la ora 9:00 la 19:00, precum și în perioada vacanțelor școlare.
Reclamantul afirmă că a fost împiedicat să-și vadă fiul la 6 septembrie și 24 octombrie 2000.
La 2 mai 2001, reclamantul s-a adresat judecătorului de drepturi familiale cu mai multe cereri tendând în special la stabilirea reședinței obișnuite a copilului la domiciliul său, în subsidiar, la instituirea unei custodie alternante sau la modificarea modalităților exercitării dreptului de vizită, și la ordonarea înscrierii copilului într-o instituție școlară adaptată.
Prin ordonanță din 29 iunie 2001, judecătorul a admis această ultimă cerere și a ordonat o mediere familială referitoare la alte litigii.
La 21 ianuarie 2002, reclamantul a depus plângere pentru ne-prezentarea copilului.
Prin ordonanță din 25 iunie 2002, judecătorul a constat eșecul medierii și a respins cererile părților, în așteptarea evoluției dosarului judecătorului pentru copii care, sesizat cu situația copilului J.-B., ordonase un examen psihiatric.
La 27 decembrie 2002, mama l-a citat pe reclamant în fața judecătorului de drepturi familiale pentru a obține din nou schimbarea școlarității copilului pentru noul an școlar, cu păstrarea dispozițiilor ordonanței din 3 octombrie 2000.
Prin ordonanță din 25 martie 2003, judecătorul a respins cererile sale.
La 6 iunie 2003, reclamantul n-a putut exercita dreptul de vizită și cazare.
La 11 februarie 2005, mama s-a adresat judecătorului de drepturi familiale cu o cerere tendând la ordonarea radierii copilului din instituția sa școlară situată la Aix-en-Provence și la suprimarea dreptului de vizită și cazare al tatălui din zilele de lucru. Ea a expus, pentru susținerea cererii, că trebuia să se mute la Montpellier din motive profesionale.
La 12 și 23 februarie 2005, reclamantul n-a putut exercita dreptul de vizită și cazare, copilul refuzând să-l vadă. Potrivit spuselor reclamantului, mama ar fi convins copilul că tatăl lui intenționează să-l ia în Australia și să-l lase acolo, creând astfel în el un sentiment puternic de anxietate.
Prin ordonanță din 4 martie 2005, judecătorul a admis cererea mamei, a stabilit reședința obișnuită a copilului la domiciliul ei și a ordonat radierea din instituția școlară. În ceea ce privește dreptul de vizită și cazare al reclamantului, judecătorul a spus că-l va exercita liber și că în caz de dificultăți ar putea-l exercita în prima, a treia și eventual a cincea săptămână lungă a fiecărei luni, precum și în perioada vacanțelor școlare. Reclamantul a atacat această decizie, apoi s-a dezistat.
La 4 și 19 martie, 2 și 15 aprilie, 7 și 21 mai 2005, reclamantul n-a putut exercita dreptul de vizită și cazare. A depus plângere pentru ne-prezentarea copilului.
La 30 iunie 2005, reclamantul a citat mama în fața judecătorului de drepturi familiale al tribunalului de mari instanțe din Montpellier, pentru a vedea ordonat ca ea să însoțească copilul la domiciliul tatălui. A avansat, pentru susținerea cererii, că nu putea exercita dreptul de vizită și cazare decât cu mari dificultăți, copilul refuzând să-l vadă.
La 19 iulie 2005, judecătorul a ținut o ședință în care părinții au fost auziți. Mama a solicitat organizarea unui drept de vizită „mediat" cu reluare progresivă a dreptului de vizită și cazare al tatălui.
Prin sentință din 29 iulie 2005, judecătorul de drepturi familiale a respins cererile reclamantului, a suspendat dreptul de vizită și cazare și a stabilit în locul acestuia un drept de vizită „mediat" în incintele asociației ADAGES-PARENTHÈSES, conform unui calendar de stabilit cu aceasta, pentru o perioadă de șase luni reînnoibilă o dată. Sentința era motivată după cum urmează:
„Considerând că este constant, așa cum rezultă din dezbateri, că relația tată/fiu este într-o situație de blocaj complet, că nu este posibil, luând în considerare cronologia procedurilor și în special a celei din urmă, să se impute doar mamei.
Că dacă atașamentul tatălui la copil pare indiscutabil, nu-i mai puțin adevărat că refuzul manifestat de copil și necontestat de tatăl său pare pentru o mare parte legat de multiplicarea procedurilor intentate de tatăl sau blocajele formate de el, cum ar fi refuzul de radiație școlară a copilului din instituția sa școlară anterioară în timp ce mama se mutase și organizase totul pentru a înscrie copilul lângă noua sa reședință, ceea ce judecătorul de drepturi familiale din Aix-en-Provence a autorizat-o să facă, dar după un blocaj de mai multe săptămâni, ceea ce a dus la menținerea copilului singur la bunicii în cealaltă instituție;
Că un asemenea comportament contrar interesului copilului și coroborat de toate declarațiile versate în dezbateri și remarcat în ordonanțele anterioare nu poate decât să fie stigmatizat și remarcat pentru a analiza azi reticențele și perturbațiile copilului, așa cum era observat la domnul POITOU în dezbateri;
Că prin urmare, pentru a restaura în mod realist relațiile tată/copil, este necesar să se suspende dreptul de vizită și cazare și să se organizeze un drept de vizită încadrat în cadrul asociației Parenthèses (...)"
Reclamantul a atacat sentința. Prin hotărâre din 17 august 2005, curtea de apel din Montpellier a confirmat sentința. Reclamantul s-a pourvoit în casație.
La 14 septembrie 2005, judecătorul pentru copii al tribunalului de mari instanțe din Montpellier, sesizat de parchet cu situația lui J.-B., a ordonat o măsură de investigare și orientare educativă, încredințând această misiune Asociației pentru Protecția Copilăriei și Adolescenței (numită după aceea „APEA") situată la Montpellier.
La 27 septembrie 2005, asociația ADAGES-PARENTHÈSES a transmis calendarul vizitelor reclamantului. Acesta și-a întâlnit fiul la 10, 24 septembrie și 8 octombrie 2005.
De la 15 octombrie 2005, mama nu a mai prezentat copilul. Asociația a impus atunci un nou calendar de vizite.
La sfârșitul lunii decembrie 2005, mama i-a informat pe asociație și pe judecătorul pentru copii că pune capăt întâlnirilor, și anume pentru a-și proteja fiul.
La 27 ianuarie 2006, procurorul a informat reclamantul că plângerile sale pentru ne-prezentarea copilului fuseseră clasate fără curs pe motiv că reclamantul era responsabil, prin comportamentul său, de infracțiunea de care se plângea.
Într-o scrisoare datată 8 februarie 2006, asociația ADAGES-PARENTHÈSES l-a informat pe judecătorul de drepturi familiale despre dificultățile întâmpinate la organizarea vizitelor între tatăl și copil, indicând că unele dintre ele fuseseră anulate sau refuzate de mamă. De asemenea, l-a informat despre progresele copilului în relația cu tatăl și l-a avertizat că mama a pus capăt vizitelor, pe motiv că suferința lui J.-B. era prea mare, și propunea menținerea unei legări epistoale.
La 6 martie 2006, APEA a predat raportul judecătorului pentru copii după ce efectuase o anchetă asupra familiei, discutase cu diferiții interesați și adunase opinia pedopsihiatrului echipei. Asociația constata că copilul era urmarit de un medic de la sosirea sa la Montpellier; că se află în poziție de obiect în reprezentările adulților; că dezvoltarea sa psihologică era pusă în pericol de atitudinile părintești; că copilul era într-o stare de nesiguranță masivă și manifesta tulburări somatice; că nu mai dorea să-și vadă tatăl, dar că era total prins în poziția maternală, ceea ce-l împiedica să reacționeze altfel. Conform evaluării sale, asociația concluziona că copilul avea nevoie de tatăl său, care nu era deloc periculos pentru el; că reluarea relațiilor tată/fiu necesita un sprijin de o terță parte judiciară și că o măsură de asistență educativă în mediu deschis era imperativă. Asociația sublinia în cele din urmă importanța unei decizii judiciare pentru a confrunta mama cu legea și propunea reînnoirea unui drept de vizită „mediat" de judecătorul de drepturi familiale înainte de a opta pentru un drept de vizită și cazare clasic.
Prin sentință din 17 mai 2006, judecătorul pentru copii a ordonat o măsură de asistență educativă în mediu deschis și a încredințat această misiune APEA care era obligată să depună un raport scris de situație la sfârșitul fiecărui an. Judecătorul a considerat că această măsură se justifica prin interesul copilului care cerea „toate măsurile propice la restaurarea securității sale permitând o reluare încadrată și progresivă a relației cu tatăl". A mai adăugat că această măsură, introducând o prezență a unei terțe părți, ar permite fiecăruia dintre părinți să-și adapteze poziția respectivă la necesitățile reale ale fiului lor.
La 14 iunie 2006, APEA l-a informat pe reclamant că era în măsură să asigure implementarea măsurii ordonate de judecător.
Ca răspuns la o scrisoare a reclamantului, directorul APEA l-a informat, la 27 iunie 2006, că munca de pregătire cu educatoarea, mama și copilul pentru a organiza vizite „mediate" a început și că o întâlnire cu fiul său era programată pentru 7 iulie 2006. Această întâlnire n-a avut loc în final, copilul refuzând să-și vadă tatăl.
Într-o scrisoare adresată la 11 iulie 2006 reclamantului, directorul APEA a transmis îngrijorările sale cu privire la atitudinea copilului și i-a indicat că era programată o discuție cu acesta și cu mama. Asociația a spus, de asemenea, că se gândește la continuarea măsurii de protecție și l-a informat pe reclamant că va fi invitat să-și dea opinia asupra proiectului de intervenție.
Ca urmare a apelurilor telefonice ale reclamantului, asistenta socială a APEA l-a reamintit, la 1 august 2006, că vizitele „mediate" fuseseră suspendate după decizia echipei.
La 8 septembrie 2006, APEA a returnat doi pachetele pe care reclamantul dorea să le remită fiului prin intermediul asociației, indicând că copilul nu accepta încă cadourile din partea sa.
La 9 octombrie 2006, direcția departamentală a afacerilor sanitare și sociale a prefecturii Hérault, sesizată la 29 iulie 2006 cu dificultățile întâmpinate de reclamant pentru a-și vedea fiul, i-a răspuns că APEA pe care o contactase nu putea în prezent decât respecta voința copilului în așteptarea unei evoluții din partea sa.
Într-o scrisoare din 12 octombrie 2006, APEA l-a informat pe reclamant că asociația urma să-și concentreze eforturile asupra stabiliri unei relații de încredere individualizate cu copilul, la distanță de presiunile reclamantului. Asociația i-a explicat că aceste presiuni repetate nu făceau decât să crească sentimentul de hărțuire pe care-l simțea copilul și să-i întărească refuzul de relație cu el. De asemenea, l-a informat că, din aceste motive, scrisorile sale nu mai vor fi adresate copilului. Asociația explica în final că doar dacă garantează această distanță protectivă o lucrare de înțelegere fondamentală a relației copilului cu tatăl putea fi desfășurată și că doar această înțelegere putea poate permite o evoluție.
La 2 ianuarie 2007, reclamantul a depus o nouă plângere pentru ne-prezentarea copilului.
Prin hotărâre din 3 octombrie 2007, Curtea de Casație a spus că nu este cazul să se pronunțe asupra pourvoinei reclamantului formată împotriva hotărârii din 17 august 2005, măsura în cauză și-a epuizat efectele și judecătorul pentru copii a luat alte noi măsuri.
La 22 noiembrie 2007, Apărătoarea copiilor, sesizată cu situația de reclamant la 21 augusztus și 21 noiembrie 2007, l-a informat că intenționează o interpelare a autorităților competente, din cauza dificultăților întâmpinate de profesioniștii numiți de justiție pentru a favoriza reluarea legăturilor dintre el și copil.
La 26 noiembrie 2007, reclamantul a citat-o pe mama copilului la tribunal pentru a se prezenta în fața tribunalului corecțional din Montpellier pentru ne-prezentarea copilului. Reclamantul a expus, pentru susținerea plângerii, că mama nu încetase să se opună relațiilor sale cu fiul în multiplele proceduri angajate în fața judecătorului de drepturi familiale; că nu-l văzuse de la 2 noiembrie 2005; că mama rupse orice contact între copil și tatăl său prin mutare, apoi prin întreruperea procesului dreptului de vizită „mediat" în momentul în care relațiile lor se linișteau; și că nu încetase să prezinte tatăl într-un mod negativ copilului.
Într-o scrisoare din 18 decembrie 2007, APEA i-a reamintit reclamantului că nu putea servi ca intermediar între el și copil pentru transmiterea obiectelor poștale.
La 31 ianuarie 2008, asociația a scris reclamantului pentru a-i da noutăți despre fiul seu.
La 1 februarie 2008, reclamantul a depus plângere împotriva mamei pentru încălcarea și suprimarea corespondenței. Plângerea a fost clasată fără curs la 20 august 2008.
Prin sentință din 27 mai 2008, tribunalul corecțional a achitat mama după ce remarcă, printre altele, că fusese confruntată cu o rezistență persistentă a copilului, al cărui echilibru afectiv și psihic risca să fie grav compromis. Reclamantul a apelat sentința.
La 20 ianuarie 2009, curtea de apel din Montpellier a anulat sentința, a declarat pe mama lui J.-B. vinovată de delictul de ne-prezentare a copilului și a amânat pronunțarea pedepsei la 30 iunie 2009, dată la care ea trebuia să justifice că respectase deciziile judiciare privind dreptul de vizită. Hotărârea era motivată în special după cum urmează:
„Va fi reamintit că rezistența minorei față de cel care are dreptul s-o ceară, nu constituie, decât în circumstanțe excepționale, o scuză sau un fapt justificativ pentru cel care are obligația de a-l prezenta, și că persoana obligată, în virtutea unei decizii judiciare, de a prezenta copilul, trebuie să-și folosească toată autoritatea pentru a determina copilul să se conformeze, și trebuie să precizeze circumstanțele din care rezultă că a exercitat, în fapt, asupra copilului, o autoritate suficientă pentru a-l obliga să execute decizia judiciară.
Elementele de mai sus reamintite demonstrează că la data faptelor atribuite, refuzul copilului nu era justificat de circumstanțe excepționale, și că [A.J.] s-a mulțumit să invoce și să constate acest refuz, în timp ce în calitatea sa de educatoare, și în preocuparea interesului superior al copilului, la vârsta de 10 ani și jumătate, nu trebuia să aibă acces fără rezervă la dorințele sale, și nu precizează circumstanțele din care rezultă că a exercitat, în fapt, asupra copilului, o autoritate suficientă pentru a-l obliga să execute decizia judiciară."
La 16 aprilie 2009, reclamantul a informat Curtea că mama copilului nu executase încă obligațiile sale.
Invocând articolele 6 § 1 și 8 din Convenție, reclamantul, care nu și-a văzut fiul de la decembrie 2005, reprochează autorităților naționale că nu au desfășurat eforturile suficiente pentru a face efective modalitățile dreptului de vizită stabilit judecătoresc. Le reprochează în special că nu au pus niciun mijloc de coercție la dispoziția asociației – încărcată cu organizarea întâlnirilor „mediate" – pentru a asigura executarea deciziei judiciare.
Reclamantul se plânge de o încălcare a articolelor 6 § 1 și 8 din Convenție. Stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei, Curtea consideră potrivit să examineze griefurile ridicate numai sub unghiul articolului 8,
care cere ca procesul decizional care duce la măsuri de ingerință să fie echitabil și ca Statul să ia măsurile potrivite pentru reunirea părintelui și copilului în cauză (Zavřel c. Republica Cehă, nr. 14044/05, § 32, 18 ianuarie 2007, și Kříž c. Republica Cehă (decizie), nr. 26634/03, 29 noiembrie 2005).
art. 8 este formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața sa privată și familială, domiciliul și corespondența sa.
2.Nu poate avea loc ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și în care constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
Curtea reamintește în acest sens că, deși art. 8 tinde în esență să apere individul împotriva ingerințelor arbitrare ale puterilor publice, el generează, de asemenea, obligații pozitive inerente respectului efectiv al vieții private sau familiale. Aceste obligații pot implica adoptarea de măsuri vizând respectul vieții familiale până și în relațiile indivizilor între ei, inclusiv stabilirea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura drepturile legitime ale celor interesați, precum și respectul deciziilor judiciare, sau măsuri specifice potrivite (Zawadka c. Polonia, nr. 48542/99, § 53, 23 iunie 2005).
art. 8 implică deci dreptul unui părinte la măsuri propice reunirii cu copilul și obligația autorităților naționale de a le lua. Potrivit Curții, trebuie să se considere aceste principii ca aplicabile și cazurilor privind conflictul opunând părinții cu privire la contactul cu copilul (a se vedea, mutatis mutandis, Mihailova c. Bulgaria, nr. 35978/02, § 80, 12 ianuarie 2006). Cu toate acestea, obligația pentru autorități de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, pentru că se întâmplă că reunirea unui părinte și a copiilor care locuiesc de ceva timp la celălalt părinte nu poată avea loc imediat și necesită pregătiri. Natura și amploarea acestora depind de circumstanțele fiecărui caz, dar înțelegerea și cooperarea tuturor persoanelor interesate sunt întotdeauna un factor important. Dacă autoritățile trebuie să se străduitoare să faciliteze o asemenea colaborare, obligația lor de a recurge la coercție în materie nu poate fi decât limitată: trebuie să țină seama de interesele și drepturile și libertățile acestor persoane, și în special de interesul superior al copilului și drepturile pe care i le confră art. 8 din Convenție (Voleský c. Republica Cehă, citat mai sus, § 118). Precum jurisprudența Curții o recunoaște în mod constant, cea mai mare prudență se impune atunci când se recurge la coercție în acest domeniu delicat (Reigado Ramos c. Portugalia, nr. 73229/01, § 53, 22 noiembrie 2005), și art. 8 din Convenție nu putea autoriza un părinte să facă luate măsuri prejudiciabile sănătății și dezvoltării copilului (Elsholz c. Germania [GC], nr. 25735/94, §§ 49-50, CEDH 2000-VIII). În ipoteza în care contactele cu părinții ar risca să amenințe aceste interese sau să afecteze aceste drepturi, revine autorităților naționale să asigure un echilibru just între ele (Ignaccolo-Zenide c. România, nr. 31679/96, § 94, CEDH 2000-I).
În cauza de față, punctul decisiv constă deci în a ști dacă autoritățile naționale au luat, pentru a facilita executarea deciziei judiciare acordând reclamantului un drept de vizită „mediat" asupra fiului, toate măsurile pe care era posibil rezonabil să se ceară de la ele (Nuutinen c. Finlanda, nr. 32842/96, § 128, CEDH 2000-VIII, și Hakkinen c. Finlanda, hotărâre din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, § 58).
Curtea observă că la 3 iulie 1998, data pronunțării divorțului, reclamantul beneficia de dreptul de vizită și cazare al fiului și că deja la 29 iulie 2005, data sentinței tribunalului de mari instanțe din Montpellier, acest drept a fost înlocuit cu dreptul de vizită „mediat" de judecătorul de drepturi familiale, care încredință implementarea unei asociații competente în materie. Apare că în cursul anului 2005 relațiile între reclamant și fiul său, având zece ani, s-au deteriorat, J.-B. refuzând să-și vadă tatăl și mama refuzând să-l prezinte.
Curtea observă că atunci când autoritățile au fost sesizate cu dificultățile întâmpinate de reclamant pentru a-și vedea fiul, acestea au fost confruntate cu o situație de blocaj între tatăl și copil, acesta din urmă refuzând să-și întâlnească tatăl. Tragând consecințele acestei situații, judecătorul de drepturi familiale și judecătorul pentru copii au luat o serie de măsuri, în special măsuri de asistență educativă, pentru a încerca restabilirea relației între tatăl și fiu, în timp ce îl protejau pe acesta, fragilizat de situația parentală. Curtea constată că deși aceste măsuri, a căror implementare a fost încredințată a două asociații, s-au dovedit neproductive, nimic din dosar nu permite imputa acest eșec autorităților. Curtea observă, dimpotrivă, că autoritățile au încercat să stabilească o apropiere, înainte de a judeca rezonabil să nu constrângă copilul să-și vadă tatăl și de a proceda altfel, în special printr-o muncă la distanță.
Cât privește pretinsul reclamantului că fiul ar suferi de sindromul alienării parentale, acesta nu este sprijinit și, oricum, în iulie 2005, judecătorul de drepturi familiale a estimat că nu era posibil să se impute situația de blocaj doar mamei. Curtea admite că comportamentul mamei nu pare a fi facilitat relațiile între reclamant și J.-B., în special prin lipsa de cooperare sau prin decizia unilaterală de a pune capăt vizitelor „mediate" prevăzute de judecător.
Curtea reamintește, în acest sens, că dacă măsurile coercitive față de copii nu sunt de dorit în acest domeniu delicat, recurșul la sancțiuni nu trebuie exclud în caz de comportament în mod evident ilegal al părintelui cu care locuiește copilul (a se vedea în special Maire c. Portugalia, nr. 48206/99, § 76, CEDH 2003-VII).
Desigur, în cauza de față, plângerile depuse de reclamant pentru ne-prezentare a copilului fuseseră clasate fără curs în 2006, și nu s-a ținut seama de observațiile asociațiilor cu privire la necesitatea confruntării mamei cu legea ca urmare a deciziei de a întrerupe vizitele. Doar pe 20 ianuarie 2009 curtea de apel din Montpellier a declarat mama vinovată de delictul de ne-prezentare a copilului și a invitat-o să respecte dreptul de vizită al tatălui înainte de 30 iunie 2009, dată la care pronunțarea pedepsei a fost amânată. Dacă acest termen de reacție penală este susceptibil de a inspira îndoieli Curții, trebuie admis că, într-o afacere la fel de delicată ca aceasta, autoritățile erau mai bine plasate decât ea pentru a aprecia în concret comportamentul părinților, starea psihologică a copilului precum și gradul de cooperare a mamei pentru a stabili un echilibru just între interesele copilului de a trăi într-o mediu sereniu și a acelor care inspiră demersurile reclamantului.
În lumina considerațiilor menționate mai sus, reclamantul nu poate pretinde că Statul pârât a omis obligațiile care rezultă din dispozițiile articolului 8 din Convenție, Curtea estimând, dimpotrivă, că autoritățile au luat toate măsurile pe care era posibil rezonabil să se ceară de la ele în circumstanțele cauzei, în special prin asigurarea interesului superior al copilului.
Rezultă că cererea trebuie respinsă pentru lipsa în mod evident a temelei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefier
Președinte
de la requête n
o
16557/08
présentée par Frédéric POITOU
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 15 septembre 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Renate Jaeger,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Mark Villiger,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 mars 2008,
Vu la décision du président de la chambre du 2 mars 2009, de traiter la requête en priorité en application de l’article 41 du règlement de la Cour,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Frédéric Poitou, est un ressortissant français, né en 1962 et résidant à Coudoux. Il est représenté devant la Cour par M
e
V.
Metivier, avocate à Paris.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant et A.J. se marièrent le 28 août 1993. De leur union naquit un garçon, J.-B., le 22 décembre 1994.
Le 23 juillet 1996, A.J. demanda le divorce. Par un jugement du 3
juillet
1998, le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence prononça le divorce des époux. Le jugement fixa la résidence de l’enfant au domicile de la mère, avec exercice en commun de l’autorité parentale, ainsi que les modalités du droit de visite et d’hébergement du requérant.
Le 6 juillet 2000, la mère saisit le juge aux affaires familiales afin que le droit de visite et d’hébergement du père soit strictement règlementé.
Par une ordonnance modificative du 3 octobre 2000, le juge, constatant que les parents rencontraient des difficultés pour s’accorder sur un droit de visite et d’hébergement libre, accueillit cette demande. Il autorisa le requérant à exercer ce droit les premier, troisième et éventuellement cinquième fins de semaine de chaque mois, du vendredi 19 heures au dimanche 19 heures, les deuxième et quatrième mercredis de chaque mois, de 9 heures à 19 heures, ainsi que pendant les vacances scolaires.
Le requérant dit avoir été empêché de voir son fils les 6 septembre et 24
octobre 2000.
Le 2 mai 2001, le requérant saisit le juge aux affaires familiales de plusieurs demandes tendant notamment à fixer la résidence habituelle de l’enfant à son domicile, subsidiairement, à instituer une garde alternée ou à modifier les conditions d’exercice du droit de visite, et à ordonner l’inscription de l’enfant dans un établissement scolaire adapté.
Par une ordonnance du 29 juin 2001, le juge fit droit à cette dernière demande et ordonna une médiation familiale concernant les autres différends.
Le 21 janvier 2002, le requérant déposa plainte pour non-représentation d’enfant.
Par une ordonnance du 25 juin 2002, le juge constata l’échec de la médiation et débouta les parties de leurs demandes, dans l’attente de l’évolution du dossier du juge des enfants qui, saisi de la situation de l’enfant J.-B., avait ordonné un examen psychiatrique.
Le 27 décembre 2002, la mère assigna le requérant devant le juge aux affaires familiales afin d’obtenir à nouveau le changement de scolarité de l’enfant pour la rentrée scolaire, avec maintien des dispositions de l’ordonnance du 3 octobre 2000.
Par une ordonnance du 25 mars 2003, le juge la débouta de ses demandes.
Le 6 juin 2003, le requérant ne put exercer son droit de visite et d’hébergement.
Le 11 février 2005, la mère saisit le juge aux affaires familiales d’une demande tendant à ordonner la radiation de l’enfant de son établissement scolaire situé à Aix-en-Provence et à supprimer le droit de visite et d’hébergement du père des milieux de semaine. Elle exposait, au soutien de sa demande, qu’elle devait déménager à Montpellier pour des raisons professionnelles.
Les 12 et 23 février 2005, le requérant ne put exercer son droit de visite et d’hébergement, l’enfant ayant refusé de le voir. Selon les dires du requérant, la mère aurait convaincu l’enfant que son père envisageait de l’emmener en Australie et de l’y laisser, créant ainsi chez lui un fort sentiment d’angoisse.
Par une ordonnance du 4 mars 2005, le juge accueillit la demande de la mère, fixa la résidence habituelle de l’enfant à son domicile et ordonna sa radiation de l’établissement scolaire. Quant au droit de visite et d’hébergement du requérant, le juge dit qu’il l’exercerait librement et qu’en cas de difficultés, il pourrait l’exercer les premier, troisième et éventuellement cinquième fins de semaine de chaque mois, ainsi que pendant les vacances scolaires. Le requérant interjeta appel de cette décision, puis se désista.
Les 4 et 19 mars, 2 et 15 avril, 7 et 21 mai 2005, le requérant ne put exercer son droit de visite et d’hébergement. Il déposa plainte pour non-représentation d’enfant.
Le 30 juin 2005, le requérant assigna la mère devant le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance de Montpellier, afin de voir ordonner qu’elle accompagne l’enfant au domicile du père. Il avançait, au soutien de sa demande, qu’il ne pouvait désormais exercer son droit de visite et d’hébergement qu’avec de grandes difficultés, l’enfant refusant de le voir.
Le 19 juillet 2005, le juge tint une audience durant laquelle les parents furent entendus. La mère sollicita l’organisation d’un droit de visite «
médiatisé
» avec reprise progressive du droit de visite et d’hébergement du père.
Par un jugement du 29 juillet 2005, le juge aux affaires familiales débouta le requérant de ses demandes, suspendit son droit de visite et d’hébergement et fixa à la place un droit de visite «
médiatisé
» dans les locaux de l’association
, selon un calendrier à établir avec cette dernière, pour une durée de six mois renouvelable une fois. Le jugement était motivé comme suit
:
«
Attendu qu’il est constant, tel que cela ressort des débats, que la relation père/fils est en situation de blocage complet, qu’il n’est pas possible, compte tenu de la chronologie des procédures et notamment de la dernière, de l’imputer à la seule mère.
Que si l’attachement du père à l’enfant semble indiscutable, il n’en reste pas moins que le refus manifesté par l’enfant et non contesté par son père paraît pour grande partie lié à la multiplication des procédures intentées par le père ou blocages formés par lui, tel que le refus de radiation scolaire de l’enfant de son précédent établissement scolaire alors que la mère déménageait et avait tout organisé pour inscrire l’enfant près de son nouveau domicile, ce que le juge aux affaires familiales d’Aix-en-Provence l’a autorisée à faire mais après un blocage de plusieurs semaines, ce qui a entraîné le maintien de l’enfant seul chez ses grands-parents dans l’autre établissement
;
Qu’un tel comportement contraire à l’intérêt de l’enfant et corroboré par l’ensemble des attestations versées aux débats et relevé lors des ordonnances précédentes ne peut qu’être stigmatisé et relevé pour analyser aujourd’hui les réticences et perturbations de l’enfant, tel que cela était fait observé à Monsieur POITOU lors des débats
;
Que dès lors, afin de restaurer de façon réaliste les relations père/enfant, il convient de suspendre son droit de visite et d’hébergement et d’organiser un droit de visite encadré au sein de l’association Parenthèses (...) »
Le requérant interjeta appel du jugement. Par un arrêt du 17 août 2005, la cour d’appel de Montpellier confirma le jugement. Le requérant se pourvut en cassation.
Le 14 septembre 2005, le juge des enfants du tribunal de grande instance de Montpellier, saisi par le parquet de la situation de J.-B., ordonna une mesure d’investigation et d’orientation éducative, confiant cette mission à l’Association pour la protection de l’enfance et de l’adolescence (ci-après «
APEA
») située à Montpellier.
Le 27 septembre 2005, l’association
transmit le calendrier des visites au requérant. Ce dernier rencontra son fils les 10, 24
septembre et 8 octobre 2005.
A partir du 15
octobre
2005, la mère ne présenta plus l’enfant. L’association imposa alors un nouveau calendrier de visites.
A la fin du mois de décembre 2005, la mère informa l’association et le juge des enfants qu’elle mettait un terme aux rencontres, et ce dans le but de protéger son fils.
Le 27 janvier 2006, le procureur de la République informa le requérant que ses plaintes pour non-représentation d’enfant avaient été classées sans suite au motif que le requérant s’était rendu responsable, par son comportement, de l’infraction dont il se plaignait.
Dans une lettre datée du 8 février 2006, l’association
informa le juge aux affaires familiales des difficultés rencontrées pour organiser les visites entre le père et l’enfant, indiquant que certaines d’entre elles avaient été annulées ou refusées par la mère. Elle l’informait également des progrès faits par l’enfant dans la relation avec son père et l’avertissait que la mère avait mis un terme aux visites, au motif que la souffrance de J.-B. était trop importante, et qu’elle proposait de maintenir un lien épistolaire.
Le 6 mars 2006, l’APEA remit son rapport au juge des enfants après avoir procédé à une enquête sur la famille, s’être entretenue avec les différents intéressés et avoir recueilli l’avis du pédopsychiatre de l’équipe. L’association constatait que l’enfant était suivi par un médecin depuis son arrivée à Montpellier
; qu’il se trouvait en position d’objet dans les représentations des adultes
; que son développement psychologique était mis en péril par les attitudes parentales
; que l’enfant était dans un état d’insécurité massif et manifestait des troubles somatiques
; qu’il ne souhaitait plus voir son père, mais qu’il était totalement pris dans la position maternelle, ce qui l’empêchait de réagir autrement. Aux termes de son évaluation, l’association concluait que l’enfant avait besoin de son père, qui n’était nullement dangereux pour lui
; que la reprise des relations père/fils nécessitait un étayage par un tiers judiciaire et qu’une mesure d’assistance éducative en milieu ouvert était impérative. L’association soulignait enfin l’importance d’une décision judiciaire pour confronter la mère à la loi et proposait le renouvellement d’un droit de visite «
médiatisé
» par le juge aux affaires familiales avant d’opter pour un droit de visite et d’hébergement classique.
Par un jugement du 17 mai 2006, le juge des enfants ordonna une mesure d’assistance éducative en milieu ouvert et confia cette mission à l’APEA qui était tenue de déposer un rapport écrit de situation au terme de chaque année. Le juge considéra que cette mesure se justifiait par l’intérêt de l’enfant qui commandait d’instaurer «
toute mesure propre à restaurer sa sécurité en permettant une reprise encadrée et progressive de la relation avec le père
». Il ajoutait que cette mesure, introduisant une présence tierce, permettrait à chacun des parents d’adapter leur position respective aux réels besoins de leur fils.
Le 14 juin 2006, l’APEA informa le requérant qu’elle était en mesure d’assurer la mise en œuvre de la mesure ordonnée par le juge.
En réponse à un courrier du requérant, le directeur de l’APEA l’informa, le 27
juin
2006, que le travail de préparation avec l’éducatrice, la mère et l’enfant en vue d’organiser des visites «
médiatisées
» avait débuté et qu’une rencontre avec son fils était prévue pour le 7 juillet 2006. Cette rencontre n’eut finalement pas lieu, l’enfant ayant refusé de voir son père.
Dans un courrier adressé le 11 juillet 2006 au requérant, le directeur de l’APEA fit part de ses inquiétudes quant à l’attitude de l’enfant et lui indiqua qu’un entretien avec ce dernier et la mère était prévu. L’association dit également réfléchir aux suites à donner à la mesure de protection et informa le requérant qu’il serait invité à donner son avis sur leur projet d’intervention.
Faisant suite aux différents appels téléphoniques du requérant, l’assistante sociale de l’APEA lui rappela, le 1
er
août 2006, que les visites «
médiatisées
» étaient suspendues après décision de l’équipe.
Le 8 septembre 2006, l’APEA renvoya les deux colis que le requérant souhaitait remettre à son fils par l’intermédiaire de l’association, lui indiquant que l’enfant n’acceptait toujours pas les cadeaux de sa part.
Le 9 octobre 2006, la direction départementale des affaires sanitaires et sociales de la préfecture de l’Hérault, saisie, le 29 juillet 2006, des difficultés rencontrées par le requérant pour voir son fils, lui répondit que l’APEA qu’elle avait contactée ne pouvait actuellement que respecter la volonté de l’enfant en attendant une évolution de sa part.
Dans un courrier du 12 octobre 2006, l’APEA informa le requérant que l’association allait centrer ses efforts sur l’établissement d’une relation de confiance individualisée avec l’enfant, à distance des pressions du requérant. L’association lui expliquait que ces pressions répétées ne faisaient qu’augmenter le sentiment de harcèlement qu’éprouvait l’enfant et renforçaient son refus de relation avec lui. Elle l’informa également que, pour ces raisons, ses courriers ne seraient plus adressés à l’enfant. L’association expliquait enfin que c’était seulement si elle garantissait cette distance protectrice qu’un travail de compréhension de fond de la relation de l’enfant avec son père pouvait être mené et que seule cette compréhension pouvait peut-être permettre une évolution.
Le 2 janvier 2007, le requérant déposa une nouvelle plainte pour non-représentation d’enfant.
Par un arrêt du 3 octobre 2007, la Cour de cassation dit n’y avoir lieu à statuer sur le pourvoi du requérant formé contre l’arrêt du 17 août 2005, la mesure en cause ayant épuisé ses effets et le juge des enfants en ayant pris de nouvelles.
Le 22 novembre 2007, la Défenseure des enfants, saisie de la situation par le requérant les 21 août et 21 novembre 2007, l’informa qu’elle envisageait une interpellation des pouvoirs compétents, en raison des difficultés rencontrées par les professionnels nommés par la justice pour favoriser la reprise de liens entre lui et l’enfant.
Le 26 novembre 2007, le requérant fit citer à comparaître la mère de l’enfant devant le tribunal correctionnel de Montpellier pour non-représentation d’enfant. Le requérant exposa, au soutien de sa plainte, que la mère n’avait eu de cesse de s’opposer à ses relations avec son fils lors des multiples procédures engagées devant le juge aux affaires familiales ; qu’il ne l’avait pas revu depuis le 2 novembre 2005
; que la mère avait rompu tout contact entre l’enfant et son père en déménageant, puis en interrompant le processus de droit de visite «
médiatisé
» au moment où leurs rapports étaient en train de s’apaiser
; et qu’elle n’avait cessé de présenter le père de manière négative à l’enfant.
Dans une lettre du 18 décembre 2007, l’APEA rappela au requérant qu’elle ne pouvait servir d’intermédiaire entre lui et l’enfant pour la transmission d’objets postaux.
Le 31 janvier 2008, l’association écrivit au requérant pour lui donner des nouvelles de son fils.
Le 1
er
février 2008, le requérant déposa plainte contre la mère pour violation et suppression de correspondance. Sa plainte fut classée sans suite le 20 août 2008.
Par un jugement du 27 mai 2008, le tribunal correctionnel relaxa la mère après avoir notamment relevé qu’elle avait été confrontée à une résistance persistante de l’enfant, dont l’équilibre affectif et psychique risquait d’être gravement compromis. Le requérant releva appel du jugement.
Le 20 janvier 2009, la cour d’appel de Montpellier infirma le jugement, déclara la mère de J.-B. coupable du délit de non-représentation d’enfant et ajourna le prononcé de la peine au 30 juin 2009, date à laquelle elle devait justifier avoir respecté les décisions judiciaires relatives au droit de visite. L’arrêt était notamment motivé comme suit
:
«
Il sera rappelé que la résistance du mineur à l’égard de celui-ci qui est en droit de le réclamer, ne constitue pas, à moins de circonstances exceptionnelles, une excuse ou un fait justificatif pour celui qui a l’obligation de le représenter, et que la personne tenue, en vertu d’une décision de justice, de représenter l’enfant, doit user de toute son autorité pour amener l’enfant à s’y conformer, et doit préciser les circonstances desquelles il résulte qu’elle a exercé, en fait, sur l’enfant, une autorité suffisante pour l’astreindre à exécuter la décision de justice.
Les éléments ci-dessus rappelés démontrent qu’à la date des faits reprochés, le refus de l’enfant n’était pas justifié par des circonstances exceptionnelles, et que [A.J.] s’est contentée d’invoquer et de faire constater ce refus, alors qu’en sa qualité d’éducatrice, et dans le souci de l’intérêt supérieur de l’enfant, alors âgé de 10 ans et demi, elle ne devait pas accéder sans réserve à ses désirs, et qu’elle ne précise pas les circonstances desquelles il résulte qu’elle a exercé, en fait, sur l’enfant, une autorité suffisante pour l’astreindre à exécuter la décision de justice.
»
Le 16 avril 2009, le requérant informa la Cour que la mère de l’enfant n’avait toujours pas exécuté ses obligations.
Invoquant les articles 6 § 1 et 8 de la Convention, le requérant, qui n’a pas vu son fils depuis décembre 2005, reproche aux autorités nationales de n’avoir pas déployé les efforts suffisants pour rendre effectives les modalités du droit de visite judiciairement fixées. Il leur reproche notamment de n’avoir mis aucun moyen de coercition à la disposition de l’association – chargée d’organiser les rencontres «
médiatisées
» – pour assurer l’exécution de la décision judiciaire.
Le requérant se plaint d’une violation des articles 6 § 1 et 8 de la Convention. Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour estime approprié d’examiner les griefs soulevés par l’intéressé uniquement sous l’angle de l’article 8,
lequel
exige que le processus décisionnel débouchant sur des mesures d’ingérence soit équitable et que l’Etat prenne les mesures propres à réunir le parent et l’enfant concernés (
Zavřel
c. République tchèque
, n
o
14044/05, §
32, 18 janvier 2007,
et
Kříž c.
République tchèque
(déc.), n
o
26634/03, 29 novembre 2005).
L’article 8 est libellé comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
La Cour rappelle à cet égard que si l’article 8 tend pour l’essentiel à prémunir l’individu contre des ingérences arbitraires des pouvoirs publics, il engendre de surcroît des obligations positives inhérentes à un respect effectif de la vie privée ou familiale. Ces obligations peuvent impliquer l’adoption de mesures visant au respect de la vie familiale jusque dans les relations des individus entre eux, dont la mise en place d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer les droits légitimes des intéressés, ainsi que le respect des décisions judiciaires, ou des mesures spécifiques appropriées (
Zawadka c. Pologne
, n
o
48542/99, §
53, 23 juin 2005).
L’article 8 implique ainsi le droit d’un parent à des mesures propres à le réunir avec son enfant et l’obligation des autorités nationales de les prendre. Selon la Cour, il y a lieu de considérer ces principes comme s’appliquant aussi à des affaires ayant trait à un conflit opposant les parents quant au contact avec leur enfant (voir,
mutatis mutandis, Mihailova c. Bulgarie
, n
o
35978/02, §
80, 12 janvier 2006). Cependant, l’obligation pour les autorités nationales de prendre des mesures à cet effet n’est pas absolue, car il arrive que la réunion d’un parent et de ses enfants vivant depuis un certain temps avec l’autre parent ne puisse avoir lieu immédiatement et requière des préparatifs. La nature et l’étendue de ceux-ci dépendent des circonstances de chaque espèce, mais la compréhension et la coopération de l’ensemble des personnes concernées en constituent toujours un facteur important. Si les autorités nationales doivent s’évertuer à
faciliter pareille collaboration, leur obligation de recourir à la coercition en la matière ne saurait être que limitée
: il leur faut tenir compte des intérêts et des droits et libertés de ces mêmes personnes, et notamment de l’intérêt supérieur de l’enfant et des droits que lui confère l’article 8 de la Convention (
Voleský c. République tchèque
, précité, § 118). Comme la jurisprudence de la Cour le reconnaît de manière constante, la plus grande prudence s’impose lorsqu’il s’agit de recourir à la coercition en ce domaine délicat (
Reigado Ramos c. Portugal
, n
o
73229/01, §
53, 22
novembre 2005), et l’article 8 de la Convention ne saurait autoriser un parent à faire prendre des mesures préjudiciables à la santé et au développement de l’enfant (
Elsholz c. Allemagne
[GC], n
o
25735/94, §§ 49-50, CEDH 2000-VIII). Dans l’hypothèse où des contacts avec les parents risquent de menacer ces intérêts ou de porter atteinte à ces droits, il revient aux autorités nationales de veiller à un juste équilibre entre eux (
Ignaccolo-Zenide c. Roumanie
, n
o
‑
I).
En l’espèce, le point décisif consiste donc à savoir si les autorités nationales ont pris, pour faciliter l’exécution de la décision judiciaire accordant au requérant un droit de visite «
médiatisé
» sur son fils, toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles (
Nuutinen c.
Finlande
, n
o
32842/96, § 128, CEDH 2000-VIII, et
Hakkinen c. Finlande
, arrêt du 23
septembre 1994, série A n
o
La Cour observe que le 3 juillet 1998, date du prononcé du divorce, le requérant bénéficiait d’un droit de visite et d’hébergement de son fils et que dès
le 29 juillet 2005, date du jugement du tribunal de grande instance de Montpellier, ce droit fut remplacé par un droit de visite «
médiatisé
» par le juge aux affaires familiales, qui confia sa mise en œuvre à une association compétente en la matière. Il apparaît qu’au cours de l’année 2005 les relations entre le requérant et son fils, alors âgé de dix ans, se sont détériorées, J.-B. refusant de voir son père et la mère refusant de le présenter.
La Cour note que lorsqu’elles furent saisies des difficultés rencontrées par le requérant pour voir son fils, les autorités furent confrontées à une situation de blocage entre le père et l’enfant, ce dernier refusant de rencontrer son père. Tirant les conséquences de cette situation, le juge aux affaires familiales et le juge pour enfants ont pris une série de mesures, notamment des mesures d’assistance éducative, pour tenter de restaurer la relation entre le père et le fils, tout en protégeant ce dernier, fragilisé par la situation parentale. La Cour constate que si ces mesures, dont la mise en œuvre fut confiée à deux associations, se sont avérées infructueuses, rien dans le dossier ne permet d’imputer cet échec aux autorités. La Cour relève au contraire que les autorités ont tenté d’établir un rapprochement, avant de juger raisonnable de ne pas contraindre l’enfant à voir son père et de procéder autrement, notamment par un travail à distance.
Quant à l’allégation du requérant selon laquelle son fils souffrirait du syndrome d’aliénation parentale, elle n’est pas étayée et, en tout état de cause, en juillet
2005, le juge aux affaires familiales a estimé qu’il n’était pas possible d’imputer la situation de blocage uniquement à la mère. La Cour admet que le comportement de cette dernière ne semble pas avoir facilité les relations entre le requérant et J.-B., notamment par un manque de coopération ou par sa décision unilatérale de mettre fin aux visites «
médiatisées
» prévues par le juge.
La Cour rappelle, à cet égard, que si des mesures coercitives à l’égard des enfants ne sont pas souhaitables dans ce domaine délicat, le recours à des sanctions ne doit pas être écarté en cas de comportement manifestement illégal du parent avec lequel vit l’enfant (voir notamment
Maire
c. Portugal
,
n
o
‑
VII).
Certes, en l’espèce, les plaintes déposées par le requérant pour non-représentation d’enfant furent classées sans suite en 2006, et il n’a pas été tenu compte des remarques des associations quant à la nécessité de confronter la mère à la loi suite à sa décision d’interrompre les visites. Ce n’est que le 20 janvier 2009 que la cour d’appel de Montpellier a déclaré la mère coupable du délit de non-représentation d’enfant et l’a invitée à respecter le droit de visite du père avant le 30 juin 2009, date à laquelle le prononcé de la peine a été renvoyé. Si ce délai de réaction pénale est susceptible d’inspirer des doutes à la Cour, force est d’admettre que, dans une affaire aussi délicate que celle-ci, les autorités étaient mieux placées qu’elle pour apprécier
in concreto
le comportement des parents, l’état psychologique de l’enfant ainsi que le degré de coopération de la mère afin d’établir un juste équilibre entre les intérêts de l’enfant à
vivre dans un milieu serein et ceux inspirant les démarches du requérant.
Au vu des considérations susmentionnées, le requérant ne saurait prétendre que l’Etat défendeur a manqué à ses obligations qui découlent pour lui des dispositions de l’article
8 de la Convention, la Cour estimant au contraire que les autorités ont pris toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles dans les circonstances de la cause, en veillant notamment à préserver l’intérêt supérieur de l’enfant.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président