SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 8099/05 prezentate de Michel FONFREDE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 30 iunie 2009 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, judecători și Claudia Westerdiek; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 februarie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Michel Fonfrede, este un cetățean francez, născut în 1942, și rezident în Vichy. El este reprezentat în fața Curții de către Dl Argan, avocat al lui Vichy. Guvernul francez (atlée) este reprezentat de agentul său, dl E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. În septembrie 1998, procurorul Republicii lângă Tribunalul de Mare Instanță din Cuset a solicitat Secțiunii Economice și Financiare a Serviciului Regional de Poliție Judiciară (SPRFJ) din Clermont-Ferrand d În urma unei anchete în cursul căreia reclamantul a fost audiat în regim de detenție, procurorul Republicii a solicitat deschiderea unei informații împotriva reclamantului șefului de înșelătorie și a tentativei de înșelătorie. La 10 mai 2000, instanța de judecată a emis un ordin de nejudiciare, în conformitate cu rechiziționările procuraturii publice. La 16 mai 2003, reclamantul a depus o plângere cu constituirea unei părți civile la decanul judecătorilor de la Tribunalul de Mare Instanță din Cuset pentru fals, presiune și denunțare calomnioasă de către adjuvanți ai justiției. Printr-o ordonanță din 4 iunie 2003, instanța de judecată a Tribunalului de Mare Instanță din Cuset a declarat că are loc să se informeze cu privire la plângerea reclamantului, prescrierea acțiunii publice fiind intervenită deoarece faptele fuseseră comise cu mai mult de trei ani în urmă. Reclamantul a solicitat această ordonanță la 11 iunie 2003. Prin hotărârea din 2 decembrie 2003, camera de l'inginerie a tribunalului de apel Riom a confirmat ordonanța. La 30 ianuarie 2004, reclamantul s-a asigurat că se pronunță împotriva acestei ordonanțe. În această declarație, el a indicat o adresă (adresa A), diferită de cea pe care o scrisese într-o altă declarație de recurs (adresa B), datată 20 ianuarie 2004, care viza o altă cauză care a condus la o hotărâre anterioară a Curții (Fonfrede c. Franța, nr 44562/04, 16 octombrie 2008). La 9 februarie 2004, el a depus un memoriu în fața Curții de Casație. La 18 mai 2004, grefa penală a Curții de Casație l-a informat pe reclamant că memoriul său va fi supus examinării unui consilier raportor și apoi unui avocat general, care îi va face cunoscut, în scris, sensul concluziilor sale. Această scrisoare a fost retrimisă la l'ent cu mențiunea "n mai" la adresa menționată la 7 iunie 2004, raportorul și-a prezentat raportul. La 2 iulie 2004, procurorul general în apropierea Curții de Casație a adresat o scrisoare reclamantului l Prin scrisoarea din 5 iulie 2004 adresată Parchetului General al Curții de Casație, reclamantul a întrebat dacă recursul său a fost înregistrat de serviciile lor. Pe această scrisoare figura o a treia adresă (adresa C). La 21 iulie 2004, procurorul general i-a răspuns pozitiv. Printr-o scrisoare din 9 noiembrie 2004, reclamantul a solicitat procurorului general din apropierea Curții de Casație să îi comunice, pe de o parte, raportul consilierului raportor și, pe de altă parte, concluziile avocatului general. La 15 noiembrie 2004, procurorul general l-a informat pe reclamant cu privire la respingerea recursului său de către camera penală a Curții de Casație la 1 septembrie 2004. Dreptul și practica internă relevantă Ar trebui să se facă referire la hotărârea remy Garnier c. France 38984/04, § 21-23, 22 mai 2008). GRIFS Invouchat la Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, se plânge de procedura pe care o desfășoară în fața Curții de Casație. Mai exact, se plânge că nu a primit comunicarea raportului consilierului raportor, în timp ce acest document fusese transmis avocatului general înainte de audiere. De asemenea, se plânge că nu a primit concluziile avocatului general și că nu a fost informat cu privire la data la care a avut loc ședința în fața Curții de Casație. În cele din urmă, invocând art. 6 alin. (3) din Convenție, el contestă examinarea sa de către instanța de judecată a instanței care se ocupă de caz și se plânge că nu a obținut suficiente informații cu privire la infracțiunile care i-au fost reproșate. 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide... de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Reclamantul se plânge că nu a primit comunicarea raportului consilierului raportor, în timp ce acesta a fost transmis înainte de a fi transmis avocatului general, și se plânge, de asemenea, că nu a avut comunicarea în sensul concluziilor avocatului general, și că nu a fost informat cu privire la data la care a avut loc ședința în fața Curții de Casație. Cu privire la motivul întemeiat pe lipsa de comunicare a reclamantului cu privire la raportul consilierului raportor în fața camerei criminale a Curții de Casație Argumentele părților În primul rând, guvernul arată că reclamantul nu a dat, în declarația sa de recurs, serviciilor grefei Curții de Casație mijloacele de a-l alătura în mod util, deoarece adresa Acesta subliniază că, în cele două declarații de recurs în casație, efectuate de reclamant la interval de zece zile, la 20 și 30 ianuarie 2004, reclamantul a indicat două adrese diferite (adresele A și B), dintre care nici unul nu era valabil trei luni mai târziu. Guvernul insistă asupra neglijenței reclamantului și asupra dificultăților cu care se confruntă grefa Curții de Casație de a lua legătura cu acesta. Guvernul adaugă că partea din raport a consilierului raportor care a fost comunicată Parchetului General nu conține decât un rezumat al documentelor care figurează în dosar, al căror reclamant era în posesia sa; prin urmare, reclamantul nu poate susține în mod valabil că comunicarea acestei părți a raportului către avocat general a fost dezavantajată în niciun fel. Guvernul consideră încă că reclamantul știa că a putut solicita comunicarea raportului consilierului raportor, pe care l-a solicitat la 9 noiembrie 2004. El subliniază că reclamantul a întârziat să solicite trimiterea acestui raport. În observațiile sale, reclamantul indică faptul că, într-o scrisoare din 24 noiembrie 2004, În aprilie 2004, acesta a comunicat noua sa adresă procurorului general în apropierea Curții de Casație. Guvernul retorcă că această scrisoare nu era legată de prezenta procedură, ci viza un alt caz în care recurentul formulase, de asemenea, recurs. El menționează că, în cadrul grefei Curții de Casație, dosarele nu sunt clasate prin justiție, ci prin cauză. ii. Evaluarea Curții Curtea a amintit în repetate rânduri că lipsa de comunicare către reclamant sau către consiliul său, înainte de ședință, a primei părți a raportului consilierului raportor, în timp ce acest document fusese transmis avocatului general, nu concordă cu cerințele procesului echitabil (a se vedea Bertin c. Franța, nr. 55917/00, § 26, 24 mai 2006 Ledru c. Franța, n 38615/02, § 15, 6 decembrie 2007). Cu toate acestea, Curtea consideră, în speță, că reclamantul nu a fost diligent cu privire la desfășurarea procedurii în fața Curții de Casație prin faptul că nu a comunicat grefei schimbarea sa de adresă. Chiar dacă procedura descrisă de guvern ar fi fost conformă cu cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție, Curtea consideră că reclamantul nu a dat, în speță, mijloacele de a verifica acest lucru; într-adevăr, el a omis să clarifice schimbarea adresei sale la grefa Curții de Casație și, în consecință, nu a putut cere acestuia să notifice actele solicitate. Prin urmare, având în vedere neglijența reclamantului, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe lipsa de comunicare a reclamantului cu privire la concluziile avocatului general Guvernul subliniază că, la 2 iulie 2004, procurorul general în apropierea Curții de Casație a adresat o scrisoare reclamantului care a fost informat în sensul concluziilor sale. Această scrisoare a fost trimisă la adresa conținută în declarația de recurs, care nu mai era valabilă. Faptul că reclamantul nu a avut cunoștință de sensul concluziilor menționate se datorează propriilor sale neglijențe. Recurentul se opune. Curtea arată că o scrisoare care informează reclamantul cu privire la sensul concluziilor i-a fost trimisă și că lipsa de primire se datorează propriilor sale neglijențe. Curtea ajunge la aceeași concluzie ca anterior. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de arestarea sa și de arestarea sa în arest, Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a nu comite o infracțiune după executarea acesteia; (...) Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Astfel, persoana despre care se intenționează să sesizeze Curtea trebuie mai întâi să fie invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 36, seria A n 200). În speță, reclamantul nu și-a ridicat reședința, chiar și în esență, în fața instanțelor interne. Prin urmare, acesta trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Invocând, de asemenea, art. 6 alineatul (3) din Convenție, acesta contestă punerea sa în discuție de către instanța judecătorească responsabilă de acest caz și se plânge că nu a obținut suficiente informații cu privire la infracțiunile care i-au fost reproșate. (...) Orice acuzat are dreptul în special să (...) fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, cu privire la natura și la cauza acuzației aduse împotriva sa; (...) Curtea constată că reclamantul se mulțumește că instanțele în cauză au fost malițioase față de el și nu își sprijină în continuare responsabilitatea. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Președinte
de la requête n
o
8099/05
présentée par Michel FONFREDE
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 30 juin 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 février 2005,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Michel Fonfrede, est un ressortissant français, né en 1942 et résidant à Vichy. Il est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En septembre 1998, le procureur de la République près le tribunal de grande instance de Cusset requit la section économique et financière du service régional de police judiciaire (SRPJ) de Clermont-Ferrand d’effectuer une enquête préliminaire sur d’éventuelles infractions d’escroquerie ou d’infractions à l’urbanisme pouvant avoir été commises par le requérant, marchand de biens et promoteur à Vichy.
Après enquête au cours de laquelle le requérant fut entendu sous le régime de la garde à vue, le procureur de la République requit l’ouverture d’une information contre le requérant du chef d’escroquerie et tentative d’escroquerie.
Le 10 mai 2000, le juge d’instruction en charge du dossier rendit une ordonnance de non-lieu, conformément aux réquisitions du ministère public.
Le 16 mai 2003, le requérant déposa une plainte avec constitution de partie civile auprès du doyen des juges d’instruction du tribunal de grande instance de Cusset pour faux, pressions et dénonciation calomnieuse par des auxiliaires de justice.
Par une ordonnance du 4 juin 2003, le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Cusset dit n’y avoir lieu à informer sur la plainte du requérant, la prescription de l’action publique étant intervenue puisque les faits avaient été commis plus de trois ans auparavant. Le requérant interjeta appel de cette ordonnance le 11 juin 2003.
Par un arrêt du 2 décembre 2003, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Riom confirma l’ordonnance. Le 30 janvier 2004, le requérant se pourvut en cassation contre cette ordonnance. Dans cette déclaration, il indiqua une adresse (adresse A), différente de celle qu’il avait écrite dans une autre déclaration de pourvoi (adresse B), datée du 20 janvier 2004, laquelle concernait une autre affaire ayant donné lieu à un précédent arrêt de la Cour (
Fonfrede c. France
, n
o
44562/04, 16 octobre 2008).
Le 9 février 2004, il déposa un mémoire devant la Cour de cassation.
Le 18 mai 2004, le greffe criminel de la Cour de cassation informa le requérant que son mémoire serait soumis à l’examen d’un conseiller rapporteur puis d’un avocat général, lequel lui ferait connaître, par écrit, le sens de ses conclusions. Cette lettre fut renvoyée à l’expéditeur avec la mention «
n’habite pas à l’adresse indiquée
».
Le 7 juin 2004, le rapporteur déposa son rapport.
Le 2 juillet 2004, le procureur général près la Cour de cassation adressa un courrier au requérant l’informant du sens de ses conclusions. Il s’agissait d’un avis tendant au rejet du pourvoi. Ce courrier fut envoyé à l’adresse contenue dans la déclaration de pourvoi du 30 janvier 2004 (adresse A).
Par un courrier du 5 juillet 2004 adressé au parquet général de la Cour de cassation, le requérant demanda si son pourvoi avait bien été enregistré par leurs services. Sur ce courrier figurait une troisième adresse (adresse C). Le 21 juillet 2004, le procureur général lui répondit positivement.
Par un courrier du 9 novembre 2004, le requérant demanda au procureur général près la Cour de cassation de lui communiquer, d’une part, le rapport du conseiller rapporteur et, d’autre part, les conclusions de l’avocat général. Le 15 novembre 2004, le procureur général informa le requérant du rejet de son pourvoi par la chambre criminelle de la Cour de cassation, le 1
er
septembre 2004.
B.
Le droit et la pratique interne pertinents
Il convient de se reporter à l’arrêt
Rémy Garnier c. France
(n
o
38984/04, §§ 21 à 23, 22 mai 2008).
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de son arrestation et de son placement en garde à vue, estimant qu’il n’existait aucune raison plausible de soupçonner qu’il avait commis une infraction.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint de la procédure menée devant la Cour de cassation. Plus précisément, il se plaint de ne pas avoir obtenu communication du rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document avait été transmis à l’avocat général avant l’audience. Il se plaint également de ne pas avoir reçu les conclusions de l’avocat général, et de ne pas avoir été informé de la date de l’audience devant la Cour de cassation.
Enfin, invoquant l’article 6 § 3 de la Convention, il conteste sa mise en examen par le juge d’instruction en charge du dossier, et se plaint de ne pas avoir obtenu suffisamment d’informations quant aux infractions qui lui étaient reprochées.
1.
Le requérant allègue plusieurs causes de rupture dans l’équité de la procédure menée devant la Cour de cassation et invoque à cette fin
l’article
6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le requérant se plaint de ne pas avoir obtenu communication du rapport du conseiller rapporteur, alors que celui-ci fut transmis avant l’audience à l’avocat général. Il se plaint également de ne pas avoir eu communication du sens des conclusions de l’avocat général, et de ne pas avoir été informé de la date de l’audience devant la Cour de cassation.
a)
Sur le grief tiré du défaut de communication au requérant du rapport du conseiller rapporteur devant la chambre criminelle de la Cour de cassation
i.
Arguments des parties
Le Gouvernement relève en premier lieu que le requérant n’a pas, dans sa déclaration de pourvoi, donné aux services du greffe de la Cour de cassation le moyen de le joindre utilement puisque l’adresse communiquée n’était pas la bonne, du moins lors du déroulement de la procédure. Il souligne que dans les deux déclarations de pourvoi en cassation, effectuées par le requérant à dix jours d’intervalle, les 20 et 30 janvier 2004, le requérant a indiqué deux adresses différentes (adresses A et B), dont aucune n’était valable trois mois plus tard. Le Gouvernement insiste sur les négligences du requérant et les difficultés pour le greffe de la Cour de cassation de prendre contact avec lui.
Le Gouvernement ajoute que la partie du rapport du conseiller rapporteur qui a été communiquée au parquet général ne contient qu’un résumé des pièces figurant au dossier, dont le requérant était en possession. Le requérant ne saurait donc valablement soutenir que la communication de cette partie du rapport à l’avocat général l’a désavantagé de quelque façon que ce soit.
Le Gouvernement estime encore que le requérant savait qu’il pouvait solliciter la communication du rapport du conseiller rapporteur, puisqu’il en a fait la demande le 9 novembre 2004. Il souligne que le requérant a tardé à demander l’envoi de ce rapport.
Dans ses observations, le requérant indique que, dans un courrier du 24
avril 2004, il avait communiqué sa nouvelle adresse au procureur général près la Cour de cassation. Le Gouvernement rétorque que ce courrier n’était pas afférent à la présente procédure mais concernait une autre affaire dans laquelle le requérant avait également formé un pourvoi. Il mentionne qu’au sein du greffe de la Cour de cassation, les dossiers ne sont pas classés par justiciable mais par affaire.
ii.
Appréciation de la Cour
La Cour a maintes fois rappelé que l’absence de communication au requérant ou à son conseil, avant l’audience, du premier volet du rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document avait été transmis à l’avocat général, ne s’accorde pas avec les exigences du procès équitable (voir
Bertin c.
France
, n
o
55917/00, § 26, 24 mai 2006
;
Ledru c. France
, n
o
38615/02, §
15, 6
décembre 2007).
Or, la Cour considère en l’espèce que le requérant a manqué de diligences quant au déroulement de la procédure devant la Cour de cassation en omettant de communiquer au greffe son changement d’adresse.
Quand bien même la procédure décrite par le Gouvernement eut été conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime que le requérant n’a pas, en l’espèce, donné les moyens de le vérifier. Il a en effet omis de clarifier ses changements d’adresse auprès du greffe de la Cour de cassation et ne pouvait, en conséquence, exiger de celui-ci qu’il lui notifie les actes demandés.
Dès lors, compte tenu des négligences du requérant, la Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b)
Sur le grief tiré du défaut de communication au requérant des conclusions de l’avocat général
Le Gouvernement souligne que, le 2 juillet 2004, le procureur général près la Cour de cassation adressa un courrier au requérant l’informant du sens de ses conclusions. Ce courrier fut envoyé à l’adresse contenue dans la déclaration de pourvoi, laquelle n’était plus valable. Le fait que le requérant n’ait pas eu connaissance du sens desdites conclusions est dû à ses propres négligences.
Le requérant s’y oppose.
La Cour relève qu’un courrier informant le requérant du sens des conclusions lui a bien été envoyé, et que le défaut de réception est dû à ses propres négligences. Elle parvient à la même conclusion que précédemment.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et dit être rejeté en application des articles 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de son arrestation et de son placement en garde à vue, estimant qu’il n’existait aucune raison plausible de soupçonner qu’il avait commis une infraction.
La disposition pertinente se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
(...)
s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci
; (...)
»
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (
Cardot c. France
, 19 mars 1991, §
36, série A n
o
200).
En l’espèce, le requérant n’a pas soulevé son grief, même en substance, devant les juridictions internes.
Partant, il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant également l’article 6 § 3 de la Convention, il conteste sa mise en examen par le juge d’instruction en charge du dossier, et se plaint de ne pas avoir obtenu suffisamment d’informations quant aux infractions qui lui étaient reprochées. Cet article dispose
:
«
(...) Tout accusé a droit notamment à (...) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
; (...)
»
La Cour constate d’emblée que le requérant se contente d’affirmer que les juridictions en cause ont été malveillantes à son égard et n’étaye pas davantage son grief.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président